Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 231/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 231/
Ședința publică de la 14 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase
Grefier - -
Pe rol judecarea apelului civil formulat de apelanta reclamantă, domiciliată în C, strada - nr. 86, -A,. B,. 24, județ C, împotriva sentinței civile nr. 506/C din 13.04.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți PRIMARUL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIULUI C PRIN PRIMAR, ambii cu sediul în C, b-dul. - nr. 51, județ C și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, reprezentat prin C, cu sediul în C, b-dul. -. - nr. 18, județ C, cererea de chemare în judecată având ca obiect "revendicare imobiliară".
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns avocat pentru apelanta reclamantă, potrivit împuternicirii avocațiale nr. 1/31.08.2009, și avocat pentru intimații pârâții Primarul municipiului C și Municipiului C, prin Primar, lipsind intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform dispozițiilor art. 87 și următoarele Cod proc. civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei învederând că apelul este declarat în termen, motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru, conform art. 50 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Având cuvântul, pe rând, apărătorii părților,precizează că nu mai au alte cererii de formulat sau probe de administrat apreciind cauza în stare de judecată.
Instanța, având în vedere că nu sunt motive de amânare, fiind lămurită asupra cauzei, în temeiul art. 150 Cod proc. civilă declară dezbaterile închise, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra apelului.
Avocat pentru apelanta reclamantă susține că soluția instanței de fond este criticată pentru netemeinicie și nelegalitate. Se apreciază că acțiunea reclamantei este perfect admisibilă, întrucât la data promovării acțiunii reclamanta nu putea beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea apelantei ca inadmisibilă, fiind încălcate dispozițiile art. 6 alin.1.din CEDO, care prevede că "orice persoană are dreptul la judecarea echitabilă a cauzei sale - de către o instanță- care va hotărî - asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil -". Sentința instanței de fond a adus atingere dreptului apelantei reclamante la respectarea bunurilor, recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 din CEDO.
Pe cale de consecință, față de motivele de apel, solicită admiterea apelului în sensul desființării hotărârii instanței de fond și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, conform art. 297 alin. 1.pr.civ.
Avocat pentru intimații pârâți Primarul municipiului C și Municipiului C, prin Primar, depune practică judiciară și solicită respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată întrucât excepția inadmisibilității a fost corect soluționată de instanța de fond. Totodată, solicită ca excepția să fie privită prin prisma legislației românești fiind incidente în cauză disp. art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998, dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, decizia XX/2007 a și decizia din 9.06.2008. De asemenea, în deciziile date de CEDO se respectă principiul special, a se avea în vedere cauza Popescu.
Instanța rămâne în pronunțare asupra soluției în apel.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
La 4 iulie 2008 reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul C reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 144,50 mp situat în Municipiul C,-, să se constate nulitatea absolută a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisă cu încălcarea legilor în baza cărora a fost edictată și, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru suprafața de teren care nu poate fi restituită în natură.
În cerere a arătat că a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 144,50 mp situat în Municipiul C,- și asupra construcției cu destinație de locuință compusă din 3 camere și dependințe edificată pe teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 53092/08.12.1973 la notariatul de Stat Județean C prin care mama sa, i-a vândut imobilul.
În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea statului, reclamanta primind despăgubiri bănești pentru construcția edificată pe terenul litigios, însă nu și pentru teren.
În anul 2008 reclamanta s-a adresat autorităților competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însă acestei cereri nu i s-a dat curs.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 480, art.481 și art.483 din Codul civil și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul C reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului C și Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 144,50 mp situat în Municipiul C,- sau în situația în care terenul nu poate fi retrocedat în natură, să se dispună restituirea în natură a unui teren similar ca amplasament, utilități, valoare de circulație sau echivalent bănesc.
Prin întâmpinare pârâtul Statul Român a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare nu mai poate fi promovată pe calea dreptului comun reglementată de art.480 din Codul civil și a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
O poziție procesuală identică cu aceea exprimată de pârâtul Statul Român au avut și pârâții Municipiul C și Primarul Municipiului
Prin sentința civilă nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanțaa admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă promovată de către reclamanta.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 și pentru că această lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate, o acțiune în revendicare formulată pe calea dreptului comun este inadmisibilă, fără ca prin aceasta să se încalce reclamantei liberul acces la justiție.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta pe care a criticat-o pentru încălcarea dreptului său la justiție, drept garantat de art. 21 din Constituție, art. 3 cod civil și art. 6 alin. 1 CEDO și pentru atingerea adusă în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.
A mai susținut apelanta reclamantă că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, această cale putând fi urmată oricând de proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativă, alternativă la dreptul comun, care nu instituie o obligația în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmată.
Arată apelanta că respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare este contrară art. 6 din CEDO pentru că afectează substanța dreptului și susține că prin interpretarea logico juridică a hotărârilor CEDO în cauzele și Katz contra României se poate trage concluzia că reglementarea veche, ce nu a asigurat respectarea drepturilor apărate de Convenție, este abrogată implicit.
Susține că potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronunțată în recurs în interesul legii în cazul în care există concurs între legea specială și legea generală acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, cu excepția situației în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și CEDO, când aceasta din urmă are prioritate. Invocă faptul că în cauzele Viașu României, României, Elias României CEDO a dezvăluit nereguli existente în structura fundamentală a dreptului intern și a impus anumite măsuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare și că, în baza art. 46 din Convenție, statul are obligația de a se conforma cu măsurile generale prescrise.
Examinând legalitatea sentinței apelate în raport de criticile formulate de reclamantă, instanța constată că apelul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Problema supusă dezbaterii instanței prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, și Codul civil, ca lege generală, invocat de către reclamantă ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din C,-
Susține apelanta că, în condițiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit numai o cale administrativă de restituire iar acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, persoana interesată poate să aleagă între cele două acțiuni, ceea ce face admisibilă acțiunea în revendicare și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Această susținere nu poate fi primită, în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este și dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în același timp și direct prin două acțiuni distincte, ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acțiune în revendicare contra unității deținătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că, instituind obligația efectuării procedurii administrative directe contra unității deținătoare, exclude ideea unui "cumul" de acțiuni.
Apoi, nu se poate reține că, în condițiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanta și-a păstrat dreptul de proprietate, așa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar textul citat de reclamantă se prevedein terminiscă persoanele în cauză își exercită calitatea de proprietar numai "după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării "atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 și a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.
Odată adoptată o lege de reparație, acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii respective.
Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispoziție expresă a legiuitorului în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilității dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat și care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era posibilă ( art. 480 din Codul civil referindu-se la conținutul și limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăsește și acțiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant și care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Instanța nu poate reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.
Așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
"In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.
Faptul ca acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se conferă o jurisdicție deplină."
Câtă vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă articolul 6 din Conventie în situația în care calea oferita de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă.
Ori, în privința accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând pur și simplu că a ales calea dreptului comun prin voință proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.
De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate - fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept - nu se poate reține că, prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza poenaru contra României Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă.
În fine, instanța nu găsește întemeiat nici motivul de apel referitor la abrogarea implicită a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a "neregulilor existente în structura fundamentală a dreptului intern".
Este real că în mai multe cauze pronunțate contra României (ex. Cauza Păduraru, cauza Porteanu, cauza ) instanța de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislației privind retrocedarea imobilelor naționalizate și al modului de aplicare a acestei legislații de către autoritățile administrative dar, așa cum a arătat Curtea, Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului, să aleagă mijloacele prin care să își îndeplinească obligația juridică prevăzută de art. 46 din CEDO, respectiv obigația de a se conforma hotărârilor definitive pronunțate de C, mijloace care trebuie să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții.
Prin urmare, constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a incoerenței legislative în legătură cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicită a actelor normative defectuoase, atributul adoptării sau abrogării unei legi revenind numai Statului care, în privința Legii nr. 10/2001, a decis să o păstreze. De altfel, rațiunea adoptării acestui act normativ, repararea abuzurilor săvârșite în perioada regimului comunist din România printr-o procedură considerată mai facilă pentru fostul proprietar, nici nu justifică abrogarea lui pentru că actul în ansamblu nu încalcă prevederi ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În consecință, constatând că nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie care să ducă la reformarea hotărârii primei instanțe, se va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă, domiciliată în C, str. - nr. 86, -A,. B,. 24, județ C, împotriva sentinței civile nr. 506/C din 13.04.2009 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți PRIMARUL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIULUI C PRIN PRIMAR, ambii cu sediul în C, b-dul. - nr. 51, județ C și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, reprezentat prin C, cu sediul în C, b-dul. -. - nr. 18, județ C, ca nefondat.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2009.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond - Popescu
Red.dec.jud./ 20.11.2009
Tehnored.gref.disp./6ex./23.11.2009
Emis 4 com./23.11.2009
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Vanghelița Tase
