Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 28/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2392/2009)
Completul 5
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 28
Ședința publică de la 14.01.2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
JUDECĂTOR 3: Claudiu Marius
GREFIER - I
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 473 din 19.03.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul - pârât personal, lipsind recurenta - pârâtă, intimata - reclamantă și intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prezentul recurs este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Recurentul - pârât, personal, învederează că nu are alte cereri sau probe de administrat, motiv pentru care solicită acordarea cuvântului asupra recursului.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul - pârât, personal solicită admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile pronunțată de instanța de fond, deoarece apreciază că tribunalul la soluționarea cauzei, nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispoziții care nu au fost avute în vedere nici de intimata - reclamantă, respectiv faptul că nu a formulat notificare către primărie, pentru imobilul în litigiu.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, Curtea constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3437 din 03 aprilie 2008 Judecătoria Sectorului 3 Bar espins excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind declararea nulității absolute a deciziei de preluare nr. 1498/1963 ca neîntemeiată și a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect declararea nulității absolute a deciziei de preluare nr. 1498/1963 și revendicarea imobilului, respingând ca atare acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții, și Municipiul prin Primarul General.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:
Potrivit art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanța a analizat cu prioritate față de fondul cauzei excepțiile invocate în cauză.
În ceea ce privește ordinea de soluționare, instanța a stabilit după cum urmează: excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere, excepția inadmisibilității cu privire la cererea ambele capete de cerere, instanța a reținut această ordine în funcție de criteriul stabilit de art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, respectiv analiza prioritară a unei excepții care în caz de admitere face inutilă analiza celorlalte.
Excepția lipsei de interes cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității preluării de către stat a imobilului este neîntemeiată.
Interesul este acea condiție de exercițiu a acțiunii civile care reprezintă folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii civile.
Reclamantul are interes să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu valabil de stat, iar acest interes este dat de faptul că în urma acestei constatări urmărește să solicite restituirea imobilului de la stat. De altfel, capătul de cerere privind revendicarea a și fost formulat în cauza de față.
Prin urmare această excepție a fost respinsă ca neîntemeiată.
Însă acest capăt de cerere este inadmisibil deoarece, potrivit art. 111 Cod de procedură civilă partea nu poate recurge la acțiunea în constatare dacă are deschisă calea acțiunii în realizare. De altfel, în cauză, reclamanta a și promovat acțiunea în revendicare.
Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Această excepție este întemeiată pentru următoarele considerente:
În fapt, reclamanții au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil la 14 august 2007, deci după data de 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Obiectul acțiunii îl reprezintă un imobil care a fost preluat de stat de la reclamanți prin decizia nr. 1498/1963, în temeiul Decretului nr. 111/1951.
În cauză, reclamanta, care nu a formulat o notificare Primăriei Municipiului B pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat, îl revendică de la foștii chiriași care l-au cumpărat la 06 aprilie 2000, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate.
Aceasta este mijlocul juridic de drept comun prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului. Construcția juridică a acțiunii în revendicare permite formularea acesteia și împotriva unei persoane care se consideră proprietar al imobilului și care chiar exhibă un titlu cu privire la imobilul respectiv. În acest caz, urmează a se compara titlurile reclamantului și al pârâtului pentru a se stabili care din ele este preferabil.
În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile reglementării altor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale.
Cu alte cuvinte este de stabilit dacă procedurile administrative de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001 mai permit sau nu celor interesați să recurgă și la protecția dreptului de proprietate asigurată prin acțiunea în revendicare de drept comun.
Instanța a apreciat că o asemenea opțiune a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepție făcând cele ale căror acțiuni erau pendinte la data de 14 februarie 2001 și cu privire la care noua lege a permis fie continuarea lor, fie suspendarea până la soluționarea procedurii administrative.
Imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, Legea nr. 10/2001 oferind un mijloc juridic de protecție a dreptului de proprietate asupra acestor imobile.
Această concluzie se desprinde din ansamblul reglementării Legii nr. 10/2001 și al coroborării sale dispozițiile dreptului comun și cu cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice.
Art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevede că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Prin urmare, în măsura în care o lege specială de reparație reglementează modul de restituire a acestor bunuri, atunci acțiunea în revendicare de drept comun este închisă. Soluția stabilită de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 este firească, fiind o aplicare elementară a principiului specialia generalibus derogant (norma specială se aplică cu prioritate față de norma generală) care guvernează concursului dintre o lege specială și una legea generală. De altfel, chiar și în lipsa unui asemenea text de lege acest principiu ar fi fost aplicabil și soluția ar fi fost aceeași în privința acțiunii în revendicare de drept comun în prezența procedurilor speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.
Bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 sunt imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989, art. 2 alin. 1 din această lege enumerând imobilele care se încadrează în această categorie. În această categorie se încadrează și imobilele preluate în baza Decretului nr. 111/1951.
În privința acestor imobile, după 14 februarie 2001, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece ele fac obiectul unei legi speciale de reparație. C interesat este obligat să parcurgă procedura administrativă de restituire, fără a avea posibilitatea de a alege o altă cale, cum ar fi calea prevăzută de legea generală.
Această soluție se impune în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură, și în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii în revendicare de drept comun. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială fată de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate și cu excluderea normei generale. Așa fiind, persoana interesată nu are alegerea între procedura administrativă de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 și calea acțiunii în revendicare de drept comun, ci este obligată să urmeze procedura administrativă. Iar în cazul în care nu urmează procedura administrativă, singura la care are acces, nu mai poate solicita restituirea bunului.
Închiderea căii acțiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ nu echivalează cu închiderea accesului la justiție pentru persoana interesată. interesat îi este asigurat liberul acces la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al articolului 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Modalitatea în care respectarea acestui drept este asigurată este procedura administrativă de restituire prevăzută de legea specială, procedură care reglementează expres și posibilitatea contestării în fața instanțelor judecătorești a tuturor deciziilor luate de autoritățile implicate în procedura administrativă.
Dreptul la un proces echitabil, ca drept fundamental al omului, instituit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conținutul căruia intră și accesul liber la o instanță nu este încălcat de soluția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun.
Accesul liber la justiție în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului presupune existența posibilității de a supune judecății unei instanțe care întrunește toate condițiile de independență impuse de textul menționat o contestație ce poartă asupra unui drept sau obligații civile. Însă dreptul la un proces echitabil nu presupune obligativitatea pentru statul contractant de a recunoaște pentru toate persoanele posibilitatea de a recurge la toate mijloacele prevăzute de legile interne pentru a valorifica un drept, deoarece în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut. În jurisprudența sa, Curtea a arătat că "pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor" (Golder Marii Britanii). Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anume mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate în care un stat parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile. În jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut compatibilitatea cu cerințele art. 6 posibilitatea pentru statele membre a posibilității de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni în justiție.
În legătură cu aplicarea art. 6 paragraful 1 al Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că " de flexibilitate și eficiență, care sunt pe deplin compatibile cu protecția drepturilor omului, pot justifica intervenția anterioară a unor organe administrative sau profesionale - ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigențele menționatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiția juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le, Leuven și De Meyere contra Belgiei", 1981). Această posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaște statelor membre ale Consiliului Europei în privința drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute cum este și dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiție presupune în mod necesar însă ca după parcurgerea procedurilor administrative partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze și unei instanțe judecătorești. În lipsa unei asemenea posibilități, dreptul de acces la o instanță ar fi atins în substanța sa. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate dreptul de acces la justiție nu este afectat.
În cauza de față, instanța reține că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, potrivit art. 26 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului in a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
De asemenea, persoana interesată poate contesta lipsa răspunsului unității deținătoare notificate de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001. Astfel, cu putere obligatorie, prin decizia nr. IX din 20 martie 2006 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că tribunalul este competent să soluționeze cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001.
Așadar, persoana interesată are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice deținătoare de a emite decizia de soluționare a notificării, refuz manifestat și sub forma lipsei răspunsului în 60 de zile de la înregistrarea notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin urmare, accesul său la justiție nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acțiune în revendicare potrivit dreptului comun în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Accesul liber la justiție nu presupune și o obligație pozitivă a statului de a asigura persoanei interesate posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea internă pentru protecția unui drept subiectiv civil. Dacă s-ar admite o asemenea obligație pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, nici faptul că pentru imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu mai este admisibilă acțiunea in revendicare, deși înainte de 14 februarie 2001 putea fi formulată, nu reprezintă o limitare a accesului liber la justiție. Posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 o procedură administrativă de soluționare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării și a unei acțiuni în revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză, reclamanta a mai invocat și prevederile art. 1din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca temei al acțiunii sale.
Instanța a apreciat că acest temei juridic nu poate fi reținut în cauza de față, întrucât reclamanta nu a justificat existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a se ridica problema vreunei atingeri aduse acestuia care să atragă incidența textului din Convenție menționat.
Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub protecția art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamantei că dreptul său de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al art. nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune ca reclamanta să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de față, reclamanta nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa în cauzele împotriva României, în situații similare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru României cererea n 51864/99 decizia Curții de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, arătând în esență următoarele:
Apreciază că în mod greșit instanța de fond a stabilit calea de atac pentru prezenta acțiune ca fiind recursul.
Solicită calificarea căii de atac în conformitate cu dispozițiile art. 282 Cod de procedură civilă. Prin precizarea valorii obiectului pricinii la termenul din data de 11 octombrie 2007 învederat că valoarea proprietății după prețuirea reclamantei este de 370.000 lei ( fila 57 dosar de fond). Această valoare nu a fost contestata de către pârâți.
Cu privire la primul capăt de cerere prin care a solicitat instanței de judecată să constate nulitatea absolută a deciziei de preluare nr. 1498/1963.
Instanța de judecată în fond a respins excepția lipsei de interes formulată de către Primăria Municipiului B, dar în mod greșit a admis inadmisibilitatea cu argumentul că nu se poate cere constatarea unui drept atunci când se poate solicita realizarea lui.
Apreciază că soluția instanței de fond este străina de natura pricinii. apelanta a solicitat ca instanța de judecată să constate nulitatea absolută a deciziei de preluare nr. 1498/1963 care nu ia fost comunicată niciodată până în prezent și să se constate ca măsură a naționalizării a fost una abuzivă, statul preluând imobilul fără de titlu.
Invocarea nulității absolute a deciziei de preluare este în interesul reclamantului atât timp cât prin această decizie există premisa să se aprecieze valabilitatea titlului statului.
Nulitatea absolută a unui act juridic nu se poate realiza prin intermediul unei acțiuni în revendicare, cel mult în cadrul acțiunii de revendicare, în mod implicit, instanța de judecată poate analiza pe cale de excepție nulitatea actului juridic, respectiv decizia de preluare nr. 1498/1963. Astfel acțiunea apelantei în revendicare prin comparare de titluri poate fi admisă doar în ipoteza în care se constată că titlul statului este unul nul întrucât nu au fost respectate dispozițiile legale în vigoare la momentul naționalizării sau preluarea a fost una abuzivă.
Cu privire la capătul al doilea al acțiunii prin care a solicitat în contradictoriu cu pârâții persoane fizice recunoașterea dreptului de proprietate prin comparare de titluri cu privire la proprietatea situată în B,- - 3,.9, sector 3.
Instanța de judecată a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, deși în situația de față reclamanta nu are altă cale de realizare a dreptului sau de proprietate întrucât nu există notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.
S-a reținut de către instanța de judecată că după apariția Legii nr. 10/2001, dispozițiile dreptului comun nu mai sunt incidente în cauză.
Instanța a reținut că această situație este justificată și prin prisma interesului menținerii și asigurării stabilității circuitului civil, instituindu-se de lege un criteriu de preferință pentru cei care au dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001, în opinia apelantei, reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și unitățile deținătoare (publice, ale administrației, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alte persoane decât cumpărătorii de la stat. Acest fapt reiese cu claritate din analiza coroborată a art. 1 care relevă că legea vizează acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, și art. 20 și următoarele care, prevăzând procedura de acordare a acestor măsuri reparatorii, reglementează notificarea deținătorului imobilului și actele pe care aceste organe le emit în vederea acordării măsurilor reparatorii.
Nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil. Singurele dispoziții din Legea nr. 10/2001 care au relevanță în ce privește dreptul comun și care sunt incidente și în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat sunt dispozițiile art. 46 (actualul art. 45).
Dar incidența art. 46 din Legea nr. 10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează însă la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, la analiza valabilității actului de vânzare - cumpărare ca act juridic, acest text nefăcând referire la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, nu modifică principiile comparării titlurilor și nici nu declară preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de un verus dominus. În același sens sunt și deciziile Curții Constituționale.
Soluția validată de instanța de fond în cadrul acestei revendicări atrage consecințe inacceptabile în raporturile de drept civil.
O astfel de interpretare ar semnifica faptul că recunoașterea "dreptului" cumpărătorului s-ar face prin "confiscarea" concomitentă a proprietății de la adevăratul proprietar care ar pierde dreptul de proprietate chiar ca efect al legilor reparatorii.
Prin decizia civilă nr. 473 din 19 martie 2009 Tribunalul București - Secția a Va Civilă a admis apelul, și a desființat sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, menținându-se soluția, date excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut următoarele:
Critica privind greșita respingere ca inadmisibilă a cererii de constatare a nulității deciziei de preluare este întemeiată.
Acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic este prin ea înseși o acțiune în realizare, necircumscriidu-se situațiilor prevăzute de art. Cod de procedură civilă.
În plus, față de obiectul propriu-zis al cererii și de motivarea dată de reclamantă, este evident că aceasta se înscrise în categoria de acțiuni permise expres de art. 6 din Legea nr. 213/1998, vizând stabilirea de către instanțele de judecată a valabilității titlului statului.
În ceea ce privește a doua critică, tribunalul a constatat, pe de o parte, că prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nu s-a statuat că acțiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun formulate după intrarea în vigoare a legii speciale ar trebui considerate ca inadmisibile a priori, iar - pe de altă parte - că motivarea dată de prima instanță soluției de admitere a excepției inadmisibilității revendicării este contradictorie, instanța arătând că nu este admisibilă o astfel de acțiune, dar procedând totuși la analizarea ei pe fond prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fără să fi dat părților cuvântul și pentru concluzii pe fond, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la apărare și la un proces echitabil.
Față de aceste împrejurări, în baza art. 295 și art. 297 alin. 1 teza I Cod de procedură civilă, tribunalul a admis apelul declarat de reclamantă și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Potrivit principiului tantum devolutum quantum apellatum, tribunalul a menținut soluția dată excepției lipsei de interes, care nu a fost criticată.
Împotriva deciziei din apel, pârâții și au declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac formulată, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului.
Recurenții au criticat decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele motive:
Față de excepția invocată de reclamantă în cererea de apel, apreciază că instanța de fond în mod corect a stabilit calea de atac ca fiind cea a recursului, iar pe cale de consecința solicită să se respingă această excepție - art. 2821Cod de procedură civilă.
Cu privire la primul capăt de cerere prin care s-a solicitat instanței de judecată să constate nulitatea absolută a deciziei de preluare nr. 1498/1963: instanța de fond în mod corect a admis inadmisibilitatea excepției lipsei de interes deoarece interesul este acea condiție de exercițiu a acțiunii civile care reprezintă folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acțiunii sale, constatarea unui drept al său, iar acest interes este dat de faptul că în urma acestei constatări reclamantul urmărește să solicite restituirea imobilului de la stat. Potrivit art. 111 Cod de procedură civilă reclamantul nu poate recurge la acțiunea în constatare dacă are deschisă calea acțiunii în realizare. În cauza de față reclamanta a promovat acțiunea în revendicare, nedepunând la momentul în care ar fi trebuit notificarea impusă de Legea nr. 10/2001, încercând astfel să profite prin această acțiune, de niște beneficii de la aceștia, cumpărători de bună credință.
Cu privire la capătul al doilea de cerere prin care s-a solicitat instanței recunoașterea dreptului de proprietate prin comparare de titluri și acesta este inadmisibil pe următoarele considerente:
Reclamanta a formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil la data de 14 august 2007, deci după data de 14 februarie 2001 data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Reclamanta nu a formulat o notificare Primăriei Municipiului B pentru restituirea imobilului în litigiu preluat de stat prin Decizia nr. 1498/1963, în temeiul Decretului nr. 111/1951, dar îl revendică de la foștii chiriași, actualii proprietari care l-au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 la data 06 aprilie 2000.
Acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile Codului civil este mijlocul juridic de drept comun de protejare a dreptului de proprietate. Dar în cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema posibilității recurgerii la acest mijloc juridic în condițiile reglementării altor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale, cum este Legea nr. 10/2001. Această opțiune - acțiunea pe dreptul comun - a fost închisă persoanelor interesate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepție făcând doar acele acțiuni care erau pendinte la data de 14 februarie 2001.
Imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condițiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă posibilitatea la acțiunea în revendicare de drept comun, Legea nr. 10/2001 oferind un mijloc juridic de protecție a dreptului de proprietate asupra acestor imobile.
Mai mult din Legea nr. 10/2001 coroborata cu dispozițiile dreptului comun și cu cele ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 care prevede că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", reiese că acțiunea de revendicare de drept comun este închisă.
Soluția stabilită de art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 este firească, fiind o apreciere elementara a principiului specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre o lege speciala și una generală.
După data de 14 februarie 2001 acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, deoarece imobilele preluate în mod abuziv fac obiectul unei legi speciale de reparație. C interesat este obligat să parcurgă procedura administrativă de restituire, fără a avea posibilitatea de a alege o alta cale, cum ar fi calea prevăzuta de legea generală.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege speciala față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate și cu excluderea normei generale. Prin urmare persoana interesată este obligată să urmeze procedura administrativă, iar în cazul în care nu urmează procedura administrativă lucru pe care reclamanta l-a făcut - de altfel singura cale rămasa valabilă, nu mai poate solicita restituirea bunului.
Mai mult, Înalta Curte de Casație și Justiție a României, în ședința de la data de 09 iunie 2008, prin Decizia nr. 33/2008 a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe Înalta Curte de Casație și Justiție a României privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 1945 - 1989, publicată în Monitorul Oficial, prin care concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale: "cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești stabilește:
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului, specialia generalibus derogant chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordante între legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeana a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Acesta prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul d e procedură civilă".
Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel potrivit art. 25 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingerea a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățita la secția civilă a Tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unitarii deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
Ap[elantii concluzioneaza in sensul ca reclamanta nu mai poate să folosească nici această cale de atac deoarece nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001.
În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 299 - 316 Cod de procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului și decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin sentința civilă nr. 3437/2008 Judecătoria Sectorului 3 Bar espins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei - intimate având ca obiect: constatarea nulității absolute a deciziei de preluare nr. 1498/1963 și obligarea recurenților - pârâți și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul preluat abuziv de statul român în perioada comunistă. Prin decizia pronunțată în apel, tribunalul a admis calea de atac formulată, desființând sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceiași instanță, pe considerentul că acțiunea reclamantei - intimate este admisibilă față de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizie civilă nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii.
Prin recursul declarat, pârâții și critică soluția instanței de apel, de desființare a sentinței atacate cu trimitere spre rejudecare susținând în esență faptul, că acțiunea, astfel cum a fost formulată de reclamantă, a fost în mod corect respinsă ca inadmisibilă, față de caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, consacrat de dispozițiile art. 111 Cod de procedură civilă si fata de faptul că, neformulând notificarea în sensul prevederilor Legii nr. 10/2001, reclamanta nu avea deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun", așa cum rezultă din dispozițiile actului normativ anterior menționat și cele statuate de instanță superioară prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii.
Având în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, fără caracter devolutiv, care permite reformarea hotărârilor definitive exclusiv pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 Cod de procedură civilă, Curtea constată că este în imposibilitatea de a proceda la analiza criticilor formulate de recurenți, atâta timp cât acestea nu sunt încadrate într-unul dintre motivele de casare sau modificare enumerate la art. 304 Cod de procedură civilă.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 306 alin. 3 Cod de procedură civilă prin care legiuitorul dă posibilitatea instanței să de-a calificarea legală, corectă, criticilor formulate de parte, Curtea constată că, practic, recurenții critică greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză (art. 6 din Legea nr. 312/1998 și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii). Apreciind că motivele formulate de recurenți sunt susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, Curtea va proceda la analiza criticilor cu care a fost sesizată din această perspectivă.
Cu privire la inadmisibilitatea primului capăt de cerere referitor la constatarea nulității absolute a deciziei de preluare a imobilului în litigiu, Curtea apreciază că instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, reținând în mod judicios că reclamanta, prin capătul de cerere formulat, vizează nevalabilitatea titlului statului, textul de lege anterior menționat recunoscând expres competența instanței de judecată de cenzura acest aspect. Pe cale de consecință, nu se poate reține inadmisibilitatea acestui capăt de cerere.
Argumentele invocate de recurenți, referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare nu sunt de natura să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care, reclamanta, prin cel de-al doilea capăt de cerere (care are fizionomia unei acțiunii în realizare) a solicitat revendicarea imobilului de la actualii posesorii (recurenții - pârâți și ). Practic, recunoscând interesul reclamantei de a cere să se constate nevalabilitatea titlului statului, acest capăt de cerere are caracterul unei chestiuni prejudiciale care, oricum are a fi analizată în cadrul celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect revendicarea imobilului. Așa cum a statuat doctrina și jurisprudența de esență acțiunii în revendicare este mecanismul comparării titlurilor de proprietate înfățișate de cele 2 părți litigante, în scopul stabilirii preferabilității unuia dintre ele. În cadrul operațiunii de comparare instanța de judecată analizează valabilitatea titlurilor părților (și eventual ale autorilor lor, dacă este cazul) sub aspectul legalității transmisiunii dreptului de proprietate asupra imobilului.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect obligarea recurenților - pârâți de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamantei - intimate, de asemenea, Curtea constată că solutia instanței de apel se bazează pe o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente. Astfel, Tribunalul București reține că, prin decizia nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii, nu s-a statuat în sensul inadmisibilități "de plano" a acțiunii în revendicare formulată după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care reglementează o procedură specială (în două etape: administrativă și judiciară, dacă e cazul) de retrocedare în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv sub regimul dictaturii comuniste.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia sus-menționată, arată că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea fostului proprietar de a recurge la acțiunea în revendicare deoarece este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul efectiv la justiție. Calificând acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun drept un remediu, menit să acopere neconvenționalitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 până la o eventuală intervenție legislativă, Înalta Curte de Casație și Justiție circumstanțiază admisibilitatea și temeinicia acțiunii în revendicare de două cerințe ce se impun a fi cumulativ îndeplinite: existența unui bun în patrimoniul revendicantului, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale de reparație, respectarea stabilitatii raporturilor juridice civile și respectarea dreptului de proprietate ocrotit de lege ce aparține altor titulari.
Urmând această linie de gandire, implementata de instanța supremă, prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii, anterior menționată, Tribunalul București în mod judicios a reținut în considerentele deciziei atacate, că motivarea dată de prima instanță excepția de inadmisibilitate este contradictorie, pentru că deși judecătoria admite excepția, trece totuși la analizarea pe fond a capătului de cerere având ca obiect revendicarea, raportându-se la dispozițiile art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, deși respinge acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, prima instanță în considerentele hotărârii pronunțate arată că reclamanta - intimată nu are un bun în sensul convenției și nici măcar o legitimă.
Pe calea de consecință, Curtea apreciază că decizia recurată este pronunțată în urma unei corecte interpretari și aplicării a prevederilor legale incidente în cauză, neputându-se reține niciuna din cele două ipoteze reglementate de prevederile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă: 1.lipsa temeiului legal (soluția dată nu-și găsește suportul juridic în legislația în vigoare la data pronunțării) și 2. Instanța recurge la textele de lege aplicabile dar pronunță o soluție prin care le încalcă sau le aplică greșit.
Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea, va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală soluția Tribunalul București de desființare a sentinței apelate cu trimitere spre rejudecare la aceiași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr. 473 din 19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
I
Red.
Tehnodact.
2ex./15 03 2010
-5.-;
Jud.3.-
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu, Claudiu Marius
