Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 287/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

(39/2008)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.287

Ședința publică de la 12.02.2009.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Rodica Susanu

JUDECĂTOR 2: Ilie Mari -

JUDECĂTOR 3: Cristina Nica

GREFIER - - -

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 1313 din 26.10.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante și.

are ca obiect - acțiune în revendicare.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul ta pentru lipsind recurenta pârâtă, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/13.12.2007, eliberată de Baroul București (fila 10 dosar) și avocatul pentru intimatele reclamante - și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -, eliberată de Baroul București (fila 20 dosar).

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței atașarea dosarului de fond, restituit de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentei pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii apelului, a schimbării hotărârii primei instanțe și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii în revendicare, pentru următoarele considerente:

Consideră că instanța de apel, prin respingerea motivelor de ordine publică, care priveau inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și excepția lipsei calității procesuale active, a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.

În ceea ce privește motivarea instanței de apel, potrivit căreia acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia împotriva chiriașului cumpărător, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, nu poate deveni inadmisibilă decât în baza unei dispoziții legale exprese, este total nefondată. Rațiunea pentru care apreciază că este o motivare nefondată, ține de faptul că, reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică și sunt de imediată aplicare. Prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor preluate de stat fără un titlu valabil, nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute urmeze procedura stabilită de legea specială. În sensul acesta fiind instituite prin normele speciale, parcurgerea unei proceduri administrative, ce are drept efect sancționarea nerespectării lui,m cu pierderea dreptului de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Indicarea ca temei juridic a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, are drept consecință inadmisibilitatea cererii în revendicare, opinie pe care a împărtășit-o atât legiuitorul, atunci când a prevăzut o procedură specială, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată, în materie, în recursul în interesul legii, chiar dacă legea nu distinge în mod expres.

Referitor la autorul intimatelor reclamante, acesta a primit dispoziția nr. 5/20 iunie 2001 Primarului General, prin care i-a fost restituit imobilul în litigiu, mai puțin apartamentele vândute, pentru care a și formulat notificări adresate și Prefecturii, solicitând despăgubiri, dispoziție care nu a supus-o controlului judecătoresc. Ca atare, nu i-a fost îngrădit accesul la justiție, ci, dimpotrivă, a avut accesul în termenul de 30 de zile spre a ataca dispoziția, acces la trei grade de jurisdicție, pe care însă nu le-a uzitat.

Un alt motiv de recurs, vizează respingerea excepției lipsei calității procesuale active a intimatelor reclamante, excepție ce nu a fost analizată de instanță, în raport de înscrisurile administrate în faza procesuală a apelului. Deși, recurenta de astăzi, a depus înscrisuri noi în apel, în sensul că imobilul în litigiu a mai făcut obiectul controlului judecătoresc (filele 86-96, reprezentând sentința civilă nr. 832/6.07.2000, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă). dată de instanță, potrivit căreia în acea cauză s-a renunțat doar la judecata față de recurenta pârâtă, iar nu la drept, este total greșită, întrucât instanța a avut spre dezlegare admisibilitatea acțiunii în revendicare în contradictoriu cu statul, cel care subiect de drept pasiv, hotărând caracterul legal al preluării. Apreciază că nu există identitate între titularul dreptului pretins și intimații din cauză.

Pe fondul recursului, motivarea instanței potrivit căreia hotărârea fondului nu a cuprins motive contradictorii, în sensul că, deși s-au constatat efectele doar parțiale ale sentinței civile nr. 832/2000, totuși s-au menținut constatări de neconstituționalitate ale decretului de preluare nr. 92/1960 și că instanțele de drept comun pot stabili acest lucru pentru actele normative anterioare Constituției din anul 1991 și, că, potrivit Legii nr. 247/2005 a fost declarat abuziv decretul de naționalizare, apreciază, în continuare, să sunt contradictorii.

Ambele instanțe, în mod eronat, au apreciat neconstituționalitatea Decretului nr.92/1950, în condițiile în care, indiferent de momentul constituțional, acest atribut revenea Curții de Contencios. Constatările legate de caracterul abuziv al preluării în baza Decretului nr. 92/1950, ar fi putut fi supus spre analiză, numai în măsura în care nu exista o hotărâre pronunțată în cauza promovată de autorul intimatelor reclamante, materializată prin sentința civilă nr. 832/2000, când s-a statuat cu putere de lucru judecat, modul legal al preluării. Astfel, pe de o parte, instanțele recunosc efectele unei hotărâri judecătorești, iar pe de altă parte o ignoră, considerând că acea hotărâre nu s-a dezlegat împotriva recurentei.

titlului statului nu se poate face prin raportare șa Legea nr. 10/2001, față de data încheierii actului recurentei - 1998, fiind încălcat un principiu de drept fundamental consacrat în Constituție în art. 15 alin.2 și art.5 din Codul civil, privind neretroactivitatea legii, fiind, de asemenea, nesocotit și art.1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

O altă critică vizează nelegalitatea hotărârii, atât pe aspectul neluării în calcul a efectelor hotărârii sentinței civile pronunțate în contradictoriu cu statul, dar și bunei credințe a pârâtei. În cauze ce vizează analiza unor acte de vânzare-cumpărare care emană de la autori comuni, cum este cazul în speță, nu pot fi ignorate prevederile legale ce își au izvorul chiar într-o lege specială. dar și în doctrină. În speță, inexistența vreunei hotărâri judecătorești prin care să se statueze caracterul nevalabil al titlului statului, coroborat cu buna credință a recurentei, ce rezultă din faptul că la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare, nu exista nici un indiciu că statul nu ar fi adevăratul proprietar al imobilului, sunt argumente că bunul vândut rămâne câștigat pârâtă, în calitate de subdobânditor.

Nu solicită cheltuieli de judecată.

Depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară.

Avocatul intimatelor reclamante - și solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a intimatelor reclamante, pune concluzii de respingere ca nefondată a acestei excepții, având în vedere că acestea, în calitate de succesoare cu titlu universal al autorului lor, au dobândit și dreptul asupra bunului imobil aflat în litigiu.

În cauză, nu există autoritate de lucru judecat și nici identitate de părți, nefiind îndeplinite condițiile art. 163 din Codul d e procedură civilă. Astfel, în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 832/2000, reclamant era și pârâți și, iar recurenta a avut doar calitatea de intervenientă, în timp ce, în cauza de față, calitatea de reclamante o au - și, pârâtă, lipsind celelalte părți.

De asemenea, nu există nici identitate de obiect. În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 3990/2000, obiectul acțiunii era "inaplicabilitattea Decretului nr. 92/1950", iar obiectul prezentei cauze este " revendicare prin comparare de titluri", respectiv a investit instanța să analizeze două titluri de proprietate, unul obținut de recurentă în baza Legii nr. 112/1995, la care a opus titlul de proprietate al intimatelor reclamante, transmis de la autorul lor prin succesiune. Însă, solicită a se avea în vedere că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat în totalitate abuziv, este un act normativ care a încălcat Constituția din 1948, prevederile din Codul Civil, precum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege și care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale.

În ceea ce privește buna credință invocată de către recurentă, arată că nu prezintă relevanță sub aspectul comparării de titluri, în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât buna credință nu valorează titlul de proprietate. Unica situația în care buna credință prezintă relevanță este în acțiunile în revendicare unde se solicită constatarea nulității absolute a actului juridic.

Solicită a se da preferință titlului de proprietate deținut de intimatele reclamante, având în vedere că acesta este mai bine caracterizat, este un titlu valabil dobândit în conformitate cu legea, de la autorul lor, prin succesiune, care nu a fost niciodată contestat; a fost cel dintâi transcris, fiind încheiat la o dată anterioară titlului de proprietate deținut de recurenta pârâtă, care a cumpărat de la stat, deținător al bunului fără titlu valabil.

În ceea ce privește încălcarea actelor normative invocate de partea adverse, consideră că atunci când există contradicție între legi, se aplică legea Comunității Interne, sens în care, atunci când statul român a semnat această convenție, implicit, s-a obligat să o respecte, inclusiv dreptul de proprietate. Acțiunea a fost introdusă sub imperiul unor legi care produc efecte în continuare.

De asemenea, solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare. Arată că dispozițiile Legii nr. 213/1998 precizează situațiile și cazurile în care statul a preluat a preluat imobilele cu titlul valabil, însă, imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, nu intră sub incidența unei astfel de preluări. Chiar Legea nr. 247/2005, de modificare și completare a Legii nr. 10/2001, pe care recurenta o invocă, declară abuziv în totalitate Decretul nr. 92/1950, fără a se mai face diferență între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare. Pe de altă parte, dispozițiile Legii nr. 10/2001, se aplică imobilelor aflate în proprietatea statului sau a altor unități din subordinea acestuia. Deoarece prezenta acțiune este formulată împotriva unor persoane fizice, singurul temei de drept al acesteia nu poate fi decât art. 480 Cod civil.

În măsura în care Legea nr. 10/2001 nu interzice valorificarea dreptului de proprietate, prin acțiunea în revendicare, prin comparare de titluri, între persoane fizice, atunci sunt incidente dispozițiile dreptului comun în materie. Mai mult decât atât, dreptul de proprietate este un drept inalienabil, imprescriptibil, dă atribut persoanelor îndreptățite să se adreseze instanței de judecată pentru protejarea acestui drept de proprietate.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr.8145/30.10.2006, Judecătoria Sectorului 2 Baa dmis acțiunea formulată de reclamantele și, împotriva pârâtei, a obligat pârâta să lase reclamantelor în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.23 situat în imobilul din B,-, sector 2, luat act că reclamantele nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanta a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Reclamantele din prezenta cauză s-au legitimat procesual în calitate de succesoare universale ale autorului, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.52 din 21.07.2005 (fila 13).

La rândul său, acesta a fost unicul moștenitor al autorilor și, conform certificatelor de moștenitor nr.75/22.06.1999 și nr.76/22.06.1999 (filele 11).

Potrivit actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.17906/24.05.1940, transcris sub nr.8838/24.05.1940 (filele 5-7), autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 860 mp situat în-, sector 2, teren pe care a edificat o construcție, astfel cum atestă autorizația nr.8/T din 16.06.1942 (fila 8).

Imobilul din-, sector 2 fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, fiind înscris la poziția 5075, așa cum atestă extrasul din listele-anexe (fila 27), fapt conformat prin adresa nr.3601/11.10.2006 emisă de SC SA (fila 35), preluarea operând pe numele fostului proprietar,.

Pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.23 din cadrul acestui imobil, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.1984/19.01.1998 (fila 10), perfectat în temeiul Legii nr.112/1995.

Demersul procesual de față are ca finalitate recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate al reclamantelor asupra spațiului ocupat de pârâtă în imobilul situat în B,-, sector 2, reclamantele invocând, prin mecanismul juridic al comparării titlurilor, supremația titlului lor de proprietate față de titlul produs de pârâtă.

Așa fiind, și ținând seama de faptul că titlurile emană de la autori diferiți, prima instanța de fond a evaluat care din antecesorii părților litigante are un drept a fi considerat preferabil.

În lumina acestor criterii, titlul produs de reclamante prevalează, din rațiuni ce țin, atât de anterioritatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestora, dar și din rațiuni ce vizează persoana autorului recIamantelor și care îl acreditează pe acesta ca verus dominus, calitate atestată în cuprinsul actului primordial de proprietate, autentificat sub nr.17906/1940, care ilustrează succesiunea în timp a transmiterii dreptului de proprietate intervenită în legătură cu imobilul în litigiu. În acest sens, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare mai sus menționat este atestată calitatea vânzătorilor de moștenitori ai autorului inițial, (), precum și actul jurisdicțional care a stat la baza configurării drepturilor indivize ale vânzătorilor, și anume sentința civilă nr.328/1931 a Tribunalului Ilfov, învestită cu formula executorie sub nr.623/1931. Totodată, în puterea accesiunii imobiliare, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, autorul recIamantelor a devenit proprietar și asupra construcției edificate pe acest teren.

Dimpotrivă, titlul pârâtei emană de la stat, care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea acestuia din patrimoniul autorului reclamantelor, în temeiul unui act normativ care contravenea, prin chiar substanța prevederilor sale, legilor în vigoare la acea epocă în materia ocrotirii dreptului de proprietate.

Apreciind astfel, prima instanta a aratat ca nu se aduce atingere puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul procesual anterior, și anume sentința civilă nr.2688/2000 pronunțată de Judecătoria Sector 2 în dosarul nr.14439/1999 (filele 29-30), care a statuat în sensul că reclamantul din acel litigiu, (autorul reclamantelor din prezent) nu a făcut dovada faptului că propriul său autor, se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare.

Este adevărat faptul că în procesul anterior, reclamantul a renunțat la judecata cererii de revendicare în considerarea apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, printre care și apartamentul ce interesează cauza de față, astfel încât nu poate fi reținută autoritatea lucrului judecat, câtă vreme pretenția concretă, și anume redobândirea posesiei spațiului ocupat de pârâtă, nu a fost cenzurată de instanța anterior învestită, care nu s-a pronunțat pe fondul raportului juridic existent între părțile litigante.

Cu toate acestea, în contextul soluționării acțiunii, astfel cum a fost restrânsă, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului B și SC SA, privind revendicarea celorlalte spații din imobil care nu au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare (fila 25), instanța a apreciat, prin sentința civilă nr.2688/2000, faptul că cererea este neîntemeiată, întrucât nu s-a dovedit greșita aplicare a decretului de naționalizare. Or, acest aspect o dată tranșat pe cale judecătorească, nu ar mai putea fi reiterat într-o altă cauză, chiar dacă litigiul subsecvent ar privi și alte părți decât cele implicate în cadrul procesual inițial, dobândind, deci putere de lucru judecat, întrucât este vorba despre un considerent care se reflectă în dispozitivul hotărârii, aflându-se într-o legătură indisolubilă cu acesta, fundamentând, practic, soluția finală dată de instanță.

Prin urmare, în speță, instanța nu a mai analizat teza reclamantelor referitoare la împrejurarea că autorul era o persoană exceptată de Ia prevederile Decretului nr.92/1950, câtă vreme în cadrul procesual precedent s-a statuat contrariul, iar reclamantele nu au produs dovada unei infirmări a soluției primei instanțe pe acest aspect, în căile de atac ce ar fi fost eventual promovate.

În pofida acestei situații, existența hotărârii judecătorești mai sus menționate nu anihilează de plano posibilitatea comparării titlului statului cu titlul autorului reclamantelor în scopul identificării celui mai caracterizat, aceasta fiind, în fapt, esența operațiunii juridice de examinare comparată a două titluri care provin de la autori diferiți.

Astfel, dacă în cazul titlurilor emanând de la același autor, anterioritatea datei titlului sau prioritatea dobândită prin îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară constituie elemente determinante în recunoașterea prevalenței unuia din titluri, în cazul titlurilor provenind de la autori diferiți, decisivă este evaluarea drepturilor autorilor înșiși, în sensul decelării acelui drept care sub aspectul vechimii, dar și sub aspectul modului de transmitere, apare ca fiind preferabil.

În speță, având de comparat titlurile părților litigante ce emană de la autori diferiți, se impune a se realiza evaluarea provenienței drepturilor acestora din urmă.

Procedând astfel, se observă că autorul reclamantelor, se legitimează, în calitate de proprietar al imobilului, prin intermediul unor transmiteri succesive a dreptului de proprietate, de la autorul primordial către succesorii săi, în modul ilustrat în actul de vânzare-cumpărare analizat, transmiteri apte să producă efectul translativ de proprietate și nesupuse vreunor contestații judiciare.

Autorul pârâtei, statul, își fondează aproprierea imobilului printr-un mecanism legal edictat de propriile sale autorități, într-un context politic axat pe principiul etatizării, context de care nu se poate face abstracție pentru o justă evaluare a modului de intrare a bunului în patrimoniul statului.

Este adevărat că, în virtutea art.645 Cod civil, un mod de dobândire a proprietății îl constituie legea. Însă, pentru a valora titlu de proprietate, norma legală trebuie să respecte exigențele de constituționalitate consacrate de ordinea juridică în vigoare la momentul edictării sale.

În speță, instanța apreciază că Decretul nr.92/1950, suportul normativ al naționalizării imobilului în litigiu, nu poate constitui un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului, câtă vreme, prin chiar esența prevederilor sale, contravenea normelor Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art.8 și art.10), precum și dispozițiilor art.480-481 Cod civil, fiind în contradicție și cu prevederile art.17 alin.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948.

În procesul anterior, instanța s-a pronunțat exclusiv prin prisma verificării respectării dispozițiilor Decretului 92/1950 la momentul preluării imobilului, constatând că autorul reclamantelor nu se încadra în categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării.

Cu toate acestea, prin soluția judecătorească mai sus menționată, instanța nu s-a pronunțat expres asupra valabilității titlului statului prin prisma tuturor rațiunilor care converg în calificarea unei măsuri de naționalizare ca fiind cu sau fără titlu valabil, ci a apreciat doar cu privire la aspectul respectării condițiilor intrinseci ale actului normativ sub imperiul căruia a avut loc preluarea, fără ca în acest mod să se confere titlului statului valențe juridice suplimentare de natură să-l califice automat ca preferabil altui titlu. Prin urmare, titlul statului are natura unui titlu de proprietate în vigoare, care intră în procesul de comparare cu titlul autorului reclamantelor, pe poziție de egalitate juridică, ca orice alt titlu de proprietate nedesființat judecătorește.

În aceste împrejurări, raportarea titlului statului la ordinea legală și constituțională a epocii în care a fost edictat apare ca relevantă prin prisma evaluării sale comparativ cu titlul autorului reclamantelor.

Or, câtă vreme însuși actul normativ în puterea căruia a operat preluarea bunului din patrimoniul autorului reclamantelor, nesocotea principiile fundamentale în materia proprietății consacrate de legea supremă în vigoare și de normele internaționale aplicabile acestei materii, atunci, împrejurarea că operațiunea preluării propriu-zise s-a realizat în acord cu prevederile actului normativ în discuție, apare în mod vădit ca fiind caducă, lipsită de eficacitate juridică. Devine, deci, irelevant faptul că au fost respectate întocmai dispozițiile Decretului nr.92/1950, dacă actul normativ în sine se plasa în afara legilor interne și internaționale cu forță juridică superioară, în vigoare în acea vreme.

În cadrul procesului anterior, instanța a reținut doar faptul că titlul statului există deoarece nu s-a dovedit încălcarea unei condiții prevăzute de actul normativ în baza căruia a operat preluarea, și anume exceptarea proprietarului de la aplicarea măsurii naționalizării. Existența în sine a titlului reprezintă, însă, o cerință necesară dar nu și suficientă, întrucât și autorul reclamantelor deține, la rândul său, un titlu similar, în sensul că și acesta îndeplinește cerința de a exista, de a fi în ființă.

Rezultă astfel, că diferența esențială între cele două titluri este de ordin calitativ impusă de legitimitatea modului în care imobilul a intrat în sfera patrimonială a autorilor părților. Din această perspectivă, autorul reclamantelor apare indiscutabil ca având un drept preferabil, câtă vreme a dobândit bunul ca urmare a unor transmiteri succesive voluntare, prin acte juridice încheiate cu respectarea condițiilor de validitate, și care, nedesființate în justiție beneficiază de prezumția de valabilitate. Poziția statului, ca autor al pârâtei, este diametral opusă, întrucât acesta a intervenit în circuitul juridic civil, inducând un act normativ contrar ordinii legislative în vigoare, pentru a-și justifica actul de preluare a unui bun aflat în mod legitim în patrimoniul altui subiect de drept, pe care nu l-a despăgubit prealabil și proporțional cu pierderea suferită.

Instanța nu a reținut însă, susținerile reclamantelor referitoare la caracterul novator al prevederilor art.2 lit.a) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată, prin care Decretul nr. 92/1950 a fost în mod expres calificat ca reprezentând un mod abuziv de preluare a imobilelor de către stat.

În acest sens, deși în lumina noii reglementări naționalizarea operată în baza acestui decret este explicit considerată abuzivă, cu toate acestea, chiar și în noua formulă legislativă consacrată de art.2 din Legea nr.10/2001, este menținută asimilarea în categoria imobilelor preluate abuziv, atât a celor preluate cu titlu cât și a celor preluate fără titlu. Prin urmare, legiuitorul caracterizează naționalizarea intervenită în baza Decretului nr.92/1950 ca fiind abuzivă, acest fapt nu echivalează automat, în accepțiunea legii, cu o preluare fără titlu.

Cu toate acestea, în speță, independent de introducerea acestui text de lege, titlul autorului reclamantelor are preeminență, pentru argumentele mai sus arătate.

Totodată, instanța a reținut că buna-credință a pârâtei-cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată de aceasta la momentul perfectării contractului de vânzare - cumpărare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, prin sine, în lumina art. 644-645 Cod civil, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantelor.

Convingerea sinceră a pârâtei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, convingere formată ca urmare a inexistenței vreunei solicitări de revendicare din partea foștilor proprietari, poate constitui un argument pentru a salva titlul său de la sancțiunea nulității absolute, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare imobiliară.

Totodată, instanța a apreciat că apărarea pârâtei fondată pe dispozițiile art. 18 lit.c din Legea nr.10/2001 nu poate paraliza acțiunea în revendicare promovată de reclamante.

Astfel, textul de lege enunță principiul conform căruia, în cazul înstrăinării imobilului cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Cu toate acestea, instanța a apreciat că imobilul în litigiu nu se circumscrie ipotezei legale mai sus evocate, câtă vreme a fost înstrăinat în temeiul Legii nr.112/1995, act normativ aplicabil exclusiv imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu. Or, în speță, din perspectiva rațiunilor mai sus expuse, și în lumina prevederilor art.1 alin.4 din HG nr.11/1997 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 și art.6 din Legea nr.213/1998, rezultă că preluarea imobilului a operat fără un titlu valabil, în puterea unui act normativ contravenea ordinii juridice în vigoare la acea epocă, astfel încât imobilul nu putea intra în sfera de reglementare a Legii nr.112/1995.

Prin decizia civilă nr.1313 A/26.10.2007, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul formulat de către apelanta-pârâtă, împotriva sentinței civile nr.8145/30.10.2006 și a încheierii de ședință din data de 02.10.2006, pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 B, ca nefondat.

Au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

În ceea ce privește primul motiv de apel, referitor lainadmisibilitatea acțiunii în revendicare,întemeiată pe dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, tribunalul a apreciat că, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, numai acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia împotriva statului sau unității deținătoare este inadmisibilă, ca urmare a instituirii unei proceduri administrative speciale de restituire, ce trebuie urmată de către persoana îndreptățită.

În schimb, acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar sau de moștenitorii acestuia împotriva chiriașului-cumpărător, întemeiată pe prevederile art.480 Cod civil, nu poate deveni inadmisibilă decât în baza unei dispoziții legale exprese.

În ceea ce priveșteexcepția lipsa calității procesuale active a reclamantelor, raportat la sentința civilă nr.2688/03.03.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosar nr.14439/1999, tribunalul a constatat că prin această sentință s-a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamante împotriva Statului Român reprezentat prin și SC SA, reținându-se că autorul reclamantelor nu a făcut parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950, imobilul fiind naționalizat în mod legal. S-a aratat că în cadrul aceleiași acțiuni, apelanta a formulat cerere de intervenție principală, dar reclamantul a renunțat la judecată cu privire la apartamentele vândute, în număr de 21. S-a aratat că reclamantele nu mai pot exhiba vreun titlu, deoarece l-au pierdut prin preluare legală în temeiul Decretului nr.92/1950.

Cu privire la acest argument, tribunalul a constatat că este neîntemeiat, cât timp calitatea procesuală activă în prezenta cauză are persoana îndreptățită la restituirea proprietății (fostul proprietar sau moștenitorii acestuia). Cât timp în cadrul dosarului mai sus menționat, s-a renunțat la judecată, iar nu la drept, nu poate fi împiedicată o nouă acțiune în revendicare formulată de către reclamante. Astfel, nici nu se pune problema existenței autorității de lucru judecat, cât timp în primul dosar s-a renunțat la judecată cu privire la acest capăt de cerere.

S-a constatat, sub acest aspect, că instanțele de drept comun sunt competente să stabilească constituționalitatea sau neconstituționalitatea acte normative anterioare Constituției din 1991, Curtea Constituțională fiind competentă exclusiv pentru actele normative intrate în vigoare după apariția Constituției.

În al doilea rând, Legea nr.247/2005 declară abuziv în totalitate Decretul nr.92/1950, fără a se mai face diferență între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare. Întrucât aprecierea caracterului abuziv al preluării se face de către instanța învestită conform normelor legale în vigoare la acel moment (fiind vorba despre efecte în curs de desfășurare ale legii civile), rezultă că nu reprezintă o încălcare a neretroactivității legii civile să se constate că toate preluările făcute în temeiul Decretului nr.92/1950 sunt abuzive, nu numai cele făcute cu nerespectare acestui decret.

Sub acest aspect, s-a constatat că acțiunea în revendicare, respinsă în mod irevocabil, a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții SC SA și, iar nu în contradictoriu cu pârâta din acțiunea de față. Astfel, nu se poate reține că, în cadrul acțiunii în revendicare pornite împotriva apelantei, reclamantele nu mai pot invoca titlul de proprietate al autorului lor, cât timp o comparare între acest titlu și titlul pârâtei nu s-a făcut până la acest moment.

Este adevărat că acțiunea în revendicare, ca și specie juridică, reprezintă o creație a practicii judiciare, dar regulile de soluționare a acestei acțiuni au fost cristalizate printr-o practică îndelungată și constantă a instanțelor de judecata.

Astfel, buna-credință nu poate avea relevanță ca și criteriu de stabilire a titlului preferabil în cadrul unei acțiuni în revendicare, cât timp ambele părți invocă în favoarea lor titluri de proprietate, în această ipoteză trebuind să se procedeze la compararea titlurilor. B credință poate avea relevanță numai în ipoteza în care nici una din părțile dintr-o acțiune în revendicare nu invocă vreun titlu, ci numai posesii, caz în care va trebui stabilită care este posesia cea mai caracterizată, primul criteriu fiind, în această situație, buna credință.

S-a mai susținut că după apariția Legii nr.10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credință a părților. Într-un asemenea caz, nu se poate opera cu soluția consacrată în materie de revendicare a comparării drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate și pentru a rezolva acțiunea împotriva subdobânditorului (fostul chiriaș al imobilului revendicat), trebuie cercetate succesiv, valabilitatea titlului vânzătorului și apoi buna credință a părților din actul juridic de înstrăinare. Ca atare, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o premisă inevitabilă a admiterii acțiunii împotriva subdobânditorului.

Tribunalul a apreciat că nu există nicio dispoziție legală expresă care să prevadă această subordonare a acțiunii în revendicare față de acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Acțiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar împotriva chiriașului cumpărător este o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, astfel încât nu există niciun temei să se procedeze la soluționarea acestei acțiuni de o altă manieră. Or, pe cale acțiunii în revendicare, instanța, deși nu este învestită cu un capăt de cerere referitor la constatarea nulității vreunuia din titluri comparate, este chemată să se pronunțe indirect (prin considerente) asupra acestui aspect.

În ceea ce privește aplicabilitatea în speță a prevederilor art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, s-a constatat că acestea se referă la procedura administrativă de restituire a imobilelor preluate de stat, fiind una din regulile ce trebuie respectate de către persoana deținătoare sau de către instanța învestită cu contestație împotriva deciziei date de unitatea deținătoare.

Având în vedere faptul că nu există o dispoziție expresă care să interzică acțiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, la soluționarea acestei acțiuni, instanța nu a putut avea în vedere prevederile art.18.d din Legea nr.10/2001, cât timp acestea au o aplicabilitate limitată la ipoteza cererii administrative de restituire. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 03.01.2008 pârâta, prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:

1.În mod nelegal s-au respins excepțiile de ordine publică referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare și la lipsa calității procesuale active a reclamantelor.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, rațiunea pentru care recurenta-pârâtă consideră că soluția este greșită constă în faptul că, reglementările cuprinse în Legea nr.10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică și că sunt de imediată aplicare.

Aceasta soluție a fost anticipată legislativ prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care a prevăzut în mod expres ca: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".

După data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor în litigiu, pe care această lege le vizează în mod expres, nu mai este admisibilă, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Cererea formulată de autorul reclamantelor, în termenul special de 6 luni(art.22 alin.1 și 5), cu solicitarea expresă de a primi masuri reparatorii în echivalent, iar nu restituirea în natură a imobilului, conduce la sancțiunea pierderii dreptului persoanei îndreptățite de a solicita restituirea în natură.

Indicarea ca temei juridic a prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998, are drept consecință inadmisibilitatea cereri, de vreme ce, legiuitorul prin aceasta lege a circumstanțiat acest tip de cerere la cadrul procesual contradictoriu cu subiectul pasiv reprezentat de Statul Român.

Orice susținere contrara privitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție nu poate fi primită, întrucât prin reglementarea unei proceduri speciale de restituire a imobilelor naționalizate - o limitare stabilită de insusi legiuitorul, s-a urmărit asigurarea stabilității circuitului civil a imobilelor și rezolvarea definitivă a situației juridice a acestor imobile.

Instanța de contencios constituțional a confirmat această susținere prin decizia nr.21/2701.2004, în sensul că a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.21 alin.1 și 5 și art.24 alin.7 și 8 din Legea nr.10/2001 republicată.

Termenul de 6 luni prevăzut prin art.22 alin.1 din Legea nr.10/2001 a fost prelungit în mod succesiv, tocmai pentru a se valorifica dreptul de proprietate pe calea specială prevăzută de acest act normativ special (suprimând acțiunea în revendicare).

Nu este prima dată când acțiunea în revendicare - imprescriptibilă extinctiv în principiu, datorită caracterului perpetuu al dreptului de proprietate - este supusă exigenței de a fi introdusă într-un termen dat: art.520 din Codul d e procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.138/2000, sau art.498 din Codul civil, sunt exemple indubitabile de prescripție a acțiunii în revendicare, atunci când legiuitorul a socotit că trebuie protejate interesele aflate în cumpăna cu perpetuitatea dreptului de proprietate.

În ceea ce îl privește pe autorul reclamantelor, acesta a primit Dispoziția nr. 5/20.06.2001 Primarului General, prin care i-a fost restituit imobilul în litigiu din-, mai puțin apartamentele vândute, urmare a formulării notificărilor nr.180/18.05.2001 și nr.2477/10.08.2001 adresate Prefecturii, solicitarea expresă fiind de acordare de despăgubiri, dispoziție care nu a fost supusă controlului judecătoresc.

Prin urmare, nu i-a fost obstrucționat accesul la justiție, ci dimpotrivă a avut acces la justiție, respectiv termenul de 30 de zile pentru a ataca dispoziția administrativă, acces la trei grade de jurisdicție, pe care persoana îndreptățită nu le-a valorificat- art.21 alin.(1) și (3) din Constituție și ale art.6 alin.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a invocat și decizia pronunțată în recursul în interesul legii admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, nr.53/2007, conform căreia acțiunea în revendicare, după apariția Legii nr.10/2001, pentru o corectă aplicare a legii- art.6 din Legea nr.213/1998, este inadmisibilă.

2.S-a susținut și greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale active.

Instanța nu a analizat excepția în raport de înscrisurile noi depuse la dosar în faza devolutivă a apelului-sentința civila nr.832/6.07.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr.3990/2000, rămasă definitivă și irevocabilă.

Această excepție este fundamentată pe dezlegările date cu putere de lucru judecat de instanțe, în ce privește revendicarea de la statul român, reprezentat prin și SC SA, a imobilului situat în-, sector 2, din care face parte și apartamentul recurentei.

S-a respins acțiunea în revendicare promovată de autorul intimatelor, urmare a constatării faptului că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu de către stat( nu s-a dovedit împrejurarea ca autorul reclamantelor a fost exceptat de la Decretul nr.92/1950).

Cererea de intervenție pe care a formulat-o în acea cauza a rămas fără obiect, pentru că autorul reclamantelor a renunțat la judecata cu privire la apartamentele vândute.

Ca atare, potrivit doctrinei, calitatea procesuală activă se determina în concret, la speță, și presupune existenta unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecații, iar pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Or, din înscrisurile depuse în apel-sentința civila nr.832/2000 a Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, rezultă ca intimatele reclamante nu mai pot exhiba nici un titlu, acesta fiind pierdut, atât prin măsura naționalizării, cât și prin hotărârea instanței de judecată.

3.Pe fondul recursului, motivarea instanței potrivit căreia hotărârea fondului nu a cuprins motive contradictorii, nu poate fi reținută, întrucât, pe de o parte, a constatat efectele parțiale ale sentinței civile nr.832/6.07.2000 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, iar, pe de altă parte, a constatat neconstituționalitatea Decretului de preluare nr.92/1950.

S-a greșit când s-a constatat că instanțele de drept comun pot stabili constituționalitatea unui act normativ(actele normative anterioare apariției Constituției din anul 1991).

Ambele instanțe în mod eronat au apreciat neconstituționalitatea Decretului nr.92/1950, în condițiile în care, indiferent de momentul constituțional, acest atribut revenea în exclusivitate Curții de Contencios Constituțional.

În ceea ce privește analiza făcuta prin prisma depozițiilor art. 6 din Legea nr.213/1998, în raport de principiul "tempus regit actum" și a "neretoactivității legii în timp", dat fiind momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr.1948/19.01.1998, se cuvenea a se face aplicația dispozițiilor art.45 alin.5 din această lege.

Un alt motiv de recurs vizează nelegalitatea hotărârii, atât pe aspectul neluării în calcul a efectelor hotărârii sentinței civile pronunțate în contradictoriu cu statul, dar și a efectelor bunei-credințe în ceea ce o privește pe recurenta-pârâtă, instanțele de fond considerând în mod nelegal ca buna - credință nu poate avea relevantă în cauza de față, la fel și principiului aparenței în drept și dispozițiile art.18 lit.c, respectiv art.45 alin 2 din Legea nr.10/200.

Practica judecătoreasca a statuat ca, o astfel de acțiune nu poate fi promovată decât în lipsa unei legi speciale de reparație, ori în conformitate cu dispozițiile art.45 alin 2) și 4), coroborat cu art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, restituirea imobilelor preluate fără titlu (nu este cazul imobilului supus spre analiza) si înstrăinate prin acte de dispoziție, este condiționata de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credința a părților din actul juridic de înstrăinare.

In cauza de față, existența unei hotărâri judecătorești -sentința civila nr.832/6.07.2000 pronunțata de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, coroborată cu buna credință a recurentei -adresa nr.892/17.02.2003 emisă de Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001, din care rezultă că nu a fost înregistrata nici o cerere de solicitare în temeiul Legii nr.112/1995-fundamentează principiul "error comunnis facit jus".

Pe de altă parte, s-a susținut că potrivit dispozițiilor art.18 lit.c) din Legea nr.10/2001, daca "imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale" măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.

Înalta Curte de Casație și Justiție și-a expus punctul de vedere în cuprinsul deciziei civile nr.3962/1010.2003 (nepublicată), în care se arata citez:

"Menținerea judiciara a actului de înstrăinare a bunului altuia, consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esența contractului de vânzare - cumpărare și nu poate fi anihilat prin compararea titlurilor, ca simpla ipoteza de probațiune a revendicării. Aceasta operațiune vizează, exclusiv, situația, inexistența în speță, când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate care emana de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Or, în speță, titlurile invocate sunt în succesiunea lor, într-o strânsa legătură, bazata mai întâi, pe existenta unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului, iar, apoi pe intervenția legii de naționalizare, care originar, a dispus preluarea bunului de către stat si, prin convenție, înstrăinarea către subdobânditor. In acest cadru ipoteza ceruta probațiunii prin compararea titlurilor fiind în esența absenta"( în același sens sunt și dispozițiile deciziei civila nr.493/2003 a Curții Supreme de Justiție).

Recurenta a susținut teoria aparentei în drept, față de inexistenta unei cereri adresate în baza Legii nr.112/1995, sau a unui litigiu pe rolul instanțelor de judecată.

Reținerea instanței potrivit căreia, nu exista o dispoziție expresa a legii speciale care sa interzică acțiunea în revendicare in temeiul dispozițiilor art.480 cod civil, vine in contradicție cu principiul "specialia generalibus derogant".

Prevederile legii speciale se aplica cu prioritate față de dispozițiile art.480 Cod civil, dispoziții care constituie dreptul comun în materia revendicării, până la apariția normelor derogatorii speciale.

In raport criticile formulate, solicitarea recurentei-pârâte a fost de admitere a recursului, modificarea deciziei civile nr.1313/26.10.2007 pronunțata de Tribunalul București - Secția a III-a Civila, în sensul admiterii apelului, schimbarea soluției instanței de fond și respingerea acțiunii în revendicare promovată de intimatele - reclamante.

Analizând cererea de recurs formulata de recurenta-pârâtă, în raport de criticile de nelegalitate formulate-cercetate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă- Curtea,în majoritate, o apreciază nefondată.

1.Exceptia inadmisibilității acțiunii in revendicare nu poate fi primita, pentru considerentele ce urmeaza:

Reclamantele și-au configurat exercitiul dreptului de acces la instanta de judecata, in scopul valorificarii pretentiei lor concrete- recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra spațiului ocupat de pârâtă în imobilul situat în B,-, sector 2 - prin formulareaunei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun, ale cărei caracteristici, stabilite de o îndelungată și constantă jurisprudență naționala, sunt acelea că ea însoțește, apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate.

Pentru a răspunde punctual criticilor de nelegalitate sustinute de recurenta-parata, indiferent ca acestea vizeaza chestiuni de ordin procedural sau chestiuni de fond, Curtea a apreciat că se impune a fi avute in vedere circumstanțele particulare ale cauzei pendinte(pe care le vom reda in continuare),conjugate cu particularitatile caii de atac extraordinare a recursului.

O primă constatare ce se impune a fi reținută este următoarea;părțile din procesul de față au parcurs, pana la data promovarii cererii de recurs (cale extraordinara de atac-admisibila exclusiv criticilor de nelegalitate), respectiv pana la data intrarii in vigoare a Legii nr.1 din 30.01.2009- o noua modificare și completare a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr.63 din 3.02.2009-o judecată concretă și efectivă în fața a două instanțe de fond care s-au pronunțat asupra fondului raportului juridic litigios.

Rezultatul acestui demers procesual in fata celor doua instante de fond, expresie a pricipiului dublului grad de jurisdictie, s-a concretizat, pe de o parte, in configurarea deplina a situatiei de fapt a raportului juridic litigios-situație de fapt ce nu mai poate fi cenzurata in calea de atac extraordinara a recursului-si, pe de alta parte, intr-o solutie pe fondul cauzei, rezultat al aplicarii si interpretarii normelor juridice de drept substantial.

A doua constatare in circumstanțierea raportului juridic litigios;cererea de chemare în judecată a reclamantelor, expresie a principiului disponibilității partilor in procesul civil, vizează a pretenție unica,respectiv obligarea pârâtei de a lasa, reclamantelor, în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.23 situat în imobilul din B,-, sector 2.

Instanțele de fond, prin mecanismul comparării titlurilor de proprietate aflate in conflict judiciar-mecanism specific actiunii in revendicare de drept comun- au ajuns la constatarea relevantă pentru cauză conform căreia,prin mijlocirea statului-care și-a arogat statutul de proprietar al imobilului prin preluarea acestuia din patrimoniul autorului reclamantelor, în temeiul unui act normativ care contravenea, prin chiar substanța prevederilor sale, legilor în vigoare la acea epocă în materia ocrotirii dreptului de proprietate-bunul in litigiu a ajuns in posesia efectiva a paratei.

In ceea ce le priveste pe reclamante, instantele de fond au retinut ca, titlul produs de acestea prevalează, din rațiuni ce țin, atât de anterioritatea datei transmiterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului acestora, dar și din rațiuni ce vizează persoana autorului recIamantelor și care îl acreditează pe acesta caverus dominus, calitate atestată în cuprinsul actului primordial de proprietate, autentificat sub nr.17906/1940, care ilustrează succesiunea în timp a transmiterii dreptului de proprietate intervenită în legătură cu imobilul în litigiu.

În acest sens, s-a retinut ca în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare mai sus menționat este atestată calitatea vânzătorilor de moștenitori ai autorului inițial, (), precum și actul jurisdicțional care a stat la baza configurării drepturilor indivize ale vânzătorilor, și anume sentința civilă nr.328/1931 a Tribunalului Ilfov, învestită cu formula executorie sub nr.623/1931. Totodată, în puterea accesiunii imobiliare, ca mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, autorul recIamantelor a devenit proprietar și asupra construcției edificate pe acest teren.

Această analiză de fond a instanțelor anterioare, care s-a întemeiat, în primul rând pe elementele de fapt desprinse din probele administrate în cauză, a ilustratun raport juridic complex prin care bunul imobil a trecut din patrimoniul autorilor reclamantelor, prin mijlocirea organelor statului, în patrimoniul pârâtei.

Luand in considerare circumstanțele particulare ale cauzei pendinte redate anterior, Curtea a analizat in concret in ce masuraaplicarea dispozițiilor generale de drept intern(art.480 si următoarele din Codul Civil, dispoziții generale care au constituit temeiul juridic explicit al actiunii in revendicare a reclamantelor)-în contextul existentei si a unei legi civile speciale, Legea nr. 10/2001-a raspuns exigentelor sistemului de garantii instituit prin art.6 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii- Cauza Lupaș împotriva României, Cauza Beian, împotriva României, Cauza Lungoci impotriva Romaniei, Cauza Caracas impotriva Romaniei etc.-a statuat cu valoare de principiu căart.6 paragraful 1 din Conventie garantează fiecărei persoane, dreptul ca o instanță de judecată să cunoască orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, respectiv că restricțiile aplicate sa nu restranga accesul deschis acestei persoane în așa fel încât sau până la punctul ca dreptul să fie atins în substanța sa intrinseca.

În același sens, s-a apreciat cărestricțiile nu se armonizează cu art.6 alin.1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

Pentru a raspunde unor astfel de exigente, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a preocupat sa verifice, "in lumina ansamblului circumstantelor cauzei", daca gradul de acces oferit de legislatia nationala, este suficient pentru a asigura persoanei in cauza "dreptul la un tribunal, avand in vedere principiul suprematiei dreptului intr-o societate democratica".

A constatat ca accesul la un tribunal, dar numai pentru a se declara inadmisibila procedura judiciara initiata de reclamant, prin jocul dispozitiilor legale care au reglementat o anumita institutie de drept-autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea etc. ori au schimbat competentei instantelor de judecata in timpul derularii procesului, ori au generat incertitudine jurisprudentiala etc. nu este de natura sa respecte imperativelor art.6 paragraful 1 din Convenție( Cauza Lungoci, Cauza Caracaș, Cauza Ionescu și, Cauza escu, Cauza Crisan, Cauza Beian).

În cazul acestor reclamanți s-a reținut că au fost lipsiți de posibilitatea clară și concretă de a avea acces la o instanță care să statueze asupra contestației lor referitoare la drepturi și obligații cu caracter civil.

În Cauza Canciovici împotriva României s-a reținut explicit că refuzul curții de apel respective de a se pronunța asupra temeiniciei cererii reclamantului-in această cauză, procedura in fata ultimei instante nu a implicat o apreciere directa si integrala asupra drepturilor cu caracter civil- este contrar dreptului de acces la instanță, astfel cum acesta este garantat de art.21 din Constituție, art.3 din Codul Civil, art.6 alin.1 din Convenție.

Legea nr. 10/2001, în accepțiunea de lege specială care are ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru a raspunde exigentelor principiilor enumerate in paragrafele anterioare, din perspectiva unei reglementari distincte care sa inlocuiasca actiunea in revendicare de drept comun, trebuie să respecte implicit condiția ca dispozitiile sale sa fie clare, precise, previzibile, accesibile, atat sub aspectul dispozitiilor de procedura-care confera si dreptul de acces la instanta de judecata, cat si sub aspectul dispozitiilor de fond(de drept substantial).

Aplicarea in practica a dispozitiilor legii speciale a generat o jurisprudenta neunitara la nivelul instantelor de judecata, situatie constatata chiar si de instanta de contencios european, atunci cand a avut de analizat situatii concrete de incalcare a dreptului de acces la instanta(cauzele prezentate anterior), respectiv, de incalcare a dreptului de proprietate, in mai multe cauze similare sau identice cauzei pendinte( Cauzele, etc).

În situatia particulara a litigiilor ce au avut ca obiect conflictul judiciar dintre mostenitorii fostului proprietar si chiriasul-cumparator al bunului imobil, în contextul legislației interne, interpretate din perspectiva dreptului concret si efectiv de acces la tribunal, respectiv al unei jurisprudențe interne relativ constante, care a recunoscut, pentru ipotezele de fapt similare cauzei pendinte, admisibilitatea actiunii in revendicare, reclamantele erau indreptatite sa creada în mod rezonabil-la data promovarii actiunii in justiie pe temeiul art.480 si urm Cod Civil- ca pot sustine cu deplin temei o pretentie de revendicare a imobilului in litigiu.

În aceste condiții, a restricționa sau chiar a bloca definitiv accesul la justiție al unei persoane care invocă un drept sau un interes legitim, înseamnă o nesocotire a principiilor fundamentale ale Convenției Europeană a Drepturilor Omului, principiul preempțiunii dreptului într-un stat de drept, principiul legalității, principiul nediscriminării, principiul așteptării legitime etc. respectiv o încălcare serioasă a angajamentului statelor semnatare de a conferii conținut real și concret exercițiului dreptului de acces la un tribunal.

Din această perspectivă, aprecierea Curții este în sensul că, a admite excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun în această fază procesuală, cu toate consecințele în ceea ce privește soluțiile pronunțate anterior de instanțele de fond, ar însemna ca reclamantelor să li se nesocotească, pe de o parte, rezultatul cercetarii judecatoresti in fata a doua instante de fond si, pe de alta parte, dreptul concret și efectiv de a se adresa instanței de judecată pentru soluționarea litigiului pendinte.

În acord cu instanțele anterioare, Curtea concluzionează în sensul că reclamantele trebuie să beneficieze de dreptul de acces la judecată, situație care nu poate fi conciliată, pentru considerentele deja arătate, cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare.

2.Sub aspectul excepției lipsei calității procesuale active,Curtea o privește ca fiind neintemeiata, pe de o parte, pentru ca, dat fiind caracterul actiunii in revendicare-actiune reala, calificare juridica castigata cauzei pentru considerente ce tin de efectivitatea sistemulului dublului grad de jurisdictie, solutionarea exceptiei se confunda cu insasi dezlegarea data pe fondul raportului juridic litigios, iar, pe de alta parte, pentru ca solutia pronuntata in procesul anterior s-a configuat intr-un cadru procesual distinct de cel de fata, atat din perspectiva partilor- acțiunea în revendicare formulată de reclamante împotriva Statului Român reprezentat prin și SC SA-cat si a pretentiei concrete-doar imobilele aflate in stapanirea statului, nu si cele inT.ate in procedura Legii nr.112/1995, respectiv al temeiului juridic- exclusiv nelegalitatea Decretului nr.92/1950(autorul reclamantelor nu a făcut parte din categoria persoanelor exceptate de la aplicarea prevederilor art.II din decret).

3.In ceea ce priveste celelalte critici de nelegalitate, inclusiv cele care vizează strict fondul raportului juridic litigios, Curtea le-a apreciat ca fiind neintemeiate, cu urmatoarea motivatie;

Hotărârea instanței de fond nu cuprinde motive contradictorii, întrucât cercetarea judecătorească a respectat, pe de o parte, efectele puterii de lucru judecat a hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul procesual anterior, anume sentința civilă nr. 832/06.07.2000 a Tribunalului București, care a statuat în sensul că reclamantul din acel litigiu, (autorul reclamantelor din prezent) nu a făcut dovada faptului că propriul său autor, se încadra în categoriile exceptate de la naționalizare, iar pe de altă parte, a reținut că, autorul reclamantelor a renunțat la judecata cererii de revendicare în ceea ce privește apartamentele vândute în temeiul Legii nr.112/1995, printre care și apartamentul ce interesează cauza de față.

Concluzia fireasca a instanței de fond a fost în sensul că pretenția concretă, și anume redobândirea posesiei spațiului ocupat de pârâtă, nu a fost cenzurată de instanța anterior învestită, care nu s-a pronunțat pe fondul raportului juridic existent între părțile litigante.

S-a apreciat judicios că existența hotărârii judecătorești anterioare nu anihilează de plano posibilitatea comparării titlului statului cu titlul autorului reclamantelor în scopul identificării celui mai caracterizat, aceasta fiind, în fapt, esența operațiunii juridice de examinare comparată a două titluri care provin de la autori diferiți.

În speță, instanța de fond a apreciat corect că Decretul nr.92/1950, suportul normativ al naționalizării imobilului în litigiu, nu poate constitui un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului, câtă vreme, prin chiar esența prevederilor sale, contravenea normelor Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art.8 și art.10), precum și dispozițiilor art.480-481 Cod civil, fiind în contradicție și cu prevederile art.17 alin.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948.

Asadar, raportul juridic litigios, a carui situatie de fapt a fost pe deplin stabilita in fata instantelor de fond, are ca obiect un drept fundamental al omului, anume dreptul de proprietate.

Dreptul de proprietate, ca drept fundamental, este prevazut si ocrotit, atât prin norme juridice interne-in primul rand, dispozitiile exprese ale Constitutiei (s-a prevazut in mod expres ca tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern(art.11); dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor trebuie sa fie interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu celelalte pacte si tratate internationale semnate de Romania(art.20);s-a prevazut ca ori de cate ori exista conflict intre o norma juridica interna si dispozitiile Conventiei, au prioritate aceste reglementari internationale; dispozițiile art.44 )-cat si prin norme cu caracter international-Declaratia Universala a Drepturilor Omului, respectiv Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Conventia Europeana a Drepturilor Omului, avand natura juridica a unui tratat international, se impune a fi aplicata in ordinea juridica interna, intrucat Romania, ca parte semnatara a acestei Conventii- prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție-, prin toate funcțiile statului de drept-legislativa, executiva, judecatoreasca,are obligatia sa vegheze ca legislatia interna (la momentul adoptarii si ulterior, la momentul aplicarii ei, indiferent de formele acesteia, prin urmare, inclusiv in ceea ce priveste situatiile concrete litigioase ajunse in fata instantelor de judecata) sa fie compatibila cu aceste prevederi internationale.

In chiar preambulul Conventiei s-a inserat angajamentul explicit al tuturor statelor semnatare de a lua toate masurile necesare, de natura a asigura garantarea deplina a drepturilor aparate prin Conventie( s-a inserat principiul preeminentei dreptului ca element de patrimoniu comun).

Acest principiu al preeminentei dreptului se impune in operatia juridica de interpretare a tuturor dispozitiilor Conventiei.

In materie civila, acest principiu de baza al Conventiei Europene a Drepturilor Omului,nu poate fi conceput fara deschiderea posibilitatii apararii oricarui drept fundamental-in cauza de fata, dreptul de proprietate, printr-o actiune in justitie.

Pe de alta parte, jurisprudența instanței de contencios european a pus in evidenta alte doua principii,principiul efectivitatii garantiilor pe care Conventia le prevede-drepturile sunt privite ca drepturi concrete si efective, nu ca drepturi teoretice si iluzorii- siprincipiul subsidiaritatii mecanismului de control instituit-autoritatile nationale sunt libere sa aleaga modalitatile pe care ele le considera apropriate in domeniile pe care le reglementeaza(conforme elementelor de fapt si de drept ce caracterizeaza viata sociala din statul semnatar), cu conditia ca masurile dispuse sa fie conforme cu exigentele Conventiei.

Din punct de vedere procedural, invocarea eventualelor contradictii dintre norma juridica interna privitoare la un drept protejat de Conventie si dispozitiile acesteia din urma, se poate face in fata oricarei autoritati publice interne, inclusiv in fata instantelor judecatoresti, pe baza principiului liberului acces la justitie.

Sanctiunea intr-o astfel de ipoteza este aceea a inaplicabilitatii normei interne contrare Conventiei pentru raportul juridic concret dedus judecatii.

Curtea a inteles sa analizeze raportul juridic concret dedus judecații, așa cu am aratat deja, din perspectiva dreptului intern, interpretat in conformitate cu exigentele normelor conventionale-art.6 paragraful 1 si art.1 din Primul Protocol,respectiv cu principiile rezultate din jurisprudenta constanta a Curtii Europene a Drepturilor Omului, redate anterior.

Curtea a avut în vedere inclusiv situația de excepție conform căreia, exercițiul unui drept fundamental al omului ar putea fi limitat, in scopul protejarii securitatii colective, ordinii, sanatatii sau moralei publice sau a drepturilor si libertatilor altor persoane, situație permisa cu respectarea a trei conditii esentiale cumulative-limitarea sa fie prevazuta de legea nationala, sa urmareasca un scop legitim si sa fie proportionala cu scopul legitim urmarit prin instituirea ei.

Instanțele de fond, in urma aprecierii probelor administrate in cauza si a aplicarii dispozitiilor de drept substantial-art.480 si urmatoarele din Codul Civil, interpretate din perspectiva principiilor stabilite de instanța de contencios european, au ajuns la concluzia judicioasa ca imobilul in litigiu are natura juridicaa unui bun preluat fara titlu în stăpânirea statului -s-a apreciat că Decretul nr.92/1950, suportul normativ al naționalizării imobilului în litigiu, nu poate constitui un veritabil izvor al dreptului de proprietate al statului, câtă vreme, prin chiar esența prevederilor sale, contravenea normelor Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art.8 și art.10), precum și dispozițiilor art.480-481 Cod civil, fiind în contradicție și cu prevederile art.17 alin.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948.

dintre cele două părți cu interese contrare din procesul pendinte trebuie să pornească așadar, de la premisa că imobilul care este disputat judiciar a trecut în stăpânirea statului fără titlu valabil(în mod abuziv), ceea ce înseamnă, în plan juridic(conform principiilor din materia efectelor nulității actelor juridice-principiul retroactivității, principiul legalității, principiul repunerii părților în situația anterioară)- recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate în patrimoniul proprietarului originar, cu toate garanțiile ce trebuie să însoțească o asemenea constatare(art.1 din Primul Protocol al Convenției), în timp ce înstrăinarea imobilului de către stat, înainte ca chestiunea valabilității actului de preluare să fie clarificată, ca acțiune ulterioară, trebuie să fie privită și analizată din perspectiva unei ingerințe în dreptul de proprietate, ce se impune a fi justificată in condițiile legii.

Reclamantele erau așadar, la data exercitării recursului, titularele unui bun recunoscut de normele dreptului civil român, protejat de art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, mai mult aceasta situație fiind consacrata expres, și de una din dispozițiile imprative ale legii speciale-art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, dispoziții care prevedeau expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu, păstrează calitatea de proprietar-text de lege în vigoare la data promovării recursului, dar abrogat prin Legea nr.1 din 30.01.2009- o noua modificare și completare a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr.63 din 3.02.2009(abrogarea intervenind înainte de ultimul termen de judecată în recurs).

Conținutul normativ concret al acestei convenții, in special al articolului susmenționat, s-a circumstanțiat cu claritate si consecventa in cuprinsul mai multor decizii pronunțate in cauze identice sau similare-cauzele,etc(pronunțate împotriva României).

In Cauza impotriva Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat intr-o situatie de fapt similara celei de fata-actiunea in revendicare a fost introdusa dupa data incheierii contractului de vanzare-cumparare-dupa cum urmeaza;1.dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotarare judecatoresca,cu efect retroactiv, nu este revocabil;2.instantele de judecata sunt chemate sa analizeze realitatea situatiei litigioase si sa apere drepturi concrete si efective;puterile publice sunt obligate sa reactioneze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta; a constatat ca a existat lipsa de coerenta in plan legislativ si divergente de jurisprudenta;3.statul nu a actionat cu diligenta pentru a clarifica situatia juridica a imobilului in litigiu;4.notiuni juridice relevante pentru clarificarea situatiilor litigioase nu au fost definite de lege;5.vanzarea bunului imobil de catre stat inainte ca o instanta de judecata sa se pronunte asupra valabilitatii titlului statului, nu poate fi justificata in circumstantele spetei;6.statul nu si-a indeplinit obligatia de a-i recunoaste petitionarului toate garantiile prevazute de art.1 din Primul Protocol la Conventie, rupand astfel echilibrul dintre cerintele interesului public si imperativele apararii drepului celui interesat la respectarea bunurilor sale;7.concluzia finala a Curtii a fost in sensul ca a avut loc o violare a art.1 din Primul Protocol al Conventiei.

Curtea apreciază că jurisprudența instanței europene nu poate fi ignorata atunci când are de analizat cauze similare sau identice, întrucât obligația statului de a acționa, prin toate organele sale-judecătorești, legislative,executive - in direcția asimilării practicii convenționale, a principiilor stabilite in conținutul acestor decizii de speța, pronunțate in cauze succesive-repetitive împotriva României, a inlaturarii imediate a tuturor consecințelor oricăror incalcari ale drepturilor fundamentale ale omului, reprezintă o obligație asumata, o obligație de rezultat.

Rolul instanțelor de judecata este asadar, de a aplica si interpreta legea interna(art.480-481Cod Civil), astfel incat sa ofere o protecție reala si efectiva dreptului de proprietate, ca drept fundamental al omului.

O privare de proprietate in sensul normei suscitate nu poate fi justificata decât daca se demonstrează ca a intervenit in condițiile prevăzute de lege, pentru o cauza de utilitate publica si cu respectarea principiului proportionalitatii.

Sub aspectul primei condiții, se poate lesne observa din însăși titulatura actului normativ-Legea nr.112/1995, ca acesta are ca obiect de reglementare numai situația imobilelor trecute in proprietatea statului, cu titlu, semnificația sintagmei" cu titlu" fiind concordanta unei ipoteze de transmisiune valabila a bunului dintr-un patrimoniu in altul, ceea ce nu a fost cazul situației pendinte.

In ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, a justului echilibru care trebuie sa existe intre cerințele de interes general ale comunitații si imperativele protejării drepturilor omului, respectiv intre mijloacele folosite si scopul vizat prin măsura legislativa, Curtea observa ca nici un argument rațional si rezonabil nu s-a sustinut si nici nu s-a putut contura, pentru a fundamenta o astfel de măsura de înstrăinare, cat timp nu s-a clarificat situația juridică a imobilului și, mai mult, nu s-au luat in considerare modalitățile concrete de compensare pentru proprietarul deposedat de bun.

Concluzia fireasca intr-o astfel de ipoteza nu poate fi alta decât cea consacrata in practica constanta a instanței europene, in cauze similare sau identice, respectivreclamantele au fost puse in situația de a suporta o sarcina speciala si exorbitanta, incompatibila cu exigentele art.1 din Primul Protocol al Convenției.

alegației relative la compararea titlurilor de proprietate aflate in conflict judiciar, operațiune specifica acțiunii in revendicare in dreptul intern, trebuie sa capete o noua dimensiune in interpretare, prin luarea in considerare a raportului dintre bun-privare de bun, așa cum acesta s-a configurat in jurisprudența CEDO redata anterior, si care circumstantiaza condițiile de aplicare ale art.1 din Convenție.

Prin toate aceste considerente de fapt si de drept, Curtea a avut in vedere imperativul consacrat de jurispudenta europeana, conform căruia instanțele de judecată sunt obligate să interpreteze și să aplice dreptul intern într-o modalitate care să conducă la efecte conforme cu principiile Convenției.

Recurenta-pârâtă a invocat in apărare împotriva reclamantelor, dreptul de proprietate dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare perfectat in temeiul unei legi speciale, prin mijlocirea statului, stat care nu s-a preocupat, asa cum am aratat deja, sa clarifice situația juridica a imobilului la momentul perfectării convenției.

Statul, in calitatea sa de garant al ordinii publice, avea obligația sa întreprindă acțiuni coerente si transparente pentru ca orice măsura legislativa sa-si găsească o finalitate practica, in favoarea destinatarilor prescriși de lege, in condițiile respectării dreptului intern, dar si a ordinii publice europene a drepturilor omului.

Situația particulară a recurentei-pârâte, susținută pe ideea existenței unui contract de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul Legii nr.112/1995, nu poate fi valorificată împotriva reclamantelorpentru considerentele redate anterior și care țin de efectivitatea garanțiilor care trebuie sa insoteasca dreptul de proprietate recunoscut, cu efect retroactiv, în patrimoniul acestora.

B-credința, error communis facit jus, dispozițiile art.45 și 46 din Legea nr.10/2001, dispozițiile art. 18 lit.c din același act normativ, nu pot fundamenta o apărare eficienta din partea recurentei-pârâte, în confruntarea sa directă cu reclamantele - proprietare ale bunului imobil, întrucât situațiile susmenționate sau dispozițiile legale invocate nu pot fundamenta o ingerința justificată în dreptul de proprietate, după criteriile prescrise de normele convenționale-respectiv, au intervenit in condițiile prevăzute de lege-legea însăși trebuind să fie clară, precisă, previzibilă, accesibilă, pentru o cauza de utilitate publica si neapărat cu respectarea principiului proportionalitatii -modalitati concrete de compensare pentru proprietarul deposedat de bun.

Critica recurentei referitoare la nesocotirea dispozițiilor art.45 alin.2 și 4 și 5, coroborate cu art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, în sensul că după intrarea în vigoare a acestui act normativ restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare determinată de reaua credință a părților din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, nu poate fi primită chiar și numai pentru considerentul reținut de instanțele de fond-anume, dispozițiile reclamate se referă strict la procedura de restituire"începută în temeiul prezentei legi", nu și la specificitatea acțiunilor în revendicare de drept comun.

Instanțele anterioare au rezolvat corect și problema de principiu legata de stabilirea autorității competente a verifica constituționalitatea legilor.

S-au avut în vedere dispozițiile art.2, coroborate cu dispozițiile art.29 din Legea nr. 47/1992, conform cărora, (1) Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului;(2) Sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției;(3) Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, respectiv,(4) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Potrivit art. 146 din Constituția României și dispozițiilor legale susmenționate din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, această autoritate de jurisdicție constituțională nu are competența să examineze concordanța legilor anterioare cu prevederile constituționale existente la data adoptării lor și nici să verifice modul în care au fost aplicate unele reglementări anterioare,ci este chemată să verifice conformitatea legilor în vigoare cu actuala Constituție.

Așa fiind, nu poate fi reținută susținerea recurentei conform căreia instanțele de drept comun nu pot stabili constituționalitatea unui act normativ-în speță, Decretul nr.92/1950, în raport de Constituția in vigoare la acea dată.

Practica judiciară și literatura de specialitate au admis în consens ideea că neconstituționalitatea acestui act normativ poate fi stabilită de însăși instanța de judecată, care are de rezolvat fondul raportului juridic litigios, în virtutea dreptului general de jurisdicție.

Prin urmare, nu se poate fi reținută nici susținerea conform căreia instanța de fond și-ar fi depășit atribuțiile, atunci când a statuat că Decretul nr. 92/1950, prin chiar esența prevederilor sale, contravenea normelor Constituției din 1948 în materia ocrotirii proprietății particulare (art.8 și art.10), precum și dispozițiilor art.480-481 Cod civil, fiind în contradicție și cu prevederile art.17 alin.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din anul 1948.

Pentru considerentele ce preced, pe temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate.

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1313 A/26.10.2007, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele - reclamante și.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 12.02.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

MARI

GREFIER

Red.

2 ex./25.03.2009

TB-3 -;

Jud.2 -

Cu opinia separată a doamnei judecător - - în sensul admiterii recursului, modificării deciziei recurate, admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței civile apelate și pe fond respingerii acțiunii ca nefondate.

Apreciez că în cauză se impunea admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și pe fond respingerea acțiunii ca nefondată.

Instanțele de fond nu au făcut o corectă aplicare a legii, neaplicând regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală.

Conform dispozițiilor de drept substanțial, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept.

În cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, proprietarul bunului poate în schimb să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, în temeiul art. 45 (fost 46) din Legea nr. 10/2001.

Caracterul special nu se raportează astfel la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, numai acordarea de despăgubiri. Prin concept caracterul special este dat de existența a două reglementări diferite care vizează același raport juridic. Nu există nicio rațiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un element al raționamentului de necombătut, iar regula că norma specială derogă de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, cele privind dreptul de proprietate al reclamanților și modalitatea lui de ocrotire, se aplică cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. De altfel, dacă ambele categorii de norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai pune problema ca una să o excludă pe cealaltă și ca atare nu ar fi necesară aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma specială.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.

Nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civ. astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.

Mai mult decât atât, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea bunului în natură. De altfel, în speța împotriva României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.

Într-adevăr, conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea instanței de contencios european impunându-se astfel și instanțelor române.

În speță, ambele părți dețin "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în ceea ce le privește pe reclamantele - și, în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în cauzacontra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Curtea a considerat că acest interes patrimonialavea o bază suficientă în dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. În această cauza, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedeamutatis mutandis, și). Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe,astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În aceste condiții, apreciez că, în ipoteza în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în spiritul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei, pârâta ar trebui să păstreze bunul în natură, urmând careclamantele să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de circulație, adresându-se direct instanței în acest sens, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene, dintre care amintim hotărârile pronunțată în cauzele Ionescu împotriva României, din 12 octombrie 2006,împotriva României, din 17.04.2008.

Mai mult decât atât, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001legiuitorul român și-a manifestat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea Europeană în speța împotriva României, reglementând regimul juridic al acestor acte de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu prin dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2, potrivit căruia acestea sunt lovite de nulitate absoluta, in afara de cazul in care au fost încheiate cu buna credință.

Ceea ce a sancționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele care privesc statul român este fie încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantului prin vânzarea apartamentului în cursul litigiului (contra României), ceea ce nu este cazul în speță, fie vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință,combinată cu absența totală a despăgubirii(Străin contra României,hotărârea din 21.07.2005, împotriva României, hotărârea din 20.01.2009), situație care, deși se regăsește în speță, poate fi remediată ulterior, în timp ce ingerința care ar rezulta din admiterea acțiunii în revendicare este și contrară voinței legiuitorului român.

Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.

Față de cele expuse anterior, apreciez că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a Legii nr. 10/2001, a cărei neconformitate cu prevederile Convenției poate fi înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9.pr.civ.

Judecător

- -

Președinte:Rodica Susanu
Judecători:Rodica Susanu, Ilie, Cristina Nica

#Judecator Rodica Susanu

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 287/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 287/2008. Curtea de Apel Bucuresti