Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 295/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE
DOSAR NR- CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA NR. 295
Ședința publică din data de 12 martie 2008
PREȘEDINTE: Constanța Pană C -
JUDECĂTOR 2: Adriana Maria Radu
JUDECĂTOR 3: Elena
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanta, cu domiciliul ales la cab. av. - B,-, sector 1 și în B,-, -.2A,.35, sector 3, împotriva deciziei civile nr. 520 din 25 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL LOCAL S - prin primar, PRIMĂRIA S, SC SA S,-, județul P și domiciliat în S- - parter, județul
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 5 martie 2008, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța, având nevoie de timp mai îndelungat pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea azi, 12 martie 2008 când a dat următoarea decizie:
CURTEA:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia la data de 29.06.2006 sub nr. 1082/ 2006 reclamanta chemat în judecată pe pârâții Primăria prin primar, SC SA și, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că statul efectuat preluare fără titlu valabil a imobilului situat în S,-, jud. și, de asemenea, să fie obligați pârâții să- lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat la parter în S, la adresa menționată, ca efect al comparării titlului său de proprietate cu cel al pârâților.
În motivarea acțiunii, reclamanta arătat că imobilul fost dobândit de autoarea sa, prin Ordonanța de adjudecare nr. 2 Tribunalului Ilfov - Secția notariat din 10.01.1944, înscrisă la Grefa aceleiași instanțe sub nr. 125/11.01.1944.
Imobilul fost naționalizat prin Decretul Lege nr. 92/1950 și figurează în anexa la nr. 167/1958 care completează anexa la Decretul de naționalizare la pct. 212 pe numele mamei reclamante, preluare ce fost efectuată în mod abuziv cu încălcarea dispozițiilor art.II din Decretul nr. 92/1960 deoarece autoarea reclamantei, la momentul respectiv, era intelectual profesionist, îndeplinind funcția de doctor, ceea ce excepta de la expropriere.
mai precizat reclamanta că imobilul nu ieșit niciodată din patrimoniul autoarei sale, fiind trecut în mod ilegal în patrimoniul statului, iar cu privire la titlul de proprietate al pârâtului, învederat că acesta dobândit dreptul de proprietate prin cumpărare de la un neproprietar în condițiile în care statul, respectiv Primăria S, prin reprezentantul său SC SA, procedat la vânzarea unui bun care nu- aparținea, preluarea fiind făcută fără titlu de către stat.
Totodată, arată reclamanta că, titlul său este mai bine caracterizat în condițiile în care titlul de proprietate al statului nu este valabil, pârâtul fiind de rea credință întrucât achiziționat imobilul știind că aceasta este moștenitor al fostului proprietar.
În temeiul art. 115-118 Cod pr.civilă pârâtul formulat întâmpinare.
Pe cale de întâmpinare pârâtul a invocat excepția de inadmisibiliate a acțiunii raportat la cel de al doilea capăt de cerere.
În motivarea excepției pârâtul a arătat că o astfel de cerere este inadmisibilă întrucât nu poate fi formulată după apariția Legii nr. 10/2001 modificată.
Astfel acest act normativ cuprinde dispoziții derogatorii de la dreptul comun și are prioritate față de regulile generale.
Pe fondul cauzei, pârâtul precizat că reclamanta solicitat compararea titlurilor de proprietate, apreciind că pârâtul este cumpărător de rea credință însă acest aspect nu corespunde realității, apartamentul fiind achiziționat de la SC S SA în luna aprilie 1999, în condițiile în care anterior acestei date reclamanta formulat o altă acțiune în revendicare, respinsă prin sentința nr. 379/1998 Judecătoriei Sinaia, definitivă prin decizia nr. 2341/1998 Tribunalului Prahova și, de asemenea, arătat că reclamanta beneficiat de despăgubiri bănești prin Hotarârea nr. 635/1997 Comisiei Județene de aplicare Legii nr. 112/1995.
A mai susținut pârâtul că achiziționat imobilul cu respectarea dispozițiilor art.9 din Legea nr. 112/1995, după ce reclamanta uzat și epuizat toate căile legale primind și despăgubiri bănești pentru acest imobil.
În temeiul art. 115-118 Cod pr. civ. pârâta Primăria prin primar a formulat întâmpinare.
Pe cale de întâmpinare pârâta invocat excepția lipsei calității procesuale pasive sa, motivat de faptul că potrivit Legii nr. 215/2001 este o unitate funcțională de rezolvare a operațiunilor curente ca aparat de lucru a autorităților locale, neavând personalitate juridică.
Pe calea aceleiași întâmpinări pârâta a invocat autoritatea de lucru judecat întrucât într-o cauză anterioară a fost respinsă acțiunea formulată de aceiași reclamantă împotriva SC SA și Consiliul Local
Pe fondul cauzei pârâta solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât reclamanta obținut despăgubiri stabilite prin Hotărârea nr. 635/1997, formulat și notificare în baza Legii nr.10/2001 prin care solicitat diferența de valoare pentru imobilul construcție și teren ce făcut obiectul hotărârii menționate.
În temeiul art. 115-118 Cod pr. civ. pârâta SC SA formulat întâmpinare.
Pe cale de întâmpinare pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale sale pasive.
În motivarea excepției pârâta a învederat că nu are un drept de proprietate asupra imobilului și bunul nu se află în posesia sa.
Pe fondul cauzei pârâta a arătat că reclamanta nu poate solicita să se constate că statul preluat imobilul fără titlu valabil, deoarece primit despăgubiri pentru aceasta în baza Legii nr. 112/1995 și totodată, menționat că nu are nici un drept de proprietate asupra apartamentului menționat în acțiune și nici nu se află în posesia lui, de acea nu poate fi obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamantei.
Urmare întâmpinărilor formulate, reclamanta și- precizat acțiunea și arătat că înțelege să se judece în calitate de pârât cu Consiliul Local al Orașului - prin primar și nu cu Primăria
De asemenea, precizat că înțelege să restituie sumele de bani încasate în baza Legii nr. 112/1995 în măsura în care autoritățile îi vor restitui lipsa de folosință asupra imobilului pe care aceștia îl dețin și îl exploatează fără drept de mai bine de de secol.
Pe cale de răspuns la întâmpinări reclamanta a solicitat respingerea excepției autorității de lucru judecat și a inadmisibilității, iar în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Primăriei S să se ia act de cererea precizatoare.
În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri și proba cu interogatoriu.
Reclamanta a formulat și depus la dosar concluzii scrise.
După administrarea probatoriilor Judecătoria Sinaia, prin sentința civilă nr. 52 din 22 ianuarie 2007 respins ca neîntemeiate excepțiile de inadmisibilitate acțiunii, formulate de pârâți și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC SA, iar pe fond respins acțiunea precizata formulata de reclamantă ca neîntemeiată.
Prin aceeași hotărâre, reclamanta fost obligată la plata sumei de 1.000 lei în favoarea pârâtului reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul acesta nu poate fi primită atâta timp cât nici o dispoziție nu interzice expres dreptul la acțiune al reclamantei, prevederile invocate din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 46 alin 1 în forma republicată a legii neconținând nici o normă expresă în sensul interzicerii dreptului de a formula acțiune de drept comun.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta S, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului de proprietate al statului asupra imobilului și apoi să fie comparate titlul său și cel al pârâtului, care este constituit de contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu pârâta SC
Totodată, judecătoria a reținut că reclamanta a precizat că înțelege să se judece în contradictoriu cu Consiliul Local al Orașului S și nu cu prima pârâtă astfel că a considerat că nu mai este necesar să se pronunțe asupra excepției, această pârâtă nemaifiind parte în proces.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei, numita a dobândit, prin Ordonanța de adjudecare nr.2 din 10.01.1944 dată de Tribunalul Ilfov - secția Notariat, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în orașul S,-, compus din teren în suprafață de 2700. și o construcție de 232,58., ulterior imobilul fiind naționalizat prin Decretul 92/1950.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1374 din 16.04.1999 încheiat între și, imobilul situat în S,-, parter, a fost cumpărat de către cel din urma în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Mai retine instanța de fond că, anterior acestui moment, prin Hotărârea nr.635/26.06.1995 dată de Comisia Județeană P de Aplicare a Legii 112/1995 reclamanta a primit despăgubiri pentru întreg imobilul situat la adresa menționată în sumă de 202.172.535 lei ROL.
Totodată notificarea făcută de aceasta a făcut obiectul dosarului nr.55/2002 fiind soluționată în sensul achitării sumei de 87.832,47 lei RON.
A considerat instanța de fond că în speță își găsesc aplicarea dispozițiile art.20 alin.1 si 2 din Legea nr.10/2001 modificată și republicată care prevăd că persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr.112/1995, pot solicita numai restituirea în natură, cu obligația returnării sumei reprezentând despăgubirea primită actualizată cu indicele de inflație, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Retine judecătoria că, în speță imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, persoana îndreptățită având dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piața a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Totodată, s-a reținut că reclamanta a obținut despăgubiri pentru imobilul în litigiu, precum și diferența de despăgubire actualizată cu indicele de inflație, sens în care nu mai poate solicita bunul în natură atât pentru faptul că legea îi permite solicitarea numai a diferenței de valoare, cale pe care a și utilizat-o, cât și pentru că în caz contrar s-ar ajunge la îmbogățirea acesteia fără just temei.
Împotriva sentinței sus-menționată reclamanta declarat apel, criticând-o ca nelegala si netemeinică.
În motivarea cererii de apel apelanta a învederat că înțelege să critice sentința în ceea ce privește interpretarea normelor Decretului nr. 92/1950, în sensul că acesta trebuia analizat în primul rând sub aspectul prevederilor art.1, motivarea încălcând însăși principiile generale ale teoriei generale dreptului cu privire la interpretarea normelor juridice.
Art. II din Decretul nr. 92/1950 reprezintă normă de excepție, normă ce prevedea persoanele exceptate de la aplicarea acestui act, autoarea sa fiind evident intelectual profesionist - medic și deci exceptată aplicării actului de naționalizare.
In ceea ce privește motivarea în sensul inaplicabilității prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului la speța de față, sub argumentația că la momentul naționalizării România nu era parte la această convenție, este total eronată, întrucât la momentul actual actul normativ internațional face parte din dreptul intern, inclusiv sub aspectul eventualei incidente art.322 pct.9 Cod pr.civilă și nu numai.
altă critică se referă la faptul că motivarea hotărârii în sensul că Decretul nr. 92/1950 era în concordanță cu dispozițiile art.11 din Constituția României de la 1948, nu este o interpretare legala textului, având în vedere că locuințele la care s- referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau fi considerate mijloace de producție și nu puteau fi naționalizate sub regimul Constituției din 1948, deoarece art.8 al acesteia prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, iar decretul fost cel puțin în parte contrar Constituției în vigoare.
Mai susține apelanta că afirmația judecătorului fondului că în speță se aplică și dispozițiile Legii nr. 10/2001, este adevărată dar aplicată greșit, prima incidență a Legii nr. 10/2001 fiind cea prevăzuta de art.2 lit. din lege, așa cum fost aceasta completată și modificată de Legea nr. 247/2005 în sensul că Decretul nr. 92/1950 este declarat ilegal și abuziv.
O altă critică privește faptul că motivarea că s-ar fi încasat anumite despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 nu este pertinentă raportului juridic dedus judecății, întrucât este de acord să restituie banii încasați evident după ce autoritățile vor restitui și diferența de teren de 2200 mp ca recalculată la medie de 200 euro mp, însemnând aproximativ 400.000 euro fără include imobilul în construcție.
A mai precizat apelanta că prin sentință nu au fost analizate sub nici o formă titlurile de proprietate ale părților, domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995 și implicarea unei unități de turism în vânzarea de imobile aparținând Statului Român.
În apel au fost depuse înscrisuri.
Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr. 520 din 25 septembrie 2007 respins apelul reclamantei ca nefondat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut că, critica apelantei în sensul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile Decretului nr.92/1950 și că a înlăturat prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului în sensul inaplicabilității lor, este neîntemeiată, având în vedere că instanța de fond, în motivarea sentinței apelate, a făcut referire art.2 din Decretul nr.92/1950, text invocat de altfel și de apelantă.
Făcând referire la art.2 din decretul sus-menționat, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei a dobândit imobilul prin adjudecare și nu prin moștenire cum prevede respectivul articol.
În ce privește prevederile CEDO, instanța de fond nu a considerat că sunt inaplicabile, ci faptul că la momentul adoptării acestui decret, România nu era parte semnatară a Convenției, ci mult mai târziu, prin Legea nr.30/1994.
Astfel, imobilul în cauza a fost vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, iar apelanta reclamantă a primit despăgubiri pentru imobilul solicitat a fi restituit, chiar acesta recunoscând acest fapt.
Reclamanta are posibilitatea să solicite restituirea în natura a imobilului, cu restituirea prețului potrivit art.20 al.1 si 2 din Legea nr.10/2001, numai dacă imobilul a fost vândut până la data intrării în vigoare a legii.
Întrucât imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, apelanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent sau în situația în care a primit despăgubiri, are dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare a imobilului.
Astfel, reclamanta a obținut despăgubiri atât în baza Legii nr.112/1995, cât și în baza Legii nr.10/2001, motiv pentru care nu mai poate solicita restituirea în natură.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate.
În motivarea cererii de recurs recurenta a arătat că susținerile instanței de apel precum că Legea nr. 10/2001 suprimă accesul la justiție la petenților prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun încalcă prevederile art. 480 cod civil, art. 6 al. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Oului și art. 21 și 16 din Constituția României.
A mai precizat recurenta că Legea nr. 10/2001 nu înlătură în nici un fel dreptul adevăratului proprietar de a-și revendica imobilul de care a fost deposedat.
Dacă s-ar fi dorit acest lucru legiuitorul ar fi consacrat expresis verbis sancțiunea prescriptibilității extinctive a acțiunii în revendicare de drept comun așa cum a prevăzut-o expres în cazul acțiunii în constatare a nulității absolute - art. 45 al. 5 din Legea nr. 10/2001, deși este vorba tot de o instituție impresciptibilă.
Este evident că dacă legiuitorul ar fi intenționat să limiteze accesul la justiție pe calea dreptului comun în cazul revendicării ar fi instituit un termen limită sau o consacrare expresă cum a făcut în cazul nulității absolute.
Pe de altă parte afirmația că recurenta ar fi primit despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 nu este reală, iar la dosar nu se găsește nici o dovadă în acest sens.
Totodată autorii recurentei au dobândit imobilul prin act de adjudecare, iar nu prin moștenire cum se reține eronat de instanțe.
În ceea ce privește afirmația că imobilul în litigiu ar fi fost vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/2005, acesta a fost preluat abuziv, pe când domeniul de aplicare a actului normativ menționat avea în vedere imobilele cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului cu titlu.
Așa fiind instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel, nu a analizat sub nici o formă valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului și nu s-a pronunțat asupra preferabilității titlului uneia sau alteia dintre părțile litigante.
Intimatul persoană fizică prin apărător a depus la dosar două decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu titlu de practică judiciară.
Curtea, analizând cererea de recurs prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Reclamanta recurentă a investit inițial Judecătoria Sinaia cu o cerere de chemare în judecată având două petite și anume: constatarea faptului că statul a efectuat o preluare fără titlu valabil a imobilului situat în S,-, jud. P și obligarea pârâților Primăria S, Societatea Comercială SA și, intimați în cauza de față să îi lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat la parterul respectivului bun ca efect al comparării titlurilor de proprietate.
Demersul juridic al reclamantei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 480, 483 și urm. cod civil și pe art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe cale de întâmpinare pârâtul a invocat excepția de inadmisibilitate a celui de al doilea capăt de cerere având ca obiect revendicare pe dreptul comun motivat de faptul că o astfel de acțiune nu mai poate fi formulată după apariția Legii nr. 10/2001 modificată.
Astfel, Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special cuprinde norme derogatorii de la dreptul comun și cărora reclamanta ar fi trebuit să li se conformeze, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de casație și Justiție prin Decizia nr. 3164/2004.
Procedând la soluționarea cauzei prima instanță a respins atât excepția de inadmisibilitate ca neîntemeiată, cât și acțiunea precizată tot ca neîntemeiată.
În motivarea respingerii excepției de inadmisibilitate instanța a reținut că nici o dispoziție legală nu interzice expres dreptul la acțiune al reclamantei, dispozițiile invocate din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 46 al. 1 din forma republicată neconținând o normă expresă în sensul interzicerii dreptului de a formula o acțiune de drept comun.
Textul menționat prevede numai dreptul persoanei de a formula cerere în temeiul legii speciale precum și aspectul legat de suspendarea acțiunii anterioare formulate până la soluționarea cererii administrative întemeiate pe acest act normativ.
În ceea ce privește soluția dată pe fondul celui de al doilea capăt de cerere prima instanță a reținut că deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil, cauza nu poate fi soluționată numai pe baza textelor de lege indicate de către părți ci trebuie să aibă în vedere și textele de lege care își găsesc incidența în speță, chiar dacă nu sunt indicate de acestea.
Așa fiind, față de starea de fapt reținută instanța a considerat în speță își găsesc aplicarea dispozițiile art. 20 al. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată.
Deci reclamanta în calitate de persoană îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pe care le-a și obținut în baza reglementărilor speciale.
În această situație reclamanta nu mai poate solicita bunul în natură atât pentru faptul că legea îi permite numai solicitarea diferenței de valoare, cale de care a și utilizat-o, cât și pentru că în caz contrar s-ar ajunge la îmbogățirea sa fără just temei.
Instanța de apel investită cu calea de atac promovată de reclamantă a achiesat atât la soluția de primă instanță cât și la motivarea dată de acesta și pe care a reluat-o într-o anumită măsură în considerentele deciziei.
Pe de altă parte, deși prin cerere a fost investită cu mai multe motive de apel printre care și acelea potrivit cărora judecătorul fondului nu a analizat în nici o formă titlurile de proprietate ale părților litigante și nu a purces la compararea drepturilor de la care provin titlurile aflate în conflict instanța de apel nu le-a analizat, acestea negăsindu-și motivare în decizia pronunțată.
Ori, așa cum s-a arătat mai sus unul din capetele de cerere din acțiunea principală a avut ca obiect obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie parterul uni imobil.
Un astfel de petit este fără putere de tăgadă specific acțiunii în revendicare imobiliară, adică acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acelui bun de la deținătorul actual.
După cum se știe, una din cele două probleme care privesc regimul juridic al acțiunii în revendicare imobiliară este proba dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Întrucât singurele cazuri în care se poate vorbi de o probă certă a dreptului de proprietate sunt acelea în care bunul a fost dobândit prin uzucapiune sau ocupațiune practica judecătorească a concretizat câteva principii aplicabile situațiilor care pot apărea.
Una dintre aceste situații și care se regăsește și în cazul de speță este aceea în care ambele părți invocată titluri scrise dar care provin de la autori diferiți.
Astfel reclamanta a invocat drept titlu de proprietate provenind de la autoare sa un act de adjudecare, iar pârâtul un contract de vânzare cumpărare încheiat cu pârâta SC SA.
Așadar, atâta vreme cât prima instanță a respins excepția de inadmisibiliate a capătului de cerere privind revendicarea și care se întemeia tocmai pe împrejurarea că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 acțiunea în revendicare a imobilelor preluate de stat pe dreptul comun este inadmisibilă, partea având deschisă calea prevăzută de actul normativ special trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părților urmând a da câștig de cauză aceleia care a dobândit de la autorul al cărui titlu este preferabil.
Instanța de fond nu numai că nu a procedat în acest mod, deși compararea titlurilor îi fusese solicitată chiar prin acțiune și este inerentă acțiunii în revendicare, dar deși a respins respectivul petit ca neîntemeiat, deci pe fond a motivat în sensul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dat fiind că imobilul a fost înstrăinat reclamanta nu are dreptul decât la măsuri reparatorii prin echivalent pe care le-a și încasat.
Într-o atare situație motivarea excepției de inadmisibilitate vine în contradicție cu motivarea dată fondului cauzei în ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere, această din urmă conducând la ideea că în opinia instanței apariția Legii nr. 10/2001 reprezintă un adevărat fine de neprimire pentru o acțiune în revendicare ulterioară întemeiată pe dispozițiile Codului civil - art. 480 și urm.
Mai mult decât atât, așa cum s-a decis și în practica judecătorească împrejurarea că prima instanță a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată, dar nu a comparat titlurile de proprietate ale părților, ci a reținut că reclamanta are deschisă calea unei procedurii speciale pe care a urmat-o nu înseamnă că a cercetat fondul pricinii.
Pe de altă parte, Curtea consideră că în mod nelegal prima instanță a reținut că nu poate soluționa cel de al doilea capăt de cerere numai pe baza textelor indicate de părți - art. 480 și urm. Cod civil, ci trebuie să aibă în vedere și alte texte de lege care își găsesc incidență în speță.
Este adevărat că spre deosebire de obiectul cererii de chemare în judecată, instanța nu este ținută de temeiul juridic indicat de reclamant, ci are obligația de a da calificarea corectă a cererii.
Însă față de petitul în revendicare pe calea dreptului comun reclamanta a indicat corect drept temei juridic al cererii sale dispozițiile art. 480 și urm. Cod civil.
Textele legii speciale puteau așa cum s-a arătat mai sus fundamenta soluția dată excepției de inadmisibilitate invocată de pârâtul persoană fizică.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat în mod constant în doctrină și s-a decis în jurisprudență pentru a se respecta principiul contradictorialității și a dreptului la apărare, schimbarea temeiului juridic trebuie pusă în discuția părților.
Ori, din lucrările dosarului nu rezultă că instanța de fond ar fi procedat în acest mod.
Așadar, prima instanță nu a făcut o cercetare corespunzătoare a fondului, motivarea dată excepției de inadmisibilitate vine în contradicție cu motivarea capătului de cerere având ca obiect revendicare, iar schimbarea temeiului juridic invocat de reclamantă s-a făcut fără punerea în discuția contradictorie a părților.
Instanța de apel a preluat punctul de vedere al primei instanțe, iar cu privire la unele motive de apel nu s-a pronunțat de vreme ce acestea nu sunt menționate în considerentele deciziei.
Pentru toate cele arătate în precedent și având în vedere dispozițiile art. 312 al. 3 teza II Cod pr. civ coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 Cod pr. civ. Curtea urmează să admită recursul.
Pe cale de consecință Curtea va casa ambele hotărâri și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Cu ocazia rejudecării instanța va proceda la soluționarea cererilor părților în baza temeiurilor de drept invocate de acestea, iar în situația în care va aprecia că se impune o altă calificare juridică va respecta principiile contradictorialității și dreptului la apărare.
De asemenea instanța de rejudecare va avea în vedere și celelalte susțineri ale recurentei din cuprinsul cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta, cu domiciliul ales la cab.av. - B,-, sector 1 și în B,-, -.2A,.35, sector 3, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL LOCAL S - prin primar, PRIMĂRIA S, SC SA S,-, județul P și domiciliat în S- - parter, județul
Casează Sentința civilă nr. 52/ 22 ianuarie 2007 Judecătoriei Sinaia și Decizia civilă nr. 520/25 septembrie 2007 Tribunalului Prahova - Secția civilă și trimite cauza spre rejudecare Judecătoriei Sinaia.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.03.2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
GREFIER,
Fiind plecată în CO
Semnează grefierul șef de secție
Red
2 ex/25.03.2008
nr. 1082/2006 Judecătoria Sinaia
nr- Tribunalul Prahova
operator de date cu caracter personal nr. notificare 3120
Președinte:Constanța PanăJudecători:Constanța Pană, Adriana Maria Radu, Elena
