Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 289/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 289/
Ședința publică din 24 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Maria Ploscă JUDECĂTOR 2: Irina Tănase
JUDECĂTOR 3: Lică Togan
Judecător: - -
Grefier: - -
S-au luat în examinare, pentru pronunțare, recursurile civile declarate de reclamanții, (), () și, în nume personal și ca moștenitoare a reclamantei și de pârâții și, împotriva deciziei civile nr.10 din data de 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Recursurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei s-au depus, prin serviciul de registratură, concluzii scrise și acte, din partea recurenților-pârâți și.
Curtea constată că dezbaterile în fond asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din data de 17.09.2008 și au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și se retrage pentru deliberări.
CURTEA:
Asupra recursurilor civile de față:
Constată că, prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov la data de 7 aprilie 2000, completată la 6 octombrie 2000, reclamanții, uscher, (), uscher, () și () au chemat în judecată pe pârâții, G și, -, Statul Român reprezentat prin Ministerul d e Finanțe, Municipiul B reprezentat prin Primarul Municipiului și B, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr.92/1950, în ceea ce privește cota de proprietate a antecesoarei lor I, înscrisă în nr.12157/B, sub nr. topo 746/2 și nr.747/2 de sub B și în consecință să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de Statul Român prin B și, în prezent decedată, moștenită de către, de sub nr.21064 din 16.12.1996, pentru apartamentul situat în B-,.4, județul B, G și, sub nr.22424 din 2 iunie 1997, pentru apartamentul situat în B,-,.6, județul B, și -, sub nr.22366 din 22 aprilie 1997, pentru apartamentul situat în B-.7, județul B, și, sub nr.22187/17 aprilie 1997, pentru apartamentul situat în B-.2, județul B, și, sub nr.21488/22.01.1997, pentru apartamentul situat în B-, județul B, corpul C, toate încheiate în frauda legii, prin nesocotirea Legii nr.112/1995 și a normelor de aplicare a acesteia (HG 20/1996 și HG 11/1997) și să se dispună rectificarea nr.12157 nr.topo 746/2 și 747/2, în ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate al pârâților 2-6, în conformitate cu prevederile art.34 și 37 din Legea nr-, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că, în fapt, nr.12157 cuprinde înscris imobilul cu nr.topo 746/2 și 747/2, situat în B,-, județul B, compus din trei corpuri de clădire, corpul A constând în subsol și pivniță, parter-7 camere, 3 bucătării, o verandă, două cămări și două ateliere, corpul B, două camere, o bucătărie, Corpul C la subsol pivnițe, la parter 3 camere, o verandă, o bucătărie, un antreu, o baie, o, toate corpurile construite cu fundație din beton, ziduri din cărămidă și acoperite cu țiglă, cu suprafața totală de 1260.
Dreptul de proprietate a fost înscris pe seama statului român la B 8 și 9 cu titlul de naționalizare, în baza Decretului nr.92/1950.
Au precizat reclamanții că sunt succesorii în drepturi ai defunctei I, iar în anul 1950, s-a trecut în proprietatea statului român cota de 3/6 din imobilul situat în B,-, județul B, cea vizată de dispozițiile decretului fiind autoarea lor, născută.
În anul 1952, prin Decizia nr.9008/18.03.1912, s-a rechiziționat atelierul din corpul A, atelier în care au lucrat uscher, ginerele defunctei și familia sa.
În anul 1974, prin încheierea nr.2507/1974, s-a dispus trecerea cotelor de 3/6 părți către Statul Român cu motivarea "naționalizare conform Decretului 92/1950".
Prin sentința civilă nr.7949/22.11.1974, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul civil nr.7732/1974, s-a respins cererea de anulare a încheierii de carte funciară, nr.2507/1974, pentru considerentul că această operațiune nu este supusă instanțelor de judecată.
Această hotărâre nu constituie autoritate de lucru judecat, întrucât instanța s-a pronunțat pe excepție, nu pe fondul cauzei.
În continuare, reclamanții au arătat că se poate cere constarea nulității absolute a titlului în baza căruia s-a făcut intabularea, precum și a inexistentei acestuia sau inaplicabilității sale, oricând acțiunea fiind imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate nu a fost niciodată transferat Statului Român, nici în ceea ce privește cota de 3/6 părți a văduvei I, ceea ce a fost răpit fiind numai folosința imobilului prin abuz și violență.
Prin imobilul trecut în proprietatea statului, potrivit Decretului nr.92/1950, se înțelege imobil naționalizat cu respectarea prevederilor art.1 pct.1-5 și ale art.2 din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.
În art.2 din Decretul nr.92/1950 sunt menționate categoriile exceptate de la naționalizare: "nu intră în prevederile decretului și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, micilor meseriași, funcționarilor, intelectualilor profesioniști și pensionarilor."
Dacă criteriile prevăzute de Decretul nr.92/1950 nu sunt îndeplinite, operațiunea juridică a naționalizării este lovită de nulitate absolută, iar autoarea lor făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare, deoarece era casnică.
În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare, reclamanții au arătat că acestora le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice dacă au ca obiect imobilele menționate la art.1 al.4 din nr.HG11/1997.
Atunci când unitățile specializate care vând locuințele în condițiile Legii nr.112/1995 au indicii că o locuință face parte din categoria imobilelor menționate la art.1 al.4 din HG 11/1997, ori din acea categorie a imobilelor exceptate de la vânzare în conformitate cu art.10 din lege, ele au obligația să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor, suspendând procedura de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare.
În ceea ce-i privește pe pârâții, G și, -, aceștia au cumpărat de la stat și și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, după data când a fost notificat în cartea funciară procesul de revendicare, dovedind prin aceasta reaua credință.
S-a precizat de către reclamanți că pentru cota de 3/6 aparținând numiților, și, copiii numitei I, s-a făcut proces de revendicare separat ce constituie obiectul dosarului civil nr.7928/1999, pe rolul Judecătoriei Brașov.
În drept au fost invocate dispozițiile art.6 și 12 din Legea nr.213/1998, art.34 și urm. din Legea nr.115/1938, art.480 cod civil și art.274 Cod procedură civilă.
La 30 mai 2000, pârâții, G și, și - au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, întrucât au dobândit proprietatea imobilelor apartamente pe care le-au deținut în calitate de chiriași încheind contracte de vânzare-cumpărare cu B, în temeiul Legii nr.112/1995.
Încheierea contractelor de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea deplină a legii, întrucât, potrivit art.9 din Legea nr.112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce li se restituie în natură, pot opta după expirarea termenului prevăzut de art.14 pentru cumpărarea apartamentelor.
Au susținut pârâții că la data la care au fost formulate cererile pentru cumpărarea apartamentelor nu intrase în vigoare HG nr.11/1997, situația juridică a imobilului fiind reglementată de Legea nr.112/1995 și nr.HG20/1996, în sensul că era considerat ca fiind trecut în proprietatea statului, cu titlu, persoanele îndreptățite fiind obligate să recurgă la procedura administrativă.
Astfel, contractul de vânzare cumpărare nr.21064/16.12.1996 a fost încheiat de, antecesoarea pârâtei, înainte de intrarea în vigoare a HG11/1997, și ca urmare, în ceea ce privește acest contract sunt aplicabile dispozițiile HG20/1996.
Cât privește contractele de vânzare cumpărare nr.22424/2 iunie 1997 și 22366/22 aprilie 1997, încheiate de pârâții și, s-au perfectat în baza cererilor 1959 din 9.08.1996 și 1049/1.08.1996, deci între data înregistrării cererilor și data încheierii contractelor de vânzare cumpărare au trecut mai mult de 6 luni, perioadă în care, deși era în vigoare nr.HG11/1997, nici o persoană îndreptățită nu a formulat nici o cerere pe cale administrativă.
Primul demers al reclamanților a fost promovarea acțiunii de rectificare de carte funciară la data de 9 iunie 1999, care a făcut obiectul dosarului civil nr.7928/1999 al Judecătoriei Brașov, prin care s-au admis cererile lor de intervenție în interes propriu, constatându-se că sunt proprietarii apartamentelor dobândire prin cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, fiind cumpărători de bună credință.
Au mai arătat pârâții că la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, fiecare dintre ei au avut cunoștință de faptul că imobilul figura în cartea funciară ca trecut în proprietatea statului prin naționalizare și că nu există nici un proces pe rol sau cerere de restituire, potrivit procedurii administrative.
Au susținut pârâții că au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare cumpărare, în legătură cu situația juridică a imobilului existând o eroare comună determinată de aparența de drept de proprietate al statului asupra imobilului aflat în administrarea.
Municipiul B, prin reprezentant legal, Primar, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală, deoarece imobilul înscris în 12157 BV, nr.top 746/2, nr.747/2 a intrat în proprietatea Statului Român cu titlu valabil, în baza Decretului nr.92/1950 și potrivit art.I pct.2 din Decretul nr.92/1950 se preluau de la stat imobilele clădite, care erau deținute de exploatatorii de locuințe.
A arătat că, rezultat din buletinul de clădire că cele trei corpuri aveau 8 apartamente și două spații cu altă destinație și potrivit aceluiași buletin de clădire, rezultă că în cele 3 imobile înscrise în 12157 s-a perindat o serie de chiriași, atât imobilul în care locuia I cât și celelalte având destinația de închiriere, veniturile obținute din chirii creând posibilitatea ca fosta proprietară să fie casnică.
În termenul legal de 6 luni, prevăzut de art.14 din Legea nr.112/1995, reclamanții nu au formulat nici o cerere privind imobilele înscrise în 12157, A le-a dat spre vânzare și au fost înstrăinate pârâților 2-6.
La data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, titlul Statului-vânzător nu era contestat, astfel, chiar dacă intabularea nu s-ar fi făcut cu respectarea condițiilor legale aceasta nu este imputabilă cumpărătorilor de bună credință.
A mai arătat că suspendarea procedurii de vânzare cumpărare reglementată de Legea nr.112/1995 ar fi operat numai în situația în care existau indicii, în momentul perfectării contractelor, notificare din partea foștilor proprietari sau a moștenitorilor acestora, că imobilele sunt revendicate, iar reclamanții nu au făcut dovada vreunei notificări făcute -ului înainte de vânzare, iar faptul că o parte din cumpărători s-au intabulat după notificare nu înseamnă că sunt cumpărători de rea credință, momentul în care se analizează B sau reaua credință fiind acela al încheierii contractelor de vânzare cumpărare.
La data de 6.10.2000, reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul d e Finanțe, Municipiul B, prin Primar și B, prin reprezentanții săi legali, dar și cu pârâții chemați inițial în judecată, și-au completat acțiunea solicitând constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare încheiate între Statul Român, prin B și, în prezent decedată, moștenită de către, de sub nr.21064 din 16.12.1996, pentru apartamentul situat în B-,.4, jud.B, G și, sub nr.22424 din 2 iunie 1997, pentru apartamentul situat în B,-,.6, jud.B, și -, sub nr.22366 din 22 aprilie 1997, pentru apartamentul situat în B-.7, jud.B, și, sub nr.22187/17 aprilie 1997, pentru apartamentul situat în B-.2, jud.B, și, sub nr.21488/22.01.1997, pentru apartamentul situat în B-, jud.B, corpul C și rectificarea 12157/BV, nr. topo 746/2 și 747/2, în ce privește înscrierea dreptului de proprietate al pârâților, în conformitate cu art.34 și 37 din Legea nr.115/1938.
În motivarea cererii completatoare s-a arătat că, dreptul de proprietate nu a fost niciodată transferat statului român, nici în ceea ce privește cota de 3/6 a văduvei I, ceea ce a fost răpit a fost numai folosința imobilului prin abuz și violență.
Prin imobil trecut în proprietatea statului, potrivit Decretului nr.92/1950, se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prev. art I pct.1-5 și art.II din decret, precum și respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.
Locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sau care au intrat în posesia acestuia în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului, sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia și nu intră sub incidența Legii nr.112/1995.
Contractelor de vânzare cumpărare le sunt aplicabile dispozițiile legale privind nulitatea actelor juridice, dacă au ca obiect imobilele menționate la art. 1 al.4 din HG 11/1997.
La 4.10.2000, reclamanții au depus la dosar o cerere prin care au arătat că renunță la judecată în ceea ce privește petitele 2 și 3 din acțiunea introductivă.
La data de 29.11.2006, pârâții și au invocat mai multe excepții, respectiv, perimarea, autoritatea de lucru judecat, excepția inadmisibilității acțiunii și excepția dovezii lipsei calității de reprezentant.
Prin încheierea de ședință din data de 24.01.2007, toate aceste excepții au fost respinse de Judecătoria Brașov.
Împotriva acestei încheieri de ședință a fost formulat recurs de către pârâții și, recurs ce a fost respins prin decizia civilă nr. 189/R/27.03.2007 a Tribunalului Brașov.
Prin încheierea nr.2165/8 martie 2007, Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei a fost strămutată, apreciindu-se că există motive de bănuială legitimă, de la Judecătoria Brașov la Judecătoria Câmpulung. Au fost menținute actele îndeplinite de instanță, înainte de strămutare.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung, la 1 iunie 2007 sub nr.2229/2007.
Prin sentința civilă nr.1670/05.07.2007, Judecătoria Câmpulunga admis acțiunea introdusă de reclamanții, uscher, (), uscher, (), (), împotriva pârâților, G și, -, Statul Român, eprezentat prin Ministerul d e Finanțe, Municipiul B, reprezentat prin Primarul Municipiului și
S-a constatat inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr.92/1950 în ceea ce privește cota de 3/6 ce a aparținut autoarei pârâților din imobilul situat în B-, compus din 3 corpuri de proprietate și terenul aferent în suprafață totală de 1260, înscris în Cartea Funciară nr.12157 a localității și obligă pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie această cotă de imobil.
S-a luat act că reclamanții au renunțat la judecarea capetelor de cerere 2 și 3 din acțiunea introductivă ce au ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare și rectificarea cărții funciare în ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate al pârâților, G și, și -, și, și, prin cererea aflată la fila 140 dosar.
Pentru a dispune astfel, s-a reținut de prima instanță că, părțile au calitatea de moștenitori legali ai defuncților ( ), decedat la 16.11.1920 și, născută, decedată la data de 3.11.1968. Cei doi defuncți, au avut trei copii, născut la 1 mai 1913, născut la 23 decembrie 1907, decedat la 25 februarie 1981, având ca moștenitori pe reclamanta și (fostă ), fostă și, căsătorită, născută la 4.09.1909 și decedată la 1.08.1992, având ca moștenitori pe uscher, născut la 11.04.1944, (), născută la 23.10.1931, uscher născut la 27 iunie 1929.
Reclamanții din acțiunea de față au revendicat cota lor de 3/6 de proprietate din imobilul situat în B-, jud.B, compus din trei corpuri de clădire, corpul A constând în subsol și pivniță, parter-7 camere, 3 bucătării, o verandă, două cămări și două ateliere, corpul B, două camere, o bucătărie, Corpul C la subsol pivnițe, la parter 3 camere, o verandă, o bucătărie, un antreu, o baie, o, toate corpurile construite cu fundație din beton, ziduri din cărămidă și acoperite cu țiglă, cu suprafața totală de 1260. acțiunea lor fiind admisă prin decizia civilă nr.402/A/11.04.2002 de Tribunalul Brașov, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 749/R/17 iulie 2002 Curții de Apel Brașov -Secția Civilă, prin care s-a constatat inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr.92/1950, în ceea ce privește cotele de proprietate ce au aparținut reclamantului și celorlalți moștenitori, Adele și.
Totodată, s-a constat că pârâții persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor achiziționate prin contractele de vânzare cumpărare.
Din anexa la Decretul nr.92/1950, aflată la fila 103, vol.I din dosar, a reieșit faptul că autoarei părților i-au fost naționalizate 8 apartamente, situate în B,-.
Cu toate acestea, în cartea funciară a localității B nr.12157, apare intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, asupra imobilului situat în B-, jud.B, compus din trei corpuri de clădire, corpul A constând în subsol și pivniță, parter-7 camere, 3 bucătării, o verandă, două cămări și două ateliere, corpul B, două camere, o bucătărie, Corpul C la subsol pivnițe, la 3 camere, o verandă, o bucătărie, un antreu, o baie, o, toate corpurile construite cu fundație din beton, ziduri din cărămidă și acoperite cu țiglă, cu suprafața totală de 1260.p, menționându-se ca proprietari anteriori, Adele și, fiecare având o cotă de 1/6, cu titlu de drept de moștenire, conform actului nr.2749/1921.
Acest fapt a fost atestat de extrasul de carte funciară aflat la fila 52, din vol.I al dosarului, extras emis de Biroul de Carte Funciară al Judecătoriei Brașov, la 9 mai 1999, în care nu se menționează nimic despre proprietarul anterior al celeilalte cote de 3/6 din imobil.
A reținut că naționalizarea a fost făcută greșit cu încălcarea dispozițiilor legale la acel moment, din două considerente:
În primul rând, așa cum a reieșit din anexa aflată la fila 103 din vol.I al dosarului, autoarei părților, I, nu i-a fost naționalizată cota sa ideală de 3/6 din imobilul menționat anterior, ci 8 apartamente din imobil. Autoarei părților nu-i puteau fi naționalizate cele 8 apartamente, întrucât ea nu era proprietara exclusivă a acestora, ci deținea doar o cotă parte ideală din imobil.
Prin urmare, instanța reținut faptul că, deși imobilul situat în B,-, se afla în coproprietate între I, autoarea părților, ce deținea o cotă de 3/6 din acesta și copiii acesteia, ce dețineau câte o cotă de 1/6, naționalizarea s-a făcut în mod nelegal, statul preluând imobilul în întregime de la I, deși aceasta deținea doar o cotă parte indiviză.
În al doilea rând, s-a constatat că naționalizarea a fost nelegală, întrucât autoarea părților făcea parte din categoriile de persoane pe care legea le excludea de la naționalizare, fiind casnică.
Față de cele arătate, reținând împrejurarea că naționalizarea a fost efectuată nelegal, văzând și disp.art.480 Cod civil, art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene al Drepturilor Omului, instanța a admis acțiunea și a constatat inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr.92/1950 în ceea ce privește cota de 3/6 ce a aparținut autoarei pârâților din imobilul situat în B-, compus din 3 corpuri de proprietate și terenul aferent în suprafață totală de 1260, înscris în Cartea Funciară nr.12157 a localității B, obligând pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie această cotă de imobil.
Totodată, instanța a luat act că prin cererea aflată la fila 140 dosar, reclamanții au renunțat la judecarea capetelor de cerere 2 și 3 din acțiunea introductivă ce au ca obiect constatarea nulității absolute contractelor de vânzare cumpărare și rectificarea cărții funciare în ceea ce privește înscrierea dreptului de proprietate al pârâților, G și, și -, și, și.
Renunțarea ce a fost făcută în acest caz de către apărătorul reclamanților, beneficiar al unor procuri speciale de reprezentare din partea reclamanților, prin care aceștia au ratificat și acte anterioare întocmite de către acesta, a fost găsită definitivă, nici un text de lege neprevăzând faptul că renunțarea la judecată a unor capete de cerere poate fi revocată ulterior și pe considerentul că, asupra ei nu s-a pronunțat instanța la termenul ce a urmat depunerii.
Față de cele arătate, văzând și disp.art.246 pr.civ. instanța a luat act de împrejurarea că reclamanții au renunțat la judecarea capetelor 2 și 3 de acțiune ce vizează nulitatea actelor de vânzare cumpărare și respectiv rectificarea cărții funciare.
Împotriva sentinței civile nr.1670/05.07.2007 pronunțată de Judecătoria Câmpulung, județul A, în dosarul nr- au declarat apel reclamanții, uscher, e (), uscher, (), (), cât și pârâții, B care au considerat-o nelegală și netemeinică.
O primă critică se raportează la prevederile art.129 pct.5 Cod procedură civilă, conform cărora judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului într-o cauză civilă.
Precizează că reclamanții nu i-au dat mandat avocatului la acea dată pentru a renunța la capetele de cerere 2 și 3 din cererea introductivă, astfel încât instanța de fond în mod greșit a luat act de renunțarea la aceste pretenții.
Consideră că reclamanții nu au mai susținut această renunțare pentru petitele 2 și 3, iar la data de 04.10.2000 instanța de fond nu a mai dispus nimic cu privire la această precizare de acțiune pe care reclamanții nu au mai susținut-
Menționează că revocarea renunțării la judecată s-a făcut chiar în aceeași ședință din data de 04.10.2000, iar instanța de fond nu a mai dispus nimic cu privire la această situație.
Arată că este greșită motivarea instanței în sensul că nici un text de lege nu prevede ca renunțarea la judecata unor capete de cerere poate fi revocată ulterior pe considerentul că asupra ei nu s-a pronunțat instanța la termenul ce a urmat depunerii.
La rândul lor, pârâții și au declarat apel criticând sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie.
O primă critică privește faptul că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii, ori străine de natura pricinii, prin soluționarea litigiului fiind interpretate greșit actele deduse judecăți și schimbată natura, ori înțelesul lămuri și vădit neîndoielnic a celor solicitate în scris și verbal.
Consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea vădit greșită a legii.
În susținerea motivelor de apel s-au invocat excepția perimării, a autorității de lucru judecat, litispendenței, inadmisibilității acțiunii, lipsei de interes și a lipsei dovezii calității de reprezentant.
Precizează că instanța de fond nu a ținut cont de B credință a proprietarilor rezultat al încheierii contractelor de vânzare cumpărare în conformitate cu prevederile Legii nr.112/1995 și a Legii locuinței nr.114/1996.
Arată că actul de vânzare cumpărare nr.21488/22.01.1997 prin care RA B, în calitate de vânzător și împreună cu, în calitate de cumpărători, a fost legal întocmit, ambele părți dând dovada de bună credință, fiind respectate întocmai dispozițiile Legii nr.112/1995.
În cauză a declarat apel și pârâta SRL B, solicitând schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
O primă critică este adusă soluționării cererii privind inaplicabilitatea dispozițiilor Decretului nr.92/1950.
Consideră că instanța de fond a făcut o interpretare greșită a legii atunci când a considerat că naționalizarea a fost făcută greșit cu încălcarea dispozițiilor legale la acel moment.
Totodată arată că în cauză nu s-a făcut dovada că preluarea imobilului în litigiu s-ar fi făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr.92/1950.
O altă critică privește neanalizarea de către instanța de fond a dispozițiilor art.18 lit. din Legea nr.10/2001, potrivit cărora se dispune în mod imperativ că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale
- altfel, menționează că reclamanții la rândul lor au considerat că imobilul în litigiu intra sub incidența Legii nr.10/2001 și de aceea au depus două notificări în temeiul acestui act normativ.
Susține că la cererea notificatorilor procedura administrativă de soluționare a cererii formulată în baza Legii nr.10/2001 a fost suspendată atâta timp cât aceștia au preferat să urmeze calea instanței de judecată pentru soluționarea cererii lor.
Consideră că pârâții au cumpărat apartamentele din imobil cu respectarea Legii nr.112/1995, iar contractele de vânzare cumpărare încheiate de Statul Român au fost menținute ca perfect valabile, astfel cum rezultă și din decizia nr.749/R/2002, definitivă și irevocabilă.
Cu privire la admiterea acțiunii în revendicare arată că pârâții au titluri valabil încheiate, fiind cumpărători de bună credință, astfel încât solicită admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În termen legal, apelanții, uscher, și au formulat întâmpinare la apelul declarat de pârâți.
În motivarea apărărilor, susțin apelanții-intimați-reclamanți că excepțiile invocate sunt neîntemeiate, iar pe fondul cauzei au precizat că au fost respectate dispozițiile Legii nr.10/2001 și toate actele normative adoptate în această materie, acțiunea în revendicare fiind corect admisă de instanța de judecată.
Intimata-pârâtă a precizat la data de 05.12.2007, că s-a încheiat cu bună credință contractul de vânzare cumpărare nr.2164/16.12.1996, iar în momentul perfectării acestei convenții reclamanții nu au făcut dovada notificării că imobilele sunt revendicate.
Precizează că a dobândit proprietatea imobilului pe care l-a deținut în calitate de chiriaș, conform Legii nr.112/1995.
Prin încheierea contractului cu respectarea legii, potrivit art.9 din Legea nr.112/1995, chiriașii titulari de contract au optat, după expirarea termenului prevăzut de art.14, în sensul încheierii unui contract de vânzare cumpărare.
Precizează că după pronunțarea deciziei nr.741/2002 a Curții de Apel Brașov, definitivă și irevocabilă, a procedat la renovarea întregii locuințe.
Solicită ca la pronunțarea deciziei să se țină cont de deciziile anterioare date în cauză.
La termenul din data de 13.12.2007 au fost respinse excepțiile perimării autorității de lucru judecat, lipsei dovezii de reprezentant, litispendenței, lipsei de interes și a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru Statul Român.
Totodată a fost unită cu fondul excepția inadmisibilității.
Tribunalul Argeș, prin decizia civilă nr.10/24.01.2008, a admis apelurile declarate de pârâții și și respectiv B și a schimbat în parte sentința civilă nr.1670/05.07.2007 a Judecătoriei Câmpulung, în sensul că a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, menținând în rest sentința.
Prin aceeași decizie s-a respins ca nefondat apelul reclamanților.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut următoarele considerente:
Cu prioritate a fost analizată excepția inadmisibilității invocată de apelanții pârâți.
Astfel, s-a constatat că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, care prevede procedura ce trebuie parcursă pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat, acțiunea în revendicare de drept comun a unui bun care constituie obiect al Legii nr.10/2001 nu mai poate fi exercitată.
Acțiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 care, fiind o lege reparatorie, suprima practic acțiunea pe calea dreptului comun fără însă a se elimina accesul la justiție odată cu reglementarea sistemului reparator care prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc.
Prevederile acestei legi speciale sunt de ordine publică, fiind de imediată aplicare, astfel încât se coroborează cu disp. art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, conform cărora bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Astfel, acțiunea în revendicare trebuie să fie privită și în raport de dispozițiile art.6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care ilustrează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de o instanță independentă, imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, urmând astfel a fi analizată pe fond pricina.
Tribunalul a reținut că este fondat apelul declarat de pârâții și, criticile privind greșita soluționare a acțiunii în revendicare fiind întemeiate.
Deși instanța de fond a reținut în mod corect calitatea de moștenitori legali a reclamanților în raport de succesiunea defuncților ( ) decedat la 16.11.1920 și decedată la data de 03.11.1967, nu a luat în considerare obiectul acțiunii în revendicare și anume cota acestora de 3/6 de proprietate din imobilul situat în B, -, jud. B, compus din trei corpuri de clădire.
Capătul principal al acțiunii îl reprezintă revendicarea unei cote de 3/6 din proprietatea asupra unui imobil.
În această situație, definiția acțiunii în revendicare se raportează la cererea prin care reclamantul, care pretinde că este proprietarul unui bun individual determinat cu privire la care a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului care stăpânește bunul respectiv să îi recunoască dreptul de proprietate și să îi restituie bunul.
Fiind o acțiune reală, revendicarea poate fi exercitată împotriva oricărei persoane care deține bunul. În așa fel, ceea ce se urmărește este bunul și nu o anumită persoană.
Deși obiecțiunile la raportul de expertiză în specialitatea construcții, formulate de reclamanți, au fost în mod corect respinse de instanța de fond, tribunalul a reținut că această soluție nu a fost motivată.
S-a constatat astfel că, prin cererea formulată la data de 29.06.2007 reclamanții au solicitat ca expertul să stabilească cotele din părțile de uz comun aferente corpurilor de construcție în sensul stabilirii suprafețelor utile ale imobilelor și determinarea cotelor aferente pentru fiecare construcție.
Determinarea cotelor nu poate fi atributul unei lucrări de expertiză, iar reclamanții au insistat în formularea acțiunii în raport de o cotă parte din imobile.
Proprietatea comună pe cote părți, care mai este denumită și coproprietate, este acea formă de proprietate comună, care se caracterizează prin faptul că bunul aparține concomitent mai multor proprietari, nefracționat în materialitatea lui.
Dreptul de proprietate asupra acelui bun este fracționat în cote-părți ideale și abstracte și nu bunul în materialitatea sa.
Tocmai de aceea ar fi fost irelevantă o determinare a cotelor din bunul în materialitatea lui, atâta timp cât drepturile tuturor coproprietarilor, sau mai bine zis fracțiunile din dreptul de proprietate asupra bunului, se întâlnesc pe ultima particulă din cele care compun acel bun.
Fiecare coproprietar este astfel titular exclusiv asupra fracțiunii ideale și abstracte din dreptul de proprietate asupra bunului.
Criticile privind interpretarea greșită a actelor deduse judecății și schimbarea naturii ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic a celor solicitate scris și verbal sunt întemeiate.
Astfel, se impunea a se respinge acțiunea în revendicare ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor argumente:
a) În cauză, acțiunea în revendicare a avut în vedere o cotă parte dintr-un imobil și nu un bun individual determinat având în vedere caracterul real și petitoriu al acțiunii.
Din anexa la Decretul nr.92/1950 pentru naționalizarea unor imobile cuprinzând tabelul imobilelor naționalizate în județul B ( fila 109), rezultă că la poziția 58 a fost menționată I cu opt apartamente în B, str.- nr. 45, iar în cauză a fost revendicată o cotă parte și nu un drept individual determinat.
b) Argumentul privind aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.10/2001.
Reclamanții au formulat notificare potrivit Legii nr.10/2001 înregistrată sub nr.894/2002.
În contextul acestor dispoziții speciale reparatorii, reclamanților li se va valorifica dreptul privind accesul la justiție prevăzut de Legea nr.10/2001, care reglementat dreptul la restituirea bunului preluat abuziv condiționată însă de finalizarea procedurii privind restituirea.
c) Nu trebuie neglijat nici argumentul bunei - credințe a pârâților care au încheiat contracte de vânzare cumpărare potrivit Legii nr.112/1995.
În cadrul criticilor bunei-credințe, tribunalul a reținut intenția dreaptă a cumpărării ce se referă deopotrivă la voința și la scopul voinței în raport de situația de fapt de la momentul contractării, la acea dată neexistând vreo manifestare de voință din partea reclamanților.
Pârâții-cumpărători au manifestat diligență la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, săvârșind astfel acte și fapte legale tocmai cu scopul prevederii și evitării oricărei greșeli în cunoașterea situației de fapt.
Reglementarea instituției bunei credințe subdobânditorului s-a făcut de legiuitor sub forma unei prezumții legale și relative.
Art.1899 alin.2 Cod civil dispune: "B credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui care alege reaua-credință".
Astfel, legiuitorul a prezumat existența intenției drepte lipsa mijloacelor dolosive, lipsa fraudei, lipsa violenței și a îndoielii, fidelitatea în angajamente, ignoranța corectă și justificată, diligența în limitele legilor pentru prevederea rezultatului actului, lipsa culpei, liceitatea și faptul nevătămării altuia.
În acest proces se pleacă astfel de la un "dat"- prezumția existenței calității de bună credință a actului (contractele de vânzare cumpărare ale pârâților, încheiate potrivit Legii nr.112/1997), respectiv de lipsa oricărei forme de vinovăție a dobânditorului.
Și apelul declarat de pârâta SC SRL Baf ost admis.
Criticile privind necesitatea reținerii dispozițiilor Legii nr.10/2001 și cele privind analizarea obiectului acțiunii în revendicare au fost găsite de tribunal ca întemeiate în raport de considerentele ce preced.
În schimb, în ceea ce privește inaplicabilitatea Decretului nr.92/1950, criticile sunt nefondat.
În raport de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat s-a constatat că prin decizia civilă nr.402/A/11.04.2002, pronunțată de Tribunalul Brașov, s-a reținut că prin aplicarea Decretului nr.92/1950 nu s-a respectat identitatea între persoana menționată ca proprietar în anexa Decretului și adevăratul proprietar, argumente ce au fost avute în vedere în mod corect de către instanța de fond care aplicat și interpretat disp.art. 1 pct.1-5 și art.2 din acest act normativ.
În mod greșit însă, instanța de fond a făcut trimitere la art.1 Protocolului nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, atâta timp cât se face trimitere la bunurile unei persoane și nu la cote părți ideale din dreptul de proprietate asupra acestor bunuri.
În situația în care, tribunalul a admis aceste apeluri, ale unora dintre cumpărătorii de bună credință, se impune extinderea efectelor favorabile ale hotărârii și asupra celorlalți pârâți, chiar dacă aceștia din urmă nu au declarat apel, potrivit disp. art.48 Cod procedură civilă.
Apelul declarat de reclamanți a fost găsit nefondat pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța de fond a analizat dispozițiile art.246 od procedură civilă, iar criticile apelanților reclamanți privesc modul în care s-a luat act de renunțarea la judecata capetelor de cerere 2 și 3 din acțiunea introductivă, făcând trimitere la instituția ratificării actelor anterioare prin încheierea procurilor speciale cu apărătorul reclamanților (filele 229 și următoarele din dosarul de fond).
Tribunalul a constatat că nu poate fi folosit ca argument dezacordul pârâților în raport de admiterea precizării acțiunii prin care s-a arătat că se renunță la niște capete de cerere.
La data de 04.10.2000 s-a consemnat în încheierea de ședință solicitarea pârâților în sensul depunerii unor procuri speciale, ceea ce apărătorul reclamanților a făcut ulterior.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în termen legal, pârâții și, precum și reclamanții.
Pârâții nu și-au motivat recursul, iar la termenul din 17.09.2008 au arătat că renunță la judecata recursului lor.
Prin recursul lor, reclamanții au criticat decizia pentru nelegalitate sub motivele prevăzute de art.304 pct.5, 6, 7, 8 și 9 Cod procedură civilă arătând, în esență, următoarele:
- instanța de apel a schimbat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, caracterizând capătul de cerere privind revendicarea ca pe o acțiune în baza Legii nr.10/2001, fără a pune în discuția părților cauza cererii de chemare în judecată și cauza acțiunii, cu consecința încălcării unor principii fundamentale ale procesului civil, situație ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei și atrage nulitatea hotărârii în baza art.105 al.2 Cod procedură civilă;
- atât instanța de fond cât și cea de apel nu au înțeles acțiunea reclamanților și nu s-au pronunțat cu privire la spațiile de locuit, terenul aferent acestora și terenul grădină ce se află în posesia Municipiului B, situație ce putea fi lămurită doar prin continuarea efectuării expertizelor topo și construcții;
- instanța de fond și cea de apel nu s-au pronunțat pe constatarea nulității absolute a titlului în baza căruia s-a făcut intabularea cotei de proprietate a reclamanților din imobilul naționalizat, precum și a inexistenței acestui titlu;
- greșit a luat act instanța de fond de renunțarea reclamanților la judecata capetelor 2 și 3 de acțiune, dispoziție menținută de instanța de apel, în condițiile în care, la termenul de judecată din 04.10.2000, avocatul reclamanților nu a mai susținut precizarea de acțiune, față de opunerea reprezentanților pârâților la acea renunțare, iar reclamanții nu i-au dat avocatului mandatul de a renunța la acțiune; mai mult, după data de 04.10.2000, s-au admis probe, la cererea reclamanților, respectiv expertiză topo și construcții în susținerea petitului nr.3 din acțiunea introductivă;
- instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut pentru că, deși a confirmat soluția primei instanțe, a venit cu o nouă justificare a respingerii acțiunii reclamanților, ajungându-se la respingerea acțiunii în revendicare pentru faptul că s-a revendicat o cotă de proprietate și nu un bun individual determinat, ceea ce este în contradicție cu practica judiciară și cu deciziile instanței supreme;
- un alt motiv al respingerii acțiunii în revendicare este aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr.10/2001, deși acțiunea reclamanților a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, astfel că acțiunea trebuia soluționată în raport de temeiurile invocate de reclamanți și nu în baza Legii speciale, care prevede o anumită procedură prealabilă;
- un alt argument invocat greșit de instanța de apel în respingerea acțiunii în revendicare este cel al bunei credințe a pârâților, în condițiile în care temeiul juridic invocat de reclamanți în susținerea nulității contractelor este frauda la lege, respectiv nesocotirea Legii nr.112/1995 și a normelor de aplicare a acesteia, iar dacă dispozițiile Decretului nr.92/1950 sunt inaplicabile, B credință nu mai are nici un fel de relevanță în cauză;
- instanța de apel este într-o eroare totală când arată că nu se aplică art.1 din Protocolul nr.1 adițional la, întrucât reclamanții revendică o cotă parte ideală și nu un bun individual determinat.
Prin întâmpinările formulate în cauză, intimații și, B și Municipiul B au solicitat respingerea recursului reclamanților și menținerea deciziei recurate ca legală și temeinică.
Recursul este fondat.
Examinând cu prioritate criticile privind necercetarea fondului cauzei de către instanța de apel, ca urmare a calificării greșite a acțiunii în revendicare ca fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001 și nepronunțării instanțelor de fond și de apel pe capetele 2 și 3 din acțiune, se constată că acestea sunt fondate.
Critica privind necercetarea fondului cauzei de către instanța de apel este fondată, deoarece primul capăt de cerere din acțiunea reclamanților este o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, deci pe dreptul comun și care trebuie soluționată potrivit temeiului juridic invocat și nu prin raportare la dispozițiile legii speciale.
Astfel, acțiunea reclamanților a fost înregistrată la data de 07.04.2000, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 la data de 08.02.2001.
Ca atare, în mod greșit a reținut instanța de apel că, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu mai poate fi exercitată.
Potrivit practicii judiciare anterioare, asemenea acțiune de drept comun era inadmisibilă dacă era promovată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ceea ce nu este cazul în speța de față.
Este adevărat că potrivit art.46 din Legea nr.10/2001 persoana îndreptățită putea alege calea acestei legi, renunțând la judecata pe dreptul comun, dar aceasta nu s-a întâmplat, cauza fiind doar suspendată și repusă ulterior pe rol pentru continuarea judecății.
- altfel, practica judiciară în materie a fost constantă în sensul că acțiunea în revendicare de drept comun, formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 trebuie să fie soluționată potrivit temeiului juridic invocat, respectiv art.480 Cod civil.
Critica privind nepronunțarea instanțelor de fond și de apel pe capetele 2 și 3 din acțiunea reclamanților este fondată pentru că, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din 04.10.2002, reclamanții, prin apărător, au depus o cerere de renunțare la judecata capetelor 2 și 3 din acțiune, în baza art.246 al.1 Cod procedură civilă, iar apărătorii pârâților au arătat că renunțarea nu se poate face în lipsa mandatului special.
Instanța de fond, nici la acest termen și nici ulterior nu a lămurit problema existenței mandatului special reglementat de art.69 al.1 Cod procedură civilă, dat de reclamanți în sensul renunțării la judecata capetelor 2 și 3 din acțiune.
Ulterior, reclamanții nici personal și nici prin apărătorul lor nu au mai reiterat această cerere și mai mult decât atât, la termenul de judecată din 29.06.2007, când cauza a rămas în pronunțare, apărătorul reclamanților a arătat expres că nu înțelege să mai susțină cererea de renunțare de la fila 140.
Față de aceste considerente se constată că instanța de fond a luat greșit act de renunțarea reclamanților la capetele 2 și 3 din acțiune, cu încălcarea dispozițiilor art.69 al.1 Cod procedură civilă și respectiv art.129 al.5 și 6 Cod procedură civilă, care reglementează rolul activ al judecătorului.
Menținând sentința în ceea ce privește renunțarea la judecată și instanța de apel, care a făcut trimitere la instituția notificării actelor anterioare, în lipsa mandatului special a pronunțat o soluție nelegală, soluționând procesul greșit fără a intra în cercetarea fondului.
Față de toate aceste considerente, curtea în baza art.312 al.1, 3 și 5 Cod procedură civilă va admite recursul reclamanților, va casa decizia recurată și sentința judecătoriei și va trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Câmpulung, în condițiile art.315 al.1 și 3 Cod procedură civilă, urmând ca la rejudecare instanța de fond să țină seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.
Totodată, urmează ca în baza art.246 al.1 Cod procedură civilă să se ia act de renunțarea pârâților și la judecata recursului lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanții, (), și, în nume personal și ca moștenitoare a reclamantei, împotriva deciziei civile nr.10 din data de 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Casează decizia și sentința civilă nr.1670/05.07.2007 pronunțată de Judecătoria Câmpulung și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță ( Judecătoria Câmpulung ).
Ia act de renunțarea pârâților și, la judecata recursului formulat împotriva deciziei civile nr.10 din data de 24 ianuarie 2008, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Pl.,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.4/10.10.2008.
Jud.apel:.
che.
Jud.fond:.
Președinte:Maria PloscăJudecători:Maria Ploscă, Irina Tănase, Lică Togan
