Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 29/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 29/Ap
Ședința publică din 3 martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Roxana Maria Trif
JUDECĂTOR 2: Mihail Lohănel
Grefier șef secție
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantele, și, în contradictoriu cu intimații pârâți STATUL R PRIN MEF - PRIN Direcția Generală a Finanțelor Publice B, MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR, și, având ca obiect: "revendicare imobiliară", împotriva sentinței civile nr. 277/D din 19 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează instanței că s-a depus la dosar, prin serviciul registraturii concluzii scrise din partea intimaților pârâți și.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în cadrul ședinței de judecată din 24.02.2009, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța, în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 03.03.2009.
CURTEA
Asupra apelului civil de față.
Constată că prin sentința civilă nr. 277/19.09.2008 Tribunalul Brașova respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele, și, prin mandatar, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat convențional de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului B, Municipiul B, reprezentat legal de Primar, și, acțiune având ca obiect revendicare imobiliară. A obligat reclamantele la plata către pârâții și a sumei de 3.275 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Prima instanță a reținut că din copia cărții funciare rezultă că imobilul din litigiu a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitei, fiind dobândit de aceasta, cu titlu de cumpărare, în anul 1941 și a fost preluat de Statul Român, cu titlu de expropriere, în anul 1978.
În temeiul Legii nr. 112 1995, casa, ce intră în compunerea imobilului din litigiu, a fost vândută pârâ țilorși, iar terenul, în suprafaț ă de 994, 25 mp., a fost atribuit acestora, în conformitate cu dispozi țiile Legii nr. 18 1991.
Reclamantele din prezenta cauză au formulat, în calitate de succesori în drepturi ai proprietarului ini țial al imobilului din litigiu, o notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care au solicitat restituirea în natură a acestuia.
Prin dispozi ț ia nr. 590 21.02.2008, emisă de pârâtul Municipiul Bra ș ov, a fost constatată calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite, în înț elesul Legii nr. 10 2001, a fost respinsă cererea acestora de restituire în natură a imobilului notificat, motivat de faptul că acesta a fost înstrăinat, respectiv, atribuit, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112 1995și cu cele ale Legii nr. 18 1991,și a fost făcută acestor părț i o propunere de restituire în echivalent a imobilului, sub forma despăgubirilor bănești, ce vor fi acordate în condițiile legii speciale privind stabilireași plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Anterior introducerii prezentei acțiuni reclamantele au uzat de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10 2001, sens în care, au înregistrat, pe rolul Tribunalului Braș ov, o contestației, prin care au solicitat, în principal, restituirea în natură a imobilului mai sus identificat, iar, în subsidiar, acordarea unui alt bun imobil, în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, sau acordarea de despăgubiri bănești corespunzătoare valorii de circulație a imobilului.
Prin prezenta acțiune se solicită constatarea calității reclamantelor de proprietare ale imobilului, nevalabilitatea titlului statului, respectiv preluarea abuzivă și, ca o consecință rectificarea cărții funciare, prin radierea dreptului de proprietate înscris pe numele pârâților și stabilirea, prin comparare de titluri, că dreptul lor de proprietate este preferabil, iar în subsidiar obligarea în solidar Statului Român și Municipiului B la plata contravalorii imobilului la prețul pieței.
Legea nr. 10/2001 reglementează în mod general modalitatea de restituire a imobilelor preluate de stat, atât cu titlu valabil cât și fără titlu valabil, în perioada de timp mai sus-arătată, instituind în acest sens, o procedură specială. Procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 cuprinde două etape distincte, și anume: procedura prealabilă, care are un caracter obligatoriu, astfel încât, de la data intrării în vigoare a legii, cererile de restituire în natură sau în echivalent, inclusiv acțiunile în revendicarea imobilelor preluate fără titlul valabil formulate împotriva persoanelor juridice deținătoare direct la instanțele judecătorești sunt inadmisibile și procedura judiciară, care este ulterioară, facultativă și subsidiară, persoanele nemulțumite de modul de soluționare a cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, putând ataca în justiție, în termenele și în modalitățile prevăzute de lege deciziile sau dispozițiile emise de persoanele juridice notificate.
În ceea ce privește susținerile, făcute de reclamante, în sensul că, poate promova direct în instanță o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe cele ale art. 480-481 Cod civil, tribunalul apreciază că acestea sunt nefondate, astfel că, le va înlătura, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 6 din actul normativ menționat, sunt considerate proprietate publică sau privată de stat ori aparținând unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestoradacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Rezultă așadar că, o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, conform art. 22 alin (5) din Legea nr. 10/2001.
În consecință, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condițiile dreptului comun (art. 480-481 Cod civil; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă.
Sub aspectul analizat, tribunalul reține că, procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ. Instituirea acestei proceduri și a unui termen de decădere în cazul neurmării ei nu este de natură a aduce atingere substanței dreptului de proprietate, deoarece toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de Lege, pentru stabilirea și punerea în executare a măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pot fi atacate în justiție de persoanele interesate, așa cum am arătat.
De altfel, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție. S-a considerat, astfel că, legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile Constituției, motiv pentru care, pentru situațiile deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât, liberul acces la justiție să nu fie afectat.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Dreptul de acces la o instanță nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce implicit, permite anumite ingerințe, cu condiția ca acestea să nu aducă atingere substanței dreptului și să nu împiedice exercițiul efectiv al său.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin (1) din ția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situației juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerința soluționării cererii de restituire într-un termen rezonabil.
De asemenea, această procedură nu încalcă prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la ție, având ca scop asigurarea stabilității și securității raporturilor civile. De altminteri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudența sa, că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanță cu interesul general, adoptând, în acest sens, legile necesare.
De asemenea, Înalta Curtea d e Casa ție ș i Justiție a statuat, prin decizia, pronunțată la data de 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii că, concursul dintre legea specială ș i legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în mod expres în legea specială. În cazul în care, sunt sesizate neconcordanțe între legea specială ( Legea nr. 10 2001)șiția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau siguranței raporturilor juridice.
Raportat la cele mai sus expuse, se re ț ine că, revendicarea unui bun imobil, care face partea din categoria imobilelor, ce constituie obiectul de reglementare a Legii nr. 10 2001, pe calea dreptului comun, poate avea loc numai în cazul în care, între dispozițiile actului normativ menționatșiția Europeană a Drepturilor Omului sunt semnalate neconcordanțeși cu condiția de a nu fi afectate alte drepturi de proprietate.
Or,șa cum am arătat, reclamantelor au uzat de procedura specială, reglementată de Legea nr. 10 2001, iar, bunul imobil din litigiu, constituie, în prezent, obiectul dreptului de proprietate al pârâțilorși.
În aceste condiții, în care, reclamantele au uzat de revederile legii speciale de reparație pentru a-și valorifica drepturile pe care le au asupra imobilului în litigiu, tribunalul apreciază că valorificarea acestor drepturi nu se poate realiza și pe calea unei acțiuniulterioarede revendicare promovată în condițiile reglementate de dreptul comun.
Legea nr. 10/2001, aplicabilă raportului juridic creat între părți, apără efectele acelor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 în mod valabil, între care se află și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții men ț iona ți, și care constituie titlul de proprietate al acestora.
Între aceste efecte este, în mod evident, asigurarea tuturor atributelor care rezultă din calitatea de proprietar a cumpărătorilor, fără pericolul unei evicțiuni ulterioare, datorată unor cauze preexistente la momentul vânzării, cum este cea privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului.
Pentru asemenea situații, legea specială, de care-așa cum am subliniat - reclamantele au uzat, a prevăzut măsuri reparatorii în echivalent, care au fost stabilite prin decizia emisă ca urmare a notificării ce a fost promovată în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, în condițiile în care, titlul de proprietate pe care pârâții îl au asupra imobilului în litigiu s-a consolidat prin neatacarea acestuia în justi ție, în termeneleși în condițiile prevăzute de lege, iar, pentru imobilului revendicat au fost stabilite măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, tribunalul apreciază că solicitarea reclamantelor de obligare a pârâților la lăsarea acestui imobil în deplină proprietate și posesie nu poate fi admisă.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, și.
În dezvoltarea motivelor de apel se arată că instanța de fond a omis să cerceteze un alt text din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 2 alin. 2 din care rezultă că persoanele cărora imobilul le-a fost preluat fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, ceea ce este aplicabil în speță, fiind astfel incidentă procedura comparării de titluri.
Se arată că liberul acces la justiție a fost încălcat prin admiterea excepției inadmisibilității și neanalizarea tuturor textelor legale incidente în cauză.
Prin Legea nr. 10/2001 s-a omis a fi înlăturată și instituția comparării de titluri, ea fiind pe deplin aplicabilă, iar decizia ÎCCJ în interesul legii, invocată de prima instanță, nu este motivată, minuta fiind sibilinică, ceea ce conduce la concluzia că tot instanțele sunt cele chemate să soluționeze astfel de proces.
Intimații au depus întâmpinare solicitând respingerea apelului.
Examinând apelul, prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este întemeiat.
Din economia motivelor de apel rezultă că ceea ce critică, cu diferite argumente apelantele este respingerea petitului privind compararea de titluri.
Cu privire la compararea de titluri prima instanță a relevat că după apariția Legii nr. 10/2001 nu se poate solicita o comparare de titluri potrivit dreptului comun, pentru că alegând calea legii speciale, ceea ce apelantele au făcut conform înscrisurilor de la dosar, trebuie să se supună rigorilor acesteia. Nici un moment nu s-a negat posibilitatea formulării și soluționării și unor cereri pe calea dreptului comun însă s-a învederat, în mod legal și temeinic că nu pot fi mixate dispozițiile legii speciale cu dispozițiile de drept comun în materie.
De altfel, cât timp contractele de vânzare cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate, pârâții foști chiriași se bucură de protecția textului art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, text care se aplică cu prioritate față de cel al art. 2 alin. 2, pentru că este instituit în vederea protejării persoanelor ce au dobândit proprietatea cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data cumpărării. Faptul că dispozițiile art. 2 alin. 2 prevăd că foștii proprietari care au fost deposedați de stat prin preluare bunului fără titlu valabil, nu constituie decât o recunoaștere a preluării abuzive, ceea ce nu le-a fost negat apelantelor, dar nu poate elimina protecția instituită de art. 18 lit. c pentru cei ce au dobândit proprietatea prin cumpărare, ulterior, cu respectarea dispozițiilor legale și cu bună credință.
Or, prin procedeul comparării de titluri s-ar putea ajunge la eludarea contractelor de vânzare, deși sunt valabile și la golirea de conținut a Legii nr. 10/2001 ale cărei dispoziții speciale, în materie de revendicare, ar fi înlăturate prin norma generală înscrisă în art. 480 Cod civil, contrar principiului că în concursul dintre cele două categorii de acte normative, primele se aplică cu prioritate.
De altfel, în sistemul de publicitate al cărților funciare, reglementat de Decretul-Lege nr. 115/1938, procedeul comparării titlurilor, este mai greu de imaginat.
Compararea titlurilor, creație a practicii judiciare și doctrinei, era posibilă (și necesară) în sistemul personal de publicitate prin registrul de inscripțiuni transcripțiuni, însă nu este posibil în cazul publicității reale, prin cărțile funciare, unde se prezumă că dreptul aparține persoanei înscrise în cartea funciară (art. 32 din Decretul Lege nr. 115/1938).
În consecință apelantelor nu le-a fost încălcat liberul acces la justiție, prin constatarea inadmisibilității aplicării dreptului comun, față de o lege specială, iar instanța a analizat textele de lege aplicabile în speță. Faptul că nu au primit câștig de cauză nu reprezintă o îngrădire a liberului acces la justiție, iar aplicarea deciziei ÎCCJ, invocată de către apelante s-a făcut în spiritul în care acestea l-au interpretat, respectiv instanța a analizat în concret speța dedusă judecății.
Pentru toate considerentele de mai sus, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, curtea va respinge apelul și va păstra sentința atacată.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, întrucât apelantele au căzut în pretenții vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimații și, constând în onorariu de avocat, conform chitanțelor depuse la dosarul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 277/19.09.2008 a Tribunalului Brașov, pe care o păstrează.
Obligă apelanții să plătească intimatului suma de 1500 lei și intimaților și suma de 1554,72 lei cheltuieli de judecată în apel.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi 03.03.2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - | Grefier șef sectie, |
Red. -/18.03.2009
Dact. /19.03.2009
Jud. fond:
Președinte:Roxana Maria TrifJudecători:Roxana Maria Trif, Mihail Lohănel
