Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 316/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (2524/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTIA A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.316
Ședința publică de la 19 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de apelantul reclamant, împotriva deciziei civile nr.1300 din 16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 05 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și pentru deliberare a amânat succesiv pronunțarea la data de 12 mai 2009 și 19 mai 2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B, la data de 05.06.2006, sub nr-, reclamantul (ulterior decedat) i-a chemat în judecată pe pârâții și Municipiul B, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B, - - nr. 6,. 1, sector 2 și să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.
În motivarea cererii, întemeiată pe prevederile art. 480 Cod civil, reclamantul a arătat, în esență, că este succesorul foștilor proprietari ai imobilului, însă, după preluarea abuzivă a bunului de către stat, acesta l-a vândut pârâtei, al cărei titlu de proprietate nu este valabil în comparație cu cel al autorului reclamantului. Urmare a decesului reclamantului, survenit la data de 13.09.2006, acțiunea a fost continuată de moștenitorul testamentar.
Prin sentința civilă nr. 9501/22.11.2007, Judecătoria sectorului 2 Baa dmis excepția de necompetență materială a acelei instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, constatându-se că valoarea imobilului în litigiu este mai mare de 5 miliarde lei, conform expertizei imobiliare administrate în cauză.
Pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 04.06.2008, sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 1300 din 16.09.2008, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că primul capăt al cererii este neîntemeiat, avându-se în vedere că, prin Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, motiv pentru care instanța nu poate să constate o altă situație de fapt decât cea prevăzută de lege.
Cu privire la acțiunea în revendicare pe comparare de titluri, în sensul art. 480 și 481 Cod civil, prima instanță a reținut că titlul reclamantului îl reprezintă contractul autentificat sub nr. 220/27.02.1916, astfel cum este menționat în procesul verbal de carte funciară nr. 27630 /1940, prin care autoarea sa, G, născută, a dobândit imobilul situat în - nr. 6, compus din teren în suprafață de 247 mp și casă, imobil ce a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
Titlul pârâtei îl reprezintă contractul de vânzare-cumpărare nr. 1838/20.02.1997, contract ce a fost încheiat în baza Legii nr. 112/ 1995.
Acțiunea în revendicare este, potrivit definiției date în literatura de specialitate, în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului, să redobândească posesia de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementari legale specifice, în doctrină și în jurisprudență, se consideră că, în cadrul unei asemenea acțiuni, se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea ca, în situația în care titlurile emană de la autori diferiți, să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
În cazul imobilelor naționalizate, există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.
Inițial, la adoptarea Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului, în baza actelor de naționalizare au fost legal preluate, situație în care s-a stabilit dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la stat, considerat că a devenit proprietar, fiind, deci, o măsură de politică legislativă cu caracter social, care, pentru o mare parte din imobile, nu a pus nici o problema, foștii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situația acestora.
În timp însă, aceasta concepție s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil, chiar dacă a avut la baza un act de naționalizare, întrucât chiar aceste acte normative nesocoteau prevederile Codului civil și tratatele internaționale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului si să atragă, pe cale de consecința, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar.
Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care si-a exercitat un drept recunoscut la acea data de Legea nr. 112/1995.
Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare - cumpărare, în situația în care chiriașul a fost de buna - credința, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea - credința. Acest text a fost verificat, sub aspectul constituționalității, prin mai multe decizii ale Curții Constituționale.
De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanța o acțiune prin care sa solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată, titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.
Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituirii în natura de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorul urmând a i se restitui prețul actualizat.
Dacă, însă, se constată valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare sau dacă acest contract nu a fost atacat în termenul legal, masurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței. Prin urmare, s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, și acesta nu se mai află în patrimoniul unității deținătoare. A considera că, în această situație, mai poate fi admisă o acțiune în revendicare, căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferința titlului cumpărătorului, prin derogare de la aceste reguli.
Cu alte cuvinte, procedura prealabilă celei de judecată poate fi suspendată prin introducerea acțiunii de constatare a nulității actelor de înstrăinare efectuate conform art. 47 alin. 2 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natura putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept, respectiv regulile create de practică, în temeiul art. 480 Cod civil, care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință, și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce, în speță, ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună - credință, în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contrar opțiunii legiuitorului.
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate, în mod abuziv, în perioada 6 martie1945 - 22 decembrie 1989, în care, din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că, după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice, care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc, nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare, în condițiile dreptului comun paralel, și în contradicție cu procedura revendicării special, pe care o prevede expres, singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanța a constatat că, în cazul acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească, pornind de la prevederile art. 480 Cod civil, prin compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ, pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor masuri reparatorii prin echivalent.
Această lege impune, deci, o procedura administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv.
A admite o alta soluție ar însemna că, în acest caz, legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.
De asemenea, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să permită accesul la ambele proceduri, ar fi prevăzut expres cel puțin suspendarea uneia dintre ele, cum a făcut-o în art. 47 alin. 1, pentru situația acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/200l.
Or, singurul caz de suspendare prevăzut este cel legat de introducerea acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, care se soluționează, în prealabil, de către instanță, masurile ce se vor lua ulterior de către unitatea deținătoare, în urma notificării adresate de proprietar, în cadrul termenului legal, fiind în funcție de soluția pronunțată.
La interpretarea logico-raționala se adăuga și cea teleologică.
Scopul legii a fost de a tranșa, în sfârșit, controversată situație a imobilelor ce fac obiectul său de aplicare, într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun, după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauzaPincova și Pinc contra), care, și în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate, recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, constatarea nevalabilității titlului statului asupra apartamentului nr. 1, situat în B, - -, nr.6,.1, sector 2 și obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 1 menționat, în suprafață utilă de 88,76 mp, împreună cu boxa (pivnița), în suprafață utilă de 19,62 mp, având o cotă indiviză de 8,72% din părțile de folosință comună ale imobilului și 3,07 mp teren situat sub construcție.
În dezvoltarea motivelor apelului, apelantul a arătat că acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă, avându-și izvorul în prevederile art. 480, 481 Cod civil. Prin promulgarea unei noi legi de reparație, nu s-a dorit decât să se aducă completări textului de lege amintit și, nicidecum, ca acest text să fie abrogat. Acțiunea în revendicare nu își poate avea izvorul într-o lege specială, atâta vreme cât textul din Codul civil nu a fost abrogat.
În același sens, apelantul a susținut că Legea nr. 10/2001 nu a instituit nici o cauză legală de preferabilitate a titlului chiriașului cumpărător, dispozițiile art. 50 (46) din lege vizând exclusiv aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Este de observat că ceea ce apară art. 46 alin. 2 al Legii nr. 10/2001 este titlul subdobânditorului de bună - credință, care a cumpărat de la stat (deținător fără titlu valabil), prin anihilarea retroactivității efectelor nulității cu privire la titlul înstrăinătorului. Astfel, articolul 46 al Legii nr. 10/2001 nu convertește calitatea cu care statul a deținut imobilul într-una a unuiverus dominusși nici nu acordă titlului subdobânditorului preferință în fața altor titluri, apărându-l doar pe cumpărător de consecința retroactivității nulității, care, în absența acestui articol, s-ar întinde asupra tuturor actelor subsecvente celui nul sau anulabil.
În acest sens, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că, în ipoteza în care contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost atacat în termenul legal, masurile reparatorii în favoarea fostului proprietar se stabilesc numai în echivalent în condițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, arătând ca ar fi inadmisibilă o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Astfel, judecătorul fondului nu face altceva decât să recunoască proprietarului deposedat abuziv, strict formal, un acces liber la justiție lipsit de orice consistență, gol de conținut și absolut inutil, de vreme ce susține că "proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însa o asemenea acțiune nu poate fi admisă".
Este de neconceput că protecția dreptului de proprietate, în lumina dispozițiilor art. 44 din Constituția României să fie una iluzorie, iar art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului să fie ignorat. Câtă vreme cauza de utilitate publică nu poate fi opusă celui care a fost privat de dreptul său, prin preluarea completă și definitivă a bunului din patrimoniu, printr-o măsura cu caracter abuziv, statul trebuie să asigure victimei modalități concrete și complete de reparație.
A paraliza reparația în natură, prin respingerea acțiunii în revendicare în această cauză, înseamnă a lăsa victima abuzului fără orice protecție juridică de natură a restabili legalitatea. Or, Statul R nu a avut decât o posesie aparentă, titlul său fiind nul, în timp ceverus dominusa fost împiedicat să își exercite atribuțiile dreptului de proprietate, pe care, în drept, nu le-a pierdut niciodată.
În cazul în care pârâta invocă buna-credință la momentul întocmirii actului, solicită să se observe că aceasta este irelevantă în acțiunea în revendicare, întrucât buna - credință poate fi analizată numai în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză celui care are posesia mai bine caracterizată. B - credința nu duce, prin ea însăși, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate.
Faptul că actul de vânzare-cumpărare al apelantei nu a fost desființat nu semnifică faptul că acesta are vreun drept de proprietate legal dobândit asupra apartamentului în litigiu, neputându-se concepe situația în care, asupra unui bun, exista doi adevărați proprietari, cu excepția proprietății comune pe cote părți, ci doar situația în care, asupra unui bun, exista două titluri de proprietate.
Realizând distincția netă dintre titlu (act juridic) și dreptul propriu - zis, nu există nici o contradicție între situația menținerii titlului invocat de pârâtă și constatarea că aceasta nu are totuși nici un drept de proprietate asupra apartamentului, deși actul juridic nu a fost desființat.
Astfel, menținerea acestui contract nu contrazice logic posibilitatea instanței de a compara acest contract cu titlul de proprietate al fostului proprietar, iar buna-credință, la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ce ar putea fi invocata de pârâta, nu valorează proprietate.
În măsura în care Legea nr. 10/2001 nu interzice valorificarea dreptului de proprietate prin acțiunea în revendicare între particulari, atunci sunt incidente dispozițiile dreptului comun în materie, care o permit.
După regulile comparației de titluri în acțiunea în revendicare promovată conform dreptului comun - art. 480-481 Cod civil, în cauza de față, este preferabil titlul autorilor reclamantului, pentru argumentul că provine de la adevărații proprietari, aceștia fiind și primii care au transcris actul, înscris ce a căpătat, din acel moment, opozabilitate în fața terților.
Spre deosebire, titlul apelantei provine de la un neproprietar, Statul Român, față de care, dreptul de dispoziție asupra bunului imobil este retroactiv desființat, prin constatarea nevalabilității decretului de preluare.
În susținerea apelului, apelantul a invocat și decizia nr. 33/ 09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat următoarele: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice", precum și jurisprudența Curții Europene în azulBrumărescu vs. România, Anghelescu vs. România, Păduraru vs. România.
Intimata a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 289 alin. 2 Cod procedură civilă, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a apelului și obligarea apelantului la plata cheltuielilor de judecată, considerând că, în mod legal, a reținut prima instanță că, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se reglementează caracterul nelegal și abuziv al preluărilor în patrimoniul statului a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu consecința calificării oricărui demers judiciar având acest obiect, ca neîntemeiat sau lipsit de interes.
In ceea ce privește fondul pricinii, intimata a arătat că, în mod judicios, prima instanță a verificat ambele temeiuri juridice, Legea nr. 10/2001 și art. 480 și următoarele cod civil și a dat relevanță, în concursul dintre legea specială și dreptul comun, prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001, în considerarea deciziei nr. 33/ 09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, neatacarea în termenul legal cu acțiune în nulitate a titlului său de proprietate, contractul de vânzare - cumpărare nr. 1878/23.12.1996, încheiat cu bună-credință, semnificând consolidarea acestui titlu și acordarea priorității în compararea titlurilor.
In etapa procesuală a apelului, a fost administrată proba cu înscrisuri, solicitată de apelant și intimata.
Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel formulate, care fixează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă, și a dispozițiilor legale relevante în această materie, și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelul este fondat, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, la momentul pronunțării soluției de către instanța de apel, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii, a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 108 din 23 februarie 2009, fiind obligatorie conform art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, și determinând o nouă abordare a acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, relevându-se un accent special în ceea ce privește raportul între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care face parte din dreptul intern.
În acest context, Curtea reține că însăși instanța supremă, în considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, invocată de ambele părți, din perspective diferite, realizează o analiză a jurisprudenței dezvoltate de instanța de contencios european a drepturilor omului în materia dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a principiilor ce se degajă din această jurisprudență, care, împreună cu dispozițiile convenționale, formează un "bloc de convenționalitate", obligatoriu pentru instanțele interne.
Astfel, enunțând cauzeleBrumărescu contra României, și alții contra România, Rățeanu contra României, Păduraru contra României, Jujescu contra României, Huber contra României și Porțeanu contra României, instanța supremă reține că, în mod repetat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei convenționale, astfel cum stabilește art. 11 alin. 2 din legea fundamentală.
În raport de această constatare, în opinia instanței supreme, problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel încât trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest punct, instanța de apel consideră că, prin problematizarea priorității Convenției, în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, și prin evaluarea măsurii în care o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanța internă să poată înlătura neconvenționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanța supremă nu face decât să dea eficiență principiului subsidiarității, ce rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 1, 13 și 35 din Convenție, conform căruia instanțele naționale sunt primele chemate să interpreteze și să aplice dispozițiile convenționale, acestea fiind cel mai bine plasate și pentru a aplica și interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenție, judecătorul național fiind "primul judecător" sau "judecătorul de drept comun al Convenției".
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele și dispozitivul deciziei nr. 33/9.06.2008, conform căruia, nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul "specialia generalibus derogant", instanța supremănu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, chiar în condițiile existenței legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala de un "bun", ca noțiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
În acest sens, însăși instanță supremă stabilește că, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâtul, în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un "bun", în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, și dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă, fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulație a imobilului.
În acest context, instanța de apel consideră că principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune verificarea existenței unui "bun" sau a unei "speranțe legitime" în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, știut fiind că acest instrument apără drepturi concrete și efective, iar nu teoretice și iluzorii (cauzaArtico contra Italiei, hotărârea din 13 mai 1980).
Procedând astfel la analiza particulară a cauzei deduse judecății, Curtea reține următoarele:
Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea reține că instanțele, fiind învestite cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere în revendicare, prin care reclamantul inițial și, ulterior, succesorul acestuia, invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului - Decretul nr. 92/1950 și această cerere nu este neîntemeiată sau lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanța de fond și intimata.
Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia instanței, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței al acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauzaBrumărescu contra României, cauzaGlod contra României).
Astfel, în opinia Curții, o constatare a nevalabilității titlului statului constituie o recunoaștere pe cale judiciară a nulității actului juridic de preluare a bunului din patrimoniul proprietarului deposedat abuziv în proprietatea statului.
Or, nu se poate nega că simpla existență a unui act juridic, cu atât mai mult atunci când acesta este emis de o autoritatea publică, prin care se indică un anumit bun ca fiind în patrimoniului altui subiect de drept, aduce atingere dreptului de proprietate care ar aparține reclamantului, constituind prin sine însăși o contestare a dreptului său. Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate garantează titularului posibilitatea de a exercita toate atributele sale în putere proprie și în interes propriu, conferindu-i astfel legitimitate pentru înlăturarea oricăror acte care contravin acestui interes.
Pe de altă parte, chiar dacă, sub aspectul consacrării juridice, prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, a măsurilor reparatorii, pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu există nicio diferență de regim juridic între situația imobilelor preluate cu titlu valabil și a celor preluate fără titlu valabil, această distincție nu este lipsită de alte efecte juridice, dintre care cel mai important va fi relevat chiar în analiza prezentei cauze.
Astfel, constatarea nevalabilității măsurii naționalizării, care înlătură, din ordinea juridică, efectele sale și pentru trecut, constituie, în aceste condiții, o măsură justă și echitabilă, care nu face decât să contribuie la respectarea principiului legalității și la ocrotirea într-o măsură esențială a dreptului de proprietate, prin înlăturarea oricărei atingeri care îi este adusă, oricât de nesemnificativă ar fi, din perspectiva modului în care statul înțelege să adopte măsuri reparatorii, dar semnificativă, pentru modul în care înțelege titularul său să își apere acest drept.
În virtutea acestor considerente, prin raportare la art. 8 al Constituției României din anul 1948, care recunoștea si garanta, în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 si 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară, excepții ce nu sunt incidente în cauză, și la articolul 2 alin. 1 lit. a din Legea 10/2001, republicată, care prevede că, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg și imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, Curtea va constata, pe cale judecătorească, nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din B,-,. 1,. 1, sector 2.
În acest punct, raportat la considerentele instanței de fond, prin care se argumentează în mod indirect ideea de inadmisibilitate a cererii de revendicare, întemeiată pe dispozițiile de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea consideră necesar să precizeze că însăși instanța supremă a apreciat că, de principiu, deci nu în mod absolut, în toate cazurile,persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 Cod civil, ceea ce semnifică faptul că, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze, trebuie să se analizeze modul în care Legea nr. 10/2001 este aplicabilă în cauză, în patrimoniul cui se află bunul revendicat, ce demersuri a întreprins cel care se pretinde proprietarul bunului și care este stadiul procedurii administrative, caracterul adecvat, și nu doar iluzoriu al acestei proceduri, raportul care există între normele interne și normele convenționale, precum și jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea acestor norme.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantului, prin prisma deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, care are natura unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză, Curtea apreciază, de asemenea, că analiza cererii în revendicare se realizează prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare nr. 1878/23.12.1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, titlul exhibat de intimata și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Cauzele și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008, reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea, ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință, privind existența unui "bun", în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat, chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu:cauza,paragraf 38;cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (încauza Păduraru, paragrafele 83 - 87, precum și încauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată că, în speță, apelantul reclamant cel puțin o "valoare patrimonială", relevantă pentru a atrage protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, echivalentă cu un bun actual, în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către instanțe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea, cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului, ce nu ar fi ieșit din patrimoniul său, deci, a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat, constând în interesul de a i se restitui în natură imobilul solicitat, mai ales, în condițiile în care acesta a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 329/6.02.2002, care nu a fost soluționată până în prezent.
În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor, argument reținut și de instanța de apel.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauzaPăduraru, paragraf 112).
In același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună -credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauzacontra României).
Prin urmare, în concursul dintre apelantul reclamant și intimata pârâtă, Curtea observă că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, intimata - pârâtă, deținătoare a unui titlu asupra imobilului în litigiu, necontestat în termenul impus de fostul art. 46 din Legea nr. 10/2001, dispune, la rândul ei, de un "bun", in sensul Convenției.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște dreptul apelantului reclamant de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia, i s-a recunoscut de către instanțele judecătorești, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașei cumpărătoare, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată de aceasta, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăraților titulari, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata că semnificația "bunului" pe care îl are apelantul impune restituirea în natură a imobilului în litigiu, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea, în sensul că art. 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării - cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului, și care a împiedicat redobândirea posesiei asupra bunului imobil de către acesta.
Trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Tot astfel, într-o cauză recentă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului - ) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - si, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzută de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. In consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic si iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. In concluzie, ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamanților nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 7 ani de la începerea procedurii administrative, reclamanții nu au primit înca nicio despăgubire si nu au nicio garanție ca vor obține una în viitorul imediat, această concluzie putând fi transpusă și în cauza dedusă judecății, în care reclamantul, deși a formulat, în temeiul legii speciale, notificarea nr. 329/6.02.2002, aceasta nu a fost soluționată până în prezent și nu există nicio certitudine că va primi despăgubiri proporționale într-un termen rezonabil.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriașa cumpărătoare, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, împiedică a se avea în vedere buna-credință cu care intimata ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului, ca reprezentând un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul său, în judecarea cererii în revendicare, pentru că, astfel cum am arătat, numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr. 112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâtei-cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantului.
Convingerea intimatei cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acesteia putea constitui un argument pentru salvarea contractului de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, avea, anterior apariției Legii nr. 1/2009, dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauzaRaicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
Mai mult, în jurisprudența actuală a Curții Europene, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un "bun", în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. Cod civil, evicțiune intervenită, în speța dedusă judecății, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție legală de a te plânge Curții pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate, ce decurge din principiul subsidiarității deja evocat (ase vedea în acest sens, cauza Tudor și Tudor contra României, hotărârea din 24 martie 2009 - referitor la pretinsa încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, invocată de chiriașul cumpărător, în care Curtea reține incidența art. 35 paragrafele 1 si 4 din Convenție, respingând acest capăt de cerere pentru neepuizarea căilor de atac interne. Analizând doctrina și jurisprudența internă în materie, Curtea Europeană a reținut, în cauză, caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil).
Trebuie menționat, în acest context, că instanța de contencios european a avut în vedere, implicit, atât sistemul reparator instituit de legea specială, cât și dreptul comun, constatând că persoana interesată poate obține cel puțin prețul plătit reactualizat sau chiar o despăgubire la valoarea de piață, dar și plata îmbunătățirilor aduse bunului. Curtea a făcut distincție între cauzaTudor și TudorșiPincova și Pinc contra Cehia, hotărârea definitivă din 5 martie 2003, invocată în prezenta speță de instanța de fond, în care fusese restituit doar prețul plătit, apreciind că despăgubirile acordate de statul român sunt semnificativ mai mari, astfel încât privarea de proprietate pe care o suportă terțul de bună-credință, aflat în posesia unui "bun", în sensul Convenției, va putea fi acoperită în mod proporțional ( a se vedea și cauzele și alții Bulgariei sau Kalinova Bulgariei).
În virtutea acestor argumente, Curtea apreciază că s-a răspuns motivelor de apel invocate de apelantul reclamant, privind netemeinicia și nelegalitatea sentinței civile nr. 1300/16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, din perspectiva admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, exercitată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru un bun imobil ce nu se mai află în patrimoniul unității deținătoare și cu privire la care reclamantul declanșase procedura administrativă întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, precum și a preferabilității titlurilor exhibate de părți, care, astfel cum s-a motivat în considerentele acestei decizii, nu se mai întemeiază pe criteriile jurisprudențiale clasice ale comparării de titluri, ci pe identificarea existenței unor "bunuri actuale" - ca noțiune autonomă dezvoltată de Curtea Europeană - în patrimoniul părților aflate în conflict juridic, a unei ingerințe în dreptul de proprietate al acestora și pe analiza justificării acestei ingerințe, și, nu mai puțin, pe respectarea obligațiilor pozitive și negative ce incumbă statului, pe tărâmul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, Curtea, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, va admite apelul declarat de apelantul reclamant împotriva deciziei civile nr. 1300 din 16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, și MUNICIPIUL B, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL, va chimbă în tot sentința apelată, în sensul că va admite cererea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții și Municipiul B, reprezentat prin Primarul General, va constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din B,-,. 1,. 1, sector 2 și o va obliga pe pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant, cu domiciliul ales în B,- A, parter, sector 1 la avocat, împotriva deciziei civile nr. 1300 din 16.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți, cu domiciliul în B,-,. 1,. 1, sector 2 și MUNICIPIUL B, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că:
Admite cererea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții și MUNICIPIUL B, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL.
Constată nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului din B,-,. 1,. 1, sector 2.
Obligă pe pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact./
Ex.5/30.06.2009
Secția a III-a Civ. -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu
