Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 243/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2403/2008)
Completul 4
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 243A
Ședința publică de la 15.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
JUDECĂTOR -
GREFIER - I
Pe rol pronunțarea în complet de divergență a cererilor de apel formulate de apelanta - pârâtă SC SA precum și de apelanții - chemați în garanție AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN REPREZENTANT DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI G, împotriva sentinței civile nr. 102 din 19.06.2008, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 08.04.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 15.04.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3040 din 10 septembrie 2002 la Tribunalul Giurgiu, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta SC SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în municipiul G, B- - (fost ) nr. 1, compus din teren în suprafață de 1.159 mp. și construcție aflată pe acesta (o casă "mare cu subsol, compusă din opt camere și alte două case mai mici, compuse fiecare dintr-o altă cameră cu sălile lor", precum și o magazie "cu trei ochiuri"), procedând la compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtei și acordând preferință primului dintre acestea.
La data de 10 octombrie 2002 pârâta SC SA Gaf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, înțelegând să invoce lipsa calității procesuale active a acestora, întrucât aceștia nu au dovedit gradul de rudenie cu pretinsul lor autor și nici măcar că sunt moștenitorii acestuia, prin acceptarea moștenirii; precum și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 care prevăd un termen special de prescripție de 6 luni de la publicarea legii la 14 februarie 2001 (termen care a fost prelungit succesiv cu câte 3 luni prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001), în interiorul căruia, persoanele interesate, trebuie să-și exercite dreptul de a solicita restituirea imobilelor (sau despăgubiri), sub sancțiunea prescripției dreptului la acțiune ("pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin echivalent").
Precizează pârâta că în lipsa oricărei notificări făcute de către reclamanți, până la 14 februarie 2002, dreptul la acțiune al acestora s-a prescris.
Se mai arată de către pârâtă că, mai mult, reclamanții cunoșteau faptul că SC SA G exercita posesia de bună - credință și sub nume de proprietar asupra imobilului, și cu toate acestea, nu au adresat nici o notificarea societății, preferând să formuleze o acțiune în evacuare, acțiune ce a fost respinsă definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 1205 din 15 mai 2002 Curții de APEL BUCUREȘTI.
Aceeași pârâtă SC SA Gaf ormulat și cerere de chemare în garanție prin care a solicitat să fie introduși în cauză Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului), cerere pe care și-a întemeiat pe dispozițiile art. 324din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999.
La data de 23 ianuarie 2003 pârâta SC SA Gaf ormulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, estimate la suma de 150.034.943 lei/rol, reactualizată în raport de indicele de inflație, solicitând totodată acordarea unui drept de retenție asupra imobilului până la achitarea despăgubirilor și instituirea unui sechestru; cerere pe care ulterior, la 28 ianuarie 2003 arătat că o retrage, solicitând să se ia act în acest sens.
Prin sentința civilă nr. 36 din 14 mai 2003, Tribunalul Giurgiua respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților și formulată împotriva pârâtei SC SA G, privind revendicarea imobilului situat în G, B-ddul - (fost ) nr. 1, luat act de retragerea cererii reconvenționale formulată de către aceasta din urmă, prin care s-a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu și la acordarea unui drept de retenție și înființarea unui sechestru judiciar asupra lui și a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâtei de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice G și a Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (în prezent, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului).
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu definitivă și irevocabilă, prin care s-a stabilit că imobilul în litigiu a fost naționalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, nu este opozabil pârâtei SC SA, aceasta nefigurând ca parte în proces.
S-a mai reținut că acțiunea reclamanților prin care solicită restituirea imobilului intră sub incidența Legii nr. 10/2001, fiind introdusă după apariția acesteia, situație în care era necesar a fi urmată procedura prevăzută de dispozițiile art. 21 alin. 1 și 5 din acest act normativ.
Cum pârâtei nu i s-a adresat nici o notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, a reținut instanța că dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris, acțiunea acestora urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 157 din 30 noiembrie 2004 Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a III a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 36 din 14 mai 2003, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, reținând că sentința prin care s-a stabilit că imobilul în litigiu este proprietatea autorului reclamanților și a fost naționalizat abuziv și ilegal, nu este opozabilă pârâtei SA, aceasta nefiind parte în proces.
De asemenea, a reținut instanța de apel că acțiunea în cauză se află sub incidența Legii nr. 10/2001, ea fiind introdusă, cum corect a reținut instanța de fond la 10 septembrie 2002, după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, astfel că sunt aplicabile prevederile acesteia.
Împotriva Deciziei civile nr. 157 din 30 ianuarie 2004, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă au formulat recurs apelanții - reclamanți și, în motivarea căruia au arătat că hotărârea judecătorească de revendicare a imobilului în litigiu (sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu ) este opozabilă tuturor, inclusiv pârâtei SC SA, arătând totodată că instanțele de fond și apel, în mod greșit, au apreciat că în cauză se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nu dreptul comun.
Recursul a fost înregistrat inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția Civilă, ulterior cauza fiind scoasă de pe rol de această instanță și fiind trimisă spre competentă soluționare Curții de APEL BUCUREȘTI, care la rândul său, prin decizia civilă nr. 159 din 20 ianuarie 2006 și-a declinat în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare, reținând în drept dispozițiile art. 4 pct. 1 Cod de procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 7617 din 29 septembrie 2006, Înalta Curte de casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a trimis cauza înapoi la Curtea de APEL BUCUREȘTI pentru soluționarea recursului invocând în drept dispozițiile Legii nr. 219/2005 de modificare a Codului d e procedură civilă, fiind înregistrată la această din urmă instanță sub nr-.
Ca urmare a acestei decizii, recursul formulat împotriva deciziei civile nr. 157 din 30 ianuarie 2004, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă a fost soluționat de aceeași instanță, respectiv Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Astfel, prin decizia civilă nr. 1522 din 27 septembrie 2007 s-a admis recursul declarat de recurenții - reclamanți și împotriva deciziei anterior menționate, în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC SA - Sucursala G, intimații - chemați în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice G și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, modificându-se decizia instanței de apel, în sensul că, s-a admis apelul formulat de apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 36 din 14 mai 2006, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. 3040/2002, s-a desființat sentința și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță - Tribunalul Giurgiu.
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că instanța de judecată învestită cu cererea formulată de către reclamanți trebuia să facă aplicațiunea instituției comparării titlurilor de proprietate, aspect ce rezultă cu evidență din modalitatea de formulare a obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv din temeiul juridic ce fundamentează acțiunea și asupra căruia reclamanții au insistat inclusiv prin criticile formulate în apel și în recurs.
În noul ciclu procesual, în fața acestei instanțe, reclamanții și-au reevaluat imobilul ce face obiectul pricinii, la suma de 647.500 lei/ron (echivalentul a 175.000 Euro), astfel că potrivit art. 2 pct. 1 lit. b Cod de procedură civilă se constată că tribunalul a fost competent să soluționeze cauza.
La 17 aprilie 2008 pârâta SC SA B (căreia i-a fost transmisă calitatea procesuală în cauză de către SC SA, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, aspect consemnat în practicaua deciziei civile nr. 159 R din 20 ianuarie 2006 Curții de APEL BUCUREȘTI ) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei SC SA - Sucursala G invocând dispozițiilor art. 43 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică; excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, în susținerea căreia a învederat că reclamanții nu mai beneficiază de prevederea favorabilă a art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, întrucât Curtea de APEL BUCUREȘTIa statuat că acțiunea lor nu este o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile Codului Civil; excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, motivat de aceea că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil este inadmisibilă, în cazul imobilelor ce au făcut obiectul preluării de către stat în perioada 1945 - 1989, pentru retrocedarea acestora persoanele îndreptățite având la îndemână exclusiv o cerere bazată pe Legea nr. 10/2001, lege care suprimă practic acțiunea de drept comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc. Cu privire la această din urmă excepție, consideră pârâta că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, numai în condițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 Cod civil ce constituie dreptul comun în materia revendicării.
La același termen pârâta SC SA Baf ormulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate că reclamanții nu au dreptul de succesori ai autorului, aceștia fiind decăzuți din dreptul de a accepta succesiunea.
La termenul din 06 martie 2008 chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor - Direcția Generală a Finanțelor Publice Gai nvocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Cu privire la această excepție pârâta SC SA Bas olicitat respingerea ei, față de faptul că Societatea G (antecesoarea SC SA) a luat ființă în temeiul Legii nr. 15/1990 prin preluarea activelor de la Statul Român, acesta obținând în schimb acțiuni pe care le-a valorificat în cadrul procesului de privatizare, astfel că garantează pentru aportul adus în societate (activele transmise, inclusiv imobilul în litigiu) în cadrul garanției pentru evicțiune, având prin urmare calitate procesuală.
Prin sentința civilă nr. 102 din 19 iulie 2008, Tribunalul Giurgiua respins excepțiile lipsei capacității procesuale a pârâtei SC SA G (rămasă fără obiect), netimbrării acțiunii și inadmisibilității cererii, precum și excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților și prescripției dreptului la acțiune al acestora, invocate de pârâta SC SA; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor invocată de acesta prin reprezentant; a admis acțiunea reclamanților și formulată împotriva pârâtei SC SA și în contradictoriu cu pârâții - chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului; a omologat raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de exp. ing. (filele 101 -103 primul dosar fond cu nr. 3040/2002 al Tribunalului Giurgiu ); a obligat pârâta SC SA să lase în deplină și absolută proprietate și posesie reclamanților și imobilul situat în municipiul G str. (B-) - (fost ) nr. 1 compus din teren în suprafață de 1.130 mp. și construcțiile vechi aflate pe acesta, respectiv sediul comercial, individualizat pe schița - anexă la raport1, laborator carne, individualizat pe aceeași schiță3, magazii individualizate pe aceeași schiță4; a admis cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului; în baza art. 324din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. 3 din Legea nr. 137/2002, modificată, a constatat că pârâta SC SA este îndreptățită la despăgubiri din partea pârâților chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pentru imobilul situat în municipiul G str. (B-) - (fost ) nr. 1, compus din teren în suprafață de 1.130 mp. și construcțiile aflate pe acesta, revendicat de către reclamant și care a făcut obiectul procesului de privatizare; a respins cererea reconvențională formulată de pârâta SC SA la 17 aprilie 2008 având ca obiect constatarea decăderii reclamanților din dreptul lor de a accepta succesiunea defunctului și a luat act de renunțarea aceleiași pârâte la cererea reconvențională formulată la 23 ianuarie 2003, prin care a solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului în litigiu, acordarea unui drept de retenție asupra acestuia și instituirea unui sechestru judiciar; a obligat pârâta SC SA la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6515,25 lei/ron reprezentând onorariu avocat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele aspecte.
Referitor la excepția lipsei capacității procesuale a pârâtei SC SA G, se constată că aceasta a rămas fără obiect atâta timp cât la termenul de judecată din 15 ianuarie 2008, ce a reprezentat prima zi de înfățișare în fața Tribunalul Giurgiu, în noul ciclu procesual, în fond, după casare, reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâta SC SA B (ce are un punct de lucru și în G), învederând totodată că nici un moment nu au arătat în fața instanțelor că doresc să se judece cu Sucursala G a SC SA, aceasta fiind trecută pe citativ din eroare, întrucât la 20 ianuarie 2006, prin încheiere, Curtea de APEL BUCUREȘTIa constatat transmisă calitatea procesuală de pârâtă în cauză de la SC SA G către SC SA
Ori, o asemenea eroare este evident că nu se poate răsfrânge asupra reclamanților, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat, la prima zi de înfățișare, în fața Tribunalului Giurgiu, în fond după casare, reclamanții au indicat că înțeleg să cheme în judecată, ca și continuator al SC SA - pârâta inițială, pe pârâta SC SA
În privința excepției netimbrării s-a reținut că aceasta este neîntemeiată, în speță fiind incidente dispozițiile art. 15 alin. 1 lit. r din Legea nr. 146/1997, potrivit cu care "cererile introduse de proprietarii sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente" sunt scutite de taxe judiciare de timbru. După cum se observă, acest text de lege nu face distincție între acțiunile introduse în baza unor legi speciale - cum ar fi Legea nr. 10/2001 și cele introduse pe calea dreptului comun, referindu-se la toate cererile vizând restituirea imobilelor preluate abuziv, astfel că susținerile pârâtei potrivit cu care ar fi obligatorie timbrarea prezentei cereri, nu pot fi reținute, întrucât și obiectul acesteia îl constituie restituirea unui imobil preluat abuziv de către stat.
De altfel, Legea nr. 146/1997 nici nu putea face o atare distincție între cererile promovate în baza Legii nr. 10/2001 și cele promovate conform dreptului comun, întrucât ea este anterioară acestei legi, iar art. 15 lit. r nu a fost modificat ca urmare a apariției Legii nr. 10/2001.
A reținut tribunalul că nici susținerile pârâtei în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților (formulată în întâmpinarea depusă de SC SA în primul ciclu procesual) nu pot fi ținute în seamă, această excepție urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:
Astfel, se constată că, pe lângă faptul că reclamanții și-au dovedit calitatea de moștenitori ai defunctului, prin actele depuse la dosar, respectiv certificatele de moștenitor nr. 32 din 01 iunie 1998, nr. 566 din 13 mai 1987, nr. 2183 din 22 noiembrie 1994, nr. 180 din 10 noiembrie 1997 și nr. 286/95 din 14 noiembrie 1956 (aflate la filele 30 - 34 dosar Judecătoria Giurgiu nr. 3040/2002), această calitate le-a fost recunoscută cu autoritate de lucru judecat și de către instanța de judecată - respectiv Judecătoria Giurgiu, care prin sentința civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 le-a admis acțiunea, constatând că imobilul situat în- a fost naționalizat abuziv și ilegal și dispunând restituirea acestuia către reclamanți. Sub acest aspect al dovedirii calității procesuale active de către reclamanți, tribunalul a reținut că din certificatele de moștenitor enumerate anterior, rezultă că și sunt moștenitorii acceptanți ai bunicului lor,.
În privința excepției prescrierii dreptului la acțiune conform Legii nr. 10/2001 excepție invocată prin întâmpinarea depusă de SC SA (pârâta inițială în cauză) tribunalul a reținut că și aceasta este neîntemeiată, astfel că și această excepție va fi respinsă.
Astfel, s-a reținut că reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Codului civil (art. 480), considerând-o o acțiune în revendicare, fapt reținut cu autoritate de lucru judecat și de către instanța de control judiciar - Curtea de APEL BUCUREȘTI prin decizia de casare nr. 1522 din 27 septembrie 2007.
Față de acest aspect, este evident că nu poate fi primită o excepție ce face referire la un termen de prescripție prevăzut de o lege ce nu constituie temeiul juridic de drept al acțiunii deduse judecății - respectiv Legea nr. 10/2001.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor invocată de acesta prin reprezentant, tribunalul a considerat-o de asemenea neîntemeiată, în condițiile în care acesta a fost citat în cauză în calitate de chemat în garanție la cererea pârâtei potrivit dispozițiilor art. 324din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999, iar obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul privatizării.
Cât privește excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, aceasta a fost analizată în continuare, odată cu fondul cauzei.
Astfel, s-a reținut că prin acțiunea de față, reclamanții, în calitatea lor de moștenitori ai defunctului, mai exact, de nepoți de fiu și respectiv de fiică ai acestuia, au solicitat în contradictoriu cu SC SA (ulterior calitatea procesuală a acesteia fiind preluată de SC SA - așa cum s-a arătat mai sus) revendicarea imobilului situat în municipiul G, B- - (fost ) nr. 1, compus din teren de 1.159 mp. și construcțiile aflate pe acesta, invocând actul de proprietate al autorului lor, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 742 din 11 iunie 1914.
Pârâta a opus titlului invocat de reclamanți titlul său, și anume certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria - nr. 00016 din 19 septembrie 1994 emis de Consiliul Județean G, în care susține că este înscris și terenul în litigiu alături și de alte terenuri, și anexa la acest certificat, unde apar construcțiile aflate pe teren.
Aceeași pârâtă a precizat că dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost intabulat în cartea funciară conform încheierilor nr. 1728, 1729 din 14 aprilie 2000 și 1350 din 24 martie 2000.
Față de obiectul cererii formulate de reclamanți și în conformitate cu dispozițiile deciziei de casare nr. 1522 din 27 septembrie 2007 Curții de APEL BUCUREȘTI, tribunalul urmând să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți, conform dispozițiilor codului civil.
Referitor la titlul de proprietate al reclamanților se reține că acesta provine de la proprietarul inițial, care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 742/1914, act asupra căruia nu s-a făcut dovada că ar fi fost desființat în vreuna din modalitățile prevăzute de lege. Se mai reține că, parte din acest imobil, mai exact suprafața de 816 mp. teren și 141 mp. suprafața construită a fost naționalizat în baza decretului nr. 92/1950, iar după anul 1990 făcut obiectul procesului de privatizare și a trecut în posesia SC SA.
Prin sentința civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 definitivă și irevocabilă, Judecătoria Giurgiua admis acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu Primăria Municipiului G și a constatat că imobilul sus menționat a fost naționalizat abuziv și ilegal în baza Decretului nr. 92/1950 de la autorul părților, defunctul, dispunând totodată restituirea acestuia către reclamanți.
Atât doctrina, cât și practica în materie, au stabilit că hotărârile irevocabile intrate în puterea lucrului judecat sunt opozabile și terților ce nu au fost părți în proces, întrucât potrivit art. 1200 pct. 4 Cod civil statuările instanțelor judecătorești au valoarea unor prezumții legale, provin de la o putere publică și se răsfrâng indirect și asupra terți lor.
În aceste condiții, nici pârâta din prezenta cauză nu poate ignora restabilirea ordinii juridice încălcate de autoritățile comuniste prin preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, respectiv constatarea inexistenței titlului statului asupra imobilului în cauză prin sentința civilă nr. 166/1998.
Față de aceste aspecte, s-a reținut că titlul de proprietate al reclamanților, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 742/1914 a fost confirmat și consolidat prin sentința civilă nr. 166 din 14 ianuarie 1998 pronunțată de Judecătoria Giurgiu, care a statuat, așa cum am arătat, că preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut în mod ilegal și abuziv, prin urmare, Statul Român nefiind niciodată proprietar al acestuia.
Față de faptul că reclamanților li s-a recunoscut, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilității titlului cu care acesta era deținut de către stat, este evident că aceștia aveau "un bun", în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum înțelesul acestui termen a fost conturat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel că trebuie să li se recunoască, deopotrivă accesul la instrumentul specific de apărare a acestui bun, care este acțiunea în revendicare.
Aceeași Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți, chiar de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară conformării în justiție în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâtă, tribunalul a observat că cei dintâi se află în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce le-a fost reconfirmat acestora cu efect retroactiv și în mod irevocabil prin sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și implicit, existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul reclamanților.
De altfel, s-a reținut că pârâții nu au opus reclamanților decât un titlu pentru o suprafață de 816 mp. teren cât apare în extrasul din borderoul cuprinzând imobilele naționalizate (fila 6 dosar nr. 3040/2002), pentru restul până la 1.159 mp. cât apare cuprins în titlul de proprietate al autorului reclamanților, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. 742/1914 și cât ocupă, pârâta neputând produce nici un titlu, această diferență de teren de 343 mp. fiind deținută fără nici un fel de titlu.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că trebuie respinsă și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare și, pe fond admisă acțiunea în revendicare pentru imobilul compus din teren în suprafață de 1130 mp. și construcțiile vechi aflate pe acesta, C1, C3 și C4, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit în cadrul primului fond, mai puțin construcția nouă identificată C2, asupra căreia instanța nu se va pronunța, nefiind cerută de reclamanți.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, tribunalul a reținut că aceasta este întemeiată, față de dispozițiile art. 324din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. 3 din Legea nr. 137/2002, modificată.
Astfel, s-a reținut că prin Legea nr. 99/1999 s-a introdus în OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, art. 324potrivit căruia instituțiile publice implicate, asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de către stat; în acest scop, instituțiile publice implicate urmând să plătească societăților comerciale prevăzute la alineatul 1, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Este adevărat că acest text de lege, mai exact art. 324alin. 1 - 3 fost abrogat ulterior prin art. 56 din Legea nr. 137/2002, dar aceeași lege în art. 30 alin. 3 prevăzut că dispozițiile ari. 324din OUG nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile contractelor de vânzare - cumpărare de acțiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoare a acesteia (cum este și cazul contractului de vânzare - cumpărare în speță încheiat de pârâtă în cadrul procesului de privatizare). Prin urmare va fi admisă și cererea de chemare în garanție a Statului Român prin instituțiile sale implicate în procesul de privatizare, Ministerul economiei și Finanțelor Publice și a Autorității pentru Valorificarea Activelor Satului, al căror obiect l-a constituit și imobilul în litigiu și va constata că pârâta este îndreptățită la despăgubiri din partea acestora, despăgubiri ce se vor stabili conform alin. 3 din art. 324din OUG 88/1997, modificată, de comun acord de către părți sau prin justiție, în caz de divergență.
Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel SC SRL, Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului G - în numele Ministerului Economiei și Finanțelor și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Satului.
În susținerea motivelor de apel, SC SA critică sentința instanței de fond precum și încheierile premergătoare prin care au fost respinse excepțiile invocate pe parcursul soluționării cauzei.
1. apelanta susține că nu sunt incidente dispozițiile art. 15 alin 1 lit r din legea 146/1997 întrucât prezentul litigiu nu are ca obiect restituirea bunului preluat abuziv de stat, ci este o acțiune clasică în revendicare, astfel că trebuie taxată la valoare.
2. se reiterează excepția prescripției dreptului la acțiune potrivit legii 10/2001, conform căreia reclamanta trebuia să urmeze procedura prealabilă prevăzută de art. 22 din legea 10/2001, neîndeplinirea acestor formalități prealabile reprezentând un fine de neprimire al acțiunii, sancționată cu admiterea excepției inadmisibilității.
De altfel, acțiunea în revendicare este inadmisibilă și în raport de decizia nr. 33/2008 dată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, de unde se ajunge la concluzia că este inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480 după intrarea în vigoare a legii 10/2001. Faptul că la nivelul anului 1998 reclamanții au deschis o procedură judiciară împotriva unor persoane care nu dețineau și nu aveau nici un drept asupra imobilului, nu are nici o relevanță, întrucât prin admiterea prezentei acțiuni se ajunge la încălcarea dreptului de proprietate al altei persoane, SC și se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, astfel că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.
De altfel, instanța de fond a ignorat cauza Raicu împotriva României, unde CEDO statuează că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea statului care confiscase odinioară aceste bunuri.
3. în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale
active a reclamanților, deși am solicitat să se constate că aceștia sunt decăzuți din dreptul de a accepta succesiunea autorului lor,. Astfel, nu a fost făcută nici o probă din care să rezulte că a fost acceptată succesiunea defunctului în termenul de 6 luni prevăzut de lege, iar certificatul de calitate
de moștenitor nr. 32/1998 nu este face dovada că masa succesorală a fost transmisă către moștenitori și nu s-a făcut dovada dezbaterii succesiunii tuturor moștenitorilor autorului inițial.
4. în ceea ce privește fondul cauzei, apelanta apreciază că soluția este netemeinică și nelegală sub mai multe aspecte. În primul rând, în condițiile în care pârâta este o societate privatizată cu capital integral privat, reclamanții nu aveau potrivit legii 10/2001 decât calea obținerii despăgubirilor și nu la restituirea imobilului în natură.
În ceea ce privește opozabilitatea sentinței civile nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, apelanta apreciază că nu îi este opozabilă întrucât nu au fost parte în acel litigiu. Chiar considerând că opozabilitatea are un efect limitat, în sensul că această hotărâre judecătorească poate constitui probă în acest proces, instanța trebuia să aibă în vedere și situația procesului de conivență. Ori, apelanta consideră că are motive temeinice să consideră că această sentință este dată într-un proces de conivență, sentința fiind la o examinare superficială și grosolană o eroare judiciară. Este de făcut această remarcă întrucât nici unul dintre pârâții din acel litigiu nu avea proprietatea imobilului, s-a constatat că imobilul a fost naționalizat abuziv în baza decretului 92/1950 fără ca statul să fie parte în acel proces.
În opoziție cu reclamanții, pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul legii, pentru teren fiind eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria - nr. 00016, dreptul de proprietate asupra terenului fiind intabulat, astfel că instanța în mod greșit reține că nu a depus titlul de proprietate decât pentru 816 mp. Dimpotrivă întinderea dreptului de proprietate al reclamanților este discutabilă, în condițiile în care în actul de naționalizare terenul apare cu o suprafață de 816 mp, existența actului de proprietate din 1914 în care apare o suprafață de 1159 mp. nedovedind că aceeași suprafață exista și la data naționalizării.
5. în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, apelanta apreciază că instanța de fond a omis în dispozitiv să precizeze suma concretă cu care urmează a fi despăgubiți, astfel că în subsidiar solicită să se precizeze suma de 647.500 lei ce li s-ar datora cu titlu de despăgubire.
În motivarea apelului, Direcția Generală a Finanțelor Publice G - pentru Ministerul Economiei și Finanțelor arată că, solicită admiterea apelului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de SC SA B ca inadmisibilă.
Critică sentința atacată pentru nelegalitate întrucât instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 324alin. 1 din OUG nr. 88/1997 cu modificările ulterioare și art. 30 alin. 3 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.
În opinia apelantului - chemat în garanție art. 324alin. 1 din OUG nr. 88/1999 dispune: "instituțiile publice implicare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".
Iar art. 3 lit. g din OUG nr. 88/1997 precizează: "instituția publică implicată înseamnă Fondul Proprietății de Stat sau orice minister de resort ori, după caz o autoritate a administrației publice locale, care are atribuții de privatizare a unei societăți comerciale".
Potrivit art. 30 alin. 3 din Legea nr. 137/2002 dispune: "prevederile art. 324din nr. 88/1997, aprobat prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi".
Din interpretarea dispozițiilor legale menționate mai sus, rezultă, că instituția implicată în privatizarea SC SA și care poate fi obligată la despăgubiri, este Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostul Fondul Proprietății de Stat), aceea cu care s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni, și nu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în motivarea apelului se invocă excepția prematurității cererii de chemare în judecată, formulată pe calea chemării în garanție.
În motivarea acestei excepții se invocă art. 324alin. 2 din OUG nr. 88/1997, modificată și completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, respectiv necesitatea existenței unei hotărâri definitive și irevocabile prin care societatea privatizată să fie obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile către foștii proprietari.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 324- 1. instituțiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societății comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. 2. instituțiile publice implicate vor plăti societăților comerciale prevăzute la alin. 1 o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deținute de societatea comercială către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În același sens sunt și dispozițiile art. 29 din Legea nr. 137/2002, potrivit cărora: "1. instituția publică implicată asigură cumpărătorului cu care a încheiat contracte de vânzare - cumpărare de acțiuni, repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care obligă la restituirea în natură către foști proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. 2. valoarea prejudiciului ce urmează să fie reparat potrivit alin. 1 se stabilesc de comun acord cu cumpărătorul, iar în caz de divergență, prin justiție".
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 324din OUG nr. 88/1997, în sensul că a admis cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, cerere admisă sub forma unei cereri de chemare în judecată.
Instanța a ignorat și dispozițiile art. 324alin. 3 din OUG nr. 88/1997 modificată, potrivit cărora: "despăgubirea prevăzută la alin. 2 se stabilește de comun acord cu societățile comerciale, iar în caz de divergență, prin justiție".
În consecință, înaintea solicitării despăgubirilor astfel cum prevede art. 324din OUG nr. 88/1997, societatea privatizează, în speță SC SA G, trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de alin. 3 al aceluiași articol.
Excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, raportat la dispozițiile art. 324din OUG nr. 88/1997 și art. 111 Cod de procedură civilă.
Raportat la caracterul de acțiune în constatarea al cererii de chemare în garanție, văzând dispozițiile art. 111 Cod de procedură civilă: "partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului", astfel că aceasta apare ca inadmisibilă.
Menționează apelantul că din actele existente la dosarul cauzei nu rezultă că, în speță, contractul de vânzare - cumpărare de acțiuni invocat de SC SA G, este încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002, care prevede în art. 30 alin.3 că dispozițiile art. 324(abrogat) rămân aplicabile contractele de vânzare - cumpărare de acțiuni, încheiate înainte de intrarea în vigoarea a acesteia.
În primul rând, învederează un aspect obligatoriu în procesele întemeiate pe dispozițiile art. 324din OUG nr. 88/1997 - faptul că pârâta trebuia dă facă dovada că la data privatizării imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social.
Prejudiciul suferit de pârâta, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societății la data când societatea a fost privatizată și nu la valoarea "de piață".
În caz contrar, societatea ce urmează a fi despăgubită se va îmbogăți fără justă cauză, prejudiciind statul prin stabilirea unei valori a bunurilor imobile cu mult mai mare decât cea existentă în registrele contabile ale societății și avută în vedere în situația patrimonială a societății la data privatizării.
Este lipsită de fundament legal obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului la despăgubiri mai mari decât valoarea capitatului social deținut de stat la SC SA G, având în vedere și că Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a fost unicul acționar al acestei societăți.
La data de 25.02.2009 când curtea a rămas în pronunțare, nu s-a putut întruni majoritatea legală, pricina judecându-se din nou în complet de divergență, conform art. 257 și următoarele Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel, curtea în majoritate a constatat nefondate apelurile pentru următoarele considerente.
Nu poate fi primită critică vizând necesitatea timbrării prezentei acțiuni la valoarea întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. r din legea 146/1997, care statuează că sunt scutite de taxă de timbru acțiunile în revendicare formulate pentru redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat, fără a face nici o distincție în raport de temeiul juridic al acțiunii, legea 10/2001 sau art. 480. civil. De altfel, dispozițiile art. 15 lit. r sunt anterioare intrării în vigoare a legii 10/2001, astfel că nu putem considera că numai acțiunile formulate în temeiul acestei legi sunt scutite de taxă de timbru.
Nu este întemeiată nici critica vizând prescripția dreptului la acțiune urmare neformulării notificării în termenul prevăzut de legea 10/2001, întrucât aceste aspecte vizează eventual contestațiile formulate în temeiul legii 10/2001 împotriva dispoziției sau deciziei emise conform acestei proceduri și nu acțiunile în revendicare, în care se pune problema comparării titlurilor de proprietate ale părților în litigiu.
Cât privește excepția inadmisibilității, curtea reține că prezenta acțiune în revendicare este formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat care nu se încadrează în definiția "unități deținătoare", în sensul dat de art.21 din Legea nr.10/2001, și nici în ipoteza art.29 alin.3.
Astfel, în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe drept comun în cazul bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, care fac obiectul unor legi speciale de reparație, luând în considerare că dispozițiile Legii nr.213/1998 reglementează regimul juridic al proprietății publice, prin art.1 din lege stabilindu-se că "dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".
Mai mult, în practica judiciară sunt considerate admisibile, fiind judecate pe fond, acțiunile în revendicare privind imobilele trecute abuziv în proprietatea statului, formulate împotriva persoanelor fizice, aceeași rațiune existând și în cazul în care pârât este o persoană juridică de drept privat.
De asemenea art.45 din Legea nr.10/2001 nu face nici o distincție între actul de înstrăinare a unui imobil către o persoană fizică și cel către o persoană juridică, în cadrul procesului de privatizare.
În ceea ce privește aplicabilitatea art. 22 alin. 5 din Legea nr.10/2001 "nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", în condițiile în care reclamanta nu ar fi formulat notificare prin care să solicite măsuri reparatorii cel puțin prin echivalent, pentru cazul în speță când bunul a fost înstrăinat de către stat, aceasta nu este o problemă de admisibilitate a acțiunii în revendicare ci de temeinicie, instanța trebuind să verifice dacă, atâta timp cât bunul a fost preluat de către stat, indiferent de titlu, reclamanta mai poate justifica un drept de proprietate sau a pierdut acest drept prin nerespectarea termenului de a solicita reparații.
Cât privește pretinsa inadmisibilitate a acțiunii în revendicare ce ar fi impusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008, curtea constată că o asemenea soluție nu este consacrată prin decizia sus menționată. Astfel, se motivează în cuprinsul deciziei că, nu se poate aprecia că existența legii 10/2001 exclude, în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție". Pe de altă parte, se arată că, adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Faptul că această cale este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin urmare, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă în speță, fiind necesară o analiză în concret a titlurilor de proprietate exhibate de păți, reclamant și pârât, analiză ce nu poate fi făcută decât în acest cadru procesual.
Pe fondul litigiului, curtea reține că reclamanții au dobândit prin succesiune dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu de la autorul lor, defunctul care a dobândit imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 742/1914. Imobilul în litigiu a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului, fapt statuat irevocabil prin sentința civilă nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu.
Apelanții reclamanți au dovedit transmiterea dreptului de proprietate de la autorul lor pe calea succesiunii legale, fiind depus certificatul de calitate de moștenitor, care are rolul de a face dovada acceptării succesiunii și de asemenea, prin sentința civilă nr. 166/1998 unde a fost admisă acțiunea în revendicare, constatându-se că reclamanții se legitimează ca fiind moștenitorii fostului proprietar.
În aceste sens nu pot fi primite susținerile apelantei - pârâte în sensul că nu îi sunt opozabile efectele acestei hotărâri judecătorești întrucât nu a fost parte în acel litigiu. În mod corect, instanța de fond a reținut că reclamantul, care a câștigat prima acțiune în revendicare se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea rămasă definitivă, într-o nouă judecată, fără ca partea adversă sau instanța să mai poată lua în discuție existența dreptului, acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești. Aspectul pozitiv apare dacă identitatea de obiect și cauză nu este decât parțială, un lucru deja judecat este invocat, pe cale incidentală, într-un al doilea proces sau se valorifică pe cale principală. Puterea de lucru judecat are la bază regula că o situație de fapt raportată la o anumită situație de drept, nu poate fi analizată decât o singură dată și o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei administrări uniforme a justiției. În acest caz, deși pârâta nu poate fi obligată, în virtutea acelei hotărâri judecătorești să restituie reclamantei bunul, printr-o simplă executare silită a acelui titlu, totuși, într-un litigiu ulterior, reclamanta se poate prevala de efectele acelei sentințe.
Nu vor fi analizate criticile formulate de apelanta cu privire la eroarea judiciară comisă la pronunțarea sentinței civile nr. 166/1998 a Judecătoriei Giurgiu, întrucât aceste critici pot fi analizate pe căile ordinare de atac, în termenele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă o asemenea analiză după rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești, într-un alt litigiu.
Prin urmare, curtea reține că reclamanții beneficiază de un "bun" în sensul paragrafului 1 al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, întrucât instanțele naționale i-au recunoscut reclamantului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr. 1606/1998 a Judecătoriei Giurgiu. În aplicarea dispozițiilor legale este utilă raportarea la raționamentul CEDO care, în analiza condițiilor impuse de art. 1 din protocolul nr. 1 constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al reclamanților cărora li s-a recunoscut dreptul pe cale judecătorească ( prin constatarea nevalabilității titlului statului ), chiar dacă înstrăinarea imobilului către un terț dobânditor a avut loc chiar anterior confirmării în justiție, în mod definitiv a dreptului de proprietate, combinată evident cu lipsa totală de despăgubiri.
Este cert că, cel puțin parțial și pârâta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiindu-i emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, seria - nr. 00016, drept ce a fost intabulat în cartea funciară.
Prin urmare, în concursul dintre reclamant, aflat în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu reconfirmat cu efect retroactiv și nerevocabil, printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat și, implicit existența valabilă și neîntreruptă a bunului în patrimoniul lor și actualul deținător al imobilului, apelanta - pârâtă se va da preferabilitate, cum corect a reținut și tribunalul titlului reclamanților, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale. în speță, titlul subdobânditorului provine de la stat și dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu titlul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă.
Nu va primită critica apelantului pârât referitoare la necesitatea indicării în concret a sumei ce li se datorează cu titlu de despăgubire întrucât în acest caz, sunt incidente dispozițiile art. 324alin 3 din OUG 88/1997 modificată, în sensul că acestea vor fi stabilite de comun acord de părți și numai în caz de divergență în justiție. Atâta timp cât părțile implicate nu au parcurs procedura stabilirii de comun acord a despăgubirilor nu se poate constata, de plano, că ar exista divergență sub acest aspect.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut numai aspectul referitor la calitatea apelantei pârâte de persoană îndreptățită la despăgubiri în urma admiterii acțiunii în revendicare și nu și cuantumul acestora.
Pe cale de consecință, în raport de cele reținute și cele ce vor fi expuse în continuare urmează a fi respinse ca nefondate și celelalte două apeluri formulate cu privire la cererea de chemare în garanție.
Nu se poate reține că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor nu ar avea calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, sub aspectul soluționării cererii de chemare în garanție întrucât statul, prin efectul legii 15/1990 a cedat acțiunile societăților comerciale, ca atare, pentru opozabilitate, are calitate procesuală pasivă într-un litigiu ce are ca obiect revendicarea unui imobil ce a făcut obiectul procesului de privatizare, alături de instituțiile implicate în procesul de privatizare conform dispozițiilor OUG 88/1997, astfel cum a fost modificată.
Tot astfel, nu pot fi primite nici criticile formulate de AVAS cu privire la o eventuală prematuritate a cererii de chemare în garanție, întrucât " existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care a fost admisă acțiunea în revendicare" nu presupune neapărat o judecare separată a celor două acțiuni, fiind posibilă judecarea concomitentă a celor două capete de cerere. De altfel, prin judecarea concomitentă a acțiunii în revendicare cu cererea de chemare în garanție nu se ajunge la situația admiterii acțiunii privind obligația de despăgubire, anterior existenței hotărârii de admitere a acțiunii în revendicare, în mod irevocabil,pentru a se pune problema de o eventuală prematuritate, cele două fiind deopotrivă soluționate.
Pe de altă parte, instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art. 324din OUG 88/1997, modificată prin legea nr. 99/1999 raportat la art. 30 alin. 3 din legea nr. 137/2002 modificată, reținând că prezentul contract de vânzare - cumpărare intră sub incidența dispozițiilor art. 324, fiind încheiat anterior intrării în vigoare a legii 137/2002. În nici un caz, nu se pune problema inadmisibilității cererii de chemare în garanție, cum eronat susține apelanta, în acest caz nefiind incidente dispozițiile art. 111. pr. civ. ci dispozițiile speciale reprezentate de dispozițiile OUG 88/1997.
Cât privește critica formulată de AVAS cu privire la cuantumul despăgubirilor, nu va fi primită de C pentru aceleași considerente la cele avute în vedere la respingerea motivului de apel formulat de cu privire la aceste aspect, ambele părți urmând să parcurgă procedura prevăzută de lege.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296. pr. civ. în majoritate, Curtea respinge apelurile ce nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate.
Respinge apelurile formulate de apelantul - pârât SC SA cu sediul în B,-, - 1,. 29 - 30, sector 3 și cu sediul secundar la Sucursala G, -. -, -UV 2, parter, județul G, precum și de apelanții - chemați în garanție AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediu în B,- - 11, sector 1 și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, reprezentant prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului G cu sediul în G, șos. B nr. 12, județul G, împotriva sentinței civile nr. 102 din 19 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți și ambii domiciliați în B,-, pa. 15, sector 1,ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15 aprilie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
I
Red.
. /
8 ex./19.05.2009
G -
OPINIE SEPARATĂ
În sensul admiterii apelurilor, schimbării sentinței și respingerii acțiunii în revendicare ca inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art.6 din Legea nr.213/1998 sunt considerate proprietatepublică sau privatăde stat ori aparținând unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație; în aceste cazuri, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Legea nr.10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost destinația acestora la data preluării, cu excepția celor care fac obiectul altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte normative speciale (art.8).
Rezultă așadar că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile legii de față, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent (art.21 alin.5)
În speță, imobilului revendicat de reclamanți i se aplică această lege, întrucât a intrat în proprietatea statului prin naționalizare în baza decretului 92/1950.
Intimata-pârâtă SC SA este, așa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, o societate comercială, cu capital privat. Prin urmare, chiar dacă SC SA nu este o unitate deținătoare în sensul art.21 din Legea nr.10/2001, incidente sunt dispozițiile art.29 din lege, care dispune că:
(1) - Pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art.21 alin.(1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.
(2) - În situația imobilelor prevăzute la alin.(1) și (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art.26 (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Această interpretare nu încalcă dispozițiile art.21 din Constituție și ale art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât Legea nr.10/2001 stabilește o procedură specială care are două faze, una administrativă - obligatorie și una judiciară, facultativă și subsidiară, dar care perfecționează sistemul procedural, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție.
În raport de soluția dată acțiunii în revendicare se impunea și admiterea celorlalte două apeluri și respingerea cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.
Judecător,
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
