Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 2447/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2447/R/2009
Ședința publică din data de 11 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Dana Cristina Gîrbovan
JUDECĂTOR 2: Cristina Mănăstireanu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER:
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C, MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 2441 din 17.12.2007 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe reclamanții intimați, și și pe pârâții intimați PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 10 noiembrie 2009, încheiere care face parte din prezenta decizie.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 2441 din 17.12.2007 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, s-a espins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsa calității procesuale pasive invocate de paratul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR
S-a admis acțiunea formulata de reclamanții, în contradictoriu cu parații MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE JUSTIȚIE ȘI CASAȚIE, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și în consecință:
Au fost obligați pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE JUSTIȚIE ȘI CASAȚIE și PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ la plata în favoarea fiecărui reclamant a sumei de 1700 lei reprezentând stimulente materiale, sume reactualizate potrivit indicelui de inflație la data plații efective.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulata de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE JUSTIȚIE ȘI CASAȚIE B împotriva MINISTERULUI ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și în consecință obligă chemata în garanție să aloce și să vireze fondurile necesare pentru plata sumelor.
S-a respins acțiunea formulata împotriva CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATERE DISCRIMINĂRII.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că este competentă material să soluționeze cauza, deoarece, potrivit art. 27 al. 1 din OG 137/2000 republicată, în calitate de persoane discriminate, reclamanții au dreptul să pretindă despăgubiri, proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrați în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.
În aceste sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 al. 2 și art. 295 al. 1 Codul muncii, precum și ale art. 5 din Codul Muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Reclamanții sunt magistrați, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de dreptul muncii, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 295 al. 2 din Codul Muncii.
Prin Hotărârea 15/23.01.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existența discriminării indirecte, potrivit art. 2 al. 1- al. 2, art.6 lit. c, art.8 al.3, art. 19 al. 4 din nr.OG 137/2000, având în vedere faptul că prin Ordinul pârâtului Ministerul Justiției nr. 1921/C/2005 au fost acordate stimulente financiare în mod exclusiv și/sau pecuniare (sic!) în sumă de 1700 lei, doar pentru magistrații care aveau o vechime în magistratură cuprinsă între 0 și 3 ani, încălcându-se astfel, principiul egalității de tratament judiciar(4-7).
Potrivit art. 16 al. 1 din Constituția României și art.23 alin. 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toți oamenii au dreptul fără nici o discriminare la salariul, sporuri și adaosuri egale pentru muncă egală conform și art.2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și economice și art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, respectiv art. 1 alin.1 din Primul Protocol Adițional la această convenție.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial.
Practic, criteriul vechimii de 0-3 ani reprezintă un criteriu aparent neutru ce dezavantajează magistrații cu o vechime mai mare de trei ani ce îndeplinesc criteriile obiective prevăzute de lege, pentru a beneficia de acordarea de stimulente salariale.
Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 nr.OG 137/2000 se arată că, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, otrivit p. art.27 din OG 137/2000 modificată și republicată, în toate cazurile în care se constată existența unei discriminări din cele prevăzute expres în acest act normativ, persoanele interesate și implicit discriminate își pot manifesta interesul și au dreptul să solicite despăgubiri corespondente și proporțional cu prejudiciul suferit și dovedit, cu restabilirea situației anterioare discriminării, implicit prin anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Prin prisma aspectelor reținute și având în vedere dispozițiile art. 269 Codul Muncii, instanța a apreciat că acțiunea este întemeiată.
În ceea ce privește obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, s-a apreciat că aceasta este o obligație solidară, solidaritatea pasivă izvorând, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează creditele salariale (principal, secundar, terțiar).
Practic, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). Pârâții sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
S-a reținut, raportat și la Hotărârea din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor are obligația de a acoperi întreaga sumă solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal, astfel încât excepția lipsei calității procesuale pasive nu a putut fi primită.
În ceea ce privește actualizarea prejudiciului suferit, conform indicelui de inflație, s-a apreciat că aceasta este justificată raportat la dispozițiile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, or este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
S-a apreciat că pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea discriminărilor. În speță, nu există o cauză străină, care să conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamanții nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Pe baza considerentelor deja expuse și apreciind că au fost încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, precum și dispozițiile art. 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.292 din Codul muncii, art. 63 din Codul d e Procedură Civilă, instanța a apreciat ca fiind întemeiate cererea reclamanților și cererea de chemare în garanție, astfel că au fost admise, conform dispozitivului.
Instanța a constatat că pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII nu are calitate procesuală pasivă, prin prisma faptului că între reclamanți și acesta nu există nici un raport juridic, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, a admis excepția și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, pentru considerentele deja expuse, s-a apreciat de asemenea că aceasta este neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, solicitând admiterea acestuia, desființarea sentinței atacate și rejudecând în fond cauza să se respingă acțiunea reclamanților.
În motivarea recursului pârâtul arată că reclamanții sunt încadrați în muncă fie la parchetele locale T, C-N, fie la Parchetul Tribunalului Cluj, C S, aflate în subordinea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Ministerul Justiției pentru personalul aflat în subordinea directă a Ministerului d e Justiție, prin Ordinul nr.1921/C/2005, în vederea stimulării materiale și a magistraților debutanți, respectiv a celor care au o vechime cuprinsă în 0-3 ani, a decis acordarea unor stimulente magistraților aflați în subordinea sa.
Ministerul Public nu a considerat oportună acordarea acestor stimulente pentru personalul din subordine, magistrați procurori, cu o vechime cuprinsă între 0-3 ani, apreciind că în cauză se pot acorda alte stimulente în funcție de calitatea muncii și vechime.
A aprecia că personalul aflat în subordinea unui alt minister și anume Ministerul Public este discriminat prin neacordarea unor sume de bani cu titlu de stimulente magistraților cu o vechime de 0-3 ani, creează posibilitatea interpretării în același sens a oricăror ordine emise în același sens de miniștrii pentru categoria funcționarilor publici ori a altor angajați și implicit creează posibilitatea obligării pentru toate categoriile ce-și desfășoară activitatea într-un minister să beneficieze de drepturi, stimulente egale cu a oricăror altora, indiferent de ministerul în subordinea căreia se află.
Apreciază că Ordinul Ministerului Justiției nr.1291/C/2005 este un act unilateral de voință aplicabil doar personalului subordonat.
Cu privire la pretențiile formulate de reclamanta, menționează că începând cu data de 1 mai 2005, aceasta și-a încheiat activitatea prin pensionare.
Cu privire la pretențiile formulate de reclamantul, menționează că din data de 11 noiembrie 2006, prin decizia Consiliului Superior al Magistraturii, a fost suspendat din funcție, nemaibeneficiind de nici un drept salarial de la acea dată, situație în care consideră că nici acordarea acestor pretenții nu a fost posibilă.
Împotriva aceleiași hotărâri a mai declarat recurs și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și după rejudecare, respingerea acțiunii reclamanților.
În motivarea recursului, pârâtul arată că, în temeiul prevederilor art.36 alin.2 din OUG nr.27/2006, hotărârea atacată a fost dată de o instanță necompetentă material, competența de soluționare a acestor litigii aparținând Curții de Apel București.
Reclamanții nu au avut și nici nu au nici un fel de raporturi de muncă încheiate cu Ministerul Economiei și Finanțelor și acesta, conform prevederilor art.14 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, nu poate face nici o cheltuială din fonduri publice, dacă aceasta nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi legale.
Pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE a declarat recurs, prin care consideră nelegală și netemeinică hotărârea judecătorească atacată și solicită admiterea acesteia pentru motivele prevăzute de art.304 pct.4 și 9.pr.civ. cu aplicarea art.3041pr.civ. casarea sentinței și respingerea acțiunii ca inadmisibilă.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, Ordinul Ministrului de Justiție nr. 1921/C/2005 nu se găsește în posesia Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, acest act aparținând Ministerului Justiției. Prin urmare, este evident că discriminarea nu a fost produsă de acest pârât.
Instanța de fond a respins în mod greșit excepția tardivității formulării acțiunii - invocată prin întâmpinare.
Având în vedere că ordinul Ministrului Justiției nr.1921/C/2005 este un act de autoritate publică, ce emană de la instituție a administrației publice centrale (Ministerul Justiției), în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.554/2004 - a contenciosului administrativ.
Așadar, în conformitate cu dispozițiile art.7 din Legea nr.554/2004 - a contenciosului administrativ "înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului".
Ordinul a fost emis în anul 2005, iar reclamanții au formulat acțiunea în luna iunie a anului 2007, ceea ce înseamnă că au trecut mai mult de 30 de zile de la data comunicării actului, acțiunea fiind astfel tardiv formulată.
Nu poate exista nici un fel de discriminare, decât în condițiile în care, în baza acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în același circumstanțe, primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută cu argumente obiective.
Or, în cazul de față, Ordinul Ministrului Justiției nr.1921/C/2005 nu are forța probantă a unui act normativ, ci este un veritabil act administrativ emis de un ordonator principal de credite.
În ce privește Hotărârea nr.15 din 23 ianuarie 2006 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, nu există nici o prevedere legală care să acorde acestor hotărâri statutului de izvor de drept, ele nefiind obligatorii pentru instanțe, considerentele unor astfel de hotărâri putând avea eventual caracter orientativ pentru instanță. Instanța de fond depășește astfel atribuțiile puterii judecătorești.
Reclamanții au solicitat acordarea de despăgubiri în temeiul art.21 din OG nr.137/2000. Pentru perioada la care aceștia fac referire, actul normativ în baza căruia se făcea salarizarea magistraților era OUG nr. 177/2002.
În cuprinsul acestui act normativ se regăsesc doar două texte de lege prin care se reglementează acordarea unor premii.
Astfel, potrivit art.22 din OUG nr.177/2002, "în cazul în care ordonatorul principal de credite bugetare realizează economii prin reducerea cheltuielilor cu salariile, acesta poate acorda premii în cursul anului, în limita de 5% din fondul de salarii prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli, personalului care asigură realizarea activității ce revenea posturilor din care au provenit economiile".
De asemenea, în conformitate cu prevederile art.23 din același act normativ "Ministerul Justiției și Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție pot constitui un fond de premiere lunar prin aplicarea unei cote de până la 2% asupra fondului de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli ale fiecărei unități. Din acest fond pot fi acordate premii în cursul anului personalului care a realizat sau a participat direct la obținerea unor rezultate în activitate apreciate ca valoroase".
A susținut că acordarea unor astfel de premii unei anumite categorii de judecători sau procurori este discriminatorie, este similar cu a susține că acordarea salariului de merit numai salariaților merituoși, este discriminatorie.
Ca atare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.2 alin.2 din OG nr.137/2000.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, în situația în care Ministerul Public, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Sunt invocate în acest sens dispozițiile art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002, art.29 alin.3, art.47.
Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație, putându-se face numai prin intervenția legiuitorului.
Mai mult, aplicarea indicelui de inflație sumelor acordate de instanță prin prezenta hotărâre apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
În cauză, pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de reclamanți.
În drept, sunt invocate prevederile art.304 pct.4 și 9.pr.civ. cu aplicarea art.3041pr.civ.
La data de 24 noiembrie 2009 pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a înregistrat note de ședință prin care invocă excepția necompetenței materiale a instanței, motivat de faptul că, potrivit dispozițiilor art.I din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.75/11 iunie 2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial al României nr.462/20.VI.2008, Partea I: "cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.45/2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și potrivit OG nr.8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr.247/2007 cu modificările ulterioare, sunt soluționate, în primă instanță, de curțile de apel".
Dispozițiile citate, reglementând competența materială a instanțelor, sunt norme de procedură, deci de imediată aplicare. În acest sens, se face trimitere la art.II din același act normativ.
Față de considerentele expuse, solicită admiterea excepției de necompetență materială a instanței de judecată, scoaterea de pe rol a cauzei și trimiterea acesteia de îndată spre competentă soluționare Înalta Curte de Casație și Justiție.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursurile formulate de pârâții PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE sunt fondate și urmează a fi respinse, iar recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor va fi respins ca nefondat.
Raportat la motivele de recurs privind necompetența materială a primei instanțe, Curtea le va înlătura ca nefondate.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor se raportează la dispozițiile art. 36 alin. 2 din nr.OUG 27/2006 pentru a motiva excepția. Nu au aplicabilitate în speță aceste prevederi, unde se statuează că "Personalul salarizat potrivit prezentei ordonanțe de urgență, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ale Direcției Naționale Anticorupție ori, după caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile. Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. Hotărârile pronunțate sunt irevocabile".
Textul legal mai sus citat se referă la situațiile în care nemulțumirile de ordin salarial sunt legate de modul de stabilire a drepturilor salariale, or în prezenta cauză, nemulțumirea vizează nu un drept stabilit în favoarea reclamanților, ci unul care nu le este recunoscut și acordat. De asemenea, drepturile solicitate prin acțiune nu sunt reglementate prin prevederile nr.OUG 27/2006, astfel încât nu este aplicabil textul legal mai sus citat, întrucât acesta stabilește o normă specială de competență, or regula de interpretare a textelor legale speciale prescrie stricta interpretare a excepțiilor. Prin urmare, în acest litigiu este aplicabil dreptul comun în materia litigiilor de muncă, Tribunalului Cluj revenindu-i astfel competența de soluționare în primă instanță a cauzei, față de prevederile art. 295 alin. 2 Codul muncii și art. 2 alin. 1 lit. c proc.civ.
Cât privește competența materială a Curții de Apel Cluj de soluționare a recursului, aceasta a fost stabilită în dosarul nr-, prin decizia civilă nr. 4267/8 aprilie 2009 Înaltei Curți de Casație și Justiție, în urma trimiterii dosarului pe cale administrativă acestei instanțe, față de declararea ca neconstituționale a dispozițiilor art. I și II din nr.OUG 75/2008, prin decizia nr. 104/2009 a Curții Constituționale a României.
Neîntemeiată este și excepția tardivității acțiunii, invocată de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004. Ordinul prin raportare la care reclamanții se consideră discriminați nu a fost comunicat acestora pentru a putea curge împotriva lor termenul de 30 de zile invocat în recurs. Pe de altă parte, nu se pune problema aplicării dispozițiilor procedurale ale Legii nr. 554/2004, întrucât obiectul cauzei îl constituie repararea prejudiciului cauzat reclamanților prin discriminarea la care au fost supuși sub salarial, astfel încât sunt aplicabile prevederile speciale ce reglementează competența de soluționare a litigiilor de muncă, raportat la prevederile legale mai sus indicate.
Nici excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi admisă, având în vedere rolul acestuia de ordonator de credit în raport cu reclamanții. Chiar dacă ordinul în raport de care reclamanții se consideră discriminați nu emană de la acest pârât, în situația în care instanța ar considera existentă discriminarea, acest pârât ar avea de efectuat demersurile necesare pentru achitarea despăgubirilor aferente, tocmai în calitatea enunțată.
Pe fond însă, acțiunea formulată nu este întemeiată, astfel încât recursurile pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj apar ca fondate.
Așa cum s-a arătat și în motivele de recurs, reclamanții nu sunt într-o situație comparabilă cu cea a judecătorilor cu o vechime cuprinsă între 0 și 3 ani în sistemul judiciar pentru a se putea constata discriminarea acestora. O atare comparație poate fi făcută în cadrul aceleiași profesii, așa cum s-a întâmplat în practică, însă situația procurorilor este diferită sub acest aspect (al acordării de stimulente materiale din economiile realizate prin reducerea cheltuielilor cu salariile în cadrul Ministerului Justiției) de cea a judecătorilor, tocmai prin aceea că au un fond de salarii diferit de cel al judecătorilor, gestionat de un alt ordonator principal de credite.
Astfel, nu se poate afirma că din economiile făcute la capitolul salarii de către Ministerul Justiției ar trebuie remunerați, în mod nediscriminatoriu, și procurorii. Ordonatorul principal de credite în cazul acestora este Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, or acesta avea libertatea de a dispune, potrivit art. 22 și 23 din nr.OUG 177/2002 (în prezent abrogată prin nr.OUG 27/2006) acordarea de premii, din economiile realizate prin reducerea cheltuielilor cu salariile, personalului care asigura realizarea activității ce revenea posturilor din care au provenit economiile și personalului care a realizat sau a participat direct la obținerea unor rezultate în activitate apreciate ca valoroase.
De altfel, în recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj se arată că procurorilor li s-au acordat alte stimulente, în funcție de calitatea muncii și vechime, (aspect necontestat de către reclamanți) astfel încât, în principiu, aceștia nu se află într-o situație mai puțin favorabilă decât judecătorii. Împrejurarea că acordarea acestor premii sau stimulente s-a făcut pe alte criterii decât cele avute în vedere de Ministerul Justiției nu semnifică în sine o discriminare, având în vedere că, așa cum s-a arătat mai sus, textele legale incidente lasă posibilitatea ordonatorilor de credit să determine în concret beneficiarii stimulentelor în funcție de criteriile enumerate în textul ordonanței, printre care vechimea, calitatea muncii și realizarea activității ce revenea posturilor din care au provenit economiile. Or, criteriile indicate de Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, ca și cel avut în vedere în Ordinul Ministrului Justiției nr.1921/C/2005, se regăsesc printre cele legale, astfel încât opțiunea acestor ordonatori de credite pentru o anumită categorie sau alta din rândul salariaților lor nu poate reprezenta discriminare decât între salariații plătiți din fondurile gestionate de același minister. Nu există motive de comparare a situației unor angajați salarizați din fondurile Ministerului Public cu cea a acelora salarizați din fondurile Ministerului Justiției, sub acest aspect, având în vedere tocmai multitudinea criteriilor legale de acordare a stimulentelor prevăzute în textele legale citate, astfel încât ordonatorii de credite principali au putut alege după care din acestea să acorde premiile. Nu poate exista o comparație decât dacă termenii de comparat pornesc de la premise similare. În măsura în care reclamanții nu au primit nici un astfel de premiu din fondul de premiere conturat la nivelul Ministerului Public, aceștia se vor putea compara cu colegii care au fost premiați, verificând în funcție de criteriile folosite de ordonatorii lor de credite dacă se regăsesc sau nu într-o situație de nelegală discriminare.
Față de aceste considerente, apreciind acțiunea nefondată, C urmează a admite recursurile declarate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, conform dispozitivului. Curtea consideră totodată superfluu a se mai cerceta temeinicia celorlalte motive de recurs formulate de acești recurenți.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice apare neîntemeiat, urmând a fi respins. ste nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamanților, astfel încât nu se pune problema ca prima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamanți și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamanților din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Public, a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie s-ar fi impus a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin sentință în bugetul de stat.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. Obligația de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este, în principiu, subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către parchetele la care reclamanții își desfășoară activitatea. În fapt, nu se pune problema caracterului efectiv al unei atari execuții, având în vedere că prin prezenta decizie se dispune respingerea acțiunii introductive de instanță, astfel încât statuările ce preced fixează doar ca principiu calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în fapt, acesta nefiind obligat la nimic, prin respingerea acțiunii.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14 și 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din nr.OUG 22/2002, nr.HG 34/2009, art. 17.proc.civ.
Vor fi menținute dispozițiile sentinței ce nu au făcut obiectul cererilor de recurs.
Văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarat de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 2441 din 17.12.2007 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Respinge acțiunea formulată de reclamanții:, și în contradictoriu cu pârâții: Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul Tribunalului Cluj, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
Respinge cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație.
Menține restul dispozițiilor sentinței recurate care nu contravin prezentei decizii.
Respinge recursul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
- - - - -
GREFIER,
Red.T/.
5 ex./11.12.2009
Jud.fond:,
Președinte:Dana Cristina GîrbovanJudecători:Dana Cristina Gîrbovan, Cristina Mănăstireanu, Ioana
