Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 225/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR - 2928
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.225
Ședința publică din 22 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Cristian Pup
JUDECĂTOR 2: Trandafir Purcăriță
GREFIER:- -
S-a luat în examinare apelul declarat de reclamantele și împotriva sentinței civile nr. 242 din 06.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați, STATUL ROMÂN PRIN MUNICIPIUL A REPREZENTAT DE PRIMAR ȘI PREFECTUL JUDEȚULUI A, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat pentru reclamantele apelante, lipsă fiind pârâții intimați.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind de formulat alte cererii instanța acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocat pentru reclamantele apelante solicită admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.242/06.05.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada respins ca inadmisibilă acțiunea civilă precizată formulată de către reclamantele și împotriva pârâților Consiliul local și primarul mun. A, alături de Prefectul jud. A și și, pentru revendicarea unui imobil naționalizat, situat în A,-, înscris în CF 4842 Aradul, prin constatarea nevalabilității Statului, compararea titlurilor și acordarea preferinței pentru titlul originar al reclamantelor, urmat de revenirea la situația normală din CF.
Prima instanță a reținut din acțiunea formulată că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului descris mai sus prin acte succesive de moștenire și ieșire din indiviziune, materializate prin certificatele de moștenitor nr.189/1958 și nr.187/1961, respectiv în baza sentinței civile nr.2370/12.05.1983 pronunțată de Judecătoria Arad în dosar nr.3417/1983.
Ulterior, reclamanta a plecat în Germania în anul 1975, fostul Consiliu popular al jud. A emițând Decizia nr.350/1975, prin care cota de 5/12 părți din imobil, aflată în proprietatea reclamantei, compus din casa cu nr.adm.62, cu dependințe, anexe și terenul aferent a fost naționalizată în baza 223/1974 și a Legii nr.58/1974, cu acordarea unei despăgubiri doar pentru construcții.
Mai târziu, în anul 1989, în temeiul acelorași prevederi legale, Statul a mai emis și Decizia nr.368/31.05.1989, prin care a preluat și cealaltă cotă de 7/12 părți din imobil, care s-a aflat în proprietatea reclamantei, cu acordarea de despăgubiri doar pentru construcții.
În final, în anul 1997, Statul a înstrăinat întregul imobil în favoarea pârâților și, în temeiul 112/1995 și le-a acordat cu titlu gratuit diferența de teren de 3.199 mp, din totalul de 3.596 mp.
Tribunalul nu a analizat aceste aspecte de fapt și a reținut în legătură cu acțiunea reclamantelor că, atâta vreme cât imobilele preluate abuziv de Stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost vizate de o lege specială, care prevede condițiile în care aceste imobile ar putea fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, și care este derogatorie de la dreptul comun.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și sub-dobânditorii, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute la art.18 lit.c și art.29 din 10/2001, astfel încât argumentul reclamantelor în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al normei speciale cu dreptul comun, nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, disp.art.6 alin.2 din 213/1998 prevede că imobilele naționalizate pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi de reparație speciale, or 10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind astfel o gamă mai largă de măsuri reparatorii, față de acțiunea în revendicare comună.
Pe de altă parte însă, 10/2001 instituie atât o procedură prealabilă, dar și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Astfel, dacă persoana îndreptățită a formulat o notificare în termenul prevăzut de lege, care a fost însă respinsă prin decizia motivată a unității deținătoare și a atacat-o cu contestație, iar apoi cu apel și cu recurs și în final, dacă aceasta a fost respinsă ca nefondată sau tardivă, atunci o nouă acțiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă deoarece, pe de o parte, dreptul la acțiune a fost deja exercitat, fiind epuizat și nu mai poate fi valorificat pe nicio altă cale, iar pe de altă parte, este exclusă de natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr.10/2001.
Problema raportului dintre legea specială și cea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte, atunci când a decis în interesul legii, că disp.art.35 din 33/1994 privind exproprierea nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prima instanță a mai adăugat că prin dispozițiile sale, Legea 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la normele dreptului comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special.
În plus, în acord cu soluțiile adoptate de Curtea Constituțională privind domeniul de aplicare a 10/2001 și buna credință a cumpărătorului-chiriaș, s-a apreciat că această lege, în limitele date de disp.art.6 alin.2 din 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării, prin natură sau în echivalent, privind imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De aceea, numai persoanele exceptate de la procedura 10/2001 precum și cele care, independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale să utilizeze această procedură, au în continuare deschisă calea acțiunii în revendicare imobiliară și doar dacă acesta nu a fost cumpărat de foștii chiriași, cu bună credință și cu respectarea disp.112/1995.
Prin urmare, în opinia primei instanțe, cu atât mai mult nu pot fi exercitate nici acțiuni în revendicare introduse după intrarea în vigoare a 10/2001, de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție care este conformă cu principiulnon bis in idemșielecta una, no datur recursus ad alteram,precum și cu principiul securității juridice, consacrat de în jurisprudența CEDO prin cauza Brumărescu împotriva României,
Tribunalul a decis că 10/2001 suprimă acțiunea întemeiată pe dreptul comun, dar nu și accesul la un proces echitabil întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, instituind controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art.21 alin.1 și 3 din Constituție și ale art.6 din CEDO.
Potrivit 10/2001, se conferă plenitudine de jurisdicție în materie, cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță, tribunalului, iar calea de atac devolutivă a apelului poate fi exercitată la curtea de apel, în timp ce recursul, în limitele motivelor prevăzute de art.304 pct.1-9.pr.civ. sunt de competența Înaltei Curți. Prin urmare, acele persoane care nu au uzat de procedura specială prevăzută de 10/2001 sau cele care nu a declanșat-o în termenul legal ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe disp.art.480 civ.
Existența uni proceduri speciale, în care dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum și stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a art.21 alin.2 din Constituție și nici a art.6 din Convenție, atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile și determinate de necesitatea clarificării, în termen scurt, a unor situații litigioase și asigurării pe această cale, a securității raporturilor juridice în circuitul civil. Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art.6 din CEDO, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă și asigură plenitudinea de jurisdicție.
De aceea, în opinia tribunalului, măsurile sancționatorii prevăzute de 10/2001 constau în pierderea dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite, care nu au respectat termenele prevăzute de această lege pentru formularea cererii de restituire ori de atacare a unor acte lovite de nulitate și ele sunt și în acord cu cerințele prevăzute de Art.1 al Primului Protocol Adițional al Convenției precum și cu jurisprudența Curții Europene a drepturilor Omului, iar acțiunea reclamantelor este inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen, reclamantele și, care au susținut că soluția tribunalului este eronată și trebuie desființată cu trimitere spre rejudecare, pentru că această ignoră în principal Decizia nr.33/2009, dată de către Înalta Curte în interesul legii, și care a constatat că nu se poate aprecia că existența 10/2001 eclude în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci reclamantul într-o astfel de acțiune de drept comun, se poate prevala de bun, interpretat în sensul Art.1 al Primului Protocol Adițional al Convenției.
Or, pentru ase determina acest aspect, ar fi trebuit realizată o judecată pe fond a cauzei, prin care să se fi ținut seama de circumstanțele particulare ale cauzei, inclusiv analizarea și aplicarea testului privind buna credință a cumpărătorilor și lipsa fraudei la lege, prin modul de aplicarea dispozițiilor 112/1995, atunci când s-a procedat la vânzarea către chiriași, cu atât mai mult cu cât se susține și există indicii că aceștia, la momentul cumpărării imobilului din litigiu, nu aveau nici un contract valabil de închiriere, fiind încălcate astfel disp.art.9 din 112/1995.
În plus, cu referire la jurisprudența CEDO, coroborată cu disp.art.2 alin.2 din 10/2001-republicată, reclamantele au arătat că au o speranță legitimă de a-și redobândi bunul, câtă vreme proprietarii imobilelor însușite de Stat fără un titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. În acest context, decizia nr.33/2009 a ÎCCJ a atras atenția că atunci când există neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenției urmează a i se acorda prioritate, chiar dacă această prioritate se acordă în cadrul unei acțiuni în revendicare.
În cauză s-a formulat întâmpinare de către pârâtul Statul Român, prin Primarul mun. A, care a reluat argumentele primei instanțe și a solicitat păstrarea soluției tribunalului, cu mențiunea că acțiunea reclamantelor este inadmisibilă.
Curtea, analizând apelul reclamantelor, prin prisma motivelor de fapt și de drept invocate de acestea, cu aplicarea disp.art.282 și urm. pr.civ. rap.la art.297 pr.civ. va constata că acesta este întemeiat.
Astfel, curtea va constata că tribunalul, care a fost investit cu o acțiune complexă în revendicarea unui imobil naționalizat abuziv, având și petite privind constatarea nulității absolute a titlului sud-dobânditorilor, pentru motive de fraudare a 112/1995 și rea-credință, a decis în mod eronat să soluționeze acțiunea calea reținerii și adoptării soluției inadmisibilității, care este contrarie jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului, începând cu cauzele și Păduraru vs. România și până în prezent și care au determinat și pronunțarea deciziei nr.33/2009, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a scos în evidență și a reiterat constant carențele existente în cuprinsul Legii nr.10/2001 în privința mecanismului administrativ al oferirii unei juste satisfacții pentru victimele confiscării bunurilor naționalizate de către fostul regim comunist din România, care este astfel departe de a reprezenta un mecanism care să perfecționeze sistemul reparator și procedural, instituind controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție.
De altfel, și Înalta Curtea fost tranșantă în această problemă prin decizia în interesul legii nr.33/2009, statuând fără echivoc că"noua reglementare, respectiv 10/2001-republicata nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenței îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porțeanu contra României- paragraful 34).
Din cele ce au fost arătate, rezultă că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcareaart. 1din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare aLegii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiileart. 1alin. 1 din Primul Protocol adițional laConvenție, ceea ce impune, conformart. 20alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei dinConvenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prinart. 11alin.(2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritateaConvențieipoate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
Desigur, la această problemă nu se poate da un răspuns în sensul că există posibilitatea de a se opta între aplicareaLegii nr. 10/2001și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anumeCodul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existențaLegii nr. 10/2001exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensulart. 1din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cuConvențiaeuropeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă șiConvenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensulConvenției- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra, în care s-a arătat că:
"Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim -; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și înCauza Raicu contra României).
De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat deart. 6alin. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensulConvenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensulConvenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cuConvenția, ci un particular.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare aart. 1din Protocolul nr. 1 adițional laConvenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.
În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravinConvențieieuropene a drepturilor omului.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrareConvenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate deConvențieaparținând altor persoane."( extras din Decizia nr.33/2009 a ICCJ/ sursa = programul legislativ Expert).
Or, în acest context, tribunalul, pentru a putea analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cuConvențiaeuropeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, trebuia să judece acțiunea pe fond și nu să o considere inadmisibilă
În plus, atunci când există neconcordanțe între legea internă șiConvenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensulConvenției- o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului, iar pentru determinarea acestor elemente este din nou necesară examinarea fondului cauzei.
Cu alte cuvinte, curtea va constata că prima instanță este datoare să analizeze și dacă reclamantele au un bun, în sensul convenției și dacă se impune conservarea drepturilor terților asupra bunului, dacă aceștia au dobândit cu bună credință și fără fraudarea legii care le-a permis să cumpere bunul.
Pentru aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.297 pr.civ. va admite apelul declarat de reclamantele și împotriva sentinței civile nr.242/06.05.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv Tribunalului Arad.
Va constata că în această etapă procesuală nu sunt aplicabile disp.art.274 și urm. pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de reclamantele și împotriva sentinței civile nr. 242 din 06.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare în fond la prima instanță, respectiv la Tribunalul Arad.
Fără cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 22 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
- -
Se comunică cu:
Reclamantele apelante
- ales la av. - T,-,. 5
Pârâții intimați
- A,-, jud.
- idem -
STATUL ROMÂN PRIN MUNICIPIUL A REPREZENTAT DE PRIMAR -A,-, jud. A
PREFECTUL JUDEȚULUI A - A,- - 4, jud.
Red. /27.10.2009
Tehnored /04.11.2009
Ex.8
Primă instanță:
Președinte:Cristian PupJudecători:Cristian Pup, Trandafir Purcăriță
