Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 228/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1379/2019)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.228
Ședința publică de la 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 2: Ioana Singh
JUDECĂTOR 3: Learciu
GREFIER -
------------------------
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorii -, împotriva deciziei civile nr. 884 din 21.05.2009, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă, avocat pentru contestatorii -, în baza împuternicirii avocațiale -/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Avocat (fila 5 dosar), avocat pentru intimatul, în baza împuternicirii avocațiale -/07.07.2009, emisă de Baroul București (fila 13 dosar).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care invederează instanței faptul că a fost atașat dosarul de fond nr-, cât și faptul că, contestatorii au depus la dosar aspecte legate de Dosarul nr-.
Avocat pentru contestatorii -, depune la dosar un set de înscrisuri, precizând că aceste înscrisuri sunt depuse la dosar.
Avocat pentru intimatul, precizează că înscrisurile depuse la acest termen de către avocatul contestatorilor - se află la dosar astfel că nu se opune.
Părțile prezente, având pe rând cuvântul precizează că nu mai au alte cereri de solicitat în cauză.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe contestația în anulare.
Avocat pentru contestatorii -, solicită admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată, schimbarea în tot a deciziei contestate, în sensul admiterii recursului, admiterii apelului și admiterea acțiunii principale.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocat pentru intimatul, solicită respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată, cu precizarea că aspectul invocat de către contestatori referitor la nepronunțarea de către instanța de recurs asupra motivului de recurs privind lipsa de calitate a reclamantului, apreciază că acest motiv a fost analizat de către instanța de recurs.
Depune la dosar concluzii scrise.
Solicită cheltuieli de judecată conform chitanței nr. -/07.07.2009 în sumă de 4000 lei, reprezentând onorariu conform contract nr. -, pe care o depune la dosar.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față, deliberând reține următoarele:
Prin decizia civilă nr. 884 din 21 mai 2009, Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 466 din 04 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - reclamant.
Pentru a pronunța această decizie curtea a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr- reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament nr. 7 situat în B,-,. 2, sector 1, ca efect al comparării titlurilor părților în conformitate cu dispozițiile art. 480 Cod civil.
Pârâții, legal citați au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității și autorității de lucru judecat, iar pe fondul cauzei respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul din 11 decembrie 2006 pârâții au invocat excepția necompetentei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 B, excepție respinsă, la același termen de judecată instanța respingând și celelalte două excepții invocate prin întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 1449 din 29 ianuarie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții și, a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 7 situat la. 2 al imobilului din- și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut asupra admisibilității acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, în completare față de cele expuse în încheierea din 11 decembrie 2007, că acțiunea în revendicare având ca temei juridic art. 480 cod civil este o acțiune reală, reprezentând modalitatea specifică de apărare a dreptului de proprietate.
În condițiile în care în Legea nr. 10/2001 nu există o dispoziție expresă care să interzică exercitarea acțiunii în revendicare de drept comun, mai mult art. 46 alin. 1 din această lege recunoscând implicit exercitarea acestei acțiuni, instanța constată că prevederea în această lege a unei proceduri exprese de restituire (art. 22 - 30) nu determină inadmisibilitatea exercitării acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.
Astfel, o interpretare contrară ar însemna a accepta, că acolo unde legiuitorul nu permite să limiteze accesul la justiție, ar putea-o face instanțele judecătorești, ceea ce este contrar art. 21 din Constituția României, prevederilor tratatelor internaționale la care România este parte și principiilor de drept comun.
Comparând titlurile părților, instanța a reținut că titlul reclamantului este preferabil titlului pârâților, reclamantul fiind dobânditor al dreptului de proprietate prin succesiune de la autorii lui și G, iar pârâții prin cumpărare de la un neproprietar.
B sau reaua credință a pârâților cu prilejul cumpărării apartamentului din imobilul în litigiu are relevanță mai ales în privința raporturilor dintre aceștia și vânzător, în raporturile cu adevăratul proprietar având efecte în condițiile legii, numai în privința întinderii obligației acestuia la restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul și în nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi reale.
Instanța a apreciat ca fiind total nefundamentată juridic teoria conform căreia dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar institui o protecție specială a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și exclude revendicarea de drept comun, întrucât aceste dispoziții prevăd doar că nu se va constata nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu bună credință a părților contractante. Însă menținerea acestor contracte nu exclude logic în nici un fel posibilitatea instanței de a compara acest contract cu titlul de proprietate al fostului proprietar, iar buna credință la încheierea actului, invocată, de asemenea, de pârâtă în apărare, nu valorează proprietate.
În acest context instanța a constatat ca pârâții au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situație care, fără să determine nulitatea contractului, face însă ca titlul exhibat de pârâți să nu fie preferabil celui invocat de reclamant.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții și, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă sub nr-, la data de 10 mai 2007.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea recursului modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 36 din 05 ianuarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosar nr. 504/2003, a admis recursul declarat de către și și Primăria Municipiului B; a schimbat în parte sentința civilă nr. 1645 din 14 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Prin decizia civilă nr. 8567 din 31 octombrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr.8849/2004, a respins în mod irevocabil recursul declarat de către reclamantul, împotriva deciziei civile pronunțată de Tribunalul București.
Prin urmare acest dosar a avut ca obiect pe de o parte constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, a pârâților, iar pe de altă parte a fost o acțiune în revendicare.
În cauza de față reclamantul a formulat o nouă acțiune în revendicare, întemeiată pe compararea titlurilor de proprietate.
La data de 22 iunie 2007, intimatul - reclamant, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de către și, ca nefondat.
Tribunalul a calificat în ședința publică din data de 28 septembrie 2007 calea de atac formulată, ca fiind aceea a apelului, pentru considerentele reținute în încheierea interlocutorie.
Prin decizia civilă nr. 466 din 04 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții - pârâți și.
Împotriva deciziei civile de mai sus au declarat recurs, recurenții și, criticând următoarele aspecte în baza art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, reclamantul nu are calitate procesuală activă nefiind titularul apartamentului în cauză; în mod greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe dreptul comun; decizia atacată a dat o interpretare greșită art. 1201 Cod civil, corespunzător situației de fapt; în cauză s-a pus problema autorității de lucru judecat; decizia atacată a interpretat greșit dispozițiilor art. 480 Cod civil, art. 2 alin. 2 și art. 18 lit. c din Legea nr.10/2001.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Recursul s-a reținut a fi nefondat.
Astfel, în ceea ce privește critica referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantului, această problemă a fost stabilită cu putere de lucru judecat prin hotărârile pronunțate anterior în litigiul purtat între părți, respectiv sentința civilă nr. 1645 din 14 noiembrie 2002, decizia civilă nr. 36 din 15 ianuarie 2004 și decizia civilă nr. 8567 din 31 octombrie 2005.
Referitor la critica privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare potrivit principiului disponibilității, reclamantul a dedus judecății o acțiune în revendicare îndreptată împotriva foștilor chiriași, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și următoarele din Codul civil. O componentă a principiului disponibilității este și dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată iar dacă cererea formulată de reclamant nu este clară, instanța, în virtutea rolului său activ poate să-i solicite acestuia să-și precizeze acțiunea.
Reclamantul a arătat în mod clar și concret că a dedus o acțiune în revendicare și că solicită soluționarea ei, în raport de dispozițiile dreptului comun în materie, respectiv art. 480 și următoarele Cod civil.
Este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială cu caracter reparator având ca obiect imobilele preluate abuziv de stat, însă prin această lege s-a instituit o procedură administrativă cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor aflate la dispoziția unității deținătoare sau a entității învestită potrivit Legii nr. 10/2001 cu soluționarea notificării.
În Legea nr. 10/2001 nu există nici o dispoziție derogatorie de la dreptul civil, în sensul că este inadmisibilă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva cumpărătorilor imobilelor preluate abuziv de stat. Ca urmare, când două persoane dețin titluri cu privire la același imobil, acestea se pot adresa justiției, care analizând valabilitatea acestora precum și care este mai bine caracterizat, va da preferință unuia dintre ele.
Potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată, procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv este aplicabilă imobilelor revendicate deținute de către persoana juridică deținătoare.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare era înstrăinat către intimații - pârâți prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 23/-, astfel că acesta nu mai cădea sub incidența Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește a doua critică a fost reiterată excepția autorității de lucru judecat, tribunalul reținând sub acest aspect că prin sentința civilă nr. 1645/2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu apelanții - pârâți din prezentul proces, s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 1913 din 03 decembrie 1996 și au fost obligați să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului apartamentul nr. 7 din B,-,. 2, sector 1.
Instanța de fond ce a pronunțat sentința civilă mai sus invocată a reținut faptul că a fost încheiat contractul de vânzare - cumpărare cu încălcare dispozițiilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care acesta a fost constat nul absolut și pe cale de consecință au fost obligați pârâții (apelanții din dosarul de apel al Tribunalului București ) la a lăsa reclamantului în deplină calitate și liniștită posesie apartamentul în litigiu.
Prin decizia nr. 36/2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă a fost admis apelul formulat de pârâți, a schimbat sentința civilă de mai sus și pe fond, a fost respinsă acțiunea. Prin decizie s-a reținut că la încheierea contractului de vânzare - cumpărare au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, motiv pentru care în mod greșit instanța de fond a constat nulitatea absolută a acesteia, cu consecința respingerii acțiunii reclamantului.
Instanța de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 8567/2005 a respins recursul ca nefondat, reținând că imobilul a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995, reținându-se buna credință a cumpărătorilor.
Astfel, Curtea a constatat că instanța de fond nu a analizat o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, reținând validitatea celor două titluri exhibate de părți, ci a admis acțiunea în revendicare ca efect al constatării nulității contractului de vânzare - cumpărare, chestiune care a fost cenzurată de instanțele de apel și recurs, în sensul constatării validității contractului.
Conform art. 1201 Cod civil, este autoritatea de lucru judecat când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.
De altfel, cazul versus România a analizat o situație similară, în care deși a pronunțat o hotărâre anterioară prin care acțiunea având același obiect a fost respinsă, oad oua acțiune nu a fost primită, motivat de existența autorității de lucru judecat.
Curtea a apreciat că excepția autorității de lucru judecat urmărește un scop legitim, deoarece vizează, fără îndoială, să garanteze securitatea raporturilor juridice în materie civilă însă nu satisface neapărat, în sine, exigentele impuse de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, în care nu a existat o acțiune soluționată pe fond, prin care să se compare titlurile celor două părți, tribunalul a constatat că s-a apreciat că în speță este autoritate de lucru judecat, presupune o nerespectare a dreptului reclamantei de acces la instanță, având în vedere principiul preeminentei dreptului într-o societate democratică (mutatis mutandis, împotriva României, nr. 62710/00, paragraful 37, 26 ianuarie 2006).
Articolul 1201 Cod civil face vorbire de elementele acțiunii civile, respectiv subiectele acesteia, obiectul și cauza acțiunii civile, cerând pentru a fi vorba de autoritate de lucru judecat tripla identitate. Prin cauza acțiunii civile trebuie înțeles temeiul juridic al cererii (causa petendi), fundamentul legal al dreptului pe care una dintre părți îl valorifică împotriva celeilalte.
S-a constatat că sentința civilă față de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat, rămasă irevocabilă, a fost pronunțată avându-se în vedere nevalabilitatea titlului pârâților, în timp ce prin prezenta acțiune s-a invocat drept cauză a acțiunii în revendicare existența unui titlu mai caracterizat.
Din interpretarea per a contrario a art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, rezultă că prin sintagma imobil preluat "fără titlu valabil" se înțelege imobilul preluat de stat cu încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte, a legilor în vigoare la data preluării, rezultă competența instanțelor de a analiza valabilitatea titlului statului sub aspectul triplei exigențe impusă imperativ de lege (alin. 3), precum și dreptul la acțiunea în revendicare al titularilor dreptului de proprietate încălcat, mijloc specific de apărare a proprietății și înapoierii posesiei.
Decretul nr. 92/1950 nu a putut constitui un "titlu valabil" de preluare, deoarece dispozițiile sale contraveneau art. 8, 10, 11 din Constituția din 1948, care recunoșteau și garantau proprietatea particulară și dreptul de moștenire și permiteau ca excepție, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită de justiție, având ca obiect numai mijloacele de producție, băncile, societățile de asigurare, proprietate particulară, iar nu locuințele de domiciliu, ca în speță, ori naționalizarea a fost o expropriere, deposedare abuzivă de proprietate, contrară dispozițiilor constituționale în vigoare.
Mai mult, decretul de naționalizare contravenea art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia "Nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa"; conform art. 480 și 481 Cod civil "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut.
Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cauză de utilitate publică și primind o justă și prealabilă despăgubire".
De altfel, Curtea a constatat că urmând a fi reținut și aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat ce rezultă din sentința civilă nr. 1645/2002, astfel cum aceasta a fost modificată prin decizia civilă nr. 8567/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut atât preluarea fără titlu de către stat a imobilului ce a aparținut autorilor reclamantului, cât și buna credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare, s-a constatat că reclamanții au invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notarială sub nr. 9074 din 27 martie 1926, transcris sub nr. 388/1926 și actul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr. 18700 din 13 iulie 1932, transcris sub nr. 10244/1932, precum și actul de partaj voluntar încheiat la data de 23 februarie 1943, (fila 10 - 13, dosar nr. 5719/2002).
Ca urmare a constatării nulității titlului statului, așa cum s-a motivat mai sus, titlul de proprietate al intimatului - reclamant asupra imobilului produce în continuare efect, fapt consacrat de legiuitor prin dispozițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, care recunoaște persoanelor deposedate fără titlu valabil dreptul de proprietate asupra imobilelor respective, pe toată durata scursă dintre momentul preluării abuzive până în prezent. În concluzie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu subzistă și în prezent în patrimoniul apelantelor - reclamante.
Titlul invocat de pârâți este reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare nr. 1913/26311 din 03 decembrie 1996 încheiat cu SC Nord SA în calitate de mandatar al Primăriei Municipiului
Regula aplicabilă în materia revendicării prin comparare de titluri care provin de la autori diferiți este cea a comparării titlurilor autorilor, aplicarea principiului exprimat în adagiile "nemo dat quod non habet" și "nemo plus iuris ad alium transferre potest", urmând a se da preferință titlului care provine de la adevăratul titular, care poate institui o prezumție de proprietate și care are data mai veche, iar nu bunei credințe, sau posesiei de bună credință, care nu constituie reguli de comparare în situația dată a existenței unor titluri diferite și modalități de dobândire a proprietății, singura modalitate de paralizare a acțiunii în revendicare fiind uzucapiunea scurtă de la 10 - 20 ani.
În speță, s-a reținut că atât apelanții cât și intimatul au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, astfel, în cazul comparării titlurilor de proprietate urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
Prin constatarea faptului că statul a preluat imobilul fără titlu valabil, rezultă că acesta a înstrăinat vânzând imobilul câtre apelanți, un imobil ce aparținea autorului intimatelor, de la care imobilul a fost preluat, așadar a înstrăinat lucrul altuia.
Deși buna credință împreună cu teoria aparenței de drept au relevanță juridică în ceea ce privește acțiunile în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, prin neîndeplinirea condiției obiectului, acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare, prin comparare de titluri, aceasta fiind acțiunea izvorâtă din existența a două titluri perfect valabile, din care unul este preferabil celuilalt, datorită condițiilor de fond sau condițiilor de opozabilitate.
A admite că prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, sunt aplicabile în materia acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, înseamnă practic a da ineficiență totală unei astfel de acțiuni, deoarece în situația în care s-ar reține reaua credință a chiriașului cumpărător, titlul acestuia ar putea fi desființat, situație în care nu s-ar mai pune problema comparării de titluri valabile.
Totuși, analizând teoria validității aparenței în drept, sub aspectul îndeplinirii condiției erorii comune și invincibile, nu s-a procedat la analizarea valabilității titlului acestora ci doar la analizarea preferabilității titlurilor.
Analizând titlul cumpărătorului (chiar de bună credință), s-a constatat că acesta provine de la un vânzător (statul) a cărui titlu nu poate fi preferabil în raport cu adevăratul proprietar (autorul intimatelor) deoarece trecerea în proprietatea satului a fost abuzivă, fără titlu valabil, ca urmare chiriașii compărători au dobândit titlul lor de la un "non dominus".
Astfel, nici chiar dacă s-ar reține buna credință a apelanților aceștia nu ar paraliza acțiunea în revendicare, aceasta putând înclina balanța în favoarea unei părți numai în cazul în care nici una dintre părți nu are un titlu de proprietate. Numai în acest caz va fi preferată partea care probează posesia cea mai caracterizată, prin anumite trăsături printre care se enumără și buna credința.
Însă a admite că principiul ocrotirii bunei credințe călăuzește materia drepturilor reale nu înseamnă a accepta ca regulă că orice subdobânditor de bună credință de la un neproprietar devine prin simpla bună credință, proprietar legitim.
Astfel, excepția de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, întemeiată pe buna credință, prevăzută expres de art. 50 alin. 2, este aplicabilă în materia nulității, iar nu a revendicării, excepțiile fiind de strictă interpretare - exceptio est strictissimae interpretationis.
Având în vedere cele reținute în decizia nr. 8567/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție relative la preluarea fără titlu a imobilului de la autorii reclamantului și la buna credință în favoarea apelanților - pârâți din cauză, Curtea, văzând analizele făcute de Curtea Europeană de Justiție în spețe similare, a apreciat că reclamantul dar și pârâții sunt titularii unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român și care intră sub protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Brumărescu, etc. versus România; Raicu versus România)
În raport de Hotărârea din 01 decembrie 2005, pronunțată în cauza contra României, Hotărârea din 21 iulie 2005, pronunțată în cauza contra României, Hotărârea din 16 februarie 2006, pronunțată în cauza Porteanu contra României de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, vânzarea de către stat a imobilului proprietatea autorului apelanților către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995, reprezintă o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, deoarece procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu ar putea avea ca efect restituirea în natură a imobilului dacă nu este anulat contractul de vânzare - cumpărare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că vânzarea de către stat, în temeiul Legii nr. 112/1995, a unui imobil preluat fără titlu valabil, reprezintă vânzarea lucrului altuia unui terț și urmare a acestei vânzări, cel interesat nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel, situație care a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
O privare de proprietate rezultând din această a doua normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității, iar întrucât la momentul vânzării statul nu avea titlu valabil asupra apartamentului, ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permite decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu și nicio altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun preluat fără titlu.
Curtea a mai reținut că fondul "Proprietatea" nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Pornind de aici, Curtea a considerat că ținerea în șah a dreptului de proprietate al reclamanților asupra imobilului combinată cu absența totală a despăgubirii, i-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Toganel și Gradinaru contra România, 29 iunie 2006).
Astfel, Curtea a reținut că la judecarea prezentului apel, nu s-a putut reține că acestora li s-a preluat imobilul pentru cauză de utilitate publică, constatând totodată că nu a fost respectat principiul proporționalității întinderii despăgubirilor, constatând că sarcina impusă este și în prezent disproporționată. Totodată, la rândul lor, apelanții - pârâți deține un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin recunoașterea de către instanțe a titlului său de proprietate.
În cauza Raicu contra României, Curtea nu s-a delimitat de cele reținute în practica judiciară a Curții, mai sus exemplificate de tribunal, ci a reiterat ideea respectării principiului proporționalității.
Astfel, Curtea a reținut că în cauză, chiar și numai a presupune că ingerința litigioasă a avut o "bază legală" și a servit ca utilitate publică, Curtea trebuind să examineze dacă acest lucru răspundea criteriului de proporționalitate. În această privință se ia act de argumentele Guvernului știindu-se că foștii proprietari beneficiau ei înșiși de o judecată definitivă recunoscând dreptul lor de proprietate și condamnând autoritățile să le restituie apartamentul în discuție și că reclamanta ar fi putut să introducă o acțiune pentru rambursarea prețului actualizat și a cheltuielilor făcute în apartament. Cu toate acestea, Curtea reamintește că a judecat deja ca atenuare a vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (cauza Raicu contra României).
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod de procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii au formulat contestație în anulare și.
În esență și-au motivat contestația în anulare în sensul că potrivit art. 318 Cod de procedură civilă a omis să se pronunțe asupra unui motiv de recurs, în speță aplicabilitatea art. 20, 45 și 46 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 și conform Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocând și lipsa calității procesuale active a reclamantului (filele 1 - 3 dosar curte).
Contestația în anulare este nefondată.
Așa cum este prevăzută în Codul d e procedură civilă; contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, care se analizează riguros (în cazul invocat, în baza art. 318 Cod de procedură civilă) referitor la omisiunea pronunțării asupra unui motiv de recurs.
De remarcat că decizia Curții, este pronunțată la data de 21 mai 2009 dată la care nu se pronunțase Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 (deci nu se pate încălca principiul neretroactivității legii civile) iar pe de altă parte Legea nr. 1/2009, a fost avută în vedere la analizarea recursului, susținerile contestatorilor neindicând clar, expres, ce anume nu s-a respectat și cum nu a analizat Curtea motivul de recurs prin prisma acestei legi.
De altfel, motivele contestației se referă la generalități și invocă texte de lege, arătând elemente ce țin de netemeinicie și mai puțin de nelegalitate.
În ansamblu, analizând decizia Curții care este contestată prin prisma motivelor invocate, se reține că din însăși cuprinsul redactării rezultă implicit că a fost analizat și acest motiv de recurs.
Ca atare motivele formulate în contestație nu pot di primite și fiind neîntemeiate, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.
Potrivit art. 274 Cod de procedură civilă coroborat cu art. 319 - 320 Cod de procedură civilă, contestatorii vor fi obligați la 4.000 lei cheltuieli de judecată, onorariu de avocat conform chitanței de la dosar.
Văzând și art. 318 și 320 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii și, împotriva deciziei civile nr. 884 din 21 mai 2009, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, ca nefondată.
Obligă pe contestatori la 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 februarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
Tehnodact.
2ex./12.04.2010
B:-3.-;;
Președinte:Claudiu Marius TomaJudecători:Claudiu Marius Toma, Ioana Singh, Learciu
