Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 229/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 229/2009
Ședința publică de la 06 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Ioan Truță
JUDECĂTOR 2: Carla Maria Cojocaru
JUDECĂTOR 3: Anca președinte secție
Grefier
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, împotriva deciziei civile nr. 5/08.01.2009 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr-, având ca obiect pretenții.
Procedura legal îndeplinită.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, concluzii scrise formulate de pârâta Curtea de Conturi a României.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierile de amânare a pronunțării, din data de 23 aprilie 2009, respectiv 30 aprilie 2009, încheieri ce fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față,
Constată că prin sentința civilă nr. 3541 pronunțată de Judecătoria Sibiu la 27.05.2008 a fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și a fost obligată pârâta la plata echivalentului în lei la data plății efective a sumei de 74.020 euro reprezentând contravaloarea folosului de tras aferent perioadei 1 septembrie 2003 - 30 mai 2005 și cheltuieli de judecată de 9545 lei.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că în anul 2003, reclamanta împreună cu SC Com SRL au acționat pârâta în judecată pentru a fi obligată să le plătească contravaloarea indexată a folosinței imobilului pentru perioada septembrie 2000 - august 2003, cauza fiind înregistrată sub nr. 6319 la udecătoria Sibiu.
Cauza a fost declinată în favoarea Tribunalului Sibiu. Prin sentința civilă nr. 25/2005 dată în dosar 2133/2004, Tribunalul Sibiua admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să le plătească în cote egale echivalentul în lei la data plății sumei de 169.882 Euro. Apelul pârâtei declarat împotriva sentinței civile nr. 25/2005 a fost respins de Curtea de Apel Alba Iulia, însă prin decizia civilă nr. 4263 din 28.04.2006 ICCJ a admis recursul pârâtei, a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza pentru rejudecare la instanța de apel.
Instanța supremă a decis ca la rejudecarea apelului să se efectueze o expertiză contabilă nouă pentru stabilirea întinderii drepturilor bănești cuvenite pentru spațiul folosit de pârâtă.
Curtea de Apel Alba Iulia în aplicarea dispozițiilor art. 315 cod procedură civilă, a dispus efectuarea expertizei contabile, apoi prin decizia civilă nr. 108/A/2007 dată în dosarul nr- a reținut că varianta II din raport este cea mai echitabilă pentru părți. În această variantă expertul a stabilit că pentru perioada septembrie 2000 - august 2003, pârâta le datorează coproprietarelor, cu titlu de beneficiu nerealizat suma de 167.728 Euro - în cote egale, iar pentru perioada septembrie 2003 - mai 2005, beneficiul nerealizat este de 148.040 euro din care partea de cuvenită reclamantei este de 74.020 euro.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a deciziei atacate și pe fond, respingerea cererii ca netemeinică și nelegală.
Prin decizia civilă nr. 5/2009 Tribunalul Sibiua respins apelul pârâtei Curtea de Conturi a României împotriva sentinței 3541/2008 a Judecătoriei Sibiu.
Pentru a pronunța această decizie Tribunalul Sibiua reținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că lipsa de folosință a spațiului este de natură să justifice acordarea de despăgubiri.
Astfel, s-a reținut în mod justificat motivarea că prin folosirea fără titlu a unui bun aparținând altuia, cel care-l folosește își mărește nejustificat patrimoniul, în timp ce proprietarul bunului suferă o micșorare a patrimoniului său.
Cum potrivit art. 998 cod civil, cel ce produce altuia un prejudiciu este dator să-l repare, pârâta a fost obligată în limitele legii la plata contravalorii lipsei de folosință de către reclamantă.
Cu privire la susținerile apelantei din motivele de apel că în cauză erau operante dispozițiile art. 10 alin. 3 din OUG nr. 40/1999, instanța de apel a constatat că bine a apreciat instanța de fond că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 25 din OUG nr. 40/1999, întrucât imobilul a fost folosit de pârâta ca sediul al unei instituții și nu are destinație de locuință. De aceea, s-a apreciat corect că la calculul chiriei trebuie avute în vedere prețurile practicate pe piața imobiliară în zona în care este situat imobilul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, solicitând modificarea deciziei civile nr. 5/2009, admiterea apelului împotriva sentinței și respingerea acțiunii reclamantei. Pentru perioada 1.09.2003 - 20.05.2004 acțiunea urmează a fi respinsă ca prescrisă, iar pentru restul perioadei acțiunea este nefondată.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304/1 și art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
În expunerea motivelor de recurs s-a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a prevederilor art. 4, art. 10 coroborat cu art. 26 din OUG 40/1999, art. 998 și urm. cod civil.
În ceea ce privește pretențiile aferentei perioadei 1.09.2003 - 20.05.2004, cererea este formulată cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de DL 167/1958.
În ceea ce privește restul perioadei, instanța a reținut ca fiind incidente dispozițiile ce guvernează răspunderea civilă delictuală ( art. 998 și urm.), însă nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
Imobilul a fost deținut de pârâtă în baza unor titluri legale, contract de închiriere și contract de administrare, care nu sunt fapte ilicite. De asemenea, nu există vinovăția pârâtei și nici raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu. S-a criticat apoi nesocotirea prevederilor imperative ale OUG 40/1999, în sensul că nu a existat o notificare formulată în condițiile legii, ci doar o adresă înaintată în anul 2002 de d-na și d-na prin care au solicitat opțiunea fie pentru cumpărarea spațiului, fie pentru închirierea acestuia, adresă la care Curtea de Conturi a răspuns prin adresa nr. 135/IC/25.01.2002. În ceea ce privește cuantumul chiriei, acesta nu putea fi propus de proprietari, ci stabilit prin HG 1886/2006, conform art. 26 din OUG 40/1999.
Un alt motiv de nelegalitate a deciziei atacate este recalificarea temeiului juridic al acțiunii din art. 992 în art. 999 cod civil, deși reclamanta nu și-a precizat acțiunea în acest sens. Nu sunt îndeplinite condițiile instituirii obligației de plată ca fapt juridic licit, pe principiul îmbogățirii fără just temei.
Intimata a depus la dosar concluzii prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Analizând legalitatea și temeinicia deciziei recurate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că prezentul recurs nu este fondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.09.2003 - 20.05.2004, apreciem că, fiind vorba de o excepție de fond, aceasta nu putea fi invocată pentru prima dată în recurs, ci trebuia dezbătută înainte de analizarea fondului cauzei. Mai mult, în dosarul - reclamanta a depus o precizare de acțiune prin care a pretins obligarea pârâtei la plata contravalorii folosinței imobilului și pentru perioada invocată în motivarea excepției prescripției. Acest fapt rezultă din decizia civilă nr. 108/A/2007 a Curții de Apel Alba Iulia. Precizarea respectivă a fost respinsă raportat la dispozițiile art. 294 cod procedură civilă, fără a fi analizată de instanță, însă această precizare întrunește condițiile unei cereri incidentale care a dus la întreruperea prescripției în temeiul art. 16 alin. 1 lit. "b" din DL 167/1958, motiv pentru care criticile întemeiate pe această excepție vor fi respinse.
Primul motiv de recurs vizează deținerea legală a imobilului în cauză, inițial în baza contractului de închiriere nr. 1.719/10.10.1993 și ulterior în baza administrării date prin HG 96/1994. Aceste critici sunt nefondate întrucât în anul 1997 s-a dispus restabilirea situației anterioare de CF prin sentința civilă 3286/1996 a Judecătoriei Sibiu, opozabilă recurentei care a participat la proces în calitate de intervenientă, moment din care recurenta a posedat fără titlu imobilul. Această stare de fapt a fost reținută de Inalta C de Casație și Justiție în decizia nr. 7093/26.10.2007, astfel că sunt aspecte asupra cărora s-a statuat cu putere de lucru judecat, decizia fiind legală și temeinică sub acest aspect.
Prin al doilea motiv de recurs se susține că au fost nesocotite dispozițiile art. 10 alin. 1 din OUG 40/1999 privind obligația proprietarului de a notifica chiriașului prin executor judecătoresc intenția sa de a încheia un contract de închiriere. Și acest aspect a fost stabilit cu putere de lucru judecat de instanțele de judecată, care au statuat că, fiind în materia răspunderii extracontractuale, punerea în întârziere nu este necesară, dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri născându-se din momentul săvârșirii faptei prejudiciabile.
Al treilea motiv de recurs se referă la faptul că instanța nu a făcut aplicarea art. 26 din OUG 40/1999 la stabilirea pretențiilor reclamantei, motiv care este nefondat, întrucât acest articol vizează spațiile cu destinația de locuință care aparțin domeniului public sau privat al statului ori al unităților administrativ - teritoriale, ceea ce nu este cazul în speță. Spațiul nu are destinația de locuință, fiind folosit ca sediu de instituție, iar calitatea de instituție publică a recurentei nu are relevanță în raporturile cu proprietarii imobilului. HCL 114/2001 vizează chiria practicată de stat pentru spațiile închiriate instituțiilor publice ca sedii administrative și nu există temei legal pentru ca ea să fie opusă particularilor, aceștia având dreptul să stabilească chiria pentru bunurile lor prin negociere, indiferent cu cine ar contracta, în virtutea principiului libertății contractuale.
În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii reclamantei se constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la calificarea temeiului juridic al răspunderii pârâtei pentru prejudiciul produs proprietarilor imobilului. Teza răspunderii civile delictuale a fost întărită de soluțiile instanțelor de apel și de recurs cu ocazia judecării procesului privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru perioada septembrie 2000 - august 2003. De asemenea, Inalta C de Casație și Justiție a reținut că stabilirea în sarcina recurentei a obligației de plată a contravalorii lipsei de folosință precum și determinarea cuantumului acestei obligații s-a făcut cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente - art. 998 cod civil ( decizia 7093/2007). Prin urmare, fiind aspecte asupra cărora s-a statuat cu putere de lucru judecat, apare ca legală calificarea temeiului juridic al obligației de plată ce revine recurentei, calificare făcută de instanțele de fond în virtutea rolului activ conferit de art. 129 cod procedură civilă.
Pentru motivele arătate mai sus, Curtea apreciază ca nefondate criticile recurentei și, în temeiul art. 312 alin. 1 cod procedură civilă va respinge recursul de față, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
În temeiul art. 274 cod procedură civilă, va fi obligată recurenta să plătească intimatei, suma de 2000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat ( fila 19).
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva deciziei civile nr. 5/8.01.2009 a Tribunalului Sibiu - Secția civilă.
Obligă pe pârâta recurentă să plătească intimatei suma de 2000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6.05.2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, |
.
Tehn.
2 ex/27.05.2009
Jud. fond -
Jud. apel - /
Președinte:Ioan TruțăJudecători:Ioan Truță, Carla Maria Cojocaru, Anca
