Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 280/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (2724/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.280
Ședința publică de la 04 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 3: Elena Vlad
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află pronunțarea, în complet de divergență, a cererii de apel formulată de apelantele reclamante și, împotriva sentinței civile nr.1444 din 25.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți și.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 23 aprilie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și pentru deliberare a amânat succesiv pronunțarea la data de 30.04.2009 și 4.05.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2, sub nr- la data de 19.1 0.2006 reclamantele și au chemat în judecată pe pârâții G și, solicitând instanței ca prin hotărâre a ce o va pronunța să dispună obligarea acestora să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie. nr. 7 situat în B,-, sector 2.
În motivarea acțiunii, se arată că reclamantele sunt moștenitoare ale defunctului, proprietar al apartamentului revendicat, în calitate de succesor al părinților săi, și. Prin Decretul 92/1950, act normativ abuziv, dat cu încălcarea Constituției din anul 1949 și a Codului civil, imobilul a fost naționalizat, deși bunicul reclamantelor era exceptat de la aplicarea decretului, fiind funcționar. Cu toate acestea, statul a vândut apartamentul în litigiu către pârâți, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 238/24.06.1997, astfel încât există două titluri de proprietate care emană de la autori diferiți. Se arată că titlul reclamantelor este preferabil, deoarece este temeinic consolidat, spre deosebire de cel al pârâților, care nu este consolidat pe un titlu de proprietate al vânzătorului; totodată, titlul reclamantelor a fost cel dintâi transcris, este un titlu valabil și are dată anterioară celui al pârâtei.
La termenul din 08.01.2007, reclamantele și-au modificat acțiunea, arătând că se judecă în calitate de pârâți cu și, având în vedere dezbaterea succesiunii autorului G, conform certificatului de moștenitor nr. 19/19.06.2006.
Prin sentința civilă nr. 2324/26.03.2007 pronunțată de Judecătoria Sectorul 2, dosar nr-, au fost respinse excepțiile autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale active, excepția inadmisibilității acțiunii și a fost admisă acțiunea și au fost obligați pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie. nr. 7 situat în imobilul din B,-, sector 2.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs la data de 16.08.2007, pârâta și, care a fost înregistrat pe Tribunalului B, Secția a III-a Civilă, la data de 31.08.2007, sub nr-.
În motivarea recursului, s-au reluat apărările făcute prin întâmpinare depuse la dosarul de fond, referitoare la excepțiile invocate și pe fondul cauzei. La termenul 11.01.2008, tribunalul a calificat calea de atac ca fiind apelul, pentru considerentele avute în vedere prin încheierea de ședință de la aceeași dată.
La termenul din 07.12.2007, apelanții au invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, excepția necompetenței materiale a judecătoriei în soluționarea fondului cauzei.
Prin decizia civilă nr.809 A/13.06.2008 a Tribunalul București Secția a III-a Civilă s-a admis apelul declarat de apelanții pârâți și, împotriva sentinței civile nr.2324/26.03.2007, pronunțată de către Judecătoria Sectoru lui 2 B, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, a anulat sentința apelată și s-a reținut cauza pentru judecarea în fond, ca fiind de competența tribunalului, a dispus trimiterea dosarului la registratura generală a Tribunalului București, în vederea repartizării aleatorii a cauzei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a IV -a civilă, la data de 25.07.2008, sub nr-.
Pârâții au reiterat, în această fază procesuală, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat, renunțându-se la excepția nulității cererii de chemare în judecată pentru netimbrarea cererii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
Prin sentința civilă nr.1444/25.09.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă respinge excepția inadmisibilității și excepția autorității de lucru judecat ca neîntemeiate; a respins acțiunea ca neîntemeiată formulată de reclamanții și ; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității acțiunii și excepția autorității de lucru judecat potrivit dispozițiilor art. 137 alin. 1. se constată că excepțiile sunt neîntemeiate pentru următoarele motive de fapt și de drept:
Inadmisibilitatea este definită ca acea sancțiune procesuală care intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la care partea nu are acces (care nu este prevăzută de lege), sau la care nu poate recurge decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile.
În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil, despre care reclamanții susțin că au calitatea de proprietari și care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în temeiul Decretului 92/1950.
Cum, prin ipoteză, imobilul nu se mai află în posesia unei" unității deținătoare întrucât a fost înstrăinat către pârâți rezultă că nici notificarea - și deci, declanșarea procedurii prealabile - nu mai sunt posibile, pentru a se pune problema incidenței dispozițiilor art. 47 alin 2 din Legea nr. 10/2001 (care impun suspendarea procedurii prealabile până la rezolvarea acțiunilor în justiție) sau a admisibilității acțiuni în revendicare.
A aprecia, în sensul inadmisibilității unor acțiuni, pe motiv că partea nu a urmat o procedură prealabilă la care legea nu o obligă, atâta vreme cât nu se încadrează în nici una din ipotezele reglementate de dispozițiile speciale vizând procedurile de restituire, înseamnă o îngrădire a accesului la justiție.
În consecință, în speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr. 10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidentă procedura administrativă, prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât, în mod evident, nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamantele au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
Așadar, tribunalul a apreciat că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece nici un text de lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni (acțiune în revendicare împotriva persoanei fizice deținătoare a imobilului), iar respingerea acțiunii pentru acest motiv ar însemna, în mod evident, o încălcare a dreptului la acces în justiție a reclamantului.
Prin urmare, adoptarea Legii nr.10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care, persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat, urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr.112/1995. Interpretarea ilustrată de pârâți echivalează cu anihilarea vocației persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, în condițiile în care, nici o altă instanță nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenției sale cu privire la bunul în concret revendicat în justiție, în speță,. 7 din imobil.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat ce a fost analizată de instanță prin prisma apărărilor formulate de către pârâți, consideră că prin raportare la dispozițiile art.1201 cod civil și art.166 Cod procedură civilă, excepția este neîntemeiată.
Litigiul precedent a fost declanșat de, autorul reclamantelor din prezenta cauză, în contradictoriu cu pârâtele Consiliul General al Municipiul B și, și a avut ca obiect constatarea inaplicabilității Decretului nr.92/1950, în cazul imobilul din-, sector 2 și obligarea pârâtelor să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil.
Inițial, pricina a format obiectul dosarului nr.14439/1999 al Judecătoriei Sectorului 2 B, fiind soluționată în primă instanță prin sentința civilă nr.2688/03.03.2000 (filele 29-30). În acel cadrul procedural, au formulat cereri de intervenție proprietarii de locuințe din imobilul situat în-, sector 2, dobândite prin contractele încheiate în baza Legii nr.112/1995, printre care și pârâta și soțul său, G, atunci în viață.
Cu ocazia judecății în primă instanță, reclamantul a renunțat la revendicarea apartamentelor ce au făcut obiectul înstrăinării în temeiul Legii nr.112/1995, iar obiectul fondului cauzei l-a reprezentat doar revendicarea părții din imobil ce nu a fost înstrăinată de către stat, iar pricina s-a soluționat pe fond, prin sentința civilă nr.832/07.06.2000, în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată și s-a pronunțat în contradictoriu doar cu pârâtele Consiliul General al Municipiul B și.
Prin urmare, este fără echivoc faptul că între pricina astfel soluționată în cadrul procesului anterior și pricina pendinte, nu există identitate de părți, în sensul impus de art.1201 Cod civil, pentru a opera autoritatea de lucru judecat.
Analizând cauza ca fundament juridic al acțiunii formulate, instanța a arătat că, în litigiul ce a făcut obiectul judecății anterioare, cererea în revendicare a fost formulată de către reclamant, ca o consecință a constatării inaplicabilității Decretului 92/1950 asupra imobilului litigios, iar restituirea în natură să fie dispusă ca urmare a trecerii imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, iar în litigiul pendinte, cauza este dată de compararea titlurilor părților prin analiza preferabilității titlului statului potrivit art. 480.civ.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că, întrucât atât reclamanții, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Tribunalul a reținut că, potrivit art.46 alin.2 din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.
În speța dedusă judecății, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular; contractantul să fie de bună-credință și, în plus, să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
În speța dedusă judecății, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții au fost de bună-credință, deoarece nu exista nici o probă contrară, iar în favoarea pârâților operează prezumția de bună-credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art.1899 al.2 Cod civil, art.486 și art.487 Cod civil.
În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român), creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezență și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.
Reclamanții nu au promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că, titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamanților.
Tocmai pornind de la considerentele hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care instanța se va referi în continuare, va analiza buna-credință a subdobânditorilor și, în raport de probele administrate în cauză, a considerat că subdobânditorii au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare întrucât aceștia s-au încrezut în titlul statului, care nu era contestat de către reclamanți, la data cumpărării, nu era formulată în temeiul Legii nr.112/1995, cerere de restituire în natură sau de acordare despăgubiri, astfel că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, exista o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de a înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 06.03.1945 - 22.12.1999.
Prin deciziile pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei în aplicarea art. 1 din Codul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, calitatea de titular al dreptului de proprietate, există conform jurisprudenței CEDO, numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, or, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.
Or, în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca li Pinc contra Cehiei) care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
de toate aceste susțineri, tribunalul constată că potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul apreciază că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamantă prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.
Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Împotriva sentinței civile nr.1444/25.09.2008, au declarat apel reclamantele și.
În motivarea apelului, reclamantele arată că din analiza sentinței pronunțată de instanța de fond rezultă că aceasta a fost argumentată pe considerente contradictorii.
Astfel, o dată instanța constată că "acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea 10/2001, fiind o acțiune în comparare de titluri" (fila 4 - sentința civilă nr. 1444/2008) și, prin urmare, respinge excepția inadmisibilității ca fiind neîntemeiată (fila 3). Pe de altă parte, pe fondul cauzei, prima instanță face aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. 2 din legea 10/2001. Cu alte cuvinte, instanța a constatat că acțiunea este supusă dreptului comun, dar criteriile folosite pentru compararea celor 2 titluri de proprietate sunt cele prevăzute de legea specială, lege pe care instanța a respins-o, pe cale de excepție, ca fiind inaplicabilă în speță.
De asemenea, instanța a mai constatat că, "în condițiile nefinalizării cererii de acordare a despăgubirilor bănești" și în condițiile neîndeplinirii criteriilor prevăzute de art. 47 - Legea 10/2001, în sensul existenței unei hotărâri judecătorești irevocabile care să acorde dreptul doar la despăgubiri bănești, dispozițiile din Legea 10/2001, nu constituie, în cauză, un impediment pentru "adevăratul proprietar al imobilului preluat abuziv de Stat, pentru a-i fi recunoscut dreptul său de proprietate, redobândirea efectivă a posesiei imobilului" și nici un impediment pentru "redobândirea plenitudinii prerogative lor ce definesc acest drept".
Pe fondul cauzei, instanța, în temeiul art. 18 Legea 10/2001, a constatat ca fiind singura modalitate de reparare a prejudiciului nostru acordarea de despăgubiri bănești iar repararea în natură a daunei, ca principiu esențial de drept, nu se poate aplica, în opinia instanței.
În al doilea rând, instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive.
Dispozițiile art. 45 alin 2 din Legea -, conform cărora actele juridice încheiate în baza Legii 112/1995 sunt lovite de nulitate absolută cu excepția cazului în care sunt încheiate cu bună-credință. După cum se observă, din conținutul articolului menționat, buna-credință invocată de instanța de fond este doar un principiu care înlătură răspunderea dobânditorului, în cazul formulării unei acțiuni în nulitate absolută. Ori, în speță, ne aflăm în cazul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, așa cum instanța a constatat.
Dispozițiile art. 45 alin. 1 - Legea - - deoarece instanța a constatat în mod greșit ca imobilul a fost vândut cu respectarea dispozițiilor legale.
În speță, la data înstrăinării, statul deținea imobilul fără titlu și nu putea să-l înstrăineze, pentru simplul motiv că îi lipsea temeiul legal și pentru faptul că decretul 92/1950, reprezintă un act care contravine tuturor normelor de drept fundamentale de la data emiterii lui.
În altă ordine de idei, inadmisibilitatea invocării principiului bunei-credințe în păstrarea validității contractului rezultă din două considerente foarte importante:
- buna-credință nu poate duce, în sistemul nostru, de drept la nașterea unui patrimoniu, respectiv la constituirea unui drept de proprietate,
- orice persoană este presupusă a fi cunoscătoare a sistemului de legi în vigoare pe teritoriul unui stat.
Cu alte cuvinte, chiriașul a cumpărat un bun despre care știa, în temeiul art. 9 coroborat cu art. 14 din Legea 112/1995, sau despre care trebuia să știe, că acesta aparține altor proprietari, că a fost preluat de către statul comunist în condiții notorii, prin abuz și nu în condiții obișnuite ci dubioase care exclud buna-credință, care nu este in dreptul român constitutivă de drepturi precum: legea, vânzarea, schimbul, donația, hotărârea judecătorească etc. (art. 664 Cod civil).
trebuiau să depună minim de diligență, consultând cărțile funciare sau registrele de inscripțiuni dar fundamental este faptul că trebuia să verifice anexele Decretului 92/1950. Nefăcând aceste minime verificări trebuie să suporte consecințele potrivit principiului eroarea de drept nu înlătură răspunderea chiriașilor.
Pe cale de consecință, pentru argumentele invocate, reclamantele solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii ca fiind întemeiată și fondată, menținerea respingerii celor 2 excepții, ca fiind neîntemeiate și nefondate.
La data de 12.03.2009 când curtea a rămas în pronunțare, nu s-a putut întruni majoritatea legală, pricina judecându-se din nou în complet de divergență, conform art. 257 și următoarele Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel, curtea în majoritate a constatat nefondat apelul pentru următoarele considerente.
Primul motiv de apel, referitor la motivarea sentinței de fond prin prisma reținerii unor considerente contradictorii, nu este întemeiat întrucât s-a reținut doar că dispozițiile legii 10/2001 nu determină, de plano o inadmisibilitate a acțiunii în revendicare, fiind necesar a analiza circumstanțele concrete ale fiecărui litigiu, fără a face totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Prin urmare, sub aspect procedural dispozițiile legii 10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480. civil ci, în considerarea prevederilor de drept substanțial ale legii 10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.
Nici al doilea motiv referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 45 alin 1 și 2 nu poate fi primită întrucât, prin reglementarea din cele două articole nu s-a urmărit exclusiv menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună credință,așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior, în considerarea ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și a stabilității actelor juridice civile încheiate.
De vreme ce, în speță, prin sentința civilă nr. 2688/3.03.2000 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 B în dosarul nr. 14439/1999 s-a statuat cu putere de lucru judecat că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, iar reclamantul nu a promovat acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare al pârâților, nu se poate susține că ar fi necesar să depună chiriașii minime diligențe, pentru verifica situația juridică a imobilului, în caz contrar fiind considerați de rea credință.
Din punct de vedere juridic, buna credință este definită prin prisma dispozițiilor art. 1898. civil ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea, sarcina probei revine întotdeauna celui care invocă reaua credință. Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, aceștia ar fi fost considerați de rea credință. Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada comunistă și că ar putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II aaa rt. 46 alin. 2 fără aplicație, deoarece prin ipoteză toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există această posibilitate. Existența unor litigii cu privire la preluarea imobilelor de către statul român, nu exclude preluarea valabilă și calitatea statului de proprietar, cu atât mai mult cu cât, în prezentul litigiu, nu se poate relua această discuție, cu autoritate de lucru judecat fiind statuat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil în baza decretului 92/1950.
De altfel, în urma examinării hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele având ca obiect imobilele preluate de stat, instanța europeană a reținut că au fost încălcate exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 în toate cazurile în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speță, în condițiile în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a statuat că preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței CEDO exprimate în cauza Raicu contra României din 2006 pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul legii 112/1995, li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fot înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995, precum și în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu bună credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea și Pinc) și că persoanele care au dobândit bunurile de bună credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, cu referire la prevederile imperative ale legii speciale care, altfel ar fi eludate.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 296. pr. civ. Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În opinie majoritară:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante și, împotriva sentinței civile nr.1444/25.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu pârâții și .
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04.05.2009.
JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - - -
Red.
Tehnodact. /6 ex./26.05.2009
- Secția a IV-a Civ. -
OPINIE SEPARATĂ
Dacă în ceea ce privește soluția dată primului motiv de apel, mă raliez considerentelor majorității, în ceea ce privește fondul apelului prezent, am opinat în sensul admiterii acestuia, pentru următoarele considerente:
Astfel, sub aspectul fondului, analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație.
Consider așadar că tribunalul, în mod legal, având în vedere dispozițiile cuprinse în Legea nr.247/2005, care declară abuziv în totalitate Decretul nr.92/1950, fără a se mai face diferență între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare, apreciat nevalabilitatea titlului statului asupra acestui imobil. Astfel, se recunoaște explicit de către legiuitor că Decretul nr.92/1950 sub imperiul căruia imobilul a fost preluat de stat, se afla în vădita contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art.8 care recunoștea și garanta prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art.17 pct.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală, la 10.12.1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului încriminat.
Faptul că anterior, printr-o hotărâre judecătoreasca s-a reținut că la momentul preluării bunului, erau aplicabile în persoana autorului reclamantelor prevederile acestui decret, cercetarea judecătoreasca limitându-se la aceasta constatare, nu poate conduce la o altă soluție, în ceea ce privește caracterul abuziv al acestei preluări, consacrată în art.2 alin.1 lit. a din Legea nr. 10/2001, republicată.
În raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (CauzaStrăin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005, CauzaKatz împotriva României,hotărârea din 20 ianuarie 2009), iar, în CauzaPorțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006, notat că "la 22 iulie 2005 fost adoptată Legea nr.247/2005, care modifică Legea nr.10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire". În același sens, este și Cauza Ruxanda împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006. Raportat la aceste argumente deduse jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului care face trimitere la Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la momentul formulării acțiunii reclamantelor, rezultă că, la data introducerii acțiunii, acestea erau deținătoarele unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Totodată, în cauză nu s-a probat că până la acest moment, acestea ar fi primit despăgubiri pentru imobilul revendicat și înstrăinat de stat, ceea ce în opinia CEDO reprezintă o privare de proprietate contrară art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Pe de altă parte, la rândul lor, pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 7 ce face obiectul acțiunii în revendicare, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.238/1997, perfectat în temeiul Legii nr.112/1995, fiind în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO titularii unui bun.
În virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006 și pârâților, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995, li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 (art.18 lit.d, actualmente lit.c din Legea nr.10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art.46 alin.2, în prezent art.45 alin.2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și Pinc). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Or, într- astfel de situație, Decizia în interesul legii nr.33/2008 impune o comparare a celor două titluri exhibate de părți, argumentele fiind evident similare, atât pentru chiriașul-cumpărător, cât și pentru proprietarul expoliat: "Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Raportat la această situație de fapt reținută de către instanța de fond, Curtea retine că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin. 3 Cod procedură civilă.
Prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
Din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale, rezultă că afectarea prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți.
În cadrul procesual prezent privind revendicarea, fixat deja în prezenta cale de atac și asupra căruia instanța nu poate interveni, în care pârâți indicați în acțiune sunt doar foștii chiriași-cumpărători - care evident, nu ar putea fi obligați la plata de despăgubiri bănești către reclamante - dezdăunarea reclamantelor prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât restituirea în natură se impune ca unică măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantelor către chiriași, urmând a se da prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), în anumite condiții, precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamantei la o nouă procedură.
Înalta Curte leagă totodată, acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr.1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, în cadrul unei acțiuni scutită de plata taxelor de timbru, pârâții având totodată posibilitatea de a formula cerere de chemare în garanție pentru evicțiunea consumată, totală, potrivit dreptului comun în materia efectelor contractului de vânzare-cumpărare, îndreptată împotriva vânzătorului, astfel încât dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu ar fi afectat în mod substanțial.
Pentru ansamblul acestor considerente, am opinat în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamante și a obligării pârâților la a lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul pârâților.
PREȘEDINTE,
MARI -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Andreea Doris Tomescu, Elena Vlad
