Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 230/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1071/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.230
Ședința publică de la 10 aprilie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureștia fost reprezentat de procuror .
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelantul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, de apelantul - reclamant și de către apelantul- pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.168 din 28.01.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-.
are ca obiect - pretenții ( reparare prejudiciu erori judiciare).
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 7.04.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea la 10.04.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cererilor de apel d e față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, la data de 22.09.2007, reclamantul lsac a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 1.500.000 Euro pentru prejudiciul material și moral cauzat ca urmare a arestării pe nedrept a reclamantului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința penală nr.1052 din 11.11.2002, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală, în dosar nr.1249/2002, rămasă definitivă, a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.257 Cod penal cu aplicarea art.13 Cod penal, iar în baza acestei sentințe s-a emis mandatul de arestare nr.1174/17.11.2003.
Ulterior, constatându-se că infracțiunea prevăzută de art.257 Cod penal este concurentă cu alte infracțiuni pentru care reclamantul fusese condamnat și executase efectiv o pedeapsă de 4 ani și 10 luni închisoare, s-a dispus - prin sentința penală nr.1208/10.12.2003, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală, în dosar nr.5572/2003, rămasă definitivă - ca reclamantul să execute o pedeapsă de 5 ani și 4 luni, a fost anulat mandatul nr.1174/17.11.2003 și s-a dispus emiterea unui nou mandat.
A arătat reclamantul că nu s-a emis însă un nou mandat, iar la data de 16.12.2004 Președintele României a emis de Decretul nr.1164/2004 privind acordarea unor de grațieri individuale (publicat în Monitorul Oficial nr.1207/16.12.2004), prin care i-a fost grațiat și reclamantului restul de pedeapsă ce mai avea de executat în baza sentinței penale nr.1208/10.12.2003.
A precizat reclamantul că, la data emiterii decretului de grațiere, el se afla în libertate încă din anul 2001, când terminase de executat pedeapsa de 4 ani și 10 luni.
La data de 17.12.2004, Președintele României a emis Decretul nr.1173/2004 privind revocarea grațierii individuale a unor persoane (publicat în Monitorul Oficial nr.1219/17.12.2004), iar grațierea care-i fusese acordată reclamantului a fost deci revocată (ilegal, așa cum aveau să constate ulterior instanțele de judecată).
În aceste împrejurări, deși reclamantul era în libertate și nu exista niciun
mandat de arestare emis valabil pe numele său, a fost arestat în domiciliul său de organele de poliție, în baza adresei nr-, emisă de Ministerul Justiției către Tribunalul București și a unei adrese emise de Tribunalul București către Poliția Sectorului 4 - Serviciul urmăriri, prin care s-a cerut executarea mandatului nr.1174/17.11.2003 (mandat anulat printr-o sentință penală definitivă).
La 24 de zile de la arestarea sa ilegală, s-a emis pe numele reclamantului un mandat de arestare, cu nr.1473/10.01.2005, prin care se dispunea executarea pedepsei de 5 ani și 4 luni închisoare.
A arătat în acțiunea sa reclamantul că a sesizat instanțele de judecată competente, iar prin decizia penală nr.1213/10.06.2005 a Tribunalului București - Secția I Penală, la aproape 6 luni de când acesta era arestat ilegal, s-a dispus să fie pus în libertate condiționată din pedeapsa de 5 ani și 4 luni închisoare.
Ulterior, prin sentința penală nr.1537/5.12.2005, pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală, în dosarul nr.6797/2005, a fost admisă contestația la executare formulată de reclamant, s-a constatat grațiat - prin Decretul nr.1164/2004 - restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa aplicată prin sentința penală nr.1208/10.12.2003, a fost anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.1473/10.01.2005. Sentința penală nr.1537/05.12.2005 a rămas definitivă, prin neapelare, la data de 16.12.2005.
A susținut, de asemenea, reclamantul, că - fiind arestat pe nedrept 166 de zile, i s-a cauzat o pagubă materială în cuantum de 1.000.000 Euro, întrucât: - pe toată durata arestării a fost lipsit de drepturile salariale pe care le primea de la societatea unde lucra, în sumă de 6295 Euro, conform contractului de muncă avizat de Inspectoratul Teritorial d e Muncă B; - a pierdut continuitatea și o vechime în muncă de 5 luni și 14 zile, cu sporurile aferente în sumă de 944 Euro; - a fost sancționat de Administrația Financiară a Sectorului 4 cu o amendă de 2600 lei pentru nedepunerea documentelor legale ale societății pe care o conducea pe anul 2004 și primele 6 luni din 2006, perioadă când el a fost arestat; - societatea al cărei director era a fost prejudiciată cu suma de peste 4 milioane Euro prin pierderea unor contracte importante; - din cauza tratamentului inuman și condițiilor mizere în care a fost obligat să stea în detenție, reclamantul a fost infestat cu virusul hepatitei C, ceea ce a dus la îmbolnăvirea sa de ciroză hepatică și la diminuarea gravă a capacității de muncă, cu imposibilitatea tratării corespunzătoare în clinicile din România (datorită ineficienței tratamentelor ce se aplică în astfel de cazuri), fiind obligat la eforturi financiare de minimum 70.000 Euro pe an, timp de minimum 5 ani, pentru refacerea în parte a stării de sănătate; - a fost nevoit să facă cheltuieli de peste 45.000 Euro pentru a se apăra în toate procesele pe care le-a intentat pentru acest abuz grav ce s-a comis împotriva sa.
Prejudiciul moral, cauzat de aceeași arestare ilegală a fost evaluat de reclamant la suma de 500.000 Euro.
Ca temei legal al acțiunii, scutite de plata taxelor de timbru, au fost invocate dispozițiile art.504 Cod procedură penală.
Pentru dovedirea cererii de chemare în judecată, reclamantul a depus la dosar următoarele înscrisuri: sentința penală nr.1537/05.12.2005 a Tribunalului București - Secția I Penală; Monitorul Oficial nr.1207/16.12.2004 cu Decretul de grațiere nr.1164/2004; Monitorul Oficial nr.1219/ 17.12.2004 cu Decretul de revocare a grațierii nr.1173/2004; Adresa nr- a Ministerului Justiției, Adresa din 17.12.2004 a Tribunalului București - Secția I Penală, Procesul - verbal întocmit de Poliția Sectorului 4, sentința penală nr.1208/10.12.2003 a Tribunalului București - Secția I Penală; Mandatul de arestare nr.1473/10.01.2005 emis de Tribunalul București, decizia civilă nr.2898/09.05.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția contencios Administrativ; Adresa Administrației Naționale a Penitenciarelor nr.2390/15.03.2005 către Administrația Prezidențială, decizia penală nr.1213/01.06.2005 a Tribunalului București - Secția I Penală, Biletul de ieșire din penitenciarul Jilava nr./2005, Adresa Tribunalului București nr.48/P/03.11.2005, raport de expertiză financiară extrajudiciară cu privire la prejudiciile financiare ce i-au fost cauzate reclamantului și societății la care lucra; opinia unui medic legist cu privire la evoluția stării de sănătate a reclamantului; acte medicale, dovezi de plăți de servicii medicale în România și străinătate, bilete de avion pentru deplasări la clinici din Italia și Franța; articole de presă, recomandări de la locurile de muncă avute înainte de arestare.
În cauză, instanța a încuviințat reclamantului proba cu înscrisuri și, față de dispozițiile art.4 și 5 din OG nr.1/2000 republicată, privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, a dispus, în baza art.129 Cod procedură civilă, efectuarea unei expertize judiciare medico-Iegale.
Prin sentința civilă nr.168/28.01.2008, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamant, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, a echivalentului drepturilor salariale (inclusiv sporurile de care acesta a fost lipsit) pe perioada 17.12.2004 - 01.06.2005, cuvenită conform consemnărilor de la data arestării din carnetul de muncă seria - nr.- vizate de Inspectoratul Teritorial d e Muncă; pârâtul a fost obligat și la plata sumei de 15.000 Euro (echivalentul în lei la cursul BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI din ziua plății), cu titlu de despăgubiri pentru daune morale. Restul pretențiilor au fost respinse, ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Bucureștia reținut că reclamantul a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni la o pedeapsă de 5 ani închisoare, fiind emis în acest sens mandatul de arestare nr.1174/17.11.2003.
Ulterior, s-a constatat că această infracțiune se afla în concurs cu alte infracțiuni, pentru care reclamantul fusese deja condamnat și executase efectiv o pedeapsă de 4 ani și 10 luni închisoare, motiv pentru care, prin sentința penală nr.1208/10.12.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția I Penală, și rămasă definitivă, a fost anulat mandatul nr.1174/17.11.2003, s-a stabilit ca reclamantul să execute o pedeapsă de 5 ani și 4 luni și s-a dispus emiterea unui nou mandat.
Acest nou mandat nu s-a emis imediat, ci abia la data de 10.01.2005, sub nr.1473, după ce reclamantul fusese deja arestat.
Astfel, tribunalul a constatat că, la data de 16.12.2004, Președintele României a emis de Decretul nr.1164/2004 prin care i-a fost grațiat și reclamantului restul de pedeapsă ce mai avea de executat în baza sentinței penale nr.1208/10.12.2003, pentru ca a doua zi să se emită Decretul nr.1173/17.12.2004 prin care grațierea care-i fusese acordată reclamantului a fost revocată (ilegal, așa cum aveau să constate ulterior în mod definitiv instanțele de judecată).
La aceeași dată, 17.12.2004, Președintele Secției I Penală a Tribunalului București, sesizat de Direcția Judiciară din Ministerul Justiției, emite o adresă către DGPMB - Poliția Sectorului 4 - Serviciul Urmăriri, făcându-i cunoscută revocarea grațierii și precizând că "pedeapsa urmează a fi executată în continuare conform nr.1174/17.11.2003 emis în baza sentinței penale nr.1052/2002", în condițiile în care acest mandat fusese anulat prin sentința penală nr.1208/10.12.2003, rămasă definitivă la 10.12.2004.
În aceste împrejurări, reclamantul a fost încarcerat la data de 18.12.2004 în arestul Poliției sector 4 și apoi depus în Penitenciarul București, fără a exista mandat de arestare, iar noul mandat de executare a pedepsei închisorii dispus prin sentința penală nr.1208/10.12.2003 fiind emis ulterior, abia la 10.01.2005, sub nr.1473.
Prin sentința penală nr.1537/5.12.2005 pronunțată de Tribunalul București și rămasă definitivă la 16.12.2005, s-a reținut ca fiind nelegal decretul de revocare a grațierii și, în consecință, s-a constatat grațiat restul neexecutat din pedeapsa prevăzută de sentința penală nr.1208/10.12.2003 și s-a anulat și nr.1473/10.01.2005 (reclamantul fiind deja liberat condiționat din 1.06.2005).
Față de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că în cauză reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 18.12.2004 - 1.06.2005 (inițial, neexistând nici un mandat de arestare, iar ulterior fiind deținut în baza unui mandat de executare a pedepsei ce a fost apoi anulat prin hotărâre definitivă), situație ce se circumscrie ipotezei reglementate de art.504 Cod procedură penală, care prevede la alin.2-3 că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei, cu condiția ca privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului ori prin hotărâre a instanței de judecată.
A mai reținut prima instanță că dreptul victimei unei arestări sau dețineri nelegale la reparație este consacrat și de art.5 alin.5 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 și că potrivit art.505 Cod procedură penală, la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, iar reparația este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.
De asemenea, s-a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant în jurisprudența sa, că daunele materiale cerute de reclamanți pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor, iar cuantificarea prejudiciului moral, "nesupusă unor criterii legale de determinare, se stabilește, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a unor criterii referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială. În plus, aceste criterii sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare".
Sub aspectul prejudiciului material, invocat de reclamant și raportat la probele administrate în susținere, tribunalul a reținut că reclamantul, pe perioada deținerii nelegale, a fost lipsit de drepturile salariale pe care le primea de la societatea unde lucra, inclusiv de sporurile aferente, însă acestea trebuie calculate conform consemnărilor din Contractul de muncă seria - nr.-, vizat de Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, de la data arestării, și nu potrivit calculelor expertizei contabile extrajudiciare, care s-a raportat la acte întocmite în mod evidentpro causa(spre exemplu, s-a avut în vedere o modificare prin act adițional efectuată de firma condusă de soția reclamantului, care la două săptămâni de la arestare, îi dublează acestuia salariul, pe motivul îndeplinirii de atribuții suplimentare sunt trecute de asemenea indemnizații și sporuri ce nu au fost înscrise în carnetul de muncă, astfel cum rezultă din compararea înscrisurilor de la filele 38 și 112, actul adițional nr.1/3.01.2005, ulterior arestării, se referă și la un alt număr de contract de muncă decât cel depus la dosar).
Tribunalul a mai constatat că această expertiză extrajudiciară a luat în calcul și un prejudiciu care ar putea fi cel mult al societății (contribuții virate), aceasta fiind însă culpabilă că nu a ținut cont de suspendarea raporturilor de muncă urmare a începerii detenției reclamantului, ci a continuat să întocmească statul de salarii pentru reclamant și să vireze corespunzător acestora contribuțiile.
Totodată, în ceea ce privește afirmația reclamantului în sensul că "a pierdut continuitatea și o vechime în muncă de 5 luni și 14 zile", tribunalul a apreciat că, pentru repunerea în situația anterioară arestării, acesta are acțiune în temeiul dispozițiilor speciale din legislația muncii, în măsura în care entitatea competentă ar refuza să facă aplicarea art.505 alin.3 Cod procedură penală, care prevede expres că "persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate".
Din înscrisurile de la filele 180-181 din dosar, tribunalul a constatat că nu reclamantul a fost sancționat, ci societatea - persoană juridică distinctă - de către Administrația Financiară a Sectorului 4 pentru nedepunerea documentelor legale ale societății pe care o conducea pe anul 2004 și primele 6 luni din 2006 (Ia aproape 5 luni după ce a fost eliberat reclamantul), astfel că prejudiciul eventual este al societății, nefiind vorba de neîndeplinirea unei obligații personale a reclamantului, ci a unei obligații legale a societății, care avea posibilitatea să ia măsurile necesare.
Tribunalul nu a reținut la calculul despăgubirilor pentru paguba materială nici faptul susținut de reclamant în sensul că societatea al cărei director era ar fi fost prejudiciată cu o suma de peste 4 milioane EURO prin pierderea unor contracte importante. Astfel, așa cum arată chiar reclamantul, societatea ar fi fost cea prejudiciată, și nu el ca persoană fizică, neputând cere în nume propriu și pe temeiul erorii judiciare despăgubiri pentru prejudiciul pretins suferit de societate (care nici nu este cert, ci doar probabil).
Cu referire la susținerea reclamantului că, din cauza "tratamentului inuman și condițiilor mizere" în care a fost obligat să stea în detenție, a fost infectat cu virusul hepatitei C, ceea ce a dus la îmbolnăvirea sa de ciroză hepatică și la diminuarea gravă a capacității de muncă, tribunalul a constatat că expertiza judiciară medico-legală dispusă în cauză a stabilit posibilitatea, nu certitudinea contactării virusului în timpul ultimei detenții, iar cu privire la etiologia bolii a înțeles să preia concluziile medicului legist ce și-a exprimat opinia extrajudiciar, fără a aduce argumente concrete.
Tribunalul reținut că reclamantul nu a probat "tratamentul inuman și condițiile mizere" la care ar fi fost supus în penitenciar și care ar fi provocat infectarea sa și nu a făcut dovada nici că, pe parcursul arestării, s-ar fi plâns de acestea, de starea sa de sănătate sau ar fi cerut tratament medical ca urmare a unor suferințe generate de manifestările afecțiunii (indiferent de momentul dobândirii acesteia).
S-a apreciat că este lipsit de relevanță înscrisul de la fila 59, sub aspectul momentului infectării, câtă vreme primele investigații care puteau să releve virusul au fost făcute abia în iulie 2005, după ieșirea din penitenciar, și că faptul că până atunci reclamantul nu a figurat în evidența respectivului medic de familie cu boli cronice (fără a se comunica o fișă medicală sau data de la care este în evidenta medicului, ori rezultatul favorabil al unor analize anterioare) nu conduce automat la concluzia certă că până la momentul arestării nu a fost bolnav, reclamantul nefiind nici prima, nici ultima persoană, care - fără a efectua periodic controale și analize medicale - descoperă că are o afecțiune pe care nu o bănuia, mai mult sau mai puțin recentă.
Cu privire la diminuarea gravă a capacității de muncă tribunalul a considerat că reclamantul nu a făcut dovezi, în condițiile în care diagnosticul "ciroză hepatică" nu este prin el însuși de natură a reduce drastic capacitatea de a presta orice fel de muncă și față de împrejurarea în care, chiar la intrarea în penitenciar s-a făcut pe fișa deținutului mențiunea că este suferind de obezitate gr.III și hipertensiune arterială gr.l, iar ulterior s-a constatat că era " munci ușoare" și "nu a fost folosit la activități productive".
Referitor la susținerea privind "imposibilitatea tratării corespunzătoare în clinicile din România, fiind obligat la eforturi financiare de minimum 70.000 Euro pe an, timp de minimum 5 ani, pentru refacerea în parte a stării de sănătate", tribunalul a reținut că reclamantul nu a depus dovezi privind imposibilitatea obiectivă a tratării afecțiunii sale în țară, ci numai bonuri fiscale emise de farmacii din Italia, din care nu rezultă numele cumpărătorului sau beneficiarului și nici faptul că ar fi vorba de medicamente prescrise de medic pentru maladia în cauză. În plus, medicamentele au fost achiziționate din farmacii situate în diferite orașe din Italia, într-o perioadă de vacanță, fiind posibil ca scopul deplasării să fi fost unul turistic.
Cât privește faptul că reclamantul ar fi fost nevoit să facă "cheltuieli de peste 45.000 Euro pentru a se apăra în toate procesele pe care le-a intentat pentru acest abuz grav ce s-a comis" împotriva sa, tribunalul a constatat că reclamantul nu a detaliat aceste cheltuieli (care, de altfel, puteau fi cerute în cadrul proceselor respective) și nici nu a probat efectuarea lor într-o anumită î împrejurare (proces) și cu un anumit titlu, neindicând nici temeiul legal pe care își întemeiază cererea și nedepunând toate hotărârile judecătorești pronunțate în procesele respective pentru a se putea verifica dacă nu i s-au acordat deja aceste sume cu titlul de cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de reclamant, tribunalul a arătat că nu poate nega suferința și frustrarea specifice create de îngrădirea libertății de circulație, de exprimare, privarea de confort și limitarea legăturilor cu familia și prietenii, toate acestea, în contextul în care - spre deosebire de majoritatea persoanelor la care s-au referit decretul de grațiere și cel de revocare a grațierii - reclamantul era liber la momentul emiterii actului prezidențial de clemență, astfel că revocarea acestuia nu l-a "repus în situația anterioară", ci i-a creat reclamantului o situație nouă, mult mai grea și nejustificată legal.
Față de aceste împrejurări, tribunalul a apreciat că suma de 15.000 Euro, pe lângă recunoașterea publică a erorii judiciare săvârșite în cazul reclamantului, constituie o reparație justă și echitabilă.
În acest context, tribunalul a considerat că o astfel de eroare, oricât ar fi de gravă, nu trebui să devină o sursă de îmbogățire (a se vedea suma totală pretinsă de reclamant, de 1.500.000 Euro, pe care reclamantul a și încercat să o susțină, depunând la dosar o hotărâre judecătorească dată de același tribunal într-o cauză similară în primă instanță (acordându-se 100.000 euro numai pentru prejudiciul moral), "omițând" să menționeze că în căile de atac suma a fost redusă definitiv la doar 10.000 Euro. Aceeași soluție s-a pronunțat (fiind menținută în apel) și într-un alt caz de notorietate provocat de revocarea aceluiași decret de grațiere (sentința civilă pronunțată la 16.04.2007 în dosar nr- de Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă).
Tribunalul a observat, de altfel, că și jurisprudența CEDO este constantă în a acorda despăgubiri pentru daune morale, în cazul arestării nelegale, în sume modice, apreciind că cea mai justă reparație morală este însăși constatarea încălcării Convenției (a se vedea hotărârile Florică României, Mușuc României, Stici, Țurcan, Gorea României, Pantea României etc.).
de cauzalitate între arestarea nelegală și prejudiciul material și cel moral stabilite mai sus este evidentă, rezultând din imposibilitatea obiectivă de prestare a muncii salarizate prin privarea de libertate a reclamantului și suferințele morale și fizice inerente acestei îngrădiri a libertății.
Vinovăția persoanei care a generat prin fapta sa culpabilă prejudiciul (respectiv, Statul Român prin organele puterii judecătorești) îmbracă în cauză forma specifică a erorii judiciare, care este de natură să atragă răspunderea civilă a statului în condițiile art.504 Cod procedură penală.
Față de aceste împrejurări, în baza art.504 și următoarele Cod procedură civilă, tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, în sensul că I-a obligat pe pârât la plata către reclamant a unei sume egale cu drepturile salariale (inclusiv sporurile aferente) pe perioada 17.12.2004 - 1.06.2005, cuvenite conform numai consemnărilor din carnetul de muncă seria - nr.- vizate de Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale, și a sumei de 15.000 Euro (desigur, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății efective), cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate de arestarea nelegală.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul prevăzut de art.284 alin.1 Cod de procedură civilă reclamantul, pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Apelantul-reclamant a solicitat schimbarea, în parte, a sentinței civile nr.168/28.01.2008, în sensul admiterii în întregime a pretențiilor formulate, arătând că, deși a reținut corect starea de fapt și a determinat dispozițiile legale incidente în speță, prima instanță a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.
Astfel, a arătat apelantul reclamant că prin expertiza financiară extrajudiciară depusă la dosar, a demonstrat prejudiciile materiale ce i-au fost cauzate de arestarea și deținerea ilegală; pârâtul, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, nu a contestat această expertiză, nu a solicitat o contraexpertiză și nu a formulat întâmpinare în cauză, ceea ce are semnificația că a achiesat la concluziile acesteia.
A susținut apelantul reclamant că prima instanță a făcut o interpretare total eronată a concluziilor raportului de expertiză și a concluzionat, fără temei legal, că drepturile salariale i-au fost majorate în mod nelegal; sub acest aspect apreciază că era necesar să se solicite relații de la Inspectoratul Teritorial d e Muncă
Cu referire la prejudiciile generate de arestarea și deținerea ilegală, apelantul reclamant a arătat că a depus la dosar un raport de expertiză medicală extrajudiciară, întocmit de un specialist prin care a probat starea gravă de sănătate generată de arestarea și respectiv de deținerea ilegală; cu acest raport de expertiză a făcut dovada că a fost infestat cu virusul hepatitei C, în timpul detenției și că starea sa de sănătate a devenit deosebit de gravă.
Expertiza medico-legală, dispusă din oficiu de tribunal, a confirmat concluziile raportului de expertiză medicală extrajudiciară și anume că infestarea cu virusul hepatitei C s-ar fi putut produce în perioada arestării ce a făcut obiectul acestei cauze.
Apelantul reclamant a criticat interpretarea dată de prima instanță cu privire la probatoriul ce a vizat starea medicală și a susținut că a făcut dovada că înainte de arestare nu a avut virusul hepatitei C care a fost relevat în urma analizelor medicale efectuate în luna iulie 2005, după punerea în libertate.
În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de prima instanță, apelantul reclamant a arătat că nu s-a ținut seama de situația sa specială, diferită de celelalte cauze menționate de instanțele române și anume aceea că la data când a fost arestat, în lipsa unui mandat valabil, se afla în stare de libertate, desfășura o activitate economică legală și profitabilă și avea o stare de sănătate suficient de bună.
În dovedirea motivelor de apel, apelantul reclamant a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri și martori pentru a dovedi că a efectuat mai multe deplasări în Italia și Germania pentru a-și trata afecțiunea, rezultând din contactarea virusului hepatic, pentru a proba că modificarea de salariu s-a efectuat prin Actul adițional nr.1 la data de 26.10.2004, vizată de B și că mențiunea de la data de 01.01.2005 a fost efectuată ca urmare a solicitării B de a se preciza valoarea salariului și tipul sporurilor începând cu anul 2005.
Tot în cadrul probei cu înscrisuri s-a solicitat depunerea unei adeverințe eliberate de medicul de familie din care rezultă inexistența afecțiunii hepatice, fișa medicală din penitenciar și rezultatul analizelor medicale efectuate în luna iulie 2005.
Audierea martorilor și a fost solicitată pentru a se proba condițiile mizere de deținere, lipsa unei asistențe medicale corespunzătoare, starea de sănătate și solicitările adresate autorităților pentru soluționarea stării ilegale de deținere și a stării sale medicale.
În drept, cererea de apel formulată de apelantul reclamant a fost întemeiată pe dispozițiile art.282 - 298 Cod de procedură civilă și pe dispozițiile art.504 proc.pen.
Înscrisurile sus-menționate au fost anexate cererii de apel.
Apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, prin motivele de apel d epuse la data de 1 aprilie 2008, solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind tardiv formulată, arătând că potrivit dispozițiilor art.506 proc.pen. acțiunea întemeiată pe prevederile art.504 poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ori a ordonanței procurorului prevăzută de art.504 proc.pen.
A arătat apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București că în speță, sentința prin care reclamantul a fost pus în libertate a rămas definitivă la data de 16.12.2005, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 22.09.2006 cu depășirea termenului prevăzut de lege.
Ulterior, acest pârât a renunțat la susținerea acestei excepții pe care Curtea nu a invocat-o din oficiu, constatând că între data de 16.12.2005 și 22.09.2006, în mod evident nu s-a scurs un termen de 18 luni.
Prin înscrisul depus la data de 26.09.2008 și intitulat "extindere motive de apel", apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureștia arătat că prima instanță nu și-a exercitat rolul activ în ceea ce privește administrarea probatoriului.
Astfel, reclamantul a solicitat o mare sumă de bani cu titlu de daune morale și daune materiale pentru prejudiciul suferit în perioada detenției.
Acesta a susținut că traumele fizice și psihice apărute în timpul desfășurării anchetei, se manifestă și în prezent întrucât se simte ostracizat de către prieteni și vecini și că numai o despăgubire în cuantumul solicitat, ar putea compensa aceasta.
În privința daunelor morale, consideră că acordarea acestora nu poate fi refuzat reclamantului în cazul în care dovedește că a suferit un prejudiciu nepatrimonial.
Totodată, daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile să fie evaluate în bani. În consecință, judecătorul nu are la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligației de desdăunare.
Consideră că, obligarea la despăgubiri în cuantum la 15.000 euro reprezentând daune morale a Statului Român, pentru perioada arestării preventive de către reclamant, nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acestuia, care o suferit o daună morală, chiar dacă acea daună i-a afectat relativ modul de viață, restrângându-i temporar posibilitățile de afirmare materială și profesională.
Având în vedere că izvorul principal de venit și totodată singurul mijloc de viață onestă este munca, consideră că acordarea unei sume atât de mari cu titlu de despăgubiri morale, fără a proba în nici un fel aceste pretenții, ar putea avea ca rezultat îmbogățirea nejustificată a reclamantului.
De asemenea, în ciuda faptului că instanța de fond a reținut corect, că pretențiile privind daunele morale, au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamant și de aos prijini pentru regăsirea unor condiții de viață asemănătoare celor avute anterior, prin sentința pronunțată a fost acordată o sumă foarte mare.
Menționează că cele reținute în sentința civilă, privitor la daunele morale, sunt complet eronate, având în vedere pe de o parte, scopul pentru care legiuitorul a creat art.504 și următoarele din Codul d e procedură penală, iar pe de altă parte, doctrina și practica în materie, care, în speță, au caracter de îndrumare și consideră că, trebuie urmate.
Prejudiciul moral ce trebuie avut în vedere în speța de față, este paguba încercată de cel condamnat pe nedrept, pentru vătămarea intereselor sale nepatrimoniale legate de nume, onoare, reputație și încrederea acordată de societate, toate acestea reflectate în planul existenței materiale cu conținut patrimonial.
Menționează că, în condițiile art.504 Cod procedură penală, răspunderea Statului Român pentru plata daunelor morale este condiționată de existența pagubei suferite de cel îndreptățit la acțiune, ceea ce în speța de față, susține că nu a fost dovedită.
Astfel, apreciază că suma de 15.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferința reclamantului, ținând cont de perioada de privare de libertate, depășește valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală, în condițiile în care probatoriu administrat în cauză demonstrează că prestigiul reclamantului, raportat la valorile spirituale ale societății, nu a fost cu nimic prejudiciat".
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, consideră elocventă în acest sens, hotărârea "Temeșan versus România", prin care pentru perioada de lipsire de liberate în mod nelegal s-a acordat suma de 1.600 euro cu titlul de daune morale.
Apelantul pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Cu referire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, apelantul pârât a arătat că în motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că prin Decretul Președintelui României nr.1164/2004 i-a fost grațiat și restul de pedeapsă ce mai avea de executat în baza sentinței penale nr.1208/10.12.2003, iar la data de 17.12.2004 prin Decretul nr.1174/2004 a fost anulat actul de grațiere.
Apreciind că această măsura a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor legale, reclamantul a formulat contestație la executare, ce a fost admisă prin sentința penală nr.1537/05.12.2005 pronunțata de către Secția a I-a Penală a Tribunalului București, constatându-se că prin Decretul nr.1164/2004 a fost grațiată pedeapsa, dispunându-se punerea în libertate a contestatorului.
Ulterior, reclamantul a formulat prezenta acțiune în temeiul art.504-506 Cod procedură penală solicitând obligarea Statului Român la plata de daune morale și materiale.
Potrivit prevederilor art.52 din Constituția României, republicată:
(1) "Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,printr-un act administrativsau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.
(2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență."
Având în vedere faptul că, măsura arestării reclamantului a fost luată urmare revocării actului de grațiere, în baza Decretului nr.1174/2004, care reprezintă un act administrativ, este fără putina de tăgada faptul că într-o astfel de cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de art.52 alin.1 și 2 din Constituția României, cu raportare la dispozițiile Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ (respectiv art.1 din actul normativ precitat) și nu ale art.52 alin.3 coroborat cu dispozițiile art.504-506 Cod procedură penală.
Eroarea judiciară așa cum este definită în doctrină, reprezintă eroarea ce are loc cu prilejul judecării unei cauze penale, constând în greșita stabilire a faptelor, ceea ce a avut ca urmare pronunțarea unei hotărâri nedrepte. În astfel de situații există potrivit legii procesuale penale posibilitatea reparării pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept.
Admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, reglementată de art.504 alin.1-4 din Codul d e procedură penală și bazată pe prevederile art.52 alin.3 din Constituția României este condiționată de:
- existența unei hotărâri definitive, date în urma rejudecării cauzei penale, prin care s-a stabilit că persoana condamnată nu a săvârșit fapta imputata ori că acea faptă nu există;
- constatarea nelegalității măsurilor de privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal;
- privarea de libertate ce a intervenit după ce s-a constatat prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Din interpretarea normelor legale rezultă că legiuitorul a reglementat răspunderea statului numai în cazurile în care se înlătura răspunderea penală și nu pentru cazurile în care se înlătura sau se modifica executarea pedepselor și a altor acțiuni penale.
În speță, privarea de libertate s-a dispus după ce a intervenit grațierea pedepsei printr-un act de clemență al Președintelui României. Prin punerea în libertate a inculpatului în baza decretului de grațiere s-au înlăturat efectele mandatului de executare, întrucât grațierea individuală este necondiționată.
Având în vedere că prin decretul de grațiere au încetat efectele mandatului de executare, o nouă lipsire de libertate nu se putea face decât prin reținere, arestarea preventivă sau punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, așa cum reiese din conținutul art.2 din Constituție care reglementează libertatea individuală.
Alineatul 12 al art.2 din Constituție prevede că sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
Cum în cauză nu s-a pus problema unei rețineri sau arestări preventive și nici nu există o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească atingerile ce pot fi aduse dreptului la libertate, rezultă că privarea de libertate a reclamantului a fost dispusă în baza unui act administrativ astfel că, în speță nu se poate vorbi de o eroare judiciară care să antreneze răspunderea statului în baza art.504 Cod procedură penală.
Față de aceste considerente apreciază că în cazul reclamantului nu poate fi vorba de o eroare judiciară în sensul legii și ca atare nu i se poate naște dreptul la repararea pagubelor suferite ca urmare a privării de libertate.
Este de necontestat faptul că are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripția, amnistia, sau dezincriminarea faptei, însă în cazul de față nu ne aflam într-o astfel de situație, întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate după ce a intervenit o cauză care să înlăture răspunderea penală.
A arătat apelantul pârât că este adevărat că la momentul actual numai este limitată angajarea răspunderii statului doar la cazurile prevăzute de art.504 Cod procedură penală, din vechea reglementare, însă enumerarea exemplificativă a acestor cazuri la art.504 nu poate fi extinsă "ad absurdum" dincolo de dovedirea existenței faptului ilicit (eroarea judiciară) și implicit nelegalitatea măsurii arestării preventive. Aplicarea unor norme juridice nu poate fi făcută prin ruperea lor din contextul legislativ care le impune.
Este bine cunoscută regula de interpretare și aplicare a legii potrivit căreia: " legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"( ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus).
Această regulă ține seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincții pe care legea nu le conține.
În cazul de față, norma legală a prevăzut exact situațiile în care poate avea loc repararea pagubei, iar instanța este ținută de limitele de aplicare a dispoziției prevăzute de lege.
Având în vedere că legea distinge în mod foarte clar care sunt situațiile pentru care se pot acorda despăgubiri (respectiv prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei), a considera că grațierea este o cauză ce dă dreptul la despăgubiri și poate sta alături de celelalte cauze prevăzute expres de lege), ar însemna adăugarea în mod nepermis la norma legală.
Față de cele mai sus menționate, invocă excepția inadmisibilității acțiunii și solicită admiterea acesteia, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, solicită ca instanța de apel să constate faptul că, în ceea ce privește suma de 15.000 Euro (echivalent în lei la cursul BNR din ziua plații efective) ce a fost acordată reclamantului de către instanța de fond cu titlu de despăgubiri morale, instanța de fond motivează cuantumul acestora, ca fiind consecința firească a prejudiciului moral suferit de către reclamant, urmare privării sale de libertate, în cauza nefiind însă administrate probe care să și dovedească consecințele vătămării sau măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială a reclamantului.
În temeiul art.1169 Cod civil:"C ce face o propunere înaintea judecații, trebuie să o dovedească."
Totodată potrivit alin.1 art.505 Cod procedură penală:
"La stabilirea întinderii reparației se ține seamade durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate,precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă -"
Din coroborarea celor două texte de lege mai sus menționate, rezultă faptul că una din cerințele prevăzute de lege și care urmează a fi avută în vedere de către instanța de judecată pentru a se stabili întinderea reparației o reprezintă dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, sau a cărui libertate a fost restrânsă, ca urmare a privării sale de libertate.
Or, în cauza de față, nu au fost administrate probe concludente care să conducă la stabilirea prejudiciului creat reclamantului și cu atât mai puțin, probe care să determine legătura de cauzalitate, dintre măsura privativă de libertate și eventualele consecințe ale acestei măsuri nelegale asupra reclamantului.
Solicită ca instanța de apel să constate faptul că instanța de fond a fost subiectivă atunci când a reținut în considerentele hotărârii atacate faptul că"în ceea ce privește prejudiciul moralsuferit de reclamant, Tribunalulnu poate nega suferința și frustrarea specifice, create de îngrădirea libertății de circulație, de exprimare,privarea de confort- ".
Consideră însă, că așa zisul prejudiciu moral cauzat reclamantului, pentru restrângerea libertății sale pe o perioadă de aproximativ 6 luni de zile, trebuia dovedit prin administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă victima, cât și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către acesta și familia sa.
Într-o altă cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, prin Decizia civilă nr.3812/05.12.2000, s-a pronunțat în sensul că: ". pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele să producă un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate prin arestarea ilegală și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul."
În această ordine de idei, în lipsa dovedirii cumulative a tuturor acestor condiții, apreciază că obligarea la plata daunelor morale a instituției este nejustificată.
Având în vedere cele mai sus arătate, consideră că acordarea sumei de 15.000 Euro cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, și nu crede că aceasta a fost intenția legiuitorului, așa cum rezultă din dispozițiile art. 504 și următoarele Cod procedură penală.
Invocă, în acest sens și prevederile Deciziei civile nr.1095/1994 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, potrivit cărora: "principiul reparării prejudiciului împiedică, însă, acordarea unor sume mai mari, nejustificate în raport de întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii civile delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați."
Relevant în cauză este faptul că instanța de fond, deși face trimitere la cazuri similare de notorietate (vezi dosarul nr- privind pe împotriva Statului Român și dosarul nr- privind pe Cozma contra Statului Român), în care, urmare revocării aceluiași Decret de grațiere s-au acordat daune morale în cuantum de 10.000 Euro, stabilește totuși în cauza de față, un cuantum mult mai mare al daunelor morale respectiv de 15.000 Euro, considerând în mod eronat că măsura revocării "nu l-a repus în situația anterioară", ci i-a creat reclamantului "o situație nouă mult mai grea și nejustificată legal -, reclamantul fiind liber la momentul emiterii actului prezidențial ".
Solicită instanței de judecată să constate faptul că și în celelalte cazuri similare menționate mai sus, efectul revocării măsurii grațierii a fost același, măsura arestării nelegale fiind luată și față de celelalte persoane ce au beneficiat inițial de grațiere în baza aceluiași decret ce ulterior a fost revocat.
Faptul că reclamantul, spre deosebire de celelalte persoane ce au beneficiat de decretul de grațiere, era liber la momentul la care s-a dispus măsura grațierii pedepsei la care acesta fusese inițial obligat, nu poate determina stabilirea unui cuantum al daunelor morale mai ridicat, decât în măsura în care acesta ar fi fost dovedit.
Ori în cauza de față, pe aspectul daunelor morale nu au fost administrate probe care să și contureze dimensiunea prejudiciului moral cauzat, ci acesta a fost cuantificat de către instanța de fond, doar în baza unui raționament ipotetic, (respectiv prin raportare la cazuri similare) care nu a fost însă și probat de către reclamant.
Este de principiu de observat că, diferit de situația daunelor materiale când întinderea lor se stabilește precis, matematic, pe baza probelor administrate în cauză, în cazul daunelor morale funcționează reguli și criterii specifice diferite, întinderea acestor daune fiind determinată prin apreciere, în temeiul unei motivații și a unor argumente ce trebuie clar exprimate. Desigur, argumentele și motivația menționate nu operează cu elemente matematice, precise, probate ca atare, ca în cazul daunelor materiale, ceea ce nu înseamnă că în materia daunelor morale funcționează libera apreciere, fără o baza raționala de explicație care, pe lângă fundamentatei, să dea și posibilitatea unui control, în sistemul legal al controlului judiciar.
Chiar dacă cuantumul prejudiciul moral este lăsat la aprecierea instanțelor, fără a exista criterii precise și exacte de acordare, opinează în sensul că acest fapt nu justifică arbitrariul în procesul de cuantificare, și nici pronunțarea unei soluții cu încălcarea tuturor normelor de drept procesual referitoare la probațiune, criteriile de stabilire a daunelor fiind cel prevăzut la art.505 (1) Cod procedură penală.
Aceasta aptitudine a instanței de judecată trebuie exercitată în limitele analizării de către aceasta a unui probatoriu, pertinent și util cauzei, care să dovedească cuantumul prejudiciului moral, și nu în lipsa acestuia, în ultima situație, hotărârea devenind susceptibilă de a fi criticată sub aspectul legalității.
În ceea ce privește daunele materiale la care a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și care constau în plata echivalentului drepturilor salariale (inclusiv sporurile de care acesta a fost lipsit) pe perioada 17.12.2004 - 01.06.2005, cuvenite conform consemnărilor de la data arestării din carnetul de muncă seria - nr.- vizate de Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, apelantul pârât a criticat soluția pronunțată pentru următoarele considerente:
Apreciază că instanța de fond, în virtutea rolului său activ trebuia să dispună administrarea unui probatoriu (respectiv o expertiză contabilă) în baza căruia să poată fi determinat cuantumul prejudiciului material cauzat reclamantului.
Ori, în situația de față instanța s-a limitat în a aprecia că pârâtul este obligat la plata echivalentului drepturilor salariale (inclusiv sporurile de care acesta a fost lipsit) pe perioada 17.12.2004 - 01.06.2005, cuvenite conform consemnărilor de la data arestării din carnetul de muncă seria - nr.- vizate de Inspectoratul Teritorial d e Muncă B, fără a dispune efectuarea unui raport de expertiză contabilă, în baza căruia se putea aprecia de către un specialist cu privire la corectitudinea sumelor consemnate în carnetul de muncă al reclamantului pe perioada cât acesta a fost privat de libertate și se putea determina și prejudiciul material efectiv cauzat acestuia.
În drept, apelantul pârât și-a întemeiat cererea de apel pe dispozițiile art.282 și 287 Cod de procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art.15 lit.g din Legea nr.146/1997, modificată, cererile de apel sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru, iar conform art.1 alin.2 din nr.OG32/1995, modificată, sunt scutite și de plata timbrului judiciar.
Apelantul reclamant a formulat întâmpinare la cererile de apel formulate de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de apelantul pârât, prin care a solicitat respingerea acestora.
În faza procesuală a apelului s-au administrat probe cu înscrisuri, depoziții de martori și expertiză judiciară contabilă.
În cadrul probei cu înscrisuri s-au solicitat relații de la Inspectoratul Teritorial d e Muncă al Municipiului B, în sensul de a se comunica dacă actele adiționale la contractul de muncă încheiat de și nr.1/26.10.2004 și nr.1/3.01.2005 au fost înregistrate la această instituție.
Cu adresa nr.52024/28.10.2008 s-a comunicat că în evidențele B figurează înregistrat sub nr.3464/2.11.2004, contractul individual de muncă al apelantului reclamant, cu data începerii activității la 1.11.2004; dovada executării contractului de muncă în perioada 01.11.2004 - 01.01.2006 rezultă din înscrierea apelantului reclamant în statele de plată. S-a menționat, de asemenea, că angajatorul Lad epus la.B decizia nr.7/28.11.2005 de încetare a contractului individual de muncă începând cu data de 01.01.2006 și că potrivit art.20 din Legea nr.130/1999, actele privind modificarea contractului individual de muncă se depune la. în termen de 5 zile de la perfectare.
Cu adresa nr.58409/R/09.12.2008 Baa rătat că nu poate preciza data la care actele adiționale nr.1/26.10.2004 și nr.1/03.01.2005 au fost prezentate referentului în a cărei evidență se află societatea angajatoare.
La propunerea apelantului-reclamant, au fost audiați martorii și din ale căror depoziții, Curtea reține că aceștia au fost colegi de cameră cu apelantul reclamant în Penitenciarul Jilava în perioada februarie - 01.06.2005, condițiile fiind mizere și anume, erau cazați nouă persoane într-o cameră de 12. iar în timpul nopții, pentru a împiedica accesul rozătoarelor în cameră erau nevoiți să acopere cu recipiente (sticle) wc-ul; apelantul reclamant manifesta simptome de boală (inimă și ficat), care erau favorizate și de starea de obezitate.
În penitenciar era asigurată asistență medicală, însă martorii nu au relatat aspecte relevante privind îngrijirile medicale pe care le-a solicitat ori de care a beneficiat în timpul acestei detenții apelantul reclamant.
Raportul de expertiză judiciară contabilă întocmit de dl.expert Gac oncluzionat că apelantului reclamant i se cuvin drepturi salariale în cuantum de 1.746,52 (RON) pentru perioada 17.12.2004 - 01.06.2005 conform contractului de muncă inițial și 6164,44 lei; în cazul în care se apreciază că cele două acte adiționale sunt valabil înregistrate.
Părțile nu au formulat obiecțiuni la concluziile raportului de expertiză contabilă.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, susținerile părților și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține următoarele:
Cu privire la motivul de apel prin care apelantul pârât a arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, Curtea reține pe baza situației de fapt reținută la prima instanță și necontestată de părți, că în mod corect prima instanță a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art.504 proc.pen. și art.5 alin.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât apelantul reclamant a fost încarcerat la data de 18.12.2004 în baza unui mandat de arestare care a fost anulat prin hotărâre judecătorească; mandatul emis ulterior (mandatul nr.1174/17.11.2003) a fost, de asemenea, anulat prin hotărâre judecătorească definitivă.
Art.5 alin.5 din prevede că "orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații".
Art.5 alin.1 lit.a din prevede că dreptul la libertate poate fi îngrădit dacă persoana în cauză este deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent.
În speță, apelantul reclamant nu a fost deținut în condiții de legalitate întrucât, așa cum s-a arătat deja, acesta a fost arestat în temeiul unui mandat de arestare anulat prin hotărâre judecătorească și, în continuare, în baza unui mandata de arestare care a fost, de asemenea, anulat.
Se observă deci că dispozițiile Convenției oferă garanții mai mari sub aspectul ocrotirii dreptului la libertate și la siguranță și se aplică deci cu prioritate, conform dispozițiilor art.20 alin.2 din Constituția României.
Pe de altă parte, Curtea reține că apelantul-pârât nu a contestat dreptul apelantului de a solicita reparații pentru perioada de detenție cuprinsă între 18.12.2004 - 01.06.2005, ci a susținut că din punct de vedere procedural acesta trebuia să se adreseze instanței de contencios administrativ în temeiul dispozițiilor art.52 alin.1 și 2 din Constituție, coroborate cu dispozițiile Legii nr.554/2004.
Curtea nu își însușește această susținere, reținând că din perspectiva deciziei nr.45/10.03.1998 pronunțată de Curtea Constituțională este posibilă încadrarea cererii reclamantului în dispozițiile art.504 proc.pen. și conform dreptului intern.
Pe de altă parte, dispozițiile art.52 alin.3 din Constituție și cele ale art.504 - 506.proc.pen. au caracter de normă specială în raport cu dreptul de a obține despăgubiri de către persoanele vătămate în drepturile sau interesele legitime printr-un act administrativ, pentru că și autoritățile judiciare sunt, în sens larg, autorități publice.
Cu privire la natura juridică a actului de grațiere, Curtea reține că deși Președintele României face parte din Puterea Executivă, iar nu din cea Judecătorească, instituția grațierii se subsumează derulării unei proceduri judiciare, iar deținerea nelegală, respectiv în temeiul unui mandat de arestare anulat ca efect al constatării ineficienței actului administrativ de revocare a grațierii atrage incidența dispozițiilor art.52 alin.3 din Constituție și ale art.504 proc.pen. coroborat cu dispozițiile art.5 alin.5 din
Analizând criticile referitoare la cuantumul daunelor materiale acordate, Curtea reține că în vreme ce apelantul - reclamant reclamă admiterea doar în parte a pretențiilor, apelantul pârât critică sentința pentru lipsă de rol activ, în sensul că prima instanță nu a dispus efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea cuantumului prejudiciului material.
De asemenea, apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureștia criticat sentința pentru nerespectarea dispozițiilor art.129 alin.5 Cod de procedură civilă.
Curtea reține că motivele de apel formulate de apelantul pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și ale apelantului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București referitoare la rolul activ al primei instanțe sunt neîntemeiate.
Astfel, împrejurarea că în dispozitivul sentinței nu a fost menționat cuantumul prejudiciului material, ci doar modalitatea de determinare, nu are semnificația nerespectării dispozițiilor art.129 alin.5 Cod de procedură civilă, câtă vreme au fost menționate criteriile legale de calcul.
Pe de altă parte, apelantul pârât a avut o atitudine pasivă la judecata în primă instanță, deși este reprezentat printr-o autoritate care dispune de persoane cu studii superioare juridice, angajate special pentru a asigura reprezentarea în justiție, iar Ministerul Publica fost legal reprezentat la judecata în primă instanță.
Însă elementul determinant pentru aprecierea ca neîntemeiate a acestor critici este acela că prima instanță a determinat corect modul de calcul a daunelor materiale rezultând din neîncasarea drepturilor salariale.
Sunt nefondate însă și criticile formulate de apelantul reclamant cu referire la cuantumul daunelor materiale de i-au fost acordate.
Astfel, în virtutea principiului nemijlocirii și al dreptului la un proces echitabil, părțile pot folosi în procesul civil probele administrate în fața instanțelor de judecată.
Din această perspectivă, în mod corect au fost înlăturate expertizele extrajudiciare depuse de apelantul reclamant, în condițiile în care concluziile lor nu s-au coroborat cu celelalte probe administrate în fața instanței.
Pentru același considerent, necontestarea concluziilor unor rapoarte de expertiză extrajudiciară este lipsită de relevanță juridică, conform art.212 alin.2 Cod de procedură civilă expertiza contrarie trebuie cerută motivat la primul termen după depunerea raportului de expertiză doar în cazul expertizei judiciare.
Cu referire la cuantumul drepturilor salariale cuvenite, Curtea reține pe baza relațiilor comunicate de Inspectoratul Teritorial d e Muncă al Municipiului B, a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în faza procesuală a apelului și a mențiunilor cuprinse în carnetul de muncă depus la filele 131 - 135 din dosar și prin raportare la dispozitivul sentinței atacate că actul adițional nr.1 din 03.01.2005 a fost înscris în carnetul de muncă, iar mențiunea este vizată de Inspectoratul Teritorial d e Muncă al Municipiului B, astfel că la determinarea acestor drepturi vor fi avute în vedere drepturile rezultând din înscrierea acestei mențiuni.
Prin urmare, deși considerațiile primei instanțe sunt diferite de cele ale Curții sub acest aspect, față de înscrisul depus la filele 131 - 135 din dosar, care este vizat de B, se reține că nu se impune schimbarea sentinței sub aspectul dispozitivului, întrucât acesta este corect întocmit, iar la calculul efectiv se vor avea în vedere toate mențiunile din carnetul de muncă, inclusiv cea privitoare la mărirea de salariu, conform actului adițional sus-menționat.
Împrejurarea că funcționarii B nu dau dată certă înregistrărilor, nu poate fi imputată apelantului reclamant.
Curtea mai reține că sub aspectul daunelor materiale rezultând din starea de boală a apelantului-reclamant, criticile acestuia nu sunt fondate.
Astfel, Curtea își însușește concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuată la judecata în primă instanță, care nu exclude posibilitatea ca apelantul-reclamant să se fi infectat în perioada detenției dar nici nu o confirmă.
Având în vedere că această afecțiune era cronicizată la data evidențierii ei în analizele medicale și probatoriul neconcludent sub acest aspect, Curtea reține că apelantul-reclamant nu este îndreptățit la acordarea de daune materiale sub acest aspect.
Conform actelor medicale și depozițiilor martorilor audiați în apel, apelantul-reclamant suferă și de alte afecțiuni (obezitate, boală cardiacă) care pe perioada detenției i-au creat probleme de sănătate.
Desigur că este posibil ca starea de detenție să fi influențat negativ și afecțiunea hepatică, însă pentru suferința provocată de starea de detenție nelegală apelantului-reclamant i-au fost acordate despăgubiri morale.
Singura dovadă certă prin care apelantul reclamant ar fi putut proba că infectarea cu virusul hepatitei C s-a făcut în perioada de detenție, putea consta în acte cu caracter medical din care să rezulte că anterior detenției, acesta a efectuat analize medicale specifice pentru detectarea acestui virus, iar rezultatul a fost negativ.
Declarațiile de martori nu sunt relevante sub acest aspect, martorii relatând despre temerile pe care le-au avut în legătură cu o posibilă infectare sanguină, pe cale medicală.
Nici susținerea martorului, în sensul că în timpul detenției ar fi fost personal infestat cu virusul hepatitei B din pricina unui act nesteril (susținere care nu are valoare probatorie în lipsa unor acte medicale) nu este prin ea însăși suficientă pentru a dovedi că infectarea apelantului-reclamant s-a făcut în stare de detenție.
Pe cale de consecință, nu se pot acorda despăgubiri nici pentru cheltuielile efectuate cu tratamentul acestei afecțiuni.
În lipsa unor documente medicale relevante cu privire la o eventuală agravare a stării de boală rezultând din contaminarea cu virusul hepatitei C pe perioada detenției nelegale, cheltuielile pentru tratamentul acestei boli nu pot fi considerate ca fiind în strânsă legătură cu starea de detenție și deci nu pot fi acordate.
Înscrisurile depuse de apelantul reclamant în apel nu sunt concludente, din ele rezultă doar că virusul a fost detectat în urma investigațiilor din 2005.
Fișa medicală din penitenciar nu cuprinde date privind prezența bolii, dar nici elemente din care să rezulte că au fost efectuate investigații medicale, care au confirmat lipsa virusului la încarcerare.
Cu privire la întinderea prejudiciului moral, Curtea, examinând criticile aduse sentinței prin cele trei cereri de apel, sub acest aspect, reține că sunt nefondate.
Critica apelantului-reclamant, în sensul unei insuficiente despăgubiri sub aspectul daunelor morale, nu sunt fondate având în vedere că, așa cum a reținut și prima instanță, recunoașterea publică a erorii judiciare reprezintă o satisfacție suficientă coroborată și cu acordarea de despăgubiri în cuantum de 15.000 Euro.
Fără îndoială că starea de detenție nelegală i-a provocat apelantului-reclamant o stare de suferință rezultând din restricțiile pe care le presupune o asemenea măsură și i-a afectat viața personală și socială.
Condițiile din penitenciar erau mizere, astfel cum au relatat martorii, iar, în plus, apelantului reclamant i s-a creat o situație mai grea decât a celorlalți condamnați, care au beneficiat de actul de grațiere ulterior revocat.
Deopotrivă sunt însă nefondate și criticile formulate de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de apelantul-pârât, întrucât neavând caracter economic prejudiciul nepatrimonial nu poate fi cuantificat după criterii precise.
În speță, apelantul-reclamant era liber la data arestării nelegale și integrat social și, în plus, suferea de afecțiuni care pe perioada detenției i-au pus probleme de sănătate, astfel că se justifică acordarea despăgubirilor reprezentând daune morale în cuantumul stabilit la prima instanță.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de apelantul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, cu sediul în B,--3, sector 3, de apelantul reclamant, domiciliat în B,-, -.10,.2,.53, sector 4 și de către apelantul pârât STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.168 din 28.01.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 10 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
-
Red.
Tehnodact.
6 ex./10.06.2009
-------------------------------------------
- Secția a V-a -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan
