Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 227/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
DECIZIA NR.227
Ședința publică din data de 9 octombrie 2008
PREȘEDINTE: Elena Staicu
JUDECĂTOR 2: Elisabeta Gherasim
Grefier - - -
Ministerul publica fost reprezentat de procuror C din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL PLOIEȘTI
Pe rol fiind judecarea apelurilor formulate de reclamanta (), cu domiciliul ales la Cabinetul de avocatură G, cu sediul în B, Calea, nr. 153, -. 47, sector 1, Cod poștal - și de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR- cu sediul în B,-, sector 5, Cod poștal - -prin, cu sediul în P,-, Cod poștal -, Județ P împotriva sentinței civile nr.1281 pronunțată la 1 aprilie 2008 de Tribunalul Prahova.
scutite de taxă de timbru.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns apelanta-reclamantă () reprezentată de avocat G din Baroul București și intimații-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice-prin P prin consilier juridic.
Procedură îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat G depune la dosar sentința civilă nr. 1285/2007 Tribunalului București - Secția a III-a, ca parctică judiciară.
Părțile, având pe rând cuvântul, arată că alte cereri nu mai au de formulat.
Curtea, ia act că nu mai sunt cereri de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat G, având cuvântul, arată că reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune având ca obiect repararea prejudiciului cauzat de o eroare judiciară, întemeiată pe dispozițiile art. 504 pr.penală, cu referire la art. 998 și art. 999 cod civil și art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Mai arată că reclamanta a fost victima unei erori judiciare, executând 10 ani de detenție pentru săvârșirea infracțiunilor de omor și violare de domiciliu, faptă pe care nu a comis-o, situație constatată ulterior prin sentința penală nr. 215/2005 pronunțată de Tribunalul Alba, prin care s-a dispus achitarea reclamantei în baza art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.c pr.penală.
Instanța a înlocuit cererea de despăgubiri sub forma unei sume globale și invariabile, cu instituirea unei rente viagere, motivat de existența unei simptomatologii psihiatrice încă înainte de detenție și de faptul că reclamanta, în faza de urmărire penală, a recunoscut săvârșirea faptei.
În cauză, sunt îndeplinite condițiile legii pentru a se acorda reclamantei daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei grave erori judiciare.
Mai arată că, potrivit art. 505 pr.penală, la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate.
Hotărârea pronunțată de Tribunalul Prahova este nelegală sub aspectul stabilirii cuantumului despăgubirilor, instanța nesocotind împrejurările învederate și probate de reclamantă, respectiv că a fost îndepărtată de familie, că și-a pierdut locuința și locul de muncă și faptul că starea de sănătate i s-a deteriorat iremediabil.
Potrivit art. 20 și art.148 din Constituția României, prezenta cauză trebuie judecată în conformitate cu normele de drept comunitar.
Solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat.
Cu cheltuieli de judecată.
Consilier juridic, având cuvântul pentru apelanții-pârâți, solicită respingerea apelului formulat de reclamantă, întrucât motivele invocate nu corespund realității.
Se susține că s-a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv că s-a instituit o rentă viageră în loc să se stabilească o sumă forfetară cu titlu de daune morale.
Daunele morale trebuie să acopere prejudiciul material suferit de reclamantă, însă, pentru acordarea lor se impune administrarea de probe care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice, cât și întinderea prejudiciilor morale la care fost supusă reclamanta, simpla stabilire a sumei de către aceasta, nefiind suficientă.
Reprezentantul Parchetului, având cuvântul, solicită respingerea apelului formulat de reclamantă, ca nefondat, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 504 pr.penală, reclamanta nefăcând dovada că organele de urmărire penală au condamnat-o cu rea-credință.
Mai arată că reclamanta a fost cea care a indus în eroare instanța de judecată, prin declarațiile date încercând să-și protejeze fiul.
Consilier juridic, având cuvântul în susținerea apelului formulat de pârâți, arată că instanțele de judecată nu au avut nicio culpă în stabilirea gradului de vinovăție a inculpatei de atunci, chiar dacă, ulterior, s-a constatat că aceasta nu săvârșise fapta. Toate probele existente la dosarul de urmărire penală, inclusiv declarațiile inculpatei, conduceau la concluzia vinovăției acesteia. Faptul că inculpata și-a protejat fiul, nu poate fi imputat organelor de cercetare penală sau instanțelor de judecată.
În cauză nu s-a făcut dovada că apelanta a fost supusă unor presiuni fizice sau psihice pentru a declara că a săvârșit fapta de omor.
Solicită admiterea apelului formulat de apelanții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice-prin P întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 504 pr.penală.
În subsidiar, în situația în care se apreciază că sunt întrunite condițiile
prevăzute de art. 504 pr.penală, solicită ca la stabilirea cuantumului daunelor morale să se aibă în vedere limitele impuse de practica europeană.
Mai arată că legiuitorul a stabilit criterii obiective de apreciere a daunelor morale, astfel încât, reclamanta avea obligația de a proba presupusul prejudiciu material, cu acte, ceea ce, în cauza de față, nu s-a întâmplat.
Avocat G, având cuvântul cu privire la apelul formulat de pârâți, solicită să fie respins ca nefondat.
Învederează că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că reclamanta a fost victima unei erori judiciare, fiind supusă unor presiuni psihice ca să recunoască o faptă pe care nu a comis-
Precizează că reclamanta a fost torturată fizic și psihic până a recunoscut că a comis fapta de omor.
Adevăratul autor al crimei, care în prezent este condamnat pentru fapta de omor pentru care apelanta din cauza de față a executat 10 ani de detenție, a formulat în anul 1995 un autodenunț în care a arătat că este autorul omorului comis pe data de 7 octombrie 1994, însă organele de cercetare penală l-au ignorat.
Mai arată că este inacceptabilă susținerea apelanților-pârâți în sensul că în Anglia, pentru decesul unei persoane, se acordă o despăgubire de 3500 lire.
Se mai susține de către apelanții-pârâți că practica CEDO este obligatorie pentru instanțele din România. Este irelevantă această susținere întrucât prin practică se crează o imagine cu privire la modul de judecare a unor cauze, dar nu este obligatorie pentru instanță.
Reclamanta () și-a pierdut casa, familia și bunurile, iar în prezent nu are nicio sursă de întreținere, astfel că, este îndreptățită să solicite daune morale pentru prejudiciul suferit.
Reprezentantul Parchetului, având cuvântul, solicită admiterea apelului formulat de pârâți și schimbarea sentinței atacate, în sensul de a se respinge acțiunea.
În situația în care se va constata că sunt întrunite condițiile prevăzute de art.504 pr.penală, solicită să se mențină dispozițiile sentinței civile nr. 1281 pronunțată la 1 aprilie 2008 de Tribunalul Prahova.
CURTEA:
Asupra apelurilor civile de față:
Prin acțiunea civilă înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, Secția a IV-a Civilă, sub nr-, reclamanta a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 EURO, în echivalent lei la data executării, cu titlu de daune morale.
În motivarea acțiunii, reclamanta arătat că prin sentința penală nr. 77/14.06.1995 a Tribunalului Prahova, definitivă prin decizia nr.1/14.01.1997 a Curții Supreme de Justiție- Secția Penală, fost condamnată la o pedepsă rezultantă de 16 ani închisoare și 7 ani interzicerea unor drepturi, pentru pretinsa săvârșire, în concurs real, infracțiunilor de omor și violare de domiciliu, prevăzute de art. 174 și art. 192 alin. 2 Cod penal.
Reclamanta a mai arătat că a fost arestată preventiv la data de 21.10.1994 și deținută în continuare în penitenciar, în executarea pedepsei
menționate până la data de 08.10.2004, când a fost pusă în libertate în temeiul încheierii din 8.10.2004 pronunțată în dosarul nr. 6703/2004 al Tribunalului Prahova. Urmare punerii în executare a hotărârii definitive executat, efectiv, 10 ani de închisoare.
Prin sentința penală nr.215/15.09.2005, definitivă prin neapelare, pronunțată de Tribunalul Alba în rejudecare, s-a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 11 pct.2 lit. rap. la art. 10 lit. din Codul d e procedura penală.
În raport de hotărârile judecătorești menționate, reclamanta a apreciat că este dovedită eroarea judiciară, în sensul anulării condamnării penale definitive că urmare a constatării indubitabile împrejurării că faptele care au făcut obiectul procesului penal nu au fost săvărșite.
Ca atare, arată reclamanta, dreptul la repararea pagubei suferite pentru cazul prevazut în art. 504 alin. pr.penală, corespunzător dispozițiilor art.3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a devenit actual, este ocrotit de lege și, în consecință, de beneficia de protecție judiciară.
A mai arătat reclamanta că familia i s-a destrămat, pierzând în aceastaă perioadă de detenție atât locuința, cât și locul de muncă. Astfel, a fost arestată la vârsta de la care, de regulă, începe o perioadă fastă în familie, bogată în satisfacții și trăiri sufletești, respectiv aceea în care copiii ar trebui să se realizaze în societate și să-și întemeieze propria lor familie.
Reclamanta a mai precizat că a fost eliberată după 10 ani, fiind exclusă orice posibilitate de reintegrare în societate, prin găsirea unui loc de muncă și stabilire unor relații sociale bazate pe încredere, respect reciproc și apreciere.
Totodată, reclamanta a arătat că pe perioada detenției s-a îmbolnăvit, iar copiii, cărora nu le-a putut fi sprijin material și suport moral pe perioada detenției, s-au îndepartat de ea, fiecare urmându-și propriul drum, cu excluderea acesteia din viața lor.
Menționează reclamanta că este cert că îndepărtarea fizică a fost dublată și de o îndepărtare sufletească, situație ce rezultă din împrejurarea evitării sale de către copii și de către fostul soț, chiar și după punerea sa în libertate.
Prin sentința civilă nr. 1474 din 15.11.2006, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, apreciind că această instanță este competentă în raport de ultimul domiciliu al reclamantei, respectiv orașul, județ
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr-.
La data de 14.04.2008, pârâta Paf ormulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea acțiunii promovate de reclamanta, că neîntemeiată, solicitând să se constate că, în speța de față, nu există condițiile necesare pentru a se putea face aplicarea art. 504 și următoarele pr.penală, iar măsura luată împotriva reclamantei nu a fost nelegală sau abuzivă.
A mai arătat pârâta că din materialul de urmărire penală, finalizat cu sentința penală nr.77/14.06.1995 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin Decizia nr.1/14.01.1997 a Curții Supreme de Justiție-Secția penală, prin care reclamanta a fost condamnată la 16 ani închisoare pentru omor și violare de domiciliu, s-a constatat că nu este vorba de o eroare judiciară, de vreo greșeală sau rea-voință a organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată. Toate probele existente la dosarul de urmărire penală, culminând cu mărturisirea acuzatei, conduceau la concluzia vinovăției acesteia, organele de cercetare penală și instanțele de judecată fiind induse în eroare, cu bună știință, în condițiile în care reclamanta știa, cu certitudine, cine săvârșise omorul, respectiv fiul său.
S-a mai aratat că faptul că reclamanta și-a protejat fiul și și-a asumat consecințele faptei acestuia, nu poate fi imputat reprezentanților poliției, parchetului și instanțelor penale.
În subsidiar, pârâta a solicitat reducerea sumei cerută de reclamantă cu titlu de daune, ca fiind absolut exagerată.
Prin sentința civilă nr. 1281 pronunțată la 21 aprilie 2008, Tribunalul Prahovaa admis în parte acțiunea, în sensul că a constituit în favoarea reclamantei și în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, o rentă viageră în cuantum de 900 lei lunar.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, în speță, prin sentința penală nr. 77/14 iunie 1995 a Tribunalului Prahova, reclamanta a fost condamnată la o pedeapsă rezultantă de 16 ani închisoare și 7 ani interzicerea unor drepturi pentru pretinsa săvârșire, în concurs real, a infracțiunilor de omor și violare de domiciliu.
S-a mai reținut că, ulterior, prin sentința penală nr.215/15.09.2005, definitivă prin neapelare, pronunțată de Tribunalul Alba în rejudecare, s-a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 11 pct.2 lit. rap. la art. 10 lit. din Codul d e procedura penală, pentru că fapta nu a fost săvârșită de reclamanta din cauza de față. Ca atare, reclamanta, urmare a arestării preventive la data de 21.10.1994 și al deținerii în continuare în penitenciar până la data de 8 octombrie 2004, când a fost pusă în libertate, a executat, efectiv, 10 ani de închisoare.
Tribunalul a reținut dreptul reclamantei la repararea prejudiciului moral suferit, apreciind ca, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 pr.penală.
De asemenea, s-a arătat că, potrivit art.3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale "atunci când condamnarea penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii sau practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedecoperirea în timp util îi este imputabilă, în tot sau în parte".
La stabilirea cuantumului și a modalității de acordare a despăgubirilor, tribunalul a ținut cont de faptul că prin arestarea preventivă și ulterior prin deținerea nelegală, reclamantei i-au fost încălcate dreptul la intimitate și viață personală, la libertate, cu consecințe deosebit de grave atât în privința vieții personale, cât și a familiei, aceasta neputând să acorde sprijin moral și material copiilor săi și fiind supusă oprobiului public pentru fapta pretins săvârșită.
Tribunalul a apreciat că cea mai bună modalitate de acordare a despăgubirilor de către stat, este constituirea unei rente viagere, de natură să îi asigure reclamantei mijloacele financiare necesare traiului zilnic.
La stabilirea cuantumului rentei viagere, instanța de fond a avut în vedere faptul că reclamanta, în faza anchetei penale, a recunoscut, inițial, săvârșirea faptei, furnizând o serie de detalii în acest sens, iar cel care a săvârșit în realitate infracțiunea, este fiul acesteia,.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta () și pârâții Ministerul Finanțelor Publice B și Ministerul Finanțelor Publice-prin
Apelanta a criticat sentința instanței de fond, pentru următoarele motive:
O primă critică este că, deși a formulat numeroase cereri prin care a solicitat ca hotărârea motivată să-i fie comunicată la adresa sediului Cabinetului de Avocatură G și deși instanța de fond reține acest domiciliu ales, atât în considerente, cât și în dispozitivul hotărârii, hotărârea motivată a fost comunicată la sediul unei societăți care în prezent nu mai există, neajungând în posesia sa, eroare care a dus la tergiversarea soluționării cauzei de către instanța care a fost investită.
Se critică hotărârea instanței de fond pentru că este lipsită de orice fundament legal sub aspectul cuantumului despăgubirilor, iar concluzia potrivit căreia " instanța apreciază că cea mai potrivită modalitate de acordare a despăgubirilor de către stat este prin constituirea unei rente viagere de natură să-i asigure mijloacele financiare necesare traiului zilnic", este rezultatul unei greșite aprecieri a situației de fapt, învederată și probată.
Instanța a înlocuit cererea de despăgubiri sub forma unei sume forfetare, cu instituirea unei rente viagere, motivat de existența unei simptomatologii psihiatrice, încă înaintea detenției.
Susține apelanta că eroare judiciară se datorează lipsei de obiectivitate cu care s-a efectuat urmărirea penală, iar actul de inculpare a fost întocmit pe probe discutabile, contradictorii, pe o pretinsă recunoaștere a sa, generată de tortură fizică și psihică la care a fost supusă.
Arată apelanta că instanța a nesocotit împrejurările de fapt învederate în cererea introductivă și probate pe parcursul judecății, dar și consecințele provocate de perioada de detenție nelegală, respectiv a pierdut locuința, familia s-a destrămat, și-a pierdut locul de muncă, starea de sănătate este precară.
De asemenea, apelanta arată că a depus la dosar numeroase acte medicale care atestă afecțiunile de care suferă și desele internări în spital, detenția îndelungată lăsând urme iremediabile asupra vieții sale.
Apelanta critică sentința instanței de fond pentru că o consideră o nouă pedeapsă, fiind condamnată ca în zilele care i-au mai rămas să locuiască în stradă, fără haine, medicamente sau mâncare și fără familie.
Consideră că sentința pronunțată de instanța de fond este inumană și imorală atât timp cât a apreciat că daunele morale și materiale se ridică la 900 lei lunar, iar suma solicitată prin acțiunea introductivă este justificată, de natură a îndeplini, concomitent, condiția satisfacției compensatorii echitabile și condiția
rezonabilității, stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Solicită admiterea apelului în sensul în care a fost formulat.
Ministerul Economiei și Finanțelor-Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat apel împotriva sentinței Tribunalului Prahova, pentru următoarele motive:
Un prim motiv este că instanța de fond nu a luat în considerare apărările instituției lor, analizând subiectiv speța dedusă judecății.
Precizează apelanta că, în speța de față, nu există condițiile necesare pentru a se putea face aplicarea art. 504 și urm. pr.penală, pentru că măsura luată împotriva reclamantei nu a fost nelegală sau abuzivă deoarece nu este vorba de o eroare judiciară, organele de urmărire penală și instanțele de judecată nu au nicio culpă în stabilirea gradului de vinovăție a inculpatei de atunci, toate probele existente în dosarul de urmărire penală, combinate cu mărturisirea acuzatei, conduceau la concluzia vinovăției acesteia.
În subsidiar, apelanta arată că în situația în care se va aprecia că acțiunea ar putea fi admisă, să se aibă în vedere faptul că suma solicitată de reclamantă cu titlu de daune este exagerată, pentru că numai dacă este probat un eventual prejudiciu acesta ar putea fi reparat și numai în limitele dovedite.
apelanta că pentru acordarea de către instanță a daunelor morale, se impune administrarea de probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunile suferințelor fizice, cât și întinderea prejudiciilor morale la care a fost supusă reclamanta, pentru că, simpla stabilire a sumei de către aceasta, nu este suficientă, pentru că, în caz contrar, se poate ajunge la îmbogățirea fără just temei a reclamantei.
Apreciază apelanta că, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și recomandările Consiliului Europei, despăgubirea are ca scop de a da o satisfacție sau o compensare victimei, și nu se urmărește repunerea într-o situație anterioară care nu este posibilă, ci se urmărește o compensație, adică acordarea unei sume de bani care ar permite victimei să uite.
În plus, arată apelanta, daunele morale trebuie concretizate și dovedite de partea care le solicită, nefiind suficientă doar o simplă cerere, fără argumentație, care să justifice prejudiciul moral, chiar și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție arată că valoarea daunelor morale este simbolică, iar la evaluarea prejudiciului nu se va ține seama de starea materială a plătitorului.
Se solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.
Examinând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea apelului, Curtea va reține următoarele:
În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta, Curtea va reține că este fondat în parte, pentru următoarele motive:
Este nefondată critica apelantei sub aspectul faptului că a solicitat să-i fie comunicată hotărârea la adresa sediului Cabinetului de Avocatură G și deși instanța de fond reține acest domiciliu ales, atât în considerente, cât și în dispozitivul hotărârii, hotărârea motivată a fost comunicată la sediul unei societăți care în prezent nu mai există, neajungând în posesia sa, eroare care a dus la tergiversarea soluționării cauzei, întrucât dovada de comunicare a fost afișată la domiciliul ales al Cabinetului de Avocatură G, situație ce rezultă din dovada de comunicare aflată la fila 71 dosar fond.
Faptul că, inițial, hotărârea a fost comunicată la domiciliul ales al biroului de avocatură menționat de apelantă în cererea de chemare în judecată, nu este imputabil instanței de judecată, ci apelantei, întrucât, potrivt art. 98 pr.civilă, schimbarea domiciliului uneia din părți trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiția prin care se înștiințează instanța despre schimbarea domiciliului.
În cauza de față, apelanta nu s-a conformat dispozițiilor legale sus-menționate pentru că despre noul sediu al biroului de avocatură se face mențiune în concluziile scrise ale acesteia -fila 59 dosar fond- și nu printr-o petiție aflată la dosar.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor pe care apelanta îl critică pentru că este lipsit de fundament legal, Curtea va reține că, în realitate, instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea formulată de apelantă, având în vedere faptul că aceasta a solicitat obligarea Statului Român la plata sumei de 5.000.000 EURO în echivalent lei la data executării, cu titlu de daune morale, iar instanța a acordat altceva, respectiv a constituit în favoarea reclamantei-apelante o rentă viageră.
Instanța de fond nu a motivat de ce nu se acordă suma solicitată de reclamantă, în schimb, apreciază că sunt întrunite dispozițiile aret. 998-999 Cod civil, acordând reclamantei o rentă viageră de 900 lei lunar.
Curtea apreciază că, în realitate, instanța de fond nu a cercetat fondul, pentru că a dat altceva decât s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. 1 pr.civilă.
Referitor la apelul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor-Agenția Națională de Administrare Fiscală,Curtea va reține că și acesta este fondat în parte, pentru următoarele motive:
Este fondată critica formulată de apelantă, în sensul de a se verifica dacă sunt aplicabile dispozițiile art. 504 și urm. pr.civilă și a se stabili dacă arestarea apelantei-reclamante a fost nelegală sau abuzivă și dacă, într-adevăr, este vorba de o eroare judiciară.
Instanța de fond, după rejudecare, va administra probe pentru a se stabili întinderea pretinselor suferințe fizice și psihice, a prejudiciului moral suferit de reclamantă, în funcție de care se va stabili modalitatea de reparație a prejudiciului moral și întinderea acestuia.
De asemenea, se va avea în vedere de către instanța de fond și dispozițiile Legii nr.30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, respectiv art. 5 potrivit căruia "orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații".
Instanța de fond va ține cont și de dispozițiile Protocolului nr.7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv ale art. 3 din acest protocol, care se referă la dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară.
Potrivit art. 3 din Protocolul nr.7 " atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte".
Instanța de fond, obligând apelanta Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 900 lei cu titlu de rență viageră, nu s-a pronunțat pe cererea de chemare în judecată, fiind incidente dispozițiile art. 297 alin. 1 pr.civilă.
Față de toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 297 alin. 1 pr.civilă, urmează a se admite ambele apeluri, a se desființa sentința, a se trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Prahova, potrivit considerentelor mai sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile formulate de reclamanta (), cu domiciliul ales la Cabinetul de avocatură G, cu sediul în B, Calea, nr. 153, -. 47, sector 1, Cod poștal - și de pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR- cu sediul în B,-, sector 5, Cod poștal - -prin, cu sediul în P,-, Cod poștal -, Județ P împotriva sentinței civile nr.1281 pronunțată la 1 aprilie 2008 de Tribunalul Prahova.
Desființează sentința și trimite cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Prahova.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2008.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Red. ES
Tehnored.PJ
7 ex/14.10.2008
f- Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
Președinte:Elena StaicuJudecători:Elena Staicu, Elisabeta Gherasim
