Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 255/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

ROMÂNIA

DOSAR NR-

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI ---SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU

CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 255 R

Ședința publică de la 12.05.2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Mihaela Paraschiv

JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu

JUDECĂTOR 3: Georgeta Stegaru

GREFIER - - - -

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamanți, și recurenții pârâți, împotriva deciziei civile nr. 584 A/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul B prin Primar General.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții reclamanți și prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.-/23.04.2008 la dosar, recurenta pârâtă personal și asistată de avocat cu împuternicirea avocațială aflată la fila 17 din dosar, recurentul pârât prin avocat din oficiu - cu împuternicirea avocațială nr.183 din 03.04.2009 la dosar, lipsind intimatul pârât Municipiul B prin Primar General.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:

Reprezentantul recurenților-reclamanți și, învederează instanței că reclamanții nu au formulat nici o notificare în baza Legii nr.10/2001 adresată Comisiei de aplicare a Legii nr.10/2001 și întrucât nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat, solicită cuvântul pe cererile de recurs.

Reprezentantul legal al recurentului-pârât depune la dosarul cauzei copia adresei adresată de recurentul-pârât către Primăria Mun. precum și numărul de înregistrare al adresei, precizând că până în prezent nu a primit nici un răspuns. De asemenea, învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererile de recurs.

Reprezentantul recurentei-pârâte, învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererile de recurs.

Curtea constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul pe recursurile declarate.

Reprezentantul recurenților-reclamanți și solicită admiterea recursului formulat de reclamanții, modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul respingerii apelului promovat de Municipiul B prin Primarul General și menținerea soluției de respingere a apelului formulat de pârâții și. În ceea ce privește recursul formulat de recurentul-pârât, înțelege să invoce excepția nulității recursului, fiind promovat cu depășirea termenului legal. Cu privire la recursului formulat de recurenta-pârâtă, solicită respingerea recursului acesteia, fără cheltuieli de judecată.

Reprezentantul legal al recurentului-pârât solicită admiterea recursului formulat de pârâtul, casarea deciziei civile atacate. Cu privire la excepția nulității recursului său, invocată de recurenții-reclamanți, solicită respingerea excepției. De asemenea, solicită admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă și respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți și.

Reprezentantul recurentei-pârâte solicită admiterea recursului formulată de pârâta, modificarea deciziei civile atacate în sensul respingerii cererii de revendicare formulată de reclamanți, respingerea ca nefondată a recursului formulat de reclamanții, fără cheltuieli de judecată.

Curtea reține cauza pentru a se pronunța asupra cererilor de recurs declarate.

CURTEA,

Asupra recursului civil de față:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, la data de 19.03.2007 sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, și Municipiul B prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea lor situat în B,- B, parter,. 1, sector 1, compus din cameră, cameră, cameră, hol, vestibul, bucătărie, degajament, baie, vestibul, cameră (demisol), cameră (demisol), vestibul (demisol), pivniță, în suprafață utilă de 101,14 mp, reprezentând o cotă indiviză de 100% din imobil și 84,17 mp teren situat sub construcție și suprafața de teren de 120 mp aferentă construcției.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii imobilului-teren și construcție potrivit contractului de vânzare-cumpărare înregistrat la Grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat sub nr. 9524/1920 prin care autorii lor, și au cumpărat bunul, ce a fost supus măsurii preluării intrând în posesia statului sub incidența Legii nr. 4/1973 pe numele.

Reclamanții au precizat, în ceea ce privește titlul opus de către pârâți, că transferul dreptului de proprietate s-a făcut de la un detentor precar, iar nu de la adevăratul proprietar,

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 481 Cod Civil, Legea nr. 112/1995, HG nr. 20/1996, RG nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998.

Prin întâmpinare, pârâta () a invocat excepția netimbrării acțiunii, excepția necompetenței materiale, excepția lipsei calității procesuale active, arătând că imobilul intrând în proprietatea statului sub incidența Legii nr. 4/1973 pe numele, prin Decizia nr. 2209/29.11.1988 prin preluare de către stat cu plată, precum și excepția inadmisibilității acțiunii față de împrejurarea că reclamanții nu au făcut uz de Legea nr. 10/2001.

Prin întâmpinare, pârâta a învederat și faptul că dreptul de proprietate i s-a transmis legal în baza Legii nr. 112/1995, a HG nr. 20/1996 și HG nr. 11/1997, iar dacă reclamanții se considerau nedreptățiți de vânzarea imobilului puteau solicita nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare în termen de 1 an.

La termenul din 25.06.2007, instanța a respins excepția netimbrării, a prorogat, după administrarea probelor solicitate pe excepția necompetenței materiale, discutarea acesteia și a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității.

La termenul din 19.11.2007 instanța a respins excepția necompetenței materiale considerente reținute în încheierea de ședință de la acel termen.

Prin sentința civilă nr. 16028/19.11.2007, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active, a admis acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții, Municipiul B prin Primarul General, a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 situat în B,- B, parter, sector 1, compus din cameră, cameră, cameră, hol, vestibul, bucătărie, degajament, baie, vestibul, cameră (demisol), cameră (demisol), vestibul (demisol), pivniță, în suprafață utilă de 101,14 mp, precum și suprafața de teren de 120 mp aferentă construcției, a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că prin contractul d vânzare-cumpărare transcris sub nr. 20176/10.09.1920 la Tribunalul Ilfov secția Notariat, numiții și, autorii reclamanților, au cumpărat imobil din B,- (în prezent - -, nr. 43B). Numita (căsătorită și, ulterior ) este fiica numiților și, astfel cum reiese din extrasul de uz oficial de pe actul de naștere nr. 826/29.01.1924. Astfel cum reiese din certificatele de moștenitor nr. 317/1960 eliberat de Notariatul de al Raionului LV. defunctul (decedat la data de 23.11.1960) a fost moștenit de în calitate de soție supraviețuitoare și de către în calitate de fiică. La rândul ei, numita (decedată la data de 12.01.1966) a fost moștenită de fiica sa astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 49/28.01.1966 eliberat de Notariatul de Stat 30.

În urma decesului, la data de 1.04.1970, a numitului s-a emis certificatul de moștenitor nr. 59/17.07.2001 de către BNP prin care unic moștenitor a fost recunoscută numita (decedată la data de 12.10.2000), în calitate de soție supraviețuitoare, mama reclamanților născuți dintr-o căsătorie anterioară a acesteia. Conform certificatului de moștenitor cu partaj nr. 60/17.07.2001 emis de același BNP s-a reținut că moștenitori legali al defunctei sunt reclamanții în calitate de fii.

Prin Dispoziția nr. 2209/29.11.1988 emisă de Consiliul Popular al Municipiului B s-a preluat în proprietatea statului cu plată, în temeiul art. 52 din Legea nr.4/1973, de la numita imobilul locuința situat în B,-, sector 1, compus din 2 vestibule, 3 camere, hol, baie, bucătărie degajament, debara, situate la parter, vestibul, două camere și pivniță situate la subsol, precum și terenul în suprafață de 120 mp.

Pârâții și (fostă ) au cumpărat de la Primăria Municipiului B, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5106/24378/17.1 0.1997, imobilul situat în B, str. - nr.43 B, parter,. 1, sector 1, imobil compus din cameră, cameră, cameră, hol, vestibul, bucătărie, degajament, baie, vestibul, cameră (demisol), cameră (demisol), vestibul (demisol) pivniță, în suprafață utilă de 101,14 mp, precum și 84,17 mp teren situat sub construcție.

Reținând că reclamanții din prezenta cauză sunt succesorii autorilor și astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor depuse la dosar și constatând transmiterea către aceștia a patrimoniului autorilor lor, patrimoniu în care se regăsea și dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității, atât față de dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât și față de împrejurarea că prin Dispoziția nr. 2209/29.11.1988 emisă de Consiliul Popular al Municipiului B s-a preluat imobilul de la autoarea reclamanților cu plată, instanța a reținut că acțiunea în revendicare având ca temei juridic art. 480.civ. este o acțiune reală, reprezentând modalitatea specifică de apărare a dreptului de proprietate.

În condițiile în care în Legea nr. 10/2001 nu există o dispoziție expresă care să interzică exercitarea acțiunii în revendicare de drept comun, mai mult art. 46 alin. l din această lege recunoscând implicit exercitarea acestei acțiuni, instanța a constatat că prevederea în această lege a unei proceduri exprese de restituire (art. 22-30) nu determină inadmisibilitatea exercitării acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. O interpretare contrară ar însemna a accepta, că acolo unde legiuitorul nu permite să limiteze accesul la justiție, ar putea-o face instanțelor judecătorești ceea ce este contrar art. 21 din Constituția României, prevederilor tratatelor internaționale la care România este parte și principiile de drept comun.

Analizând valabilitatea titlului statului în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanța a apreciat că prevederile Legea nr. 4/1973, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului, contravin dispozițiilor Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.

Totodată, prevederile Legea nr.4/1973 contraveneau art. 481.civ. potrivit căruia "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Instanța a reținut că art. 6 din Legea nr. 213/1998 a tranșat clar problema valabilității preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat in proprietatea statului cu respectarea legilor și a Constituției în vigoare la data preluării de către stat. De altfel, legiuitorul a statuat că în sensul Legii nr. 10/2001, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele preluate de stat în baza art. 52 din Legii nr. 4/1973 (art.2 lit. i din Legea nr. 10/2001 republicată).

Relativ la o eventuală invocare a împrejurării că prin Dispoziția nr. 2209/29.11.1988 emisă de Consiliul Popular al Municipiului B preluarea în proprietatea statului s-a făcut cu plată, instanța a constatat că aceasta nu poate determina inadmisibilitatea acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor, ci deschide eventual posibilitatea statului, în măsura în care aceste sume au fost efectiv acordate și în ipoteza în care s-ar admite revendicarea prin comparare de titluri, să solicite reclamanților restituirea acestora.

Față de prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanții și, în calitate de moștenitori ai unor persoane a cărui imobila fost preluat fără titlu valabil, își păstrează astfel calitatea de proprietari avută la momentul preluării.

Plecând de la aceasta premisa si comparând, mai departe, titlurile de proprietate invocate de reclamanții și și de pârâții și, instanța a constatat ca titlul invocat de reclamanți este preferabil, fiind mai caracterizat decât cel al pârâților, astfel încât dreptul de proprietate al reclamanților va fi recunoscut ca atare, conform art. 480.civ. fiind un drept legal dobândit Instanța a avut în vedere și că împrejurarea că actul de vânzare cumpărare încheiat de pârâții și nu a fost desființat nu semnifică faptul ca aceștia au vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului în cauză, neputându-se concepe situația in care asupra unui bun există doi adevărați proprietari, ci doar situația în care asupra unui bun există două titluri de proprietate. Plecând de la distincția intre titlu (ca act juridic invocat drept mod de dobândire a dreptului pus in discuție) si dreptul propriu zis, nu exista nici o contradicție intre situația menținerii titlului invocat de pârâții și, și anume contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 5106/24378/17.10.1997 și constatarea ca aceștia nu au totuși niciun drept de proprietate asupra apartamentului, deși actul juridic încheiat cu privire la locuință nu a fost desființat.

Comparând titlurile părților, instanța a reținut că titlul reclamanților și este preferabil titlului pârâților și, fiind dobânditori ai dreptului de proprietate prin succesiune de la autorii lor și, iar pârâții prin cumpărare de la un neproprietar.

B sau reaua credință a pârâților cu prilejul cumpărării apartamentului 1 din imobilul în litigiu are relevanță mai ales în privința raporturilor dintre aceștia și vânzător, în raporturile cu verus dominus având efecte numai în privința întinderii obligației acestuia la restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul și în nici un caz nu are efecte constitutive de drepturi reale.

A apreciat instanța că pârâții nu ar putea opune reclamanților uzucapiunea pentru a paraliza acțiunea în revendicare, posesia lor în calitate de chiriași fiind precară până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar posesia autorului lor, statul, fiind de asemenea precară, întemeiată pe violență.

Instanța a constatat ca fiind total nefundamentata juridic teoria conform căreia dispozițiile Legii nr. 10/2001 ar institui o protecție specială a contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și exclude revendicarea de drept comun, întrucât aceste dispoziții prevăd doar ca nu se va constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu buna credința a părților contractante. Însă menținerea acestor contracte nu exclude în niciun fel posibilitatea instanței de a compara acest contract cu titlul de proprietate al fostului proprietar, iar buna-credință la încheierea actului, invocată, de asemenea, de pârâtă în apărare, nu valorează proprietate.

În acest context, s-a constatat ca pârâții au cumpărat de la o persoana care nu avea calitatea de proprietar situație care, fără sa determine nulitatea contractului, face ca titlul pretins de reclamanți să fie preferabil celui invocat de pârâți.

S-a reținut, în ceea ce privește formularea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B, ca justificat interesul reclamanților potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 112/1995 prin raportare la terenul aferent construcției și care nu a format obiectul vânzării-cumpărării în temeiul Legii nr. 112/1995, teren rămas în posesia Municipiului B

Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții pârâți Municipiul B prin Primar General, și.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul pârât Municipiul Bai nvocat excepția inadmisibilității și a lipsei de interes pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat a se constata că imobilul situat în B-B, parter,. l, sector 1, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

Au fost invocate prevederile art. l alin. l și 2 din Legea nr. 10/2001 republicată, arătându-se că atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945-22 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării unei astfel de acțiuni deoarece Legea nr. 247/2005 arată în mod clar modalitatea de către stat a imobilului în litigiu.

În ceea ce privește revendicarea imobilului solicită respingerea ca neîntemeiată, deoarece în ceea ce privește imobilele preluate de către stat în perioada 1945-1989, nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de Legea 10/2001, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun. Această concluzie se desprinde din prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu cele din art. 1 din Legea 10/2001.

Obiectul de reglementare al Legii 10/2001 face din acest act normativ o lege specială, față de Codul Civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială se aplică cu prioritate și cu excluderea normei generale. Închiderea căii acțiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub incidența Legii 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție în sensul art. 21 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului.

Pârâții au încheiat contractul de vânzare cumpărare în baza dispozițiilor Legii 112/1995 cu bună credință, cu respectarea dispozițiilor în vigoare fără a frauda legea.

Astfel, reclamanta nu mai are dreptul la restituirea în natură a imobilului, ci are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevede posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și nu prin restituire în natură în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Această soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură, și în subsidiar prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480.Civ.

Accesul la justiție, în sensul art. 6 din CEDO, nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni în justiție.

Accesul liber la justiție nu presupune și o obligație pozitivă a statului de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecția unui drept subiectiv civil. Dacă s-ar admite o asemenea obligație pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, nici faptul că după intrarea în vigoare a Legii 10/2001 nu mai este admisibilă acțiunea în revendicare deși înainte de 14.02.2001 putea fi formulată, nu reprezintă o limitate a accesului liber la justiție. Posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 o procedură administrativă de soluționare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării și a unei acțiuni în revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din CEDO.

În drept, apelul a fost întemeiat pe, dispozițiile art. 282-298 Cod Proc.Civ.

Prin motivele de apel formulate de apelantul pârât s-a arătat că instanța a reținut în mod greșit că imobilul ar fi fost preluat în mod abuziv de către stat, dând o interpretare mult prea largă art. 2 lit. i din Legea nr. 10/2001.

Din analiza actelor normative invocate de instanță în motivarea sentinței rezultă clar că prevederile Legii nr. 4/1973 se aflau în perfectă concordanță cu tratatele internaționale la care România era atunci parte, cu Constituția și legile aplicabile în acea perioadă. Luând în considerare cele de mai sus, cererea reclamanților este inadmisibilă, imobilul în cauza fiind dobândit de stat în mod valabil. Cum modalitatea de dobândire a imobilului din speță este exclusă din enumerarea pe care art. 2 din Legea nr. 10/2001 o face, consideră că statul a dobândit în mod valabil acest imobil și, pe cale de consecință,actul prin care el și fosta sa soție au dobândit imobilul, prin vânzare cumpărare, este valabil. Deoarece din patrimoniul autoarei reclamanților nu mai făcea, la data decesului acestei persoane, dreptul de proprietate asupra imobilului în speță, este evident faptul că acest drept nu se putea transmite în patrimoniul descendenților acestei persoane,

Apelul a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 282 și următoarele Cod Proc. Civ. ale Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 4/1973.

În dezvoltarea apelului său, apelanta pârâtă a arătat că a invocat la instanța de fond mai multe excepții și anume, necompetența materială a instanței, lipsa calității procesuale active a reclamanților, precum si excepția inadmisibilității acțiunii, dar toate excepțiile au fost respinse de către aceasta.

Apelanta pârâtă consideră că instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea in revendicare, care avea drept scop compararea titlurilor de proprietate ale părților. Pârâții au cumpărat imobilul in baza Legii nr. 112/1995, fiind cumpărători de bună credință, dobândind imobilul de la stat. Autorilor reclamanților li se preluase imobilul in litigiu, în baza Legii nr. 4/1973, ei fiind despăgubiți. Deoarece imobilul a fost preluat de la autorul reclamanților cu titlu, aceștia nu mai puteau promova acțiunea în, revendicare, nemaifiind proprietarii imobilului.

Reclamanții nu a cerut retrocedarea în natură sau despăgubiri legale în baza Legii nr. 10/2001, care este o lege specială, reparatorie, derogând de la dreptul comun. Aceștia, deși au avut posibilitatea de a cere nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare, nu s-au prevalat de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001. Motivarea instanței de fond că reclamații intimați sunt succesorii autorilor și și că dreptul de proprietate s-a transmis către aceștia, este neîntemeiată, deoarece bunul imobil a fost preluat de către stat cu despăgubiri, iar succesorii în drepturi nu s-au prevalat de dispozițiile legii nr. 10/2001.

Apelanta pârâtă a formulat o completare la motivele de apel, prin care a arătat că potrivit art. 45 alin.5 din Legea nr. 10/2001, acțiunea de față putea fi introdusă până la data de 14.08.2002, astfel că operează tardivitatea de care instanța de fond trebuia să țină cont.

A susținut apelanta pârâtă că Constituția din 1948 fusese abrogată prin Constituția din 1965, astfel că raționamentul primei instanțe este incorect, iar preluarea bunului s-a făcut în temeiul Deciziei nr. 2209/29.11.1988, cu plată de la; regulile de interpretare a contractelor arată că una dintre părți a intenționat a preda bunul cu plată iar cealaltă, statul, a avut intenția de a prelua bunul.

Statul era, înaintea vânzării către apelanții pârâți, proprietarul bunului, nu era un detentor precar, deoarece autorii intimaților reclamanți au încasat contravaloarea imobilului, deci ei nu mai puteau ridic nici o pretenție asupra acestuia.

Intimații reclamanți - și au formulat întâmpinare prin care au arătat că in ceea ce privește motivele de apel formulate de apelanții pârâți persoane fizice, solicită înlăturarea acestora ca neîntemeiate și nesusținute de reale critici juridice la adresa hotărârii judecătorești pronunțată de instanța de fond.

În ceea ce privește dobândirea imobilului cu bună-credință a imobilului în litigiu, au susținut că aspectul vizat de cei doi apelanți pârâți, persoane fizice, în cuprinsul motivelor formulate, nu reprezintă o critică juridică pertinentă adresată hotărârii de fond, ci mai mult se rezumă a fi o simplă afirmație scrisă, nesusținută din punct de vedere faptic.

Instanța de judecata a analizat si a motivat temeinic apărările apelanților pârâți, în cuprinsul sentinței judecătorești pronunțate, statuând faptul că buna credință la încheierea actului, invocată de pârâți în apărare, nu valorează proprietate. Astfel, respectiv art. 480-481 Cod Civ. și principiile juridice ce guvernează revendicarea imobiliară, buna sau reaua credință a pârâților apreciată la momentul cumpărării apartamentului nr. l din imobilul în litigiu, la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare nr. 5106/24378/17.01.1997, ar putea avea relevanță în privința raporturilor dintre cumpărători și vânzător, în raporturile cu proprietarul adevărat, acest aspect având exclusiv efecte numai în privința întinderii obligației acestuia de a restitui apelanților pârâți cheltuielile făcute cu lucrul, însă nu pot fi reținute efecte constitutive de drepturi reale. Problema esențială în cazul revendicării imobiliare o reprezintă compararea titlului reclamantului cu cel al pârâtului.

Instanța de fond a efectuat o analiza temeinic motivată apreciind incidenta dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, in sensul încălcării de către actul normativ în baza căruia a operat preluarea, a dispozițiilor Constituției României din anul 1948 (art. 8, art. 10 și an. 16) potrivit cu care proprietatea particulara se bucura de protecție specială. Criticile și argumentele în susținerea acestei nevalabilități vizează nerespectarea dispozițiilor imperative cuprinse în Legea nr. 4/1973 prin neconstituționalitatea actului normativ indicat, în raport de Constituția din 1948 și de actele normative internaționale care garantează și protejează dreptul de proprietate. Normele legii nr. 213/1998, coroborate cu prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, art. 2 alin. 2, vin în sprijinul caracterizării ca nevalabil a titlului de preluare a bunului.

Au mai susținut intimații că nu se poate afirma că Legea nr. 4/1973 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480.civ, rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de reluare, astfel că titlul Statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de susținerile apelanților, întrucât art. 8 din Constituția din 1948 și art. 480-481. garantau proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire.

Raportat la natura juridica a prezentei acțiuni, la temeiul de drept indicat și specificat în cerere si mai ales la raționamentul juridic ce guvernează soluționarea cererii, incidența actului normativ special, Legea nr. 10/2001, nu poate fi menținută.

Intimații au solicitat și respingerea apelului declarat de Primarul General.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității și a lipsei de interes se arată că dreptul intimaților reclamanți este legitim, personal, născut și actual.

Prin decizia civilă nr. 584/A/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți și.

A fost admis apelul declarat de Municipiul B, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii îndreptate împotriva pârâtului Municipiul B, privind revendicarea suprafeței de teren de 120. liberă de construcții, ca inadmisibilă.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:

Analiza criticilor exprimate de apelanții pârâți persoane fizice trebuie să pornească de la verificarea legalității și valabilității măsurii de preluare de către stat a imobilului, în condițiile în care aceștia au susținut că în mod greșit a reținut judecătoria preluarea abuzivă a bunului, câtă vreme autorii intimaților reclamanți au primit despăgubiri pentru imobilul preluat, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment.

Nu poate fi primit raționamentul apelantei - în sensul că între autorii intimaților și stat ar fi intervenit un contract, aceștia înstrăinând bunul statului în schimbul prețului, iar intenția părților a fost de a înstrăina, respectiv de a dobândi bunul - deoarece preluarea s-a făcut printr-un act de autoritate, în temeiul unui act normativ (Legea nr. 4/1973), iar între proprietar și stat nu a intervenit un acord de voință; astfel, nu poate fi vorba despre un contract.

În ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului, aceasta s-a realizat în temeiul art. 52 din Legea nr. 4/1973.

A mai reținut instanța de apel, în examinarea aceluiași aspect, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, iar alineatul 3 al aceluiași articol menționează că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Prin urmare, s-a constatat că este neîntemeiată susținerea apelantei pârâte în sensul că instanța de fond s-a erijat pe nedrept în instanță de contencios constituțional, de vreme ce legea prevede în mod expres posibilitatea pentru instanța de judecată învestită cu o cerere de revendicare de a analiza conformitatea actului normativ de preluare cu constituția în vigoare.

Deși este adevărat că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 4/1973, Constituția României din anul 1948 era abrogată prin Constituția din 1965, și noua lege fundamentală proteja dreptul de proprietate, astfel că rămân valabile considerațiile teoretice ale judecătoriei în aplicarea art.6 din Legea nr. 213/1998. Față de dispozițiile citate, s-a apreciat că Legea nr. 4/1973, ce obliga cetățenii să cedeze în favoarea statului a doua locuință dobândită în proprietate indiferent de modalitatea de dobândire, contravenea Constituției din 1965, în vigoare la acea dată, întrucât prin măsurile edictate era încălcat principiul consacrat constituțional în art. 17 al egalității în drepturi a tuturor cetățenilor României. De asemenea, era încălcat art. 36 din Constituție, care ocrotea dreptul de proprietate personală, preluarea dreptului de proprietate asupra celei de-a doua locuințe fiind în evidentă contradicție cu aceste principii.

Dreptul de proprietate era consacrat la data preluării și de art. 481 Cod Civil, care prevedea că "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire", în cauză preluarea nefiind realizată pentru motive de utilitate publică.

Întrucât actul normativ care a stat la baza emiterii deciziei de preluare a bunului imobil de la autorii intimaților reclamanți încălca dispozițiile interne, constituționale și legale, precum și pe cele internaționale în vigoare la data preluării, statul nu a fost niciodată titularul dreptului de proprietate asupra imobilului, neavând un titlu valabil.

În consecința concluziei privind nevalabilitatea titlului statului asupra bunului imobil ce face obiectul cererii de chemare în judecată, a reținut instanța de apel că în mod corect a apreciat judecătoria, față de prevederile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, că reclamanții, în calitate persoane al căror imobil a fost preluat fără titlu valabil, își păstrează astfel calitatea de proprietari avută la momentul preluării.

Prin urmare, este neîntemeiată critica în sensul că instanța de fond a dat o aplicare și interpretare extensivă în mod greșit prevederilor art.2 din Legea nr. 10/2001 republicată.

S-a înlăturat și critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de caracterul special el Legii nr. 10/2001 republicată, apreciind pertinente și corecte toate considerațiile judecătoriei sub acest aspect.

Dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, care este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Demersul de față trebuie să aibă în vedere și art. 41 din Constituția României și art. 1 din primul Protocol Adițional la convenția menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituției României, trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma internațională.

Acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. . exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură nu există.

Legea nr. 10/2001, respectând dispozițiile art.6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 21 din Constituția României, nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al imobilului.

Or, unde legea nu interzice, este permis. Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil. Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre,persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare (ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Acest fapt reiese cu claritate din analiza coroborată a art. 1 și 20, astfel: art. 1 relevă că legea vizează acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau echivalent, iar art. 20 și următoarele, prevăzând procedura de acordare a acestor măsuri reparatorii, vorbește de notificarea deținătorului unitate, organ al administrației publice, organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică și de actele pe care aceste organe le emit în finalitatea acordării măsurilor reparatorii.

Nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil (singurele dispoziții din Legea nr. 10/2001 care au incidență în ceea ce privește dreptul comun și care sunt privesc raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat sunt dispozițiile art. 46, care nu sunt incidente în speță).

Dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi interpretate în sensul că, după apariția Legii nr. 10/2001, această "lege specială de reparație" există și adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun. Textul citat din Legea nr. 213/1998 nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeași materie: poate fi considerată inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil atunci când există deschisă o altă acțiune în justiție, specială, reglementată printr-o lege specială, pentru obținerea aceleiași finalități, și anume restituirea în natură a bunului și restabilirea aceluiași drept - dreptul de proprietate.

Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași. Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri - drept de creanță, este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului).

Așadar, între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil și posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea "drept comun - normă specială" și ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit (acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente.)

Legat de critica referitoare la inadmisibilitatea acțiunii, s-a reținut netemeinicia afirmațiilor legate de "tardivitatea" prezentei acțiuni în raport de termenul stabilit de art.45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece intimații reclamanți nu au învestit instanța cu o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de apelanții pârâți - care era supusă termenului special de prescripție extinctivă (nu de decădere, pentru a atrage tardivitatea, cum a susținut apelanta pârâtă ).

A fost înlăturată și apărarea apelanților pârâți în sensul. că au cumpărat imobilul cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, plecând de la afirmația de mai sus, că acțiunea intimaților reclamanți nu a privit solicitarea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de ape1anții pârâți cu privire la imobilul revendicat; buna-credință nu este determinantă pentru soluționarea cererii de revendicare prin comparare de titluri, instanța fiind investită doar a analiza preferința celor două titluri de proprietate, pornind de la premisa că acestea sunt ambele valabile.

În privința apelului declarat de apelantul pârât Municipiul B, s-a constată că este neîntemeiată critica referitoare la lipsa de interes a intimaților reclamanți în formularea capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, deoarece cererea de chemare în judecată nu a cuprins în mod distinct un astfel de petit.

Pentru a verifica existența dreptului de proprietate pretins de fiecare dintre părțile din proces, instanța era obligată (și avea competența, potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998), să verifice modalitatea de trecere a bunului în proprietatea statului, fără însă a exista o solicitare expresă în acest sens, analiza fiind incidentală.

S-a apreciat însă temeinicia criticii referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de intimații reclamanți în contradictoriu cu Municipiul Astfel, raportând situația de fapt la prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, în ceea ce îi privește pe intimații reclamanți, legea specială reprezenta modalitatea juridică de redobândire a bunului imobil preluat de stat în mod abuziv.

O astfel de soluție nu încalcă dreptul de acces la o instanță al intimaților reclamanți, astfel cum este el protejat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât jurisprudența Curții a statuat în mod constant că există o marjă de apreciere a statului în reglementarea dreptului de acces la o instanță, drept ce poate fi supus unor termene sau condiții (în speță condiția exercitării dreptului de formula notificare într-un termen stabilit de legiuitor).

Prin urmare, spre deosebire de situația când imobilul a fost înstrăinat de stat (cum este cazul construcției), în cazul terenului, rămas în proprietatea statului, câtă vreme procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 are ca finalitate și efect direct, reparația (ce poate fi și în natură, după cum s-a arătat), iar împotriva actelor emise în cadrul procedurii administrative menționate cel interesat are la îndemână posibilitatea de a promova căi de atac de competența instanței judecătorești, nu se poate afirma în mod corect că obligativitatea parcurgerii formalităților reglementate de Legea nr. 10/2001 ar reprezenta restrângerea dreptului de acces la o instanță în sensul art. 6 din CEDO.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs intimsții-reclamanți, și apelanții și.

Prin recursul declarat de către recurenții și se susține în esență că:

Hotărârea pronunțată de instanța de apel, pe aspectul revendicării suprafeței de teren liber aferent construcției, de 120 mp. a fost dată cu aplicarea greșită a legii, privându-i astfel de drepturile lor legale referitoare la garantarea și apărarea dreptului de proprietate și a dreptului la accesul liber la justiție.

Argumentele juridice expuse de instanța de apel în susținerea soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă în ceea ce privește suprafața de teren aferentă construcției, de 120 mp. situat în B, str. - nr. 43 B, sector 1, nu pot fi menținute ca valabile.

Atât motivul de apel invocat cât și argumentele de fapt și juridice care îl susțin, cât și motivarea instanței de apel în admiterea apelului, denotă - în susținerea recurenților - faptul că atât apelantul persoana juridică cât și instanța se află într-o mare eroare procesuală.

Raportat la natura juridică a prezentei acțiunii, la temeiul de drept indicat și specificat în cerere și mai ales la raționamentul juridic ce guvernează soluționarea cererii, incidența Legii nr. 10/2001 nu poate fi menținută.

Având în vedere prevederile art. 480-481.civ. coroborate cu normele cuprinse de Legea nr. 10/2001 care nu prevăd nici expres și nici implicit o abrogare a dispozițiilor art. 480 cod.civ. (ce reglementează dreptul unor eventuali proprietar neposesori de a-și valorifica pe această cale dreptul în contradictoriu cu posesorii neproprietari) excepția inadmisibilității unei asemenea acțiunii nu este susținută de niciun text de lege în materie.

Mai mult, faptul că recurenților-reclamanți le-a fost oferită posibilitatea legală, facultativă, pe cale administrativă, de a beneficia de măsuri reparatorii nu înlătură dreptul acestora reglementat de art. 480 cod.civ. de a solicita actualilor posesori ai imobilului restituirea acestuia în natură.

Termenul de 6 luni față la care instanța de apel s-a raportat, ca de altfel norma specială în integralitatea sa, nu poate fi calificat drept un termen de prescripție extinctivă, norma legală având -în opinia recurenților - caracter facultativ de aplicare și incidență în raport de manifestările de voință exprimate de persoanele îndreptățite, în sensul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Contradicția instanței de judecată în motivarea sa rezidă din următoarele aspecte:

Pe de o parte, instanța a efectuat o analiză temeinic motivată asupra incidenței dispozițiilor art. 6 din Legea 213/1998, în sensul încălcării de către actul normativ în baza căruia a operat preluarea, a dispozițiilor Constituției României din anul 1965 - art. 8, art. 10 și art. 11, iar pe de altă parte a apreciat dreptul de proprietate ca fiind supus unei termen de prescripție extinctivă prevăzut de o normă specială.

Făcând aplicarea prevederilor art. 36 și art. 12 din aceeași Constituție, instanța trebuia să aprecieze asupra faptului că "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate de lege, proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, se bucură de protecție specială".

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998: fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat (alin. 1); bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari (alin.2); instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului (alin.3).

Este adevărat că printre modurile de dobândire a proprietății se numără și efectul legii, însă pentru ca acest efect să opereze și să valideze un titlu, legea în discuție se impune a fi corect aplicată și raportată la categoria vizată de dispozițiile normative în discuție.

Precizează recurenții-reclamanți că, în raport de toate aceste considerente, este evident faptul că problema restituirii bunurilor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 213/1998 are în mod clar adânci implicații de ordin social, dar mai ales de un fundamental ordin politic. n pofida acestei situații, judecătorul va trebui să soluționeze aceste aspecte atât de complexe în litera și spiritul legii și potrivit propriei convingeri, revelând în acest sens adevăratul rol al justiției.

ăcând aplicarea acestor dispoziții legale, Curtea Supremă de Justiție - Secțiile Unite, prin decizia în interesul legii nr. V / 2000, statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945 - 22 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Legii nr. 4/1973, pot cere în justiție, pe calea acțiunii în revendicare, recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor.

În continuare, aceeași reclamanți dezvoltă argumente privind contrarietatea Legii 4/1972 cu prevederile art. 12 și 36 din Constituția din anul 1965, cu art. 480.civ. precum și cu art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

De asemenea se susține că bunul în litigiu a intrat în posesia statului la adăpostul aplicării unei măsuri prevăzută într-un act normativ neconstituțional, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Drepturilor Omului, pe care România a ratificat-o:

Modul de trecere a bunului în posesia statului nu poate reprezenta decât o flagrantă încălcare a legilor și un adevărat abuz, în condițiile învederate, statul neputând justifica un titlu valabil asupra acestuia.

Nu se poate afirma că Legea nr. 4/1973 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480.civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De aceea - arată recurenții - trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de preluare, astfel că titlul Statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, perspectivă din care se privesc ca lipsite de relevanță susținerile din recursurile pârâților referitoare la numărul de apartamente pe care le avea în proprietate autorul reclamanților.

Mai mult decât atât, dincolo de exproprierea în condițiile de validitate ale justei și prealabile despăgubiri, Constituția de la 1965 mai prevedea un transfer în proprietatea statului a unor bunuri limitativ prevăzute din care nu fac parte imobilele de felul celui în litigiu. Construcțiile de locuit nu putea trece în patrimoniul statului dacă nu erau expropriate.

Prin recursul declarat de către apelanta-pârâtă se arată hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind incedente prevederile art. 304 pct. 4, 7 teza a II-a, pct. 8, susținându-se în esență că:

Deși a fost admis apelul Municipiului B, instanța de apel a considerat că acțiunea reclamanților privind terenul în suprafață de 120 mp, este inadmisibilă - dar nu și pentru construcții, venind cu niște motivări elucubrante, contrare legii.

Precizează recurenta-pârâtă că "traducerea verbului a admite", potrivit explicativ al limbii române este în sensul "ADMITE, admit - verb III. Tranz. A primi ca bun, a considera ca adevărat, a fi de acord cu ceva; a îngădui, a permite. A da curs favorabil unei cereri".

În acest context, apelanta-pârâtă - Municipiul B, a invocat în cadrul apelului său excepția inadmisibilității și a lipsei de interes pentru capătul de cerere prin care se cere a se constata că imobilul situat în B,-, parter,. 1, sector 1 în suprafață utilă de 101,14 mp, reprezintând o cotă indiviză de 100% din imobil și 84,17 mp teren situat sub construcție și suprafața de teren de 120 mp aferentă construcției, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.

În continuare, recurenta redă motivele apelului formulat de către Municipiul B, a cumpărat cu bună credință imobilul în litigiu.

În cadrul motivelor de recurs formulate, recurenta de întreabă "cum se poate explica legal respingerea apelului" ei în condițiile în care instanța de apel a reținut "temeinicia criticii referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de intimații reclamanți. aspect sub care apelul acestui apelant urmează a fi admis", făcând referire și la conținutul art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001.

Consideră recurenta că s-au depășit și atribuțiile puterii judecătorești față de faptul că ea a arătat în răspunsul la întâmpinările intimaților-reclamanți, că solicită: admiterea excepțiilor invocate privind tardivitatea.

Astfel, în speța dedusă judecății legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001 - o lege specială dată numai și tocmai pentru rezolvarea unor situații speciale, ca cea din cauza pendinte.

În acest context, intimații-reclamanți nu mai aveau dreptul la restituire în natură a imobilului în cauză, ci doar la eventuale despăgubiri, aceeași instanță pronunțând în spețe identice soluții la care recurenta pretinde că a făcut referire.

Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai era admisibilă acțiunea în revendicare a intimaților reclamanți, existând un termen de decădere.

Se mai arată că recurenta a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, cu bună credință, cu proprietarul imobilului, Primăria B - în baza Legii nr. 112/1995, neexistând nici o notificare a așa zișilor "proprietari".

Nu pot fi luate în considerare în nici un mod afirmațiile, inclusiv invocarea Constituției din 1948 deoarece imobilul revendicat, cu totală rea credință, de către intimații-reclamanți făcuse obiectul unei tranzacții, cu plată, în proprietatea statului conform Deciziei nr. 2209/29.11.1988 (și nu în 1948). Invocarea Constituției din 1948 este - în susținerea recurentei - cel puțin hilară, dacă nu de rea credință și prin depășirea atribuțiilor cu care, instanța de fond a judecat, în anul 1988 Constituția în vigoare fiind cea din 1965.

În acest context, de la care ei au moștenit, nu mai era proprietara imobilului pentru că încasat plata prețului pentru acest imobil, conform Deciziei nr. 2209/29.11.1988 - care nu a fost niciodată contestată sau cerută înscrierea sa în fals.

Astfel, susține recurenta că inadmisibilitatea apare mai mult decât evidentă, și înțelege să solicite admiterea acestei excepții atât pentru faptul că legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001, cât și pentru faptul că intimații-reclamanți nu aveau nici calitate procesuală activă, întrucât ei pretind un bun, imobil care nu a făcut parte din bunurile moștenite.

La fel apare și lipsa de interes, întrucât intimații-reclamanți cunoșteau că vânduse imobilul în cauză, ei nedepunând o notificare în condițiile legii, formulând acțiunea la data de 19.03.2007.

Se mai precizează că intimații-reclamanți nu au formulat nici o acțiune de nulitate a titlului său de proprietate, astfel că ea este în continuare proprietară asupra unui imobil cumpărat, cu bună credință, de la adevăratul proprietar, în condițiile legii. Faptul că se invocă un act translativ de proprietate nr. 0524/1920, nu are relevanță, atâta timp cât bunul în cauză a fost înstrăinat prin acte autentice în 1988.

De asemenea arată recurenta că imobilul în cauză, a fost preluat cu titlu legal în 1988, nefiind încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului și nici prevederile Legii nr. 213/1998 în condițiile în care intimații recurenți nu erau proprietarii imobilului. a contrario, dreptul recurentei trebuie apărat și reparat exact în spiritul și litera legii, relevând adevăratul rol al justiției.

Interesul intimaților nu este - în susținerea recurentei - nici legitim, nici corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale, ci este doar o dorință de îmbogățire fără justă cauză a acestora, chiar dacă aveau calitate de moștenitori legali.

Instanța de apel a ajuns la o concluzia că Legea 10/2001 nu dă dreptul proprietarului la o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași.

Precizează recurenta că înțelege să invoce prevederile art. 492 Cod civil, conform căruia "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ". În acest caz, proprietarul este Municipiul B, care prin act autentic, cu buna credință, contra unei sume de bani, a vândut recurentei construcția în cauză cu terenul aferent de sub ea.

Precizează recurenta-pârâtă că și acest art. 492 cod civil este în strânsă legătură cu art. 480, 481 Cod civil, la care face referire decizia atacată.

Atâta timp cât s-a cumpărat o proprietate de la stat, în condițiile legii, precizarea instanței de apel în sensul că invocarea bunei credințe nu valorează proprietate, nu este pertinentă.

În drept, s-au invocat prevederile rt. 299 și următoarele raportat la art. 304 Cod de procedură civilă.

Pentru recursul declarat la data de 09.09.2008 de către recurentul, au fost depuse motivele de recurs la data de 03.02.2009.

Recurenta-intimată a depus întâmpinare la recursul declarat de către recurenții-reclamanți, prin aceasta susținând caracterul nefondat al respectivului recurs.Se arată că recurenții-reclamanți nu mai aveau nici un drept de proprietate asupra imobilului revendicat atâta vreme cât autoarea lor îl înstrăinase cu bună știință, primind plata prețului acestui bun, astfel că noul proprietar - Primăria Municipiului B - nu era doar un detentor precar al bunului.

Mai precizează recurenta-intimată că reclamanții-recurenți invocă normele dreptului comun, ignorând prevederile Legii speciale (nr. 10/2001).

De asemenea, reiterează recurenta-intimată faptul că ea a cumpărat cu bună credință imobilul de la Primăria Municipiului B, la data respectivă neexistând vreo notificare a foștilor proprietari prin care aceștia din urmă să își fi făcut cunoscută intenția de a revendica imobilul.

Recurenții reclamanți au depus întâmpinare, prin aceasta solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă. Se arată în esență că motivele din conținutul menționatului recurs nu constituie critici juridice reale la adresa hotărârii instanței de apel. Acțiunea în revendicare constituie remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere justiției să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, principiul de drept care guvernează această acțiune fiind acela al comparării titlurilor de proprietate opuse de părți.

Susținerile recurentei cu privire la dobândirea imobilului cu bună credință nu constituie critici aduse hotărârii atacate, ci se rezumă la afirmații nedovedite.

Referitor la incidența în speță a prevederilor cu caracter special din conținutul Legii 10/2001, arată recurenții-reclamanți că acest act normativ nu cuprinde dispoziții (implicite sau explicite) de abrogare a art. 480-481.civ.

În ceea ce privește afirmația recurentei-pârâte în sensul că imobilul în litigiu ar fi fost preluat cu titlu de către stat, se arată că instanța a făcut o temeinică analiză în privința modului de preluare a imobilului, analiză în urma căreia a concluzionat că nu există un titlu valabil al statului atâta vreme cât nu au fost respectate prevederile art. 8, 10 și 16 din Constituția României din anul 1965.

Recurentul-pârât a depus, în susținerea recursului formulat, un set de înscrisuri.

În ședința publică din data de 12.05.2009 a fost invocată, de către recurenții-reclamanți, excepția nulității recursului declarat de către recurentul pentru nemotivarea acestuia în termenul legal.

Analizând cu precădere excepția astfel formulată, corespunzător prevederilor art. 137 alin. 1.pr.civ. Curtea reține următoarele:

Recurentului i-a fost comunicată decizia recurată la data de 27.08.2009, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 65 din dosarul instanței de apel.

Potrivit art. 301.pr.civ. " termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii ", iar conform art. 303 alin. 1.pr.civ. " recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs"

Deși a depus cerere de declarare a recursului înăuntrul termenului legal menționat (la data de 09.09.2008), recurentul a depus motivarea căii de atac astfel exercitate ulterior împlinirii acestui termen, respectiv la data de 03.02.2009.

Se impune observația că același recurent a solicitat acordarea ajutorului public judiciar în forma asistenței juridice gratuite, solicitare ce corespunde prevederilor art. 6 lit. a din OUG 51/2008.

După ce recurentul a complinit lipsurile (constatate de instanță, prin raportare la exigențele art. 14 din OUG 51/2008) în privința conținutului cererii inițial depuse, solicitarea acestuia de acordare a ajutorului public judiciar a fost încuviințată prin încheierea de ședință din data de 10.02.2009.

Deși recurentul a depus motivele recursului formulat încă înainte de a înfățișa instanței o cerere de acordare a ajutorului public judiciar cu un conținut să permită soluționarea ei de către instanță (prin raportare la elementele cerute potrivit art. 14 din OUG menționată), iar ulterior a beneficiat de încuviințarea acestei cereri, nu a formulat o eventuală cerere de repunere în termenul de motivare a recursului în condițiile art. 105 alin. 2.pr.civ.

În aceste condiții, Curtea constată că depunerea motivelor de recurs cu depășirea termenului legal prescris pentru îndeplinirea acestui act de procedură atrage sancțiunea prevăzută de art. 306.pr.civ. respectiv nulitatea recursului declarat de către recurentul pârât.

Analizând recursurile declarate de către reclamanții și, și de pârâta în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele impuse prin art. 304.pr.civ. Curtea constată caracterul nefondat al acestora.

Considerentele avute în vedere sunt următoarele:

Prin recursul declarat de către recurenții-reclamanți se critică soluția instanței de apel pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului deținut de către pârâtul-intimat Municipiul B cu argumentul că s-a reținut în mod greșit incidența legii speciale, respectiv a Legii 10/2001.

Aceste critici sunt nefondate în contextul în care prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - pronunțată pe calea recursului în interesul legii - s-a statuat: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 1989, formulate după intrarea în vigoare aLegii nr. 10/2001și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc:

Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectivLegea nr. 10/2001, șiConvențiaeuropeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

Această hotărâre a instanței supreme este obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial, potrivit cu prevederile art. 329 alin. 2 și 3 din.civ.

Pe cale de consecință, față de cele statuate prin hotărârea dată în soluționarea recursului în interesul legii, de caracterul obligatoriu conferit ei de norma juridică menționată, dar și de exigențele art. 304 partea introductivă din pr.civ. (potrivit căruia în calea de atac a recursului este permisă o verificare a hotărârii atacate exclusiv sub aspectul legalității ei) instanța de recurs nu ar mai putea constata că analiza cererii de revendicare fundamentată de către reclamanți pe normele dreptului comun ar putea conduce la înlăturarea aplicării Legii 10/2001, bunul revendicat de aceștia făcând parte în mod evident din categoria celor preluate de către stat în perioada de referință a legii speciale.

Legea 10/2001, prin care s-a declarat caracterul abuziv al actelor normative în baza cărora s-a procedat la preluarea unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 1989, instituit atât o procedură administrativă prealabilă pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente unor astfel de preluări, cât și termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de către stat.

Ori, în privința reclamanților (care nu au întreprins, în condițiile legii 10/2001, demersuri pentru acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură de către unitatea deținătoare) instanța de apel nu a făcut altceva decât să aplice sancțiunea impusă de art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001 republicată, ceea ce apare ca fiind în acord cu decizia 33/2008 a ÎCCJ.

Și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a admis (în cauzele Mouhoub contra Franței, at Kenedy contra Germaniei, - II de Lichtenstein contra Germaniei) că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță care să soluționeze orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (drept garantat prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale) nu este unul absolut, el fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere.

Ca atare, inițierea demersurilor reglementate prin legea 10/2001 în scopul redobândirii în proprietate a terenului deținut de către Municipiul B nu constituia o facultate pentru reclamanți, spre a ajunge la această finalitate, ci era chiar o obligație impusă prin legea specială menționată, edictată de către stat corespunzător marjei de apreciere permise.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea constată că este nefondată și critica recurenților reclamanți în sensul că ar exista o contradicție în raționamentul instanței de apel - din perspectiva analizei făcute corespunzător art. 6 din Legea 213/1998 - în condițiile în care în dezvoltarea acestei critici recurenții reclamanți susțin temeinicia cererii lor de revendicare îndreptată împotriva Municipiului B prin argumente fundamentate pe reglementările de drept comun.

Aceiași recurenți invocă decizia nr. 5/2000 pronunțată de ÎCCJ pe calea recursului în interesul legii.

Această hotărâre - prin care s-a statuat în sensul că "instanțele judecătorești sunt competente să judece, potrivit normelor dreptului comun, acțiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilorDecretului nr. 223/1974" - nu poate produce vreun efect în cauza pendinte în condițiile în care ea a fost pronunțată la o dată la care nu intrase în vigoare legea specială (nr. 10/2001) în raport de care se impune a fi analizată cererea reclamanților - recurenți corespunzător contextului legislativ actual.

Recurențili reclamanți susțin fără temei legal că ar fi titularii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat de la Municipiul B în condițiile în care bunul a fost preluat de către stat de la autoarea lor printr-un act de autoritate să conducă, potrivit legislației existente la acea dată, la stingerea dreptului de proprietate al persoanei de la care a operat preluarea și, concomitent, ladobândirea acestui drept de către stat; conform art. 645.civ. legea constituie unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate.

În aceste condiții, ei nu mai pot pretinde că aveau (la data formulării acțiunii pendinte sau la data exercitării căii de atac a recursului) un un drept de proprietate actual asupra imobilului preluat în baza unei legi, drept care să le confere beneficiul protecției reglementate prin 1 din primul Protocol adițional la Convenție. Astfel cum s-a reținut anterior, ei aveau numai vocația de a solicita unității deținătoare acordarea măsurilor reparatorii recunoscute de Legea 10/2001 ca și consecință a faptului că respectiva preluare s-a realizat în baza unui act normativ care a produs efectele juridice specifice, dar a fost declarat prin această lege specială ca având caracter abuziv.

În ceea ce privește recursul declarat de către recurenta-pârâtă, în analiza acestuia Curtea urmează a avea în vedere împrejurarea că decizia recurată a fost pronunțată la data de 24.04.2008, deci la un moment anterior pronunțării deciziei nr. 33/09.06.2008 de către ÎCCJ.

În condițiile în care, potrivit art. 304.pr.civ. recursul constituie o cale de atac extraordinară și instanța de recurs este chemată să realizeze un control de legalitate asupra hotărârii astfel atacate, față și de principiul neretroactivității legii (și implicit a oricărei statuări având puterea obligatorie specifică legii, astfel cum este cazul deciziilor pronunțate pe calea recursului în interesul legii începând cu data publicării lor în Monitorul Oficial), Curtea apreciază că analiza de legalitate care urmează a se realiza în contextul recursului pendinte trebuie să se facă prin raportare la contextul legislativ existent la data pronunțării deciziei recurate și în respectul protecției consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Altfel spus, Curtea apreciază că la data la care instanța supremă a soluționat recursul în interesul legii menit să pună capăt practicii neunitare a instanțelor în ceea ce privește chestiunea existenței sau nu a unei opțiuni între calea dreptului comun și aceea a legii speciale, decizia recurată avea, potrivit exigențelor art. 377 pct. 3 coroborat cu art. 371 ind. 1.pr.civ. caracter definitiv - fiind astfel intrată în puterea lucrului judecat - și executoriu. În consecință, reclamanții erau îndreptății ca, în puterea celor statuate prin hotărârea instanței de apel, să pretindă și să obțină predarea posesiei imobilului, corespunzător calității de proprietari ce le-a fost recunoscută de instanță.

Cum prin hotărârea recurată s-a constatat, pe de o parte, că nu exista o interdicție expresă ori implicită izvorâtă din legislația în vigoare în privința soluționării acțiunilor în revendicare de drept comun îndreptate de foștii proprietari - cărora li s-au preluat imobile în perioada de referință a legii 10/2001 - împotriva persoanelor care au cumpărat ulterior de la stat imobilul astfel preluat, iar pe de altă parte căactul de preluare a fost unul contrar Constituției (din anul 1965) în vigoare la data preluării și, astfel, titlul reclamanților este preferabil celui exhibat de către pârâții subdobânditori (care au cumpărat de la un neproprietar),Curtea apreciază că dreptul astfel recunoscut reclamanților are valoarea unui "bun" în sensul prevederilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția menționată și, în consecință, cele ulterior statuate prin decizia nr. 33/2008 nu ar putea conduce la o soluție de modificare a hotărârii instanței de apel fără a constitui o atingere a dreptului deja redobândit prin efectul acestei hotărâri definitive.

Pentru că, ar putea fi considerat acest raționament contradictoriu celui dezvoltat în analiza recursului reclamanților, Curtea subliniază faptul că are de analizat legalitatea hotărârii instanței de apel; dintr-o atare perspectivă, pe de o parte nu mai este posibilă, în recurs, analiza pretențiilor reclamanților în raport de reglementările dreptului comun odată ce această chestiune a fost soluționată de instanța de apel chiar în sensul interpretării date de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii (decizia 33/2008), iar pe de altă parte nu se poate reforma hotărârea instanței de apel potrivit interpretării date prin aceeași decizie a instanței supreme pentru că prima a devenit definitivă la o dată anterioară pronunțării recursului în interesul legii, așa încât, potrivit cu art. 329 alin. ultim din pr.civ. soluția pronunțată în interesul legii nu este aptă să producă efecte în privința situației reclamanților, aceștia din urmă având și beneficiul protecției rezultate din art. 1 al Protocolului menționat.

Instanța de apel a pronunțat o soluție deadmitere a apelului formulat decătre apelantul-pârâtMunicipiul, dispunând în sensul schimbării în parte a sentinței astfel atacate.

O atare soluție se circumscrie întru totul exigențelor art. 296.pr.civ. conform căruia "instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată", cât și limitelor devoluțiunii acestei căi de atac (astfel cum sunt stabilite prin art. 295 alin. 1.pr.civ).

Potrivit art. 123 alin. 1 din Constituția României "justiția se înfăptuiește în numele legii". Ca atare, soluțiile care pot fi pronunțate de instanțe în soluționarea cererilor cu care au fost investite trebuie să fie conforme exigențelor legale, nefiind relevantă împrejurarea că sensul juridic al unor termeni nu ar avea o semnificație identică sensului lor literar.

Argumentele dezvoltate în cuprinsul apelului exercitat de către Municipiul B au fost analizate de instanța de apel corespunzător limitelor devoluțiunii acestei căi de atac, pronunțându-se o soluție de admitere a respectivului apel.

În condițiile în care Municipiul B nu a înțeles să atace decizia instanței de apel, iar în apelul recurentei-apelante nu se regăseau critici având un conținut identic cu cele din apelul Municipiului B, aceasta din urmă nu se poate prevala de conținutul apelului exercitat de o altă parte spre a-si susține recursul.

Altfel spus, actele de procedură (motivele de apel) și apărările formulate și susținute de către Municipiul B în fața instanței de apel nu pot folosi recurentei spre a susține nelegalitatea deciziei respectivei instanțe în calea de atac a recursului, potrivit cu exigențele art. 298 rap. la art. 48 alin. 1.pr.civ.

Soluția de respingere a apelului exercitat de către apelanta-recurentă este judicios motivată, în fapt și în drept, de către instanța de apel, situație față de care nu se poate reține ca fiind lipsită de "explicație legală" - cum pretinde recurenta - soluția de respingere a apelului acesteia.

Susține recurenta că ar fi fost depășite atribuțiile puterii judecătorești, însă în dezvoltarea acestei alegații evocă poziția pe care a adoptat-o relativ la excepțiile ridicate de ceilalți pârâți din proces, faptul invocării excepției tardivității de către recurenta-pârâtă, precum și apărările de fond susținute în fața instanțelor.

În condițiile în care instanțele erau investite cu acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți, respectiv cu apelurile exercitate de către pârâții-apelanți, acestea aveau îndatorirea de a statua asupra tuturor cererilor, excepțiilor și oricăror alte apărări formulate de părți, potrivit cu exigențele art. 125 din Constituția României (conform căruia " justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege; competența si procedura de judecată sunt stabilite prin lege") și ale art. 129 alin. 6 din pr.civ. (conform căruia "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra cererii deduse judecății").

Concluzia la care au ajuns instanțele de fond, respectiv aceea a netemeiniciei apărărilor astfel formulate de către pârâta-recurentă constituie rezultatul unei activități de judecată conformă reglementărilor legale enunțate. Instanțele care s-au pronunțat în cauză nu au acționat în afara limitelor atribuțiilor conferite autorității judiciare în condițiile în care nu au făcut altceva decât să aprecieze asupra situației litigioase deduse judecății, corespunzător susținerilor concret făcute de părți și contextului legislativ existent la data pronunțării hotărârilor prin care s-au desesizat.

Instanța de apel a conchis, în urma unei judicioase analize, că actul de preluare a imobilului în litigiu de către stat era contrar Constituției din anul 1965, așa încât critica prin care recurenta susține nelegalitate deciziei recurate prin prisma faptului că aceasta ar fi fundamentată pe Constituție din anul 1948 este lipsită de fundament. Este adevărat că instanța fondului avusese ca reper de apreciere a contextului legislativ în care a operat preluarea respectivului bun Constituția din anul 1948, însă această greșeală a fost remediată prin hotărârea instanței de apel, astfel că nu există temei spre a i se imputa instanței de apel o greșeală care nu îi aparține.

Preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a realizat în baza unui act de autoritate (emis în baza unuiact normativ special, Legea 4/1973), act pentru a cărui aplicare nu era relevantă existența sau nu a acordului autoarei reclamanților.

Un asemenea act se deosebește în mod esențial de un contract de vânzare-cumpărare, în condițiile în care pentru încheierea acestuia din urmă ar fi esențial acordul de voință al tuturor părților față de care ar urma să producă efecte, potrivit prevederilor de drept comun reprezentate de art. 1294 rap. la art. 969.civ. Pe cale de consecință, nu se poate pune semnul egalității între actul emis de autoritatea publică în baza căruia a fost preluat bunul în litigiu și un contract de vânzare-cumpărare, cele două tipuri de acte juridice fiind supuse unor rigori legale distincte.

Valabilitatea titlului de proprietate al recurentei-pârâte nu a fost contestată, aceasta constituind dealtfel premisa analizei comparative făcute de instanțele de fond. În ipoteza în care ar fi fost stabilită nevalabilitatea titlului recurentei-pârâte, acțiunea în revendicare ar fi fost analizată în alte coordonate, respectiv ca acțiune îndreptată împotriva unui posesor neproprietar.

În prezența celor două titluri de proprietate deopotrivă valabile ale părților, instanțele au dat eficiență unor criterii consacrate în doctrină și jurisprudență, criterii care au fost în egală măsură utilizate pentru ambele titluri corespunzător principiilor respectării dreptului la apărare și respectării dreptului la un proces echitabil. În lumina acestor principii, buna credință invocată de către recurenta-pârâtă nu putea fi utilizată drept criteriu care să se aplice numai titlului ei de proprietate, și să se facă abstracție de poziția subiectivă a autorilor reclamanților la încheierea actului juridic (titlul) pe care aceștia si-au fundamentat acțiunea în revendicare.

Invocarea prevederilor art. 492.civ. ca argument de natură a justifica existența titlului de proprietate al statului, constituie o cerere nouă pe care recurenta a formulat-o direct în fața instanței de recurs, cerere prin care practic se urmărește constatarea, de către instanța de recurs, a dobândirii de către Municipiul Bad reptului de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare.

Potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. 1.pr.civ. în calea de atac a recursului nu pot fi făcute cereri noi.

Pe cale de consecință, un atare argument nu poate constitui fundamentul unei analize de legalitate asupra deciziei supuse controlului judiciar.

Celelalte argumente expuse în susținerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă nu reprezintă critici concrete față de soluția instanței de apel, ci se rezumă la reiterarea apărărilor formulate pe parcursul procesului.

Cum recursul este o cale de atac extraordinară, în contextul căruia instanța de control judiciar - potrivit limitelor stabilite prin art. 304 partea introductivă din pr.civ - poate aprecia exclusiv cu privire la legalitatea hotărârii astfel atacate, Curtea constată că nu poate proceda, în recurs, la rejudecarea pricinii prin prisma acelorași apărări ce s-au susținut în fazele procesuale anterioare. Instanța de apel s-a pronunțat asupra aspectelor legate de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva pârâtei-recurente, asupra excepției prin care aceasta a susținut tardivitatea formulării acțiunii în revendicare, cât și cu privire la buna credință invocată ca și criteriu de apreciere în cadrul analizei comparative a titlurilor de proprietate exhibate de părțile din proces, expunând (în acord cu prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5.pr.civ) motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat apărările pârâților-apelanți.

Având în vedere considerentele expuse, dispozițiile legale menționate și prevederile art. 306 alin. 1 și 312 alin. 1.pr.civ. Curtea va constata nul recursul declarat de către recurentul și va dispune respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți și, și de recurenta-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

În opinie majoritară:

Constată nul recursul formulat de recurentul, împotriva deciziei civile nr. 584 A/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul B prin Primar General.

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate împotriva deciziei civile nr. 584 A/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV Civilă de către recurenții, și, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul B prin Primar General.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 12.05.2009.

JUDECĂTOR JUDECĂTOR

- - - -

GREFIER

- - -

Red.GS

.red.

2 ex./25.05.2009

Jud Apel Secția a IV-a Civilă

,

Cu opinia separată a doamnei judecător - -, în sensul respingerii excepției nulității recursului declarat de, împotriva deciziei civile nr. 584 A/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV Civilă, și admiterii recursurilor declarate de către pârâți, împotriva deciziei civile nr. 584 A/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV Civilă, modificării în parte a deciziei, admiterii apelului declarat de pârâți, schimbării în parte a sentinței, respingerii acțiunii ca neîntemeiată, menținerii soluției privind respingerea excepțiilor.

În ceea ce privește excepția nulității recursului declarat de către recurentul pârât, am considerat că este nefondată, având în vedere, pe de o parte, că acesta a formulat la 9.09.2008, în termenul de motivare a recursului, odată cu declararea recursului, cerere de asistență juridică gratuită, conform OUG nr.51/2008, care i-a fost analizată și admisă la 10.02.2009, la 3.02.2009 recurentul formulând și o motivare sumară a recursului, prin care invoca imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către foștii proprietari, raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001, și faptul că reclamanții nu au formulat nicio acțiune prin care să ceară constatarea nulității titlului său de proprietate și că este cumpărător de bună credință, motive însușite de avocatul său numit ca urmare a încuviințării cererii de ajutor public judiciar. Pentru aceste motive, ținând cont că nu îi este imputabilă recurentului încuviințarea cererii de ajutor public judiciar după termenul de motivare a recursului, și de imposibilitatea materială a acestuia de a-și angaja un avocat care să-i dea consultația juridică necesară, în temeiul art.6 din CEDO, nu se impunea anularea recursului ca nemotivat în termen.

Pe de altă parte consider că se aplică și dispozițiile art. 48 alin.2 proc.civ. "dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți". În speță pârâții și sunt coproprietari ai apartamentului în cauză dobândit în timpul căsătoriei, astfel că sunt aplicabile dispozițiile menționate anterior, acestui recurent pârât profitându-i motivele de recurs formulate în termen de către, neputându-se aprecia în acest context că este nul recursul declarat de către.

În ceea ce privește recursul declarat de către reclamanți, am considerat ca și decizia luată cu majoritate că trebuia respins ca nefondat, astfel că nu se impune formularea unei motivări separate cu privire la această soluție.

În ceea ce privește fondul recursurilor declarate de către pârâți trebuie reținut că imobilul în spe ță face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945-22 1989, al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr.10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.4/1973, acțiunea fiind formulată la 19.03.2007.

Principalele aspecte de la care trebuie pornit în spe ț ă constau în faptul că reclaman ț ii nu au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, situa ț ie invocată de către pârâtă în fa ț a primei instan țe (40) ș i necontestată de către reclaman ți, recunoaștere făcută și în fața instanței de recurs, dar nici un alt demers anterior pentru recuperarea imobilului; ș i că nu au formulat acțiune privind constatarea nulită ții absolute a contractului de vânzare cumpărare prin care pârâții au dobândit imobilul în cauză în temeiul Legii nr.112/1995, în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art.22 alin.5 din Legea nr.10/2001 nerespectarea termenului de 6 luni (prelungit succesiv prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, astfel că în speță reclamanții nu se pot prevala nici de dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.

În aceste condiții apreciez că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admițând faptul că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele, dar odată adoptată de stat o soluție de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, reclamanții nu au recurs în termenul prevăzut de lege la procedura prevăzută de aceasta pentru restituirea dreptului.

Astfel, este evident că într-o acțiune în revendicare în care doar pârâții au un bun în sensul Convenției, în baza unui titlu de proprietate care se bucură de o prezumție absolută de validitate, sunt cei îndreptățiți să aibă câștig de cauză.

În spe ț ă se pune și problema aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Cur ț i de Casație și Justiție - Secțiile unite - publicată în Monitorul oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, dată în solu ț ionarea unui recurs în interesul legii. Considerăm că această decizie este de imediată aplicare întrucât exercitarea acestei căi de atac a recursului în interesul legii urmăre ș te să fixeze jurispruden ț a asupra problemelor de drept care au fost solu ționate în mod diferit, în scopul de a se asigura o interpretare ș i aplicare uniformă a legii, cu efecte numai pentru viitor, adică nu poate fi schimbată situa ț ia păr ț ilor din procesele judecate irevocabil în care s-au dat hotărârile ce au format obiectul recursului în interesul legii. Scopul căii de atac este nu de a crea norme de drept, ci interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării. Dezlegarea dată problemele de drept date cu ocazia judecării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instan țe, în măsura în care acestea sunt confruntate cu astfel de probleme. Art.329 alin.3 stabilește numai forța interpretării judecătorești pe care ICCJ, în cadrul unor căi de atac o dă unor texte de lege.

Astfel, prin această decizie s-a reținut că în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, cum este și cel în speță se pune în primul rând problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală. Acesta este guvernat de principiul de drept -specialia generalibus derogant-, care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, este derogatorie de la dreptul comun.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.

În al doilea rând în cauză se pune problema raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."

Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, cu privire la care conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, se putea cere constatarea nulității lui într-un termen special de prescripție de un an, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.

Considerăm că situația acesteia este echivalentă cu a chiriașului cumpărător care beneficiază de o hotărâre irevocabilă de constatare a bunei-credințe, atât timp cât reclamanții nu și-au exercitat dreptul pe care îl aveau de a cere constatarea nulității contractului pe motiv că ar fi fost de rea-credință, în termenul prevăzut de lege. O altfel de interpretare ar duce la crearea unei situații mai favorabile persoanei care nu a respectat termenele prevăzute de lege pentru formularea unei asemenea acțiuni și dovedirea unei astfel de situații, în opoziție cu cea a persoanei care s-a supus legii, și în consecință ar reprezenta o eludare a legii.

Chiar dacă s-ar considera că reclamanții au un bun în sensul Convenției, apreciez că nici în acest caz nu pot avea câștig de cauză într-o acțiune în revendicare, având în vedere că, așa cum a reținut și ÎCCJ în decizia menționată anterior, examinând jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.

Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).

În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Astfel, dacă ar fi admisă acțiunea în revendicare a imobilului de la chiriașul cumpărător de bună credință, considerăm că s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, neluarea în considerare a acestei situații ar avea ca efect privarea chiriașul-cumpărător de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și securității raporturilor juridice.

În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

CEDO a reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, cu privire la legea aplicabilă raporturilor juridice privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, și anume Legea nr.10/2001, este derogatorie de la dreptul comun.

Faptul că reclaman ții nu au recurs la procedura prevăzută de Legea nr.10/2001, nu le dă dreptul de a obține mai mult decât ar fi obținut dacă ar fi urmat această procedură, un altfel de raționament reprezentând eludare a Legii.

Or, în condițiile acestei legi pentru imobilul înstrăinat unui chiriaș de bună credință, ș i pentru care astfel, nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului, reclamanții aveau dreptul la despăgubiri potrivit dispozi ț iilor aceleia ș i legi. Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, situa ție care este îndeplinită în cazul în care nu s-a constatat nulitatea contractului printr-o hotărâre judecătorească.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Astfel, ingerința în dreptul chiriașului cumpărător de bună credință nu este prevăzută de legea specială aplicabilă imobilelor în cauză, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de primul alineat teza a doua al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume ca privarea de libertate pentru a fi considerată admisibilă, să fie făcută în condițiile prevăzute de lege. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de către acest articol, este inutil a se examina îndeplinirea celorlalte, în special cea privind criteriul propor ț ionalită ții, păstrarea justului echilibru între protecția proprietății și cerințele interesului general.

În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, cu privire la care instanța europeană a apreciat că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ), în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconcordanța cu dispozițiile Convenției a unor dispoziții ale legii speciale.

În aceste condiții se pune problema dacă remedierea unei ingerințe privind dreptul de proprietate al unei persoane se poate face prin producerea unei ingerințe în dreptul de proprietate al altei persoane, în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât compensarea ingerin ț ei în ambele cazuri se raportează la plata unei despăgubiri la valoarea de circula ție a imobilului.

Este de semnalat că Legea nr.10/2001 le recunoaște fo știlor proprietari dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură, despăgubiri care pot fi primite în bani, conform ultimelor modificări ale Legii nr.10/2001, în limita unei valori de aproximativ 150.000 euro, iar dacă valoarea bunului ar fi mai mare pentru diferența beneficiază de restul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, se consideră că, în ciuda modificărilor care au intervenit în timp ș i care au fost amintite anterior, sistemul de despăgubire a fo ș tilor proprietari pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane, fo ș tii proprietari au posibilitatea ob ț inerii despăgubirilor băne ști efective de la stat considerat culpabil chiar de către CEDO în numeroasele hotărâri date împotriva României pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ), prin chemarea acestuia în judecată, practica judiciară recentă evoluând de altfel în acest sens.

Aceste considerații referitoare la aplicarea sistemului de despăgubire al Legii nr.10/2001, au fost făcute numai în baza unui principiu de interpretare al reducerii la absurd, în sensul presupunerii existenței unei situații neprobate în speță, a aceleia că reclamanții ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru a se ajunge la concluzia că chiar și în această situație în care ar putea pretinde că au un bun, soluția ar fi fost tot de respingere a acțiunii în revendicare.

Pentru aceste motive am considerat că în temeiul art.312 raportat la art.304 pct.9 proc.civ. trebuia să se admită recursurile declarate de către pârâți, să se modifice în parte decizia, în temeiul art.296 raportat la art.295 proc.civ. să se admită apelul declarat de pârâți, să se schimbe în parte sentința, să se respingă acțiunea în revendicarea imobilului ca neîntemeiată, și să se mențină soluția privind respingerea excepțiilor.

JUDECĂTOR

- -

Președinte:Mihaela Paraschiv
Judecători:Mihaela Paraschiv, Melania Stanciu, Georgeta Stegaru

Vezi şi alte speţe de drept civil: