Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 312/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

Dosar nr- (1712/2008)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.312

Ședința publică de la 19.05.2009.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Mirela Vișan

JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu GREFIER - I -

Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de apelanții - reclamanți, -, apelanta - intervenientă și de apelanții - pârâți -, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, MINISTERUL ECONOMIEI și FINANȚELOR, împotriva sentinței civile nr.967 din 05.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți - chemați în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR și SC SA.

are ca obiect - revendicare.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanta reclamantă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/06.10.2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individul, avocat ce reprezintă și interesele apelanților - reclamanți, și ale apelantei - interveniente, apelanta - pârâtă, personal și prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.18184 și 18145/24.09.2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual și apelanta - pârâtă, reprezentată de același avocat, apelanta - pârâtă, prin avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.38585/14.08.2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, apelanții - pârâți, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/06.10.2008, emisă de Baroul București - Cabinet Individual și, reprezentată de același avocat, lipsind apelanții - pârâți Ministerul Economiei și Finanțelor, Municipiul B prin Primarul General și intimații - pârâți - chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, SC SA și Primăria Municipiului

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează lipsa relațiilor solicitate de la Primăria Sectorului 5 B - Direcția de Impozite și Taxe Locale.

Apărătorul apelanților - reclamanți, și al apelantei - interveniente, arată, la solicitarea instanței, faptul că nu are posibilitatea depunerii relațiilor solicitate, deoarece, în urma demersurilor efectuate la primărie, i s-a adus la cunoștință faptul că aceasta nu mai deține arhiva (instituția și-a mutat sediul în câteva rânduri).

Apărătorul apelantei - pârâte, având în vedere lipsa relațiilor solicitate, solicită efectuarea unei expertize; nu contestă faptul că locuiește în imobilul-, corp B, sector 5,

Apărătorul apelantelor - pârâte și, învederează că are de invocat unele excepții, respectiv excepția lipsei calității procesuale active a apelanților - reclamanți, precum și excepția netimbrării acțiunii formulată la instanța de fond.

Cu privire la prima excepție, solicită a fi admisă, întrucât prin înscrisurile aflate la dosar reclamanții și intervenienta nu dovedesc în niciun fel dreptul de proprietate, deși li s-a pus în vedere la instanța de fond să depună autorizația de construire a imobilului în litigiu, aceștia atașând doar o autorizație din 1932, din care rezultă că pe teren a fost ridicată o construcție; or, din raportul de expertiză efectuat in cauză reiese că imobilul corpul Baf ost ridicat in 1935. Totodată, solicită să se observe că reclamanții și intervenienta nu au făcut nici dovada preluării abuzive de către stat a imobilului, în baza Decretului 92/1950, deși se susține că este menționat în anexă, la poziția 5333, ca fiind preluat de la. În cererea prin care au solicitat revendicarea corpului A de clădire apare că imobilul a fost preluat de la numita, de la aceeași poziție, iar, în notificarea adresată Primăriei Municipiului B privind solicitarea de despăgubiri pentru imobilul corp B, reclamanții și intervenienta fac vorbire de imobilul preluat de la, poziția 5806, motiv pentru care apreciază apelantele și că aceștia nu fac dovada calității procesuale active.

Totodată, apărătorul apelantelor învederează față de cele de mai sus, în special pentru lipsa dovezii de preluare abuzivă a imobilului, că înțelege să susțină excepția netimbrării acțiunii formulată la instanța de fond. Arată, în continuare, că, prin precizarea formulată, apelanții - reclamanți și apelanta - intervenientă, au evaluat imobilului corp B la suma de 7 mild. lei vechi, așa încât aceștia erau obligați să achite taxa de timbru aferentă, nefiind scutiți, conform Legii nr.146/1997.

Apărătorul apelantei - pârâte învederează că apelanții - reclamanți și apelanta - intervenientă erau obligați să achite taxa de timbru la valoare, față de împrejurarea că aceștia nu au făcut dovada că imobilul se încadrează din dispozițiile art.15 lit.r din Legea nr.146/1997. Arată, în continuare, că în urma verificării înscrisurilor aflate la primărie, cât și față de faptul că în cauză este vorba de două proprietăți, este necesară prezentarea a două titluri de proprietate, unul pentru-, iar celălalt pentru str. -. În actele de naționalizare se vorbește de-, negăsindu-se vreun titlu de proprietate privind str. -, pentru care reclamanții și intervenienta au beneficiat deja de despăgubiri. Apreciază că reclamanții și intervenienta au deținut o singură proprietate pe-, pe care au fost construite imobile, cât și o proprietatea în-, în cauza de față fiind însă vorba de un titlu de proprietate ce trebuie prezentat pentru-.

Întrucât apelanții - reclamanți și apelanta - intervenientă nu au dovedit calitatea de proprietar și nici preluarea abuzivă a imobilul de către stat de la autorii acestora, înțelege să susțină excepțiile invocate de apărătorul apelantelor - pârâte și.

Apărătorul apelanților - pârâți și învederează că înțelege să susțină excepțiile invocate de către de apărătorii celorlalți apelanți - pârâți, precizând că actul de naționalizare invocat de către apelanții - reclamanți și apelanta - intervenientă este cel din-, iar nu pentru-; cu privire la timbrajul acțiunii, consideră că aceștia nu au făcut dovada că imobilul a fost preluat abuziv de stat.

Apărătorii apelanților - pârâți, având pe rând cuvântul, învederează că apelanții - reclamanți și apelanta - intervenientă au obligația de a timbra acțiunea, urmând apoi a se discuta asupra calității procesuale active.

Apelantul - pârât Municipiul B prin Primarul General, precum și intimata - pârâtă - chemată în garanție Primăria Municipiului B, prin consilier juridic, care s-a prezentat în tipul discuțiilor, învederează că lasă la aprecierea instanței soluționarea excepției de netimbrare invocată de apelanții - pârâți persoane fizice. Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a apelanților - reclamanți și a apelantei - interveniente, solicită să se aibă în vedere înscrisurile aflate la dosar.

Apărătorul apelanților - reclamanți și ai apelantei - interveniente solicită respingerea excepției de netimbrare, având în vedere că acțiunea este scutită de plata taxei judiciară de timbru, imobilul fiind preluat abuziv de către stat, aspect care rezultă din înscrisurile referitoare la acesta; în plus, în raport de cele menționate de apărătorii părților adverse, respectiv faptul că nu există niciun titlu de preluare, conduce la stabilirea situației juridice a imobilului - preluat fără niciun titlu de la vreunul dintre autorii lor; în cazul în care se va admite această excepție, și apelanții - pârâți persoane fizice au obligația achitării taxei judiciare de timbru pe cererea de apel, cât și pentru fond.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active, solicită să se aibă în vedere că, la dosar, sunt depuse înscrisuri, respectiv autorizația de construcție din 1935 și contactul de vânzare cumpărare privind-, aspect care conduce la dovedirea calității; nu înțelege de ce se face vorbire de- sau-, reclamanții și intervenienta solicitând revendicarea imobilului din-, corp B, sector 5,

Curtea, deliberând, apreciază că excepția lipsei calității procesuale active invocată de către apelanții - pârâți din ambele perspective, atât cât privește lipsa titlului de proprietate, cât și lipsa dovezii preluării abuzive a imobilului revendicat, vizează chestiuni de fond, pe care instanța le va analiza cu prilejul soluționări apelului.

Cu privire la excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, Curtea constată că aceasta urmează a fi soluționată în raport de considerentele instanței cât privește revendicarea unui imobil ce face obiectul unei legii speciale, supuse dispozițiilor art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 or este exceptat de la incidenta acestor norme, soluția asupra excepției, în cazul în care va admisă, urmând a fi cea de dare în debit a părților.

Apărătorul apelanților - pârâți și solicită administrarea probei cu expertiză, probă ce urma a fi discutată după depunerea relațiilor de la primărie, conform celor menționate în încheierile de ședință anterioare, sens în care depune cererea de probatoriu, pe care o comunică și părților prezente. Arată că în cauză este necesară o expertiză topografică pentru identificarea terenului și a construcției, având în vedere actele de la dosar, cât și cele menționate de apărătorul apelanților - reclamanți și al apelantei - interveniente, din care rezultă unele inadvertențe privind imobilul în litigiu.

Apărătorul apelanților - reclamanți și al apelantei - interveniente arată că imobilul corp Aaf ost construit în anul 1935, conform autorizație, iar, în 1932, fost construit corpul B, actele depuse fiind în acest sens.

Apărătorul apelantei - pârâte învederează că este necesară efectuarea expertize, având în vedere că este vorba de un singur titlu de proprietate depus în cauză, pentru terenul din str.-, pentru care deja apelanții - reclamanți au primit despăgubiri; or, pentru două proprietăți trebuie depuse două titluri de proprietate, iar nu unul singur.

Apelantul - pârât Municipiul B prin Primarul General și intimata - pârâtă - chemată în garanție Primăria Municipiului B, prin consilier juridic, învederează că este necesară efectuarea unei expertize, deoarece există un singur contract de vânzare cumpărare din 1932, pentru suprafața de 1.200 mp. care a avut ca vecinătăți str. - și o proprietate privată; apreciază că se impune identificarea clară a terenului, precum și a construcțiilor, deoarece vecinătatea suprafeței de teren în litigiu nu a fost cu str. -.

Celelalte părți prezente pun aceleași concluzii.

Curtea, după deliberare, având în vedere criticile formulate de apelanții - pârâți prin motivele de apel, cât și actele aflate la dosar, administrate până la acest moment, în această faza procesuală, apreciază că nu este necesară efectuarea unei expertizei pentru identificarea imobilului.

Nemaifiind probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la motivele de apel.

Apărătorul apelanților - reclamanți, și al apelantei - interveniente solicită admiterea apelului, desființarea, în parte, a sentinței civile pronunțată de tribunal privind soluția dată asupra terenului și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu privire la apelurile formulate de pârâți, solicită respingerea acestora, deoarece se referă la inadmisibilitatea acțiunii, la legea; apreciază că, în speță, se încălcă dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, dar și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Arată că, prin actele de la dosar, a fost dovedită calitatea de proprietari și de moștenitori a reclamanților și intervenientei, a fost efectuată o expertiză care a identificat imobilul, neputându-se vorbi de faptul că apelanții - pârâți nu aveau cunoștință că imobilul a fost construit de bunicul reclamanților, că imobilul nu a fost preluat abuziv de către stat de la acesta.

Depune practică judiciară, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată.

Apărătorul apelantelor - pârâte și solicită respingerea apelului formulat de reclamanți și intervenietă, având în vedere că instanța de fond a cercetat fondul cauzei, că aceștia nu au calitate procesuală activă, fiind nedovedită pentru teren și construcție.

Cu privire la apelul lor, insistă în susținerea lipsei calității procesuale active, având în vedere că lipsa dovezii preluării abuzive de către stat a imobilului, în baza Decretului 92/1950, mențiunile din anexă - poziția 5333 - făcând trimitere la; același număr de poziție a fost indicat de reclamanții și intervenienta și în acțiunea prin care au solicitat revendicarea imobilul corp A, preluat de la numita. În plus, în notificarea adresată Primăriei privind solicitarea de despăgubiri pentru imobilul corp B, aceștia fac vorbire de imobilul preluat de la - poziția 5806.

Pe de altă parte, apreciază că acțiunea este inadmisibilă, deoarece se urmărește compararea de titluri pe dreptul comun, după ce reclamanții și intervenienta au primit deja despăgubiri pe Legea nr.112/1995, după care au solicitat și restituirea în natură, în baza Legii 10/2001. În continuare, arată că inadmisibilitate acțiunii rezidă și în faptul că prin revendicare se aduce atingere unui alt drept de proprietate, cel al cumpărătorilor de bună credință, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii, s-a pronunțat în acest sens.

În speță, apelantele și au un drept de proprietate consfințit de lege, valabil, nedesființat, conform contractelor încheiate în baza Legii nr.112/1995, apreciind astfel că reclamanții și intervenienta nu justifica vreun interes pentru a primi în natura imobilul, atâta timp cât au formulat o cerere de despăgubiri pentru corpul A, dar nu și pentru corpul B, deși spun că și acesta a fost preluat abuziv de stat.

Având în vedere motivele de apel formulate, solicită admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Apărătorul apelantei - pârâte solicită admiterea apelului formulat de această parte și respingerea apelului declarat de apelanții - reclamanți și de apelanta intervenientă, având în vedere că aceștia nu au făcut dovezi privind cele două proprietăți pentru str. - și str. -, pentru care aceștia au primit despăgubiri suficiente.

Arată că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție stabilește existenta unei legii speciale și nu mai permite aplicarea dreptului comun; în cauză, sunt incidente prevederile Legii nr.1/2009, ce a fost supusă controlului constituționalității înainte de a fi dată publicității. Solicită să se aibă în vedere că toți pârâți au dobândit imobilele prin contracte de vânzare cumpărare în baza Legii nr.112/1995, ce nu au fost contestate de reclamanți și intervenientă, așa încât se poate vorbi de art.1 din legea mai sus menționată.

Solicită obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în măsura în care sunt dovedite.

Apărătorul apelanților - pârâți și solicită aplicarea art.297 alin.1 Cod procedură civilă, trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, lipsa de interes reținută în constatarea nelegalității operațiunii de preluare a imobilului, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, cât și nepronunțarea asupra cererii de intervenție a numitei; apreciază că nu s-a intrat în cercetarea fondului, nu a fost stabilit cadrul procesual, nu a fost făcut dovada calității procesuale active a reclamanților și intervenientei.

Solicită să se aibă în vedere că, prin compararea titlurilor deținute de părți, pârâții au titluri de proprietate necontestate prin vreo hotărâre judecătoreasca, că ei beneficiază un "bun actual", conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, să se țină cont de valabilitatea contractelor de vânzare cumpărare, de opozabilitatea lor, deoarece actele au fost înscrise in carte funciară, de faptul că statul are, în continuare, un titlu valabil asupra imobilului, de buna credință a cumpărătorilor, cât și faptul că reclamanții și intervenienta nu au formulat notificări în baza legilor în vigoare. Depune concluzii scrise, fără cheltuieli de judecată, deoarece nu deține asupra chitanțele.

Apelantul - pârât Municipiul B prin Primarul General și intimata - pârâtă - chemată în garanție Primăria Municipiului B, prin consilier juridic, solicită admiterea apelului său, deoarece apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile art.1337 Cod civil; arată că vânzarea imobilului a fost efectuată de SC - SA, un prestator de servicii al instituției pe care o reprezintă. Apreciază că se încearcă de către pârâți o îmbogățire fără justă cauză, deoarece doresc un preț de circulație mare, deși apartamentele din corpul B au fost cumpărate în baza unei legii speciale, la niște prețuri modice, preț ce a fost încasat de Ministerul Economiei și Finanțelor.

Arată că apelul apelanților - reclamanți, și al apelantei - interveniente nu este fondat și solicită respingerea acestuia. De asemenea, pune concluzii de admitere a apelurilor formulate de ceilalți pârâți, deoarece nu s-a făcut dovada calității procesuale active nici pe teren și nici pe clădire.

. //.

CURTEA,

Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 15.02.2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B, sub nr-, reclamanții, - și au chemat in judecata pe pârâții Statul R prin Ministerul Economiei și Finantelor, Lucretia, și, solicitând instanței să constate că imobilul situat în-, corp B, sector 5, Baf ost preluat abuziv și fără titlu valabil de Statul Român, acesta neavând niciodată un drept de proprietate, ci doar o detenție abuzivă, să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților corpul B și terenul aferent de 426,29 mp.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că întreg imobilul a fost cumpărat de bunicul lor, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5033/21.02.1931 de Tribunalul Ilfov -Secția notariat, care, în 1947, donat lui corpul A al clădirii și teren în suprafață de 408 mp. o parte din restul de teren a fost atribuit imobilului din spate, care are intrarea prin-, bunicului reclamanților rămânându-i 426,29 din cei 1.200 mp. inițiali.

Imobilul corp Baf ost preluat abuziv de stat prin Decretul nr.92/1950 - poziția 5333, decret neconstituțional în raport cu Constituția din 1948, care recunoștea și garanta dreptul de proprietate și care permitea un singur mod de preluare a proprietății, respectiv exproprierea pentru cauză de utilitate publică. De altfel, preluarea s-a făcut cu încălcarea chiar a dispozițiilor acestui decret, deoarece proprietarul era exclus de la naționalizare, fiind învățător; în decret apare numele nepoatei acestuia - (și aceasta era exceptată de la naționalizare, fiind profesoară), deși proprietarul încă era în viață.

Întrucât statul nu a avut niciodată un drept de proprietate, ci doar o detenție abuzivă, imobilul a rămas continuu în proprietatea bunicului reclamanților.

În temeiul Legii nr.112/1996, imobilul a fost înstrăinat chiriașilor care îl ocupau, Lucretia, și. Dintre aceștia, și au decedat, lăsând ca moștenitori pe și. Pârâții au cumpărat pe riscul lor, cunoscând că statul nu le putea transmite dreptul de proprietate ca urmare a preluării abuzive.

Reclamanții afirmă că titlul lor este mai bine caracterizat, dat fiind că cel al pârâților provine de la un neproprietar și își întemeiază cererea, în drept, pe dispozițiile art.480 și următoarele Cod civil.

La data de 20.03.2007, reclamanții și-au precizat cererea, în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu și cu pârâtul Municipiul B prin Primarul General.

La aceeași dată, s-a formulat cerere de intervenție în interes propriu de către, ulterior reclamanții depunând toate cererile împreună cu aceasta, motiv pentru a fost avută în vedere ca o cerere precizatoare a cadrului procesual.

O ultima precizare a cererii a fost făcută de reclamanți și intervenientă la data de 28.05.2007, prin care aceștia au arătat că primul capăt de cerere a fost formulat în contradictoriu cu Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu Municipiul B, dar și cu pârâții persoane fizice, că revendicarea terenului este formulată în contradictoriu cu Municipiul B, care deține terenul și că revendicarea corpului B este formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, respectiv cu, pentru apartamentul 1, cu și, pentru apartamentul 2, cu (indicată greșit ca fiind ), pentru apartamentul 3 și cu, pentru apartamentul 4.

Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat, la data de 13.03.2007, întâmpinare. A invocat, pe cale de excepție, lipsa de interes pentru capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, raportat la modificările aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005, inadmisibilitatea acțiunii față de calea procedurală specială administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 și lipsa calității sale procesuale pasive cu privire la acțiunea în revendicare, susținând ca doar pârâții persoane fizice au calitatea de posesori neproprietari.

și au formulat, la rândul lor, întâmpinare, la data de 22.03.2007. Au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și, iar, pe fond, au susținut că din actele de proprietate prezentate de reclamanți nu rezultă că corpul B al clădirii ar fi fost în proprietatea lor sau a autorilor acestora.

Cu privire la compararea titlurilor, pârâții au invocat dispozițiile Deciziei nr.191/25.06.2002 pronunțată de Curtea Constituțională, respectiv faptul că din principiul siguranței circuitului juridic derivă principiul prevalenței interesului subdobânditorului de bună credință, pârâții achiziționând apartamentul cu buna credință, la momentul cumpărării nefiind întreprins niciun demers pentru retrocedare imobilului de către reclamanți.

a formulat întâmpinare, la data de 27.03.2007. A invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, pe considerentul că cererea este condiționată de constatarea nulității absolute a contractului pe care îl au pârâții și pe considerentul existenței unei proceduri speciale de retrocedare.

Pe fond, a susținut că pârâta este subdobânditoare de bună credință a apartamentului, aflându-se în eroare comună, generată de cadrul legislativ de la momentul încheierii actului.

Această pârâta a formulat și cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor utile și necesare realizate la apartament și instituirea unui drept de retenție până la achitarea acestei sume, precum și cerere de chemare în garanție împotriva Primăriei Municipiului B, SC SA și Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând ca aceștia să fie obligați, în solidar, la restituirea prețului reactualizat plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, precum și la plata diferenței de valoare dintre valoarea de piață a locuinței la data evicțiunii și suma restituită cu titlul de preț actualizat.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat aceleași apărări ca și pârâta și, de asemenea, cerere reconvențională identică cu cea depusă de pârâta.

Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare față de cererea de chemare în garanție, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, raportat la art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, apreciind că, fără un capăt de cerere având ca obiect desființarea contractelor de vânzare cumpărare, poate fi antrenată doar răspunderea vânzătorului în temeiul obligației sale de garanție pentru evicțiune, potrivit art.1337 Cod civil.

Municipiul B prin Primarul General a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, la data de 30.05.2007. A solicitat ca, în măsura în care acest pârât va cădea în pretenții în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune, să fie obligat ministerul la restituirea sumei, întrucât prețul a fost virat într-un cont extrabugetar, la dispoziția chematului în garanție.

Prin sentința civilă nr.3768/30.05.2007, Judecătoria Sectorului 5 B și-a declinat competența, în raport de valoarea imobilului indicată de reclamanți ca fiind 700.000 lei și de dispozițiile art.2 Cod procedură civilă în favoarea Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrata pe rolul Secției a III - a Civilă, la data de 12.06.2007.

În acest stadiu procesual, pârâta a formulat întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție, similare cu cele depuse anterior de pârâtele și.

La termenul de judecată din data de 18 octombrie 2007, fost admisă excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere, respinsă, ca rămasa fără obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, respinsă, ca neîntemeiata, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pentru ambele motive invocate, respectiv existența procedurii speciale a Legii nr.10/2001 și condiționarea sa de constatarea nulității contractelor de vânzare încheiate în temeiul Legii nr.112/1996, admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul B, având ca obiect terenul. Instanța a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și intervenientei.

În ceea ce privește cererile de chemare în garanție formulate de pârâții persoane fizice, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a SC SA. De asemenea, cu privire la aceste pretenții, a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect diferența dintre prețul actualizat și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii.

Prin sentința civilă nr.967 din 05.06.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis, în parte, cererea principală formulată de reclamanții, și intervenienta, în contradictoriu cu pârâții, Lucretia, și, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea preluării abuzive și fără titlu valabil a imobilului revendicat, realizată de către Statul Român - capăt de cerere formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și cu pârâții persoane fizice - ca lipsit de interes, a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului liber de construcție formulat în contradictoriu cu Municipiul B prin Primar General, ca inadmisibil, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților - excepție unită cu fondul la 18.10.2007, ca neîntemeiată, a admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea apartamentelor și a terenului aferent și a obligat pârâții să lase reclamanților și intervenientei în deplină proprietate și liniștită posesie, astfel; pârâta - apartamentul 3, pârâta - apartamentul 4 și 13,2 mp. teren situat sub construcție, pârâta - apartamentul 1 și 32,91 mp. teren sub construcție, pârâții și - apartamentul 2 și 26,93 mp. teren situat sub construcție din imobilul situat în-, sector 5,

Prin aceeași sentință, instanța de fond a admis cererile reconvenționale, formulate de pârâtele-reclamante și, în contradictoriu cu reclamanții-pârâți și intervenientă, în sensul că îi obligă pe aceștia din urmă la plata sumei de 6.715 euro (în echivalent în lei la cursul BNR la data plății efective) fiecăreia dintre pârâtele-reclamante (sumă ce reprezintă îmbunătățirile necesare și utile aduse apartamentului 1 și, respectiv, 4) și instituie în favoarea fiecăreia dintre acestea un drept de retenție asupra apartamentului ocupat până la plata efectivă a acestei creanțe, a respins cererile de chemare în garanție promovate de pârâții persoane fizice în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și SC SA, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis cererile de chemare în garanție formulate de și în contradictoriu cu Municipiul B prin Primarul General, în sensul că a fost obligat chematul în garanție la plata următoarelor sume: 12.048 lei către (reprezentând preț actualizat la data de 15.01.2008) cu actualizarea sumei în continuare, în raport de rata inflației, până la momentul plății efective; 11.191 lei către (reprezentând preț actualizat la data de 15.01.2008) cu actualizarea sumei în continuare, în raport de rata inflației, până la momentul plății efective; 85.559 euro (în echivalent în lei la cursul BNR la data plății efective) din care se va deduce suma de la pct.2 și suma de 6.715 euro (reprezentând diferență între valoarea de piață a apartamentului și prețul actualizat plus îmbunătățirile suportate de reclamanți) către și 70.960 euro (în echivalent în lei la cursul BNR la data plății efective) din care se va deduce suma de la pct.1 și suma de 6.715 euro (reprezentând diferență între valoarea de piață a apartamentului și prețul actualizat plus îmbunătățirile suportate de reclamanți) către, a admis cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul B prin Primarul General împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor și a obligat chematul în garanție la plata către Municipiul Bas umelor prevăzute anterior. Totodată, a disjuns cererea reconvențională formulată de, în contradictoriu cu reclamanții, a dispus formarea unui nou dosar cu termen la 25.09.2008, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărârea, tribunalul a constatat următoarele argumente:

Cu privire la calitatea procesuală activă a reclamanților, excepție unita cu fondul, ce a fost analizată cu prioritate, potrivit art.137 Cod procedură civilă, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.5033/27.02.1931 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, a cumpărat imobilul situat în B,-, respectiv teren în suprafață de 1,200 mp. Ulterior, prin actul de donație din 1947, a donat nepoatei sale trei apartamente din imobilul construcție situat pe acest teren și anume "cel din stânga cum intri în str.-, dintre care două apartamente formează parterul imobilului și un apartament la etajul 1". Pentru acest imobil - corp A și teren în suprafață de 408 mp. a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de, fosta, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului B și SC SA și, prin sentința civilă nr.1712/6.03.1997 a Judecătoriei Sectorului 5 B pronunțată în dosarul nr.5149/1994, au fost obligați pârâții să îi lase acesteia în deplină proprietate și liniștita folosința construcția - corp A, formată din 3 unități locative, iar, prin sentința civilă nr.632/31.01.2001, pronunțată de aceeași instanța în dosarul nr.13055/2000, pârâții au fost obligați să lase acesteia în deplină proprietate și liniștită folosință și terenul aferent corpului A, în suprafață de 408 mp.

În ceea ce privește inadvertenta existentă între actul inițial de proprietate al lui și faptul că în Decretul de naționalizare nr.92/1950 figurează imobilul ca fiind preluat integral pe numele lui, tribunalul a reținut că dovada dreptului de proprietate se face pe baza actelor de proprietate; dispozițiile art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora "în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar" constituie o normă de favoare sub aspect probatoriu, or, în cauză există probe contrare, respectiv actul autorului comun, eroarea autorității administrative neputând face dovada în contra sa.

S-a depus la dosar autorizațiunea nr.125/23.06.1932 pentru construirea unei case cu subsol, parter și etaj la imobilul din-, dar și autorizațiunea nr.16 - S din 16.04.1935 pentru construirea unei case cu pivniță, parter, etaj și mansarda la adresa aceluiași imobil. Din planul de construire al corpului A, pentru care a fost eliberată autorizația din 1935, rezultă că era deja construit celalalt corp de proprietate care avea autorizație anterioară. De asemenea, din concluziile raportului de expertiza nr.360/14.01.2008, rezultă că imobilul ce face obiectul cauzei - corpul Baf ost construit în anul 1935. Prin urmare, raportat la aceste acte, tribunalul a constatat că pe terenul de pe- au existat două construcții - corp A și corp B încă din anul 1935, urmând să înlăture susținerile pârâților în sensul că nu a fost făcută dovada acestui aspect.

Reclamanții au justificat calitatea de moștenitori ai defunctului prin certificatele de moștenitor nr.670/22.10.1965 (din care rezultă că acesta a decedat la data de 02.02.1960 și a lăsat ca moștenitori pe fiii săi și ), nr.346/12.07.1996 (din care rezultă că de pe urma defunctei a rămas ca moștenitoare fiica sa, fosta, ) și nr.135/4.10.2000 (din care rezultă că de pe urma lui au rămas ca moștenitori, cunoscută și sub numele de, potrivit declarației autentificate de notorietate, și ). În beneficiul reclamanților a operat astfel transmisiunea universală a patrimoniului defunctului, prin succesiune legală.

Pentru imobilul corp B și teren în suprafață de 442 mp. reclamantei i-au fost acordate despăgubiri prin Hotărârea CGMB nr.3629/30.11.2000, însa tribunalul a constatat ca pârâții nu pot invoca acest raport juridic între terțe persoane pentru a paraliza acțiunea reclamanților.

Prin urmare, apreciind că s-a făcut dovada calității de moștenitor a reclamanților și a intervenientei față de și constatând că există două corpuri de clădire pe teren (expertiza tehnica statuând că imobilul corp B ce face obiectul cererii a fost edificat în 1935), tribunalul a respins, ca neîntemeiată. excepția lipsei calității procesuale active, excepție unită cu fondul.

Cu privire la cererea principală, sub un prim aspect, tribunalul a reținut că, urmare a admiterii excepțiilor la termenul de judecată din data de 18.10.2007, a rămas nesoluționată cererea având ca obiect revendicarea apartamentelor ce fac obiectul contractelor de vânzare cumpărare încheiate, în temeiul Legii nr.112/1996, cu pârâții persoane fizice.

Din adresa nr.341/17.02.2003, eliberată de SC SA, rezultă că corpul B (existând astfel o referire expresă la corpurile de clădire existente pe teren) al clădirii a fost naționalizat la poziția 5333 din Decretul nr.92/1950 pe numele lui și a fost vândut, în temeiul Legii nr.112/1996, către, prin contractul nr.42566/4.02.1999, prin contractul nr.42075/19.06.1997, prin contractul nr.42447/21.04.1997 și, prin contractul nr.42801/14.07.1997, fiind compus din pivniță, parter și etaj, cu teren aferent de 426,29 mp. Aceste contracte și certificatele de moștenitor care justifică calitatea procesuală pasivă a pârâților persoane fizice au fost depuse în dosar.

Imobilul ce a aparținut autorului reclamanților a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, care, potrivit art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, constituie o preluare abuzivă, fiind astfel statuat că toate imobilele ce au făcut obiectul acestui act au fost trecute în patrimoniul statului fără titlu valabil, în sensul art.6 din Legea nr.213/1998, fără a se mai impune astfel analizarea aspectelor invocate de reclamanți cu privire la încadrarea în categoria de persoane exceptate de la aplicare acestui decret a autorului lor.

Prima consecința decurgând din faptul că preluarea imobilului a fost abuzivă este aceea că dreptul de proprietate asupra bunului în discuție nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului legitim anterior naționalizării și s-a transmis prin moștenire către reclamanți, potrivit art.2 alin.2 din același act.

Titlurile de proprietate ale pârâților sunt contractele încheiate în 1997, în temeiul Legii nr.112/1995.

Cum în situația de față, când ambele părți înfățișează titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, revendicarea poate fi soluționată numai prin compararea drepturilor autorilor de la care provin aceste titluri; tribunalul constată că titlul de proprietate al reclamanților este preferabil, deoarece pârâții opun contracte de vânzare-cumpărare ca și subdobânditori ai bunului în raport cu statul. În condițiile în care statul a preluat imobilul abuziv, iar adevărații proprietari nu au pierdut niciun moment acest drept din patrimoniul lor, tribunalul a apreciat că viciul inițial al deposedării abuzive lipsește de conținut juridic și dobândirile succesive ale dreptului de proprietate de la stat. Astfel, contractele prin care pârâții au cumpărat imobilul, acte încheiate cu administrația publică locală, nu pot fi opuse cu succes titlului de proprietate al celor deposedați de Statul Român, deoarece, în condițiile preluării abuzive, rezultă că autorul pârâților - Statul Român este un neproprietar, iar consecința acestui fapt o constituie aceea că nu putea transmite ceea ce nu avea, respectiv dreptul de proprietate asupra terenului.

Prin întâmpinare, pârâții au susținut că prin intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 în cauzele ca cea prezenta nu se mai poate opera cu soluțiile clasice în materia revendicării, ci decisiv devine criteriul bunei-credințe a cumpărătorului, declararea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare impunându-se ca o premisă inevitabilă a admiterii acțiunii în revendicare. În acest sens, au fost invocate și dispozițiile Deciziei nr.191 a Curții Constituționale.

B-credință invocată de către pârâți în apărare nu prezintă nicio relevanță asupra cererii de revendicare imobiliară. În cadrul acțiunii în revendicare imobiliară, buna credința se analizează doar în situația în care niciuna dintre părți nu are titlu de proprietate, caz în care se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizată. B credința nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Singura situație în care buna credința la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanță în dobândirea drepturilor reale imobiliare este uzucapiunea de 10-20 ani, însa atunci dobândirea proprietății nu este efect imediat și direct al actului încheiat cu neproprietarul și al bunei credințe, ci se produce ca urmare a exercitării unei posesii utile pe toată durata prescrisă de lege. Așadar, chiar reglementarea instituției uzucapiunii de 10-20 ani este confirmarea faptului că actul de vânzare încheiat cu un neproprietar nu are ca efect dobândirea proprietății imobiliare de către cumpărătorul de bună credința, căci titlul provenit de la neproprietar nu este suficient prin el însuși pentru dobândirea proprietății, ci pentru dobândirea proprietății se cere drept condiție și exercitarea ulterioară a unei posesii pe tot timpul prescris de lege (și aceasta prin opoziție cu situația bunurilor mobile, unde cumpărătorul de buna credința de la neproprietar dobândește de îndată proprietatea, conform art.1909 Cod civil). A interpreta acum că buna credința la încheierea actului cu un neproprietar are drept consecința dobândirea a însuși dreptului de proprietate semnifică asumarea încălcării textelor Codului civil care reglementează instituția uzucapiunii scurte și a consacra prin creații pur teoretice (apărute în literatura și practica judiciară, fără prevedere legală și care, dimpotrivă, sunt combătute în mod direct de cadrul legislativ actual privitor la instituția uzucapiunii scurte asupra imobilelor) o prescripție instantanee asupra imobilelor, similară cu art.1909 Cod civil. B credința mai poate interesa, totodată, valabilitatea actului de vânzare cumpărare ca act juridic.

Contractul de vânzare cumpărare reprezintă un acord de voința între vânzător și comparator, a cărui valabilitate se analizează prin prisma dispozițiilor art.948 cod civil (consimțământ, capacitate, obiect și cauză). În cazul vânzării de către un neproprietar, actul juridic ca acord de voință poate să îndeplinească toate aceste condiții de valabilitate prevăzute de art.948 Cod civil, însă, oricum, efectul transferului dreptului de proprietate nu se produce, pentru simplul motiv că dreptul nu aparține vânzătorului și, deci, nu poate fi transmis de către acesta.

Într-adevăr Legea nr.10/2001 - că orice act normativ în vigoare - este aplicabilă de îndată, instanțele trebuind să judece cauza în raport de obiectul și cauza sa juridică, desigur, dar cu aplicarea întregului cadru legislativ existent, iar nu prin ignorarea anumitor dispoziții legale pe care partea înțelege să nu le invoce.

Pe de altă parte însă, Legea nr.10/2001 și, în mod special, art.46 alin.2 nu aduce nicio noutate în privința celor enunțate mai sus și nu are incidența în litigiile dintre proprietarii deposedați de statul comunist și cumpărătorii subsecvenți, motiv pentru care nici considerentele Deciziei nr.191/2002 nu pot fi invocate în cauză.

S-a susținut că Legea nr.10/2001 reprezintă o lege specială de reparație și că buna-credință a pârâților atrage preferabilitatea dreptului titlului lor de proprietate. Această interpretare este însă greșită. În primul rând, această interpretare nu își găsește suportul explicit în niciun text, niciun text neconsacrând prioritatea vreunui titlu în conflictul între "fostul" proprietar și chiriașul cumpărător (după cum nu există niciun text care să declare inadmisibile cererile în revendicare de drept comun). Legea nr.10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile destinatoare, deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Acest fapt reiese din analiza coroborată a art.1 și 20 din lege.

Niciun text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoana fizică de la stat în cadrul acțiunii în revendicare, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil. Singurele dispoziții din Legea nr.10/2001, care au incidență în ce privește dreptul comun și care sunt incidente și în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat, sunt cele prevăzute de art. 46, căror aplicare este însă limitata la acțiunea în nulitatea contractului.

Într-adevăr, art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 prevede că măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent în cazul în care imobilul a fost vândut chiriașului cu respectarea dispozițiilor.

Legea nr.112/1995, la art.11 alin.1, prevede că imobilele expropriate se vor restitui în natură persoanelor îndreptățite, dacă nu au fost înstrăinate. Textele sunt perfect logice, având în vedere că domeniul de aplicare a legii vizează exclusiv raporturile dintre "persoana îndreptățita" și acele organe și instituții menționate în art.20 și nu semnifică decât că, în situația în care imobilul a fost deja vândut, organele și instituțiile publice menționate la art.20 nu mai pot dispune ele însele restituirea în natură, pentru simplul motiv că bunul nu se mai află în deținerea lor. Or, în aceste cazuri, la cererea proprietarului deposedat, aceste unități vor trebui să plătească acestuia despăgubiri. Aceste dispoziții nu pot fi însă aplicate în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul acțiunii în revendicare în justiție, pentru simplul motiv că Legea nr.10/2001 nu reglementează aceste raporturi.

În ce privește art.46 din Legea nr.10/2001, acesta vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare cumpărare ca act juridic (așa fiind și redactat textul legal), valabilitate analizată prin prisma condițiilor prevăzute de art. 948 Cod civil (consimțământ, capacitate, cauză și obiect). Nimic în redactarea acestui text nu justifică însă extinderea efectelor lui în sensul afirmării ideii că declară preferabil titlu cumpărătorului de la stat în fața titlului proprietarului deposedat de statul comunist.

De altfel, aceasta a fost și rațiunea pentru care Curtea Constituțională a decis că art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 este constituțional în raport de art.44 din Constituția României, reținând că textul invocat "recunoscând validitatea titlului de proprietate, al dobânditorului de bună-credință, nu a înțeles însă să asigure prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, în temeiul aceleiași legi, nu a încetat niciun moment să existe. Textul de lege nu tranșează conflictul de interese legitime între proprietarul inițialul și dobânditorul de bună-credință al imobilului în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre ei, litigiu care constă în coexistența a două titluri de proprietate având același obiect". Curtea Constituțională concluzionează astfel că art.46 alin.2 este constituțional tocmai pentru că este "departe de a nesocoti dreptul proprietarului inițial și, prin aceasta, de a contraveni prevederilor art.44 din Constituție".

Așadar, se constată că incidența art.46 din Legea nr.10/2001 în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la situația acțiunii în declararea nulității actului juridic, textul nu se referă la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, el nu modifica principiile comparării titlurilor și nici nu declară preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de unverus dominus.

În speță, există situația clasică a revendicării în cadrul căreia ambele părți produc titluri de proprietate, când instanța, fără a constata neapărat nulitatea unui titlu de proprietate, acordă totuși preferința numai unuia din titluri. De aceea, necontestarea validității actului de vânzare-cumpărare al pârâților nu impune continuarea raționamentului în sensul că acest titlu ar fi și preferabil celui opus de intimații reclamanți.

Concluzionând compararea titlurile de proprietate ale părților, tribunalul a decis că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate, lipsiți de posesie, titlul lor fiind anterior, în vreme ce pârâții au contractat cu un neproprietar, ce nu le putea transmite și nu le-a transmis dreptul de proprietate, aceștia urmând a fi obligați, fiecare în parte, să lase reclamanților în deplina proprietate și liniștită posesie imobilele ce fac obiectul contractelor încheiate în temeiul Legii nr.112/1996.

Cu privire la cererile reconvenționale formulate de pârâtele reclamante și, întemeiate pe îmbogățirea fără just temei și care au ca obiect obligarea reclamanților-pârâți la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse celor trei apartamente și la stabilirea unui drept de retenție până la achitarea acestor sume, tribunalul a constatat, sub un prim aspect, că nu se poate face aplicarea dispozițiilor art.48 din Legea nr.10/2001, care face distincție între preluările cu sau fără titlu valabil de către stat, deoarece subiectul activ al obligației nu este chiriașul, ci proprietarul evins.

Analizând condițiile îmbogățirii fără just temei, tribunalul a constatat că acestea sunt îndeplinite în raport cu reclamanții, deoarece prin admiterea acțiunii în revendicare și, astfel, prin intrarea în patrimoniul acestora a unui imobil la care pârâții au adus îmbunătățiri de-a lungul timpului, are loc o mărire a patrimoniului lor în detrimentul patrimoniului pârâților.

Pe baza concluziilor raportului de expertiză în specialitatea construcții, așa cum s-a răspuns obiecțiunilor formulate de părți, tribunalul a constatat că îmbunătățirile aduse imobilului sunt în suma de 6.715 euro (și constau în montarea de gresie, faianță, calorifere, țevi, armături și centrala termică).

În consecința, reclamanții-pârâți au fost obligați să plătească suma de 6.715 euro (în echivalent lei la data plății efective) fiecăreia dintre pârâtele-reclamante Lucretia și, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentului 1 și respectiv 4.

Invocând dreptul de retenție, creditorul poate refuza să restituie un bun al debitorului, până ce debitorul nu-i plătește tot ceea ce îi datorează în legătură cu acel bun. Pe lângă cazurile prevăzute de lege, practica judiciară a mai recunoscut un drept de retenție posesorului de bună credință al unui imobil până la restituirea cheltuielilor necesare și utile făcute asupra lucrului.

Condiția esențială pentru recunoașterea dreptului de retenție este întrunirea în persoana detentorului a unei duble calități, de debitor al obligației de restituire a bunului și de creditor pentru sumele cheltuite cu lucrul; creanța persoanei care deține lucrul altuia trebuie să fie certă și să se fi născut în legătură cu bunul supus restituirii. Cum în prezentul litigiu aceste cerințe sunt îndeplinite, iar buna-credința a pârâtelor - reclamante se presupune în condițiile art.1899 alin.2 Cod civil, tribunalul a admis și capătul doi al cererii reconvenționale.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtele persoane fizice în contradictoriu cu Municipiul B prin Primarul General (ca urmare a admiterii excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a celorlalți chemați în garanție) și care are ca obiect restituirea prețului actualizat și obligarea pârâtului la plata diferenței dintre valoarea de piață și prețul astfel actualizat, pentru a decide în sensul admiterii, tribunalul a reținut că numai în situația desființării contractelor de vânzare-cumpărare art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 instituie o răspundere specială în sarcina ministerului, pentru situația în care cumpărătorii sunt evinși, fără anularea contractului, urmând să fie incidente dispozițiile art.1337 Cod civil, dispoziții ce reglementează garanția pentru evicțiune - "vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului".

În consecință și pe baza raportului de expertiza contabilă, chematul în garanție Municipiul Baf ost obligat la plata sumelor de 12.048 lei către și de 11.191 lei către (sume actualizate pana la data de 15.01.2008, data depunerii raportului de expertiza), cu actualizare în continuare în raport de rata inflației până la momentul plății efective.

În ceea ce privește al doilea capăt al cererii de chemare în garanție, având ca obiect obligarea chematului în garanție pentru evicțiune la suportarea diferenței între valoarea de piață a imobilelor de la momentul prezent și prețul actualizat, tribunalul a apreciat că cererile sunt întemeiate.

Astfel, dispozițiile art.1341 Cod civil stabilesc expres întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, iar aceasta este limitată la prețul plătit, fructele culese, dacă evinsul trebuie să le întoarcă proprietarului, cheltuielile contractului și daune-interese, iar, potrivit art.1344 "dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".

În mod cert, față de dispozițiile clare care reglementează răspunderea vânzătorului, acesta va trebui să răspundă integral față de cumpărători. Întrucât valoarea imobilului (identificată pentru fiecare apartament prin raportul de expertiză) depășește prețul actualizat și având în vedere și modalitatea în care părțile au înțeles să administreze probele, tribunalul a stabilit o obligație în sarcina vânzătorului de despăgubire a cumpărătorilor, raportat la sumele concluzionate de expertiză, cu deducerea prețului actualizat și a valorii îmbunătățirilor căzute în sarcina reclamanților-pârâți.

În final, cu privire la ultima cerere de chemare în garanție, formulată de Municipiul B împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, tribunalul a constatat că aceasta este întemeiată, dat fiind ca pârâtul a căzut în pretenții și potrivit principiului îmbogățirii fără just temei (în caz contrar operand o îmbogățire fără justă cauză a autorității centrale în defavoarea celei locale). Astfel, conform Legii nr.112/1995 și a nr.HG20/1996, sumele obținute din vânzarea apartamentelor în temeiul acestei legi nu rămâneau la dispoziția autorității administrației publice locale, ci erau, ca venit extrabugetar, la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamanta, tribunalul a constatat că aceasta nu se află încă în stare de judecată, spre deosebire de celelalte cereri, motiv pentru care a dispus disjungerea sa și formarea unui nou dosar, potrivit art.165 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, intervenienta, pârâții, Municipiul B reprezentat prin Primarul General, Ministerul Economiei și Finanțelor. Reclamanții, și intervenienta au formulat apel și împotriva încheierii de ședință din data de 18.10.2007.

În motivarea apelului, apelanții - reclamanți, precum și apelanta - intervenientă au arătat că în mod greșit s-a soluționat excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere. Astfel, chiar dacă instanța de fond a considerat că prin cererea de chemare în judecată se solicită doar constatarea preluării abuzive a imobilului în litigiu, situație statuată deja prin art.2 din Legea nr.10/2001, acești apelanți aveau interes în soluționarea capătului de cerere menționat, deoarece legea reglementează un cadru general, iar nu situația particulară a imobilului din B,-, sector 5. Prima instanță trebuia să ia act de achiesarea reprezentanților Statului Român formulată prin întâmpinări, în sensul că aceștia recunosc preluarea abuzivă a acestui bun alături de toate imobilele naționalizate.

S-a susținut că în mod în eronat a fost admisă excepția inadmisibilității revendicării terenului de la pârâtul Municipiul B, pe motiv că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001. În speță, nu trebuie confundată cererea formulată în temeiul legii speciale cu acțiunea în revendicare de drept comun. Astfel, obiectul Legii nr.10/2001 nu îl reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unitățile deținătoare a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român, ci repararea daunelor produse de stat proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naționalizate. Acest caracter reparator rezultă din întreg cuprinsul legii (referindu-se la restituirea în natură sau prin echivalent), astfel că Legea nr.10/2001 este o lege specială, care nu derogă însă de la dispozițiile art.480 Cod civil.

În situația imobilelor naționalizate, statul și-a asumat explicit vinovăția, prin emiterea Legii nr.10/2001, pentru pagubele suferite de persoanele deposedate prin naționalizare, aceasta deoarece actul normativ prevede nu o nouă cale de revendicare, ci acordarea de măsuri reparatorii, imobilele fiind considerate de legiuitor ca preluate toate în mod abuziv, indiferent de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului. Faptul că aceste măsuri se acordă, de regulă, în natură nu este efectul unei acțiuni în revendicare speciale, ci doar o aplicare a principiului reparării prejudiciului în natură.

Susținerea tezei respingerii acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art.480 Cod civil în Legea nr.10/2001, în fapt, schimbă direct natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o într-o acțiune personală imobiliară, încălcând astfel principiul disponibilității procesului civil și a accesului la un proces echitabil judecat de o instanță independentă. Așadar, nimeni nu are dreptul să schimbe natura juridică a unei cereri, fără a încălca aceste principii, deoarece nu este vorba doar de o calificare juridică, eventual greșit formulată, ci chiar de natura acțiunii în revendicare, acțiune reală, care nu poate fi transformată într-o acțiune personală (ca cea prevăzută de Legea nr.10/2001).

Referitor la dispozițiile art.6 alin.2 teza a II-a din Legea nr.213/1998, apelanții au arătat că acestea nu pot fi interpretate în sensul că după apariția Legii nr.10/2001 această "lege specială de reparație" există și adevăratul proprietar nu ar mai putea apela la revendicarea de drept comun.

Textul din Legea nr.213/1998 nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport de norma specială, care reglementează aceeași materie; poate fi considerată inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil atunci când există deschisă o altă acțiune în revendicare specială, reglementată printr-o lege specială, care să aibă ca obiect tot predarea bunului imobil în deplină proprietate și posesie și care să stabilească criterii de preferabilitate diferite și/sau exprese față de criteriile de preferabilitate stabilită de practica și doctrina judiciară cu privire la art.481 și 481 Cod civil.

Legea nr.10/2001 nu dă însă proprietarului deposedat de statul comunist o asemenea cale procedurală specială de revendicare a proprietății însăși, neavând ca obiect apărarea dreptului de proprietate, ci doar o cale de reparație în natură sau echivalent.

Pe de altă parte, interpretarea în sensul că Legea nr.10/2001 este o lege specială de reparație, a cărei apariție are ca efect imposibilitatea revendicării imobilelor abuziv preluate de către Statul Român, nu se poate face decât încălcând principiul liberului acces la justiție, garantat de art.21 din Constituție și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apelantele pârâte și au solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii apelate, iar, pe fond, admiterea excepției inadmisibilității și/sau nelegalității cererii de chemare în judecată.

În motivarea apelului, acestea au arătat că acțiunea reclamanților este o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, prin comparare de titluri, acțiune introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursul în interesul legii dat în această materie, soluționează practic concursul dintre legea specială și legea generală, în favoarea legii speciale, chiar dacă acest lucru nu este prevăzut expres în legea specială, judecătorii urmând să aprecieze de la caz la caz atunci când acordă prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului și numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate.

În speță, nu numai că reclamanților nu le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat printr-o hotărârea judecătorească, astfel încât să fie vorba de "un bun actual" al acestora, ci acest aspect a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâtelor, ca urmare a recunoașterii valabilității și supunerii spre comparare a titlurilor părților în litigiu.

Reclamanții nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa, ca urmare a măsurilor legislative adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă din speța de față.

Conform art.18 alin.1 lit.c din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce, în speță, nu a fost contestat).

Referitor la inexistența oricărei speranțe legitime de redobândire a imobilului în natură este și faptul că, potrivit Hotărârii nr.3630 din 30.11.2000 a Consiliului General al Municipiului B, necontestată de reclamanți și dusă la îndeplinire, s-a stabilit, conform Legii nr.112/1995, că aceștia sunt îndreptățiți pentru partea de imobil înstrăinată foștilor chiriași la măsuri reparatorii prin echivalent.

Apelantele pârâte și au precizat că prima instanță a trecut peste împrejurarea conform căreia reclamanții au încasat despăgubirile aferente aplicării Legii nr.112/1995, fără a le fi restituit până la acest moment și au solicitat, conform Legii nr.10/2001, prin notificările adresate Primăriei Municipiului B - nr.5309/26.10.2001 și nr.3056/10.08.2001, restituirea imobilului în natură.

În prezent, conform sentinței atacate, reclamanților le-a fost acordat imobilul în materialitatea sa, precum și despăgubiri necontestate, încasate în temeiul Legii nr.112/1995.

A considera, indiferent de circumstanțele concrete ale speței, admisibilitatea acțiunii în revendicare și deposedarea dobânditorului imobilului de un bun al său, pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate în sarcina dobânditorului actual (cauza contra României).

S-au formulat critici și în ceea ce privește modalitatea de apreciere a bunei credințe a pârâților cumpărători și incidența acestei noțiuni juridice asupra fondului judecății. În acest fel, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate specifică acțiunii în revendicare, instanța de fond a ignorat faptul că titlul pârâtelor nu a fost desființat printr-o hotărârea judecătorească, că acestea beneficiau de "un bun" în sensul Convenției, în timp ce reclamanții nu aveau nici măcar o speranță legitimă de redobândire a imobilului.

În opinia apelantelor - pârâte, legea nouă suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul în eficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar, prin norme de procedură specială, le subordonează controlului judecătoresc.

Cu toate acestea, în condițiile art.51 din Legea nr.10/2001, persoana îndreptățită se poate prevala de acțiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul cererilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii. În acest caz, numai caracterul normei și voința legiuitorului fac posibilă supraviețuirea normelor de drept comun.

În speță, reclamanții, care au recurs și la procedura Legii nr.10/2001, ce nu a fost încă finalizată, nu pot benefica de procedura opțională prevăzută de art.51 din legea menționată, nefiind îndeplinite cerințele anterior precizate.

Apelantele pârâte și au mai arătat că prima instanță nu observă și nu reține lipsa calității procesuale a Municipiului B reprezentat prin Primarul General, precum și a Ministerului Economiei și Finanțelor față de caracterul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil. În acest context, tribunalul a admis greșit cererea lor de intervenție, cât și cea a Municipiului B, deși este vorba de o cerere strict legată de compararea de titluri. Se face trimitere la încheierea de ședință din 18.10.2007, precum și la declarația reclamanților și intervenientei în legătură cu pârâții chemați în judecată (fila 176 fond), astfel că nu mai poate fi explicată admiterea cererilor reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție.

Instanța de fond atribuie imobilul proprietatea pârâtelor către reclamanți, constată dreptul lor de retenție până la restituirea sumei reprezentând îmbunătățirile aduse bunului și obligă Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către Municipiul B și, a acestuia către pârâte, a contravalorii imobilului, deși despăgubirile materiale pentru preluarea abuzivă au fost acordate și încasate de reclamanți încă din 2000, reprezentând plafonul maxim aprobat de Legea nr.112/1995.

În acest fel, tribunalul "sancționează" o eventuală îmbogățire fără justă cauză a Ministerului Economiei și Finanțelor (care nu are calitate procesuală față de obiectul cauzei), dar susține că primirea despăgubirilor aferente imobilului nu poate fi invocată de către pârâte, care își apără dreptul de proprietate asupra apartamentelor cumpărate, arătând tocmai renunțarea reclamanților la dreptul de a solicita restituirea în natură a imobilului prin încasarea despăgubirilor și necontestarea deciziei de acordare a acestora.

Pârâta, prin motivele de apel formulate, a arătat că instanța de fond a greșit atunci când a respins excepția de inadmisibilitate.

O astfel de acțiune este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, în timpul judecării fondului cauzei, s-a dovedit cu înscrisuri că reclamanții au încasat pentru imobilul revendicat despăgubiri bănești, iar, pe de altă parte, pentru că, în speță, acționează nu dreptul comun, ci o lege specială, care înlocuiește norma de drept comun pe segmentul și pe intervalul de timp pe care acționează norma de drept specială.

În acest sens, apelanta pârâtă invocă soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, împrejurarea că această cauză are un obiect calificat - "casă naționalizată", pentru care există o legislație specială, ce prevalează dreptului comun (art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998), precum și faptul că dreptul fostului proprietar de a i se restitui imobilul se naște în viitor numai după reconstituirea acestui drept în baza unor prevederi legale, reconstituire condiționată de prealabila anulare a contractelor încheiate cu chiriașii.

Apelanta - pârâtă a precizat că tribunalul aplică, pe de o parte, dreptul comun, acolo unde simte nevoia, iar, pe de altă parte, legea specială, dovedindu-și astfel inconsecvența.

Apelanții - pârâți și au arătat, în motivarea apelului lor, că instanța de fond a constatat existența unui titlu de proprietate pentru imobilul corp B din B,-, sector 5 în persoana reclamanților.

Având în vedere obiectul dedus judecății, revendicare prin comparare de titluri, tribunalul trebuia mai întâi să verifice dacă ambele părți în litigiu au titlu de proprietate asupra imobilului, iar, în ipoteza dovedirii, să verifice care dintre titluri este mai caracterizat. Astfel, instanța de fond nu a analizat decât în treacăt susținerile pârâților, conform cărora reclamanții nu au un titlu de proprietate pentru imobil și s-a concentrat să demonstreze că titlul opus de și nu este valabil.

Au susținut pârâții că au făcut dovada acordării și încasării despăgubirilor pentru imobilul corp B din B,-, sector 5. Aceste despăgubiri au fost stabilite la cererea expresă a reclamantei, iar, prin măsura dispusă în temeiul Legii nr.112/1995, a avut loc un "negotium", prin care, în schimbul restituirii în natură a imobilului, reclamanta a primit o sumă de bani de la stat. Așadar, dreptul de proprietate a fost transferat către stat și, drept consecință, la momentul pronunțării hotărârii cei care posedau un titlu de proprietate asupra imobilului erau pârâții și.

Completând motivele de apel, apelanții și au arătat că tribunalul a depășit limitele învestirii, încălcând dispozițiile art.129 alin.6 Cod procedură civilă. Astfel, reclamanții au solicitat constatarea preluării abuzive a imobilului, iar nu nulitatea operațiunii de naționalizare, ca atare nulitatea titlului statului, însă, cu toate acestea, prima instanță a soluționat cauza sub acest aspect, chiar dacă în dispozitiv menționează că respingerea cererea ca lipsită de interes.

Au susținut că s-a încălcat principiulaccesorium seqvitur principalem, în sensul că s-a admis cererea accesorie, cu toate că cererea principală a fost respinsă.

De asemenea, au arătat că tribunalul a nesocotit dreptul de proprietate al apelanților, prin acordarea priorității titlului reclamanților, cât timp nu s-a anulat operațiunea ce s-a făcut prin Decretul nr.92/1950.

În mod nelegal, tribunalul a analizat deposedarea reclamanților de imobil prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, deși acest act internațional a fost ratificat de România abia la 20.06.1994. Prin urmare, o deposedare anterioară Convenției trebuia apreciată în raport de dreptul aplicabil la acel moment.

În opinia pârâților, există cel puțin trei motive pentru care nu poate fi repus în discuție contractul încheiat între stat și locator, și anume: încheierea acestui contract nu este posibilă decât dacă statul era proprietarul imobilului cu titlu; cel care a achiziționat este de bună credință; siguranța juridică trebuie să îi fie asigurată celui a cărui bună credință este presupusă.

Soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică și pentru că efectele unei preluări abuzive nu se întind și asupra unui terț, cum este cazul apelanților - pârâți.

În plus, tribunalul nu a analizat circumstanțele speței, așadar nu a stabilit în mod corect situația de fapt și de drept pentru a aprecia asupra criteriilor de preferabilitate a titlurilor opuse de părți.

De asemenea, hotărârea instanței de fond a fost motivată în drept pe dispozițiile Legii nr.10/2001, deși singurul temei juridic indicat a fost cel prevăzut de art.480 Cod civil.

Municipiul B reprezentat prin Primarul General, în calitate de apelant - pârât, a arătat că în cauză nu poate fi vorba de o evicțiune, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art.1137 Cod civil, și anume: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza tulburării să fie anterioară vânzării și cumpărătorii să nu fi cunoscut cauza evicțiunii.

În aceste condiții, prin soluția găsită, instanța de fond a favorizat îmbogățirea fără justă cauză a pârâților, întrucât aceștia au dobândit imobilul în condițiile Legii nr.112/1995, lege prin care vânzarea imobilelor se efectua la prețuri preferențiale, chiar derizorii și, în niciun caz, la valoarea de circulație de la acel moment.

S-au invocat dispozițiile art.13 alin.6 pct.a din Legea nr.112/1995 și art.39 pct.1 lit.a din HG nr.20/1996, republicată, precum și prevederile art.51 alin.2 și 3 din Legea nr.10/2001, astfel modificată prin Legea nr.247/2005 și nr.OUG184/2002, cât privește cererea de chemare în garanție. Pârâtul a apreciat că legitimarea procesuală pasivă aparține, în cauză, în astfel de situații, Ministerului Finanțelor Publice, sumele prevăzute ca atare neputând fi restituite decât de către cei ce le-au încasat în urma vânzării apartamentelor în temeiul Legii nr.112/1995.

Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat hotărârea instanței de fond, în primul rând, pe aspectul nepronunțării asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, excepție invocată în ședința publică din 22.02.2008, întemeiată pe prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001.

În opinia sa, pe plan procesual, calitatea procesuală pasivă nu poate aparține decât unității administrativ teritoriale vânzătoare, în speță, Primăriei Municipiului B prin mandatarul său SC "" SA. Ministerul Economiei și Finanțelor, nefiind parte la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru pârâții în cauză, este terț față de aceste acte, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se virează sumele încasate de primărie.

Prin modificarea art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 (introdusă prin nr.OUG184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor ce sunt solicitate de intimații - pârâți din prezenta cauză, fără ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului și Ministerul Economiei și Finanțelor, care numai administrează fondul cu această destinație.

În al doilea rând, apelantul pârât a arătat că tribunalul a stabilit în sarcina sa obligația de restituire a contravalorii reactualizate a întregului preț achitat de pârâți, fără a avea în vedere art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, referitoare la comisionul de 1% încasat de SC "" SA.

Totodată, Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat soluția primei instanțe de obligare la restituirea prețului la valoarea de piață, fără a se avea în vedere normele legale în vigoare, prevăzute de Legea nr.10/2001 (măsurile reparatorii stabilite de acest act normativ au caracter limitativ, excluzând posibilitatea de a se solicita despăgubiri pentru valoarea de piață a imobilelor preluate de către stat).

Prin întâmpinare, apelanții - pârâți și au arătat că apelurile declarate de Municipiul B reprezentat prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor vizează doar cererea de chemare în garanție și obligarea celor doi la plata despăgubirilor către chiriașii cumpărători și.

În esență, au arătat că:

Ministerul Economiei și Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă pe acest aspect, dar nici Agenția Națională de Administrare Fiscală - B, astfel că, față de dispozițiile art.294 Cod de procedură civilă, nu poate formula apel.

Este nefondată și susținerea potrivit căreia ar fi greșită stabilirea valorii de piață a despăgubirilor; dacă s-ar adopta o altă soluție, aceste pârâte nu ar beneficia de o reparare integrală, iar statul s-ar îmbogăți fără justă cauză.

Afirmațiile Ministerului d e Finanțe, raportat la prevederile Legii nr.10/2001, nu au legătură cu obiectul pricinii de față, deoarece este vorba de o acțiune în revendicare de drept comun, întemeiată pe prevederile art.480 Cod civil.

Primăria Municipiului B trebuie să răspundă pentru evicțiune, deoarece a fost parte contractantă, situație în care se aplică prevederile art.1337 Cod civil.

Au mai arătat apelanții și că subscriu, în totalitate, la motivele formulate de apelantele, și.

În ședința publică din 20.01.2009, Curtea, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice cât privește exercitarea apelului declarat de Ministerul Economiei și Finanțelor, în temeiul art.161 alin.2 Cod de procedură civilă, a admis excepția lipsei calității de reprezentant a acestei direcții.

În apel, s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate, Curtea apreciază, în raport de dispozițiile art.295 alin.2 Cod de procedură civilă, că apelurile declarate de părți în cauză sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Cât privește apelul formulat de apelanții reclamanți, și, precum și de apelanta intervenientă atât împotriva sentinței primei instanțe, cât și împotriva încheierii din 18.10.2007, Curtea reține că aceștia au solicitat, prin cererile lor, să se constate că imobilul din-, corp B, sector 5, Baf ost preluat abuziv de către stat, fără titlu valabil, acesta neavând niciodată un drept de proprietate asupra bunului, ci doar o detenție precară; totodată, au solicitat ca pârâții chemați în judecată, respectiv Statul Român prin Ministerul d e Finanțe, și, să fie obligați să lase reclamanților și intervenientei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul corp B - de clădire și terenul aferent, în suprafață de 426,29. situat în-, sector 5,

Ulterior, aceștia au precizat acțiunea sub aspectul cadrului procesual, arătând că înțeleg să se judece și în contradictoriu cu, numele corect al pârâtei, precum și cu Municipiul B prin Primarul General, dar și asupra obiectului dedus judecății, înțelegând să revendice întregul imobil de la adresa menționată, inclusiv magaziile anexă (.1 - pentru pârâta,.2 - pentru pârâții și,.3 - pentru pârâta și.4 pentru pârâta ).

Prin încheierea din ședința publică din 18.10.2007, instanța de fond a admis excepția lipsei de interes a cererii privind constatarea preluării abuzive de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a imobilului în litigiu, având în vedere că art.2 din Legea nr.10/2001 definește această noțiune, iar legea, ca atare, are un caracter general, nedepinzând de achiesarea părților.

Cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, în ceea ce privește terenul și construcțiile în litigiu, Tribunalul a reținut că, pentru construcții, nu este întemeiată, pe de o parte, avându-se în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001, care instituie o excepție de la răspunderea delictuală civilă a statului pentru preluarea abuzivă, iar nu de la prevederile art.480 Cod civil, iar, pe de altă parte, pentru că revendicarea nu este condiționată de constatarea nulității absolute a titlului de proprietate a uneia dintre părțile. Totodată, pentru aceleași considerente, instanța de fond a admis excepția privind terenul revendicat, fiind aplicabile prevederile Legii nr.10/2001.

În raport de situația reținută de prima instanță, Curtea constată că în mod greșit a fost admisă excepția lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât față de temeiul juridic al acțiunii, art.480 Cod civil, instanța era îndreptățită, conform art.6 din Legea nr.213/1998 să verifice dacă imobilul a fost sau nu preluat abuziv de către stat. În funcție de soluția dată acestui capăt de cerere, instanța putea proceda, mai departe, la analiza acțiunii în revendicare formulată, prin care reclamanții și intervenienta solicitau compararea titlurilor de proprietate opuse de părți.

Excepția este nefondată, întrucât argumentele invocate în susținerea sa sunt întemeiate exclusiv pe dispozițiile unei legi speciale, Legea nr.10/2001, care nu constituie temei al rezolvării pe fond a raporturilor litigioase dintre părți.

Reclamanți și intervenienta au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și nicidecum o acțiune în restituire în baza Legii nr.10/2001 pentru a se afirma că, odată aplicabilă cazului lor, este inutilă orice statuare cu privire la titlul statului asupra imobilului vizat de ei.

Solicitarea în discuție, venită din partea acestora nu numai că este susținută de un puternic interes, dar este și absolut necesară activității de comparare a titlurilor de proprietate înfățișate de părți, în soluționarea acțiunii în revendicarea construcțiilor și terenului aferent acestora.

Prin urmare, susținerea pârâților persoane fizice, în sensul că, în prezența unei declarații a legii cu privire la caracterul abuziv al preluărilor realizate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, o cerere de constatare a nevalabilității titlului statului asupra unui imobil strict determinat, ar fi inutilă și lipsită de interes, nu poate fi reținută.

Nici prin intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr.247/2005 nu s-a suprimat competența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra valabilității titlului statului, cum greșit încearcă să demonstreze tribunalul prin aserțiunea că atâta timp cât prin lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Art.1 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005 determină domeniul de aplicare al acestei legi ca fiind dat de imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ceea ce nu exclude competența instanțelor de a stabili dacă preluarea s-a făcut cu sau fără titlu valabil, având în vedere că noțiunea de "preluare abuzivă" cu care operează Legea nr.10/2001 include atât preluarea cu titlu valabil, cât și preluarea fără titlu valabil, conform art.2 alin.1 lit. h din această lege; distincția între preluările cu titlu și cele fără titlu valabil are consecințe în aplicarea Legii nr.10/2001, astfel cum rezultă din întreaga economie a acestei legi, care se întregește cu prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 sub aspectul criteriilor de determinare a legalității titlului statului și a autorității competente să decidă asupra acestei chestiuni.

Prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 rămânând aplicabile și după intrarea în vigoare și modificarea Legii nr.10/2001, înseamnă că instanțele de judecată își păstrează competența de a verifica legalitatea titlului statului, cu consecința că din acest punct de vedere nu se poate reține inadmisibilitatea unei cereri în justiție având un asemenea obiect.

Împrejurarea că instanța de fond a făcut trimitere doar la dispozițiile art.2 din Legea nr.10/2001 nu conduce la concluzia că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, întrucât, în speță, nu s-a făcut referire, în mod concret, la actul de preluare și la bunul preluat, aceasta cu atât mai mult cu cât pârâții - persoane fizice au contestat calitatea de proprietari de drept a reclamanților și intervenientei asupra corpului B de clădire.

Prima instanță era obligată să identifice, printr-o expertiză tehnică de specialitate, în raport și de alte probe administrate, dar și de poziția pârâților, imobilul ca atare, după care să analizeze valabilitatea titlului înfățișat de reclamanți și intervenientă. Neprocedând în acest sens, nu a intrat în cercetarea fondului pe acest capăt de cerere, caz în care sunt incidente dispozițiile art.297 alin.1 Cod de procedură civilă.

Curtea constată, în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare a terenului de la pârâtul Municipiul B, că aceasta a fost soluționată în mod legal, însă doar sub aspect formal.

Într-adevăr, după apariția Legii nr.10/2001, obiectul acestei legi speciale îl reprezintă și restituirea imobilului (terenului) în natură de la unitatea deținătoare, în speță Municipiul Pentru aceasta, persoana îndreptățită la restituire era obligată să formuleze, în termen legal notificare, ce urma a fi soluționată de entitatea investită în acest scop.

Astfel, Legea nr.10/2001 acordă, sub acest aspect, posibilitatea ca bunul să fie restituit în natură foștilor proprietari, iar nu ca aceștia să fie despăgubiți la valoare pentru imobilul naționalizat; în consecință, actul normativ avea drept scop repararea integrală a daunelor produse de stat proprietarilor ale căror bunuri au fost naționalizate.

În aceste condiții, după apariția legii speciale, orice persoană interesată nu mai poate apela la revendicarea de drept comun, ci este obligată să urmeze procedura instituită de Legea nr.10/2001, o astfel de limitare nepresupunând o încălcare a dreptului de proprietate ori a liberului acces la justiție.

Această procedură este însă condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la art.21, ori, în speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, și anume la 14.01.2001, imobilul teren revendicat de reclamanți și intervenientă mai era deținut de una din persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât nu fusese anterior înstrăinat chiriașilor, în totalitate.

Pentru aceasta însă, instanța de fond era obligată a stabili ce suprafață de teren aparține pârâtului Municipiul B, în acest scop fiind nevoie de administrarea probei cu expertiză tehnică imobiliară

Curtea constată și faptul că prima instanță, analizând pe fond acțiunea în revendicare promovată împotriva pârâților, persoane fizice, s-a raportat la prevederile art.480 Cod civil, dând câștig de cauză titlului cel mai preferabil, înlăturând, ca și apărare, buna credință invocată de chiriașii cumpărători ai imobilului litigios.

Apelanții reclamanți, precum și apelanta intervenientă susțin însă respingerea greșită a acțiunii în revendicare a terenului prin schimbarea naturii juridice a temeiului de drept invocat, din art.480 Cod civil în Legea nr.10/2001, și, prin aceasta, încălcarea principiului disponibilității.

Curtea apreciază, față de cele arătate anterior, că nu s-a adus vreo atingere acestui principiu, în ședința publică din 18.11.2007 tribunalul punând în discuția părților excepția prezentată deja, din perspectiva ambelor temeiuri de drept.

În prezent, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr.30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr.33 din 09 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de apel, conform art.329 alin.3 Cod procedură civilă.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).

În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art.18 lit.c, art.29), așa încât argumentul unor instanțe, în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative, nu poate fi primit.

Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art.20 alin.2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art.11 alin.2 din legea fundamentală.

Instanța de apel consideră că prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art.13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr.10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art.1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".

Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul Deciziei nr.33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr.10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Pentru aceasta, se va verifica în ce măsură fiecare dintre părți deține un "bun" în sensul Convenției, precum și celelalte aspecte legate de acțiunea în revendicare și aplicarea normelor convenționale.

Criticile apelantelor pârâte și sunt legate tocmai de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun după apariția Legii nr.10/2001.

Astfel cum s-a arătat anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în recursul în interesul legii, nu exclude, de drept, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la dreptul comun, chiar și în situația apariției unei legi speciale, însă pentru aceasta trebuie să se analizeze problema existenței unei opțiuni între aplicarea dreptului comun în materia revendicării, pe de o parte, precum și problema dacă prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului poate fi dată și în situația invocării dispozițiilor art.480 Cod civil, pe de altă parte.

În speță, aceste aspecte nu au fost puse în discuția părților, Decizia nr.33/2008 fiind pronunțată ulterior hotărârii primei instanțe. Cu toate acestea, argumentele prezentate au fost invocate prin motivele de apel, ceea ce impune ca instanța de judecată să le analizeze.

În speță, aceste critici vor fi cercetate de prima instanță, având în vedere soluția de desființare a sentinței apelate ca urmare a necercetării în fond a primului capăt de cerere, ce implică și cenzurarea celorlalte aspecte deduse judecății de aceeași instanță, pentru a se asigura o rezolvare unitară a cauzei.

În aceste condiții, instanța de fond, rejudecând toate cererile supuse judecății, se va raporta și la noua situație de fapt ce rezultă din probele administrate în apel, în sensul că reclamanții și intervenienta au făcut demersuri pentru restituirea imobilului în litigiu, apelând la calea prevăzută de Legea nr.112/1995, situație în care s-au acordat despăgubiri bănești prin Hotărârea nr.3629/30.11.2000 emisă de Consiliul General al Municipiului B - Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995, respectiv Hotărârea nr.3630/30.11.2000, eliberată de aceeași autoritate, încasate, după care au urmat procedura instituită de Legea nr.10/2001.

Întrucât în legătură cu imobilul proprietatea reclamanților și intervenientei, există contestații asupra adresei poștale a acestuia, în raport de titlurile de proprietate prezentate, instanța, rejudecând cauza în fond, va verifica în ce măsură acesta se identifică cu imobilul deținut de pârâții persoane fizice, respectiv dacă se află pe-, corp B, iar nu pe-, sector 5,

Apelantele pârâte și au mai susținut prin motivele de apel că instanța de fond nu a reținut lipsa calității procesuale pasive a pârâților persoane juridice față de temeiul acțiunii în revendicare - art.480 Cod civil.

Curtea are în vedere, față de precizarea cererii de chemare în judecată (fila 176 - dosar nr- al Judecătoriei sectorului 5 B), că Municipiul B are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește acțiunea în revendicare a terenului, chiar dacă aceasta este inadmisibilă.

Din conținutul încheierii de ședință de la 18.10.2007 nu rezultă, cu claritate, în ce situație Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă, tribunalul raportându-se doar la împrejurarea că excepția pusă în discuție a rămas fără obiect, cât timp reclamanții au declarat că nu mai figurează în proces această parte.

Aceste aspecte trebuie supuse dezbaterii în contradictoriu, pentru a se lămuri asupra căror cereri urmează a se pronunța instanța de fond, din moment ce, în speță, s-a precizat cadrul procesual, s-au formulat cereri reconvenționale și cereri de chemare în garanție.

În virtutea rolului activ, instanța de fond, conform art.129 Cod de procedură civilă, era chemată să lămurească obiectul dedus judecății și cadrul procesual, cu respectarea principiului disponibilității și contradictorialității, pentru ca, ulterior, să pronunțe o soluție legală și temeinică, în raport de dispozițiile art.261 pct.5 Cod de procedură civilă, astfel încât aceasta să poată fi supusă cenzurii instanței de apel.

Nerespectând această cerință, în legătură cu toate cererile deduse judecății, hotărârea tribunalului este nulă din perspectiva art.105 alin.2 Cod de procedură civilă, ceea ce conduce la desființarea sa prin aplicarea prevederilor art.297 Cod de procedură civilă.

Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că nu este în măsură să răspundă și celorlalte critici susținute de apelantele pârâte și.

Aspectele învederate de apelanta pârâtă sunt, de asemenea, în legătură cu inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun, după apariția Legii nr.10/2001, în raport și de considerentele Deciziei nr.33 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu aplicarea concomitentă a normelor speciale și a normelor generale, acolo unde instanța de fond apreciază necesar.

Aceste motive au fost deja analizate în cadrul celorlalte apeluri formulate, astfel încât ele nu vor fi reluate, urmând ca prima instanță, cu ocazia rejudecării în fond a cauzei, să răspundă și pretențiilor formulate de această parte, în limitele indicate.

Apelanții și au arătat că instanța de fond nu a analizat, în cadrul acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, decât în treacăt, susținerile lor legate de titlul reclamanților, limitându-se doar să demonstreze că cel opus de pârâți nu este valabil.

Or, de natura acțiunii în revendicare este tocmai verificarea valabilității fiecărui titlu prezentat.

În raport de aceste critici, Curtea constată că anterior a fost dezlegată problema de drept dedusă judecății, instanța de apel dând îndrumări, în acest scop, ce vor fi obligatorii pentru instanța de fond, conform art.315 Cod de procedură civilă coroborat cu art.316 și 298 Cod de procedură civilă. Astfel, în fond, se vor administra și probe din care să rezulte în ce măsură despăgubirile acordate potrivit Legii nr.112/1995 au fost încasate de persoanele îndreptățite, în raport de noile acte prezentate în apel.

Singura critică ce nu a fost analizată de C până la acest moment, în funcție de motivele de apel declarate de celelalte părți, este cea referitoare la încălcarea principiului "accesorium seqvitur principalem". Instanța de apel constată însă că acest argument nu a fost dezvoltat de apelanții și, pentru a fi verificat prin prisma dispozițiilor art.295 alin.1 Cod de procedură civilă, iar, pe de altă parte, că cererea principală a fost admisă ca atare, ca și cererile reconvenționale, strâns legate de cel de-al doilea capăt al acțiunii.

Criticile susținute de pârâtul Municipiul B prin Primarul General, în legătură cu aplicarea prevederilor art.1337 Cod civil, nu pot fi analizate decât în raport de soluția dată cererii de chemare în judecată, astfel încât vor fi avute în vedere la analiza pe fond a cauzei. Astfel, se va ține cont, în analiza excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât legată de restituirea sumelor achitate de cumpărătorii apartamentelor în litigiu, de faptul că, în primul ciclu procesual, a fost admisă cererea de chemare în garanție a pârâtelor și, precum și cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul B prin Primarul General împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor.

Cât privește apelul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea reține că, anterior, prin încheiere, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice, la data de 20.01.2009, astfel încât acest apel nu a fost declarat în mod legal.

Cu toate acestea, având în vedere soluția preconizată, precum și legătura de cauzalitate între cererile deduse judecății, instanța de fond va pune în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, invocată la data de 22.02.2008, excepție de ordine publică ce poate fi susținută și în apărare de partea în cauză. În plus, această chestiune vizează doar cererile de chemare în garanție formulate în cauză, a căror soluționare depinde de rezolvarea dată cererii principale și cererilor reconvenționale.

Având în vedere toate aceste considerente, precum și, pe de o parte, necercetarea fondului dedus judecății sub anumite aspecte, dar și, pe de altă parte, inadvertențele de motivare a soluției primei instanțe, lacunele acesteia asupra anumitor cereri deduse judecății, Curtea, conform art.297 alin.1 Cod de procedură civilă, va admite apelurile declarate în cauză (formal și pe cel formulat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor), va desființa sentința apelată și va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelurile formulate de apelanții - reclamanți, cu domiciliul în B,-, corp B,.1,sector 5, și, ambii cu domiciliul ales în B,-,.4,.15, sector 4, la avocat, de apelanta-intervenientă, cu domiciliul în B,-, sector 5, de apelanții - pârâți -, cu domiciliul în P N,-, --33,.A,.3,.12, județ N și în B,-, corp B,.3, sector 5, cu domiciliul în B,-, sector 5 și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B, nr.141,.3, apartamentul.14, sector 6, la. " și Asociații", cu domiciliul în B,-, corp B,.1, sector 5 și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B,-,.1,.6, sector 2, ambii cu domiciliul în B,-,.2, corp B, sector 5, MUNICIPIUL B REPREZENTAT DE PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5 și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 și cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B, str.-. -. nr.13, sector 2, împotriva sentinței civile nr.967 din 05.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți - chemați în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în B,-, sector 5, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în B, str.-. -. nr.13, sector 2 și SC "" SA, cu sediul în B,-, sector 5.

Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe - Tribunalul București.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 19.05.2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

- - - - -

GREFIER

I -

Red.

Tehnodact.S/

Ex.20/27.07.2009

Secția a III-a Civ. -

Președinte:Mirela Vișan
Judecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu

Vezi şi alte speţe de drept civil: