Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 283/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 283
Ședința publică de la 17 2008
PREȘEDINTE: Nela Drăguț
JUDECĂTOR 2: Mariana Mudava
Grefier: - - -
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din ședința publică din data de 3 2008, privind judecarea apelului formulat de reclamantul G, domiciliat în B, sector 5,-,. 1,. 1,. 1,. 7, împotriva sentinței civile nr. 72 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, G, având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Dezbaterile din ședința publică de la data de 3 2008, au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Asupra apelului de față;
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Mehedinți la data de 15.02.2008, reclamantul Gac hemat în judecată pe pârâții, G și, pentru a fi obligați să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în municipiul DTS,-.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este succesorul proprietarului imobilului naționalizat, imobil ce a fost dobândit prin actul de vânzare autentificat sub nr. 173/12.03.1945, compus din teren având dimensiunile de 23,60 și 71,50 (aproximativ 1800 mp), și o construcție edificată în anul 1946.
Prin sentința civilă nr. 1440/10.10.2006, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naționalizare în mod abuziv, deci fără titlu, fapt ce determină situația juridică prin care proprietarul și continuatorul acestuia - reclamantul G este proprietarul neposesor, acesta nepierzându-și dreptul de proprietate, astfel că începând cu anul 1945 este proprietar asupra terenului prin cumpărare, din anul 1946 proprietar asupra construcției prin edificare, iar din anul 1950 pierdut posesia imobilului, prin naționalizare abuzivă.
În baza contractului de vânzare cumpărare nr. 225/24.06.1999 pârâții și, care aveau calitatea de chiriași la acel moment, au obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat compus din 2 camere, având în folosință pe durata existenței construcției suprafața de teren de 50
p.Dreptul de proprietate asupra cotei indivize asupra terenului de sub construcție a fost obținut prin Ordinul Prefectului nr. 160/F/2001, cu aplicarea art.36 din Legea nr.18/1991.
În baza contractului de vânzare cumpărare nr. 88/31.03.1987 și, de asemenea chiriași la acel moment, au obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat, compus din 4 camere, precum și folosința pe durata existenței construcției asupra terenului în suprafață de 120 mp.
Dreptul de proprietate asupra cotei indivize din terenul aflat sub construcție a fost obținut prin Ordinul Prefectului nr. 161/F/2001prin care, cu aplicarea art.36 din 18/1991, s-a acordat dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 120 mp, din totalul de 830 mp.
În baza contractului de vânzare cumpărare nr. 36/04.03.1997, chiriașul a obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat compus din două camere și dreptul de folosință pe durata existenței construcției asupra terenului de 96 mp.
Prin Ordinul Prefectului nr. 507/F/2000 s-a acordat dreptul de proprietate asupra terenului de 116,83 mp pârâtului, în calitate de moștenitor al cumpărătorului.
In baza contractului de vânzare cumpărare nr. 45/10.03.1997 chiriașii G și, au obținut dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat în suprafață construită de 207,67 mp, precum și dreptul de folosință pe durata existenței construcției asupra terenului în suprafață de 140 mp.
In baza Ordinului Prefectului nr. 32/F/2000, pârâții au devenit proprietarii terenului în suprafață de 257,61 mp, ordin ce a fost anulat prin decizia civilă nr.1091/R/13.09.2007 pronunțată de Tribunalul Mehedinți.
Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480 - 481 Cod civil, raportat la art.25 al.1 din Legea nr.7/1996 republicată, apreciind că dreptul său de proprietate constituit din actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 173/12.03.1945 și prin construcția edificată în anul 1946 este preferențial dreptului de proprietate dobândit de către pârâți prin contractele de vânzare cumpărare menționate.
Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantului.
In motivarea întâmpinării au arătat că situația juridică a imobilelor cu destinație de locuință trecute în proprietatea statului după 06.03.1945 a fost și este reglementată de legi speciale, astfel că nu mai este posibilă revendicarea acestor imobile pe calea acțiunii de drept comun.
Au arătat în acest sens, că reclamantul a uzat de dispozițiile legilor speciale, dispunându-se acordarea de despăgubiri bănești pentru o parte din imobil, iar pentru altă parte s-a dispus restituirea în natură.
Că, după emiterea hotărârii nr. 60/03 iunie 1996, de către Comisia județeană de aplicare a Legii nr.112/1995, hotărâre ce a fost comunicată reclamantului nefiind contestată, s-au vândut de către RA Lotus DTS apartamentele deținute cu chirie pârâților, în baza cererilor formulate de către aceștia.
La data de 15 august 2002 reclamantul a solicitat constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate între RA Lotus și pârâți, iar, prin sentința civilă nr. 7342/2002 Judecătoria Drobeta Turnu Sa respins acțiunea reclamantului, soluție ce a fost menținută de Tribunalul Mehedinți și Curtea de APEL CRAIOVA, reținându-se în mod definitiv și cu putere de lucru judecat, că actele de vânzare cumpărare au la bază buna credință a pârâților și sunt pe deplin valabile și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare la data încheierii lor.
Prin sentința civilă nr.72 din 08 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, s-a respins ca nefondată acțiunea civilă formulată de reclamantul G, în contradictoriu cu pârâții -, G, și.
Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere probatoriul administrat, respectiv hotărâri judecătorești, ordine emise în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr.18/1991, hotărâri emise ca urmare a declanșării procedurii prevăzute de Legea nr.112/1995, încheieri de carte funciară, acte de proprietate exhibate de părți.
A procedat la compararea titlurilor părților litigante și a dat preferință titlului pârâților, dând eficiență teoriei principiului aparenței de drept.
Instanța de fond a făcut trimitere la cauza Raicu contra România, în virtutea căreia a statuat că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii nr.112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și executorie, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Împotriva sentinței în termen legal a declarat apel reclamantul, susținând că este nelegală și netemeinică.
În motivele de apel, reclamantul susține în esență că:
- instanța de fond a omis să se pronunțate asupra comparării titlurilor, deși a fost investită cu acest aspect;
- greșit a fost respinsă acțiunea ca nefondată pe considerentul că reclamantul nu a atacat actele emise în temeiul Legii nr.112/1995, ceea ce constituie o interpretare și aplicare eronată a legii;
- greșit s-a motivat soluția pe teoria aparenței în drept, în scopul dobândirii dreptului de proprietate de către pârâți, deoarece această teorie nu se aplică decât în cazul acțiunilor având ca obiect constatarea valabilității sau nevalabilității contractului de vânzare - cumpărare de către pârâți - foști chiriași;
- interpretarea eronată a jurisprudenței CEDO, respectiv a Hotărârii Raicu versus România, întrucât această hotărâre nu are aplicabilitate în speță;
- susținerile instanței prin care se arată că similar cauzei Raicu versus România, impune respingerea acțiunii ca nefondată, pe considerentul stabilității raporturilor juridice și neprejudicierii noului proprietar trebuie privite și analizate prin prisma respectării dreptului de proprietate al adevăratului proprietar, pentru că în caz contrar, s-ar încălca dreptul acestuia, situație ce ar putea antrena o răspundere materială a Statului Român, comparativ cu situația noului proprietar, căruia nu i se poate crea decât un prejudiciu material în situația deposedării de bun;
- deși instanța de fond a fost investită cu o acțiune în revendicare a unui imobil pentru care există titluri de proprietate obținute de la autori diferiți, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra petitului cu care a fost investită.
Apelul este nefondat.
Reclamantul apelant Gai nițiat prezentul demers judiciar, în contradictoriu cu pârâții, G și, pentru revendicarea imobilului situat în Dr. Tr. S,-.
Imobilul din litigiu a fost dobândit de autorul reclamantului cu actul de vânzare - cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Mehedinți sub nr.173/12.03.1945, iar prin Decretului - lege nr.92/1950 a fost naționalizat.
După apariția Legii nr.112/1995 reclamantul, în calitate de moștenitor legal conform certificatului de calitate, a uzat de procedura specială instituită de această lege, finalizată prin emiterea Hotărârii nr.60/1999 emisă de Comisia Județeană M de aplicare a Legii nr.112/1995, prin care s-a aprobat acordarea despăgubirilor către reclamant pentru imobilul naționalizat, cuantumul acestora fiind stabilit prin Hotărârea nr.557/1999 a Comisiei Județene M de aplicare a Legii nr.112/1995.
Întrucât hotărârile emise în temeiul Legii nr.112/195 nu au fost contestate de reclamantul moștenitor, imobilul construcție din litigiu a fost înstrăinat prin contractele de vânzare - cumpărare depuse la dosar, către pârâți, iar pentru terenul de sub construcție au fost emise ordine de Prefectură în conformitate cu art. 36 din Legea nr.18/1991.
Reclamantul apelant a solicitat anularea contractelor de vânzare - cumpărare exhibate de pârâți, acțiunea fiind respinsă prin sentința civilă nr.7342/2002 a Judecătoriei Dr. Tr. S, definitivă prin decizia civilă nr.411/2003 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, irevocabilă prin decizia civilă nr.4023/2003, pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA, deci contractele de vânzare -cumpărare contestate au rămas în ființă, continuând să-și producă efectele.
În speța dedusă judecății, instanța de fond a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părților litigante.
Reclamantul apelant a exhibat drept titlu actul de vânzare - cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Mehedinți sub nr.173 din 12 martie 1945, prin care autorul său a dobândit imobilul litigios, constituit din teren având dimensiunile de 23,60. și 71,50. și o construcție edificată în anul 1946 în baza autorizărilor necesare, emise în anul 1946,imobil naționalizat prin Decretul - lege nr.92/1050. Reclamantul a contestat actul de naționalizare, iar prin sentința civilă nr.1440/2006, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr.8342/2006, definitivă și irevocabilă, s-a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naționalizare, în mod abuziv, fără titlu.
Pârâții au exhibat drept titluri de proprietate contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu RA LOTUS consolidate prin respingerea acțiunii în anulare a acestora, cu reținerea bunei - credințe a părților la încheierea lor.
Comparând titlurile de proprietate prezentate de părțile litigante, instanța de fond a dat preferință titlului pârâților, apreciind că este mai bine caracterizat, prin prisma principiului validității aparenței în drept - error communis facit jus ( eroarea comună este creatoare de drept ).
Acest principiu sugerează observarea următoarelor condiții: eroarea comună nu este o eroare universală, dar ea trebuie să fie o eroare colectivă, apreciată după un criteriu calitativ, în sensul că orice om prudent și diligent aflat în aceeași situație, ar fi convins de aparențe; victima persuasiunii trebuie să fi fost de bună - credință ( eroarea colectivă să se realizeze și ca eroare individuală a celui neștiutor); eroarea privește atât eroarea de fapt, cât și eroarea de drept.
În consecință, criticile apelantului reclamant referitoare la omisiunea instanței de fond, privind compararea titlurilor, precum și motivarea soluției pe teoria aparenței în drept, sunt neîntemeiate și urmează a fi înlăturate.
Neîntemeiată este și critica invocată de reclamant, privind omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra petitului formulat, respectiv acțiunea în revendicare și urmează a fi înlăturată.
Acțiunea a fost promovată de reclamant la data de 15 februarie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, iar jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție este în sensul respingerii acțiunii în revendicare, promovate după apariția legii speciale, fie reținându-se doar buna - credință a cumpărătorilor, fie apreciind ca aplicabilă aparența în drept, întrucât reclamantul are la îndemână legea specială de reparație.
Această problemă a fost tranșată de ICCJ în dosarul nr.60/2007 care s-a pronunțat la 9 iunie 2008, în sensul că: " în acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, Secțiile Unite, decid:
Concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială ( Legea nr.10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".
Legea nr.10/2001 derogă de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480 și 481 cod civil și prevede o procedură specială prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referință, procedură care presupune parcurgerea fazei prealabile obligatorii, ce se declanșează odată cu înregistrarea notificării, finalizată printr-o dispoziție ce poate fi contestată în justiție.
Apelantul a valorificat această lege, a parcurs procedura prealabilă în ceea ce privește bunul litigios, finalizată prin emiterea Dispoziției nr.1909/19.09.005 de către Primăria Dr. Tr.
Prin această dispoziție a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, pentru acest imobil ( teren în suprafață de 544. și construcții) s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin aceeași dispoziție s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 285,93. teren ocupat de chiriași, din care 96,14. construcții. Reclamantul a uzat și de faza judiciară, contestând dispoziția, iar prin sentința civilă nr.1440/10 octombrie 2006 Tribunalului Mehedinți, definitivă prin decizia civilă nr.- a Curții de APEL CRAIOVA, irevocabilă, a fost anulată Decizia nr.103/28.02.2005 emisă de SC "" SA,s-a constatat că terenul în suprafață de 962., ce face parte din totalul terenului de 1687. a fost preluat abuziv cu încălcarea art. I și II din Decretul - lege nr.92/1950, a fost obligată această pârâtă să emită o decizie ( dispoziție ) motivată, privind restituirea către reclamant în natură a suprafeței de 962. situată în Dr. Tr. S,-.
Deci, reclamantul apelant a beneficiat de restituire parțială în natură a imobilului litigios, astfel: prin hotărâre judecătorească urmează să i se emită dispoziție de restituire pentru suprafața de 962. iar prin Dispoziția nr.1909/2005 a Primăriei Dr. Tr. S, i s-a restituit suprafața de 285,93 mp. teren, pentru diferența de teren nerestituită și pentru construcții urmează să primească despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001.
Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a jurisprudenței CEDO este întemeiată, însă aceasta nu schimbă soluția pronunțată.
Cauza Raicu împotriva României, la care face trimitere instanța de fond, nu are aplicabilitate în speță, deoarece circumstanțele cauzei sunt diferite.
Obiectul acțiunii este revendicarea unui apartament înstrăinat de stat în condițiile legii nr.112/1995, însă vânzarea este anulată în urma promovării unui recurs în anulare de procurorul general, Curtea Supremă de Justiție reținând în 2003 reaua - credință a părților la încheierea vânzării.
În cauza dedusă judecății, contractele de vânzare - cumpărare ale apartamentelor deținute de chiriași sunt menținute.
O cauză asemănătoare celei în discuție, soluționată de CEDO, este cauza Păduraru împotriva României.
În această speță se dezbate problema dreptului de proprietate privind un imobil naționalizat fără titlu, admisibilitatea acțiunii în revendicare înainte și după înstrăinarea de către stat a apartamentelor deținute de chiriași, refuzul autorităților de a restitui apartamentele înstrăinate, datorită bunei - credințe a cumpărătorilor, posibilitatea proprietarului de promovare a unei acțiuni în revendicare după respingerea acțiunii în anulare a contractelor de vânzare - cumpărare și posibilitățile oferite proprietarilor după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, lege care prevede exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent.
Concluziile Curții au fost în sensul că aceasta nu are obligația să definească noțiunea de " bună - credință" în dreptul român și nici să analizeze buna - credință a cumpărătorilor, deoarece Curtea nu are obligația de a se substitui instanțelor interne.
Reține Curtea de asemenea că, după intrarea în vigoare a legii nr.10/2001, există posibilitatea unei restituiri prin echivalent, prin jocul combinat al art.18 lit. d și 46 alin. 2 din Legea nr.10/2001, că nu mai este permisă promovarea unei acțiuni în revendicare grefată pe dreptul comun, că și dacă s-ar promova o asemenea acțiune, șansele de reușită ar fi minime, datorită jurisprudenței instanței supreme.
Că, schimbarea imprevizibilă de jurisprudență are ca efect privarea proprietarului de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foștilor chiriași.
Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerență în fața chestiunii de interes general, care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa, în virtu6tea decretului de naționalizare.
Că, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura proprietarului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, încălcând astfel "justul" echilibru ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Față de considerentele mai sus - expuse, se constată că soluția pronunțată este în sensul jurisprudenței instanței supreme, respectă îndrumările deciziei în interesul legii, pronunțată de ICCJ în iunie 2008, obligatorii pentru instanțe, situație în care în baza art. 296 Cod pr. civilă urmează a se respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de reclamantul G, împotriva sentinței civile nr. 72 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, G,.
Cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 17 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
Grefier,
- -
Red.Judec.-
Tehn./10 ex.
16.10.2008
Jud.fond
Președinte:Nela DrăguțJudecători:Nela Drăguț, Mariana Mudava
