Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 316/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2179/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.316
Ședința publică de la 16.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 3: Doinița
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.754 din 16.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți, și.
Dezbaterile în cauză au avut loc la data de 02.02.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 09.02.2009 și apoi la 16.02.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 03.02.2006, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții și și pe, solicitând să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentele situate în-,.2,.2, sector 3 și respectiv.1,.1, prin compararea titlurilor de proprietate.
În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul situat în-, sector 3 a fost proprietatea defunctului, conform actului autentic de proprietate nr.1827/23.08.1917, transcris sub nr.396/1917.
Imobilul a fost preluat de statul comunist fără titlu valabil prin Decretul nr.92/1950 de la moștenitoarele proprietarului de drept ( ) și, astfel cum rezultă din adresa nr.11360/1956 a Sfatului Popular al Raionului.
Prin această adresă Sfatul Popular al Raionului i-a făcut cunoscut autorului lor că la data de 13.11.1956 contestația formulată de acesta împotriva naționalizării imobilului în litigiu a fost analizată și considerată îndreptățită, motiv pentru care a fost trimisă organelor ierarhic superioare.
a decedat în anul 1925, cele două fiice ale sale fiind ( ) și -, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr.3/2004.
a decedat în 1990, iar în 1983, având ca unic moștenitor pe, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor nr.83/2003 și nr.82/2003 eliberate de BNP - Asociații și.
O parte din imobil, respectiv apartamentele ocupate de cele două familii pârâte au fost înstrăinate de Centrul Istoric SA prin contractele de vânzare - cumpărare nr.776/22.01.1997 către și și respectiv nr.211/13.12.1996 către.
Reclamanții au arătat că titlul de proprietate al autorului lor este valabil și în prezent, nefiind desființat prin nicio hotărâre judecătorească. Întrucât asupra acestor imobile există două titluri de proprietate valabile, solicită să se dea prioritate titlului lor, întrucât acesta a fost dobândit în condițiile legale prevăzute de art.644 cod civil de la adevăratul proprietar.
În opoziție, titlul pârâților a fost dobândit abia în anul 1996, respectiv 1997, de la un neproprietar, fiind vorba de o preluare abuzivă prin neaplicarea corectă a Decretului nr.92/1950.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
Pârâții au formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că sunt cumpărători de bună-credință, iar acțiunea în constatarea nulității titlurilor lor de proprietate a fost respinsă în mod irevocabil prin decizia civilă nr.2723/18.11.2005 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Judecătoria Sectorului 3 B, prin sentința civilă nr.9629/12.11.2007 a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În motivarea acesteia s-a arătat că imobilul a fost preluat de către stat prin Decretul nr.92/1950, a aparținut autorului reclamanților în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.1827/23.08.1917 și transcris sub nr.936/1917.
S-a mai reținut că deși imobilul situat în- corespondent cu-, sector 3 apare identificat sub mai multe adrese poștale, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, este unul și același cu imobilul compus din două corpuri de clădire, identificate pe- și pe-, împreună cu curtea de lumină dintre ele.
Apartamentul nr.1 de la etajul 1 din imobilul în litigiu a fost înstrăinat la 13.12.1996 pârâtei prin contractul de vânzare - cumpărare nr.211/13.12.1996, iar apartamentul nr.2 de la etajul 2 din același imobil a fost înstrăinat pârâților prin contractul de vânzare - cumpărare nr.676/22.01.1997.
La 26.10.1999 s-a emis Hotărârea Consiliului General al Municipiului B prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a unor apartamente din acest imobil, și anume apartamentul nr.2,.1, apartament nr.3,.1, o cameră la parter, subsol format din 4 camere și teren aferent din imobilul situat în B,- corespondent cu (-) nr.6, sector 3.
S-a mai reținut că imobilul face parte din categoria celor enumerate de art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001, fiind preluat abuziv în perioada 1945 - 1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001.
Instanța de fond a arătat că acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție urmează a fi analizată și prin prisma prevederilor Legii nr.10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte de la dreptul comun.
În acest sens, s-a reținut că acțiunea în constatarea nulității absolute a celor două contracte de vânzare - cumpărare, titlurile pârâților, a fost respinsă definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr.2723/18.11.2005, împrejurare față de care s-a reținut că pârâții au încheiat respectivele contracte cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
În consecință, analizând comparativ titlurile de proprietate ale părților, s-a dat preferință criteriilor instituite de Legea nr.10/2001, dispozițiile Legii nr.10/2001 nemaipermițând aplicarea regulilor dreptului comun.
În aceste condiții reclamanții nu mai au la îndemână decât dispozițiile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, fiind obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
De asemenea, s-a mai reținut stabilitatea circuitului juridic civil, precum și că pe calea dreptului comun reclamanții urmăresc valorificarea drepturilor lor, eludând dispozițiile imperative ale Legii nr.10/2001.
Sub acest aspect, s-a reținut și jurisprudența în ceea ce privește cauzele Poenaru contra României și Raicu contra României, considerând că în cauză, cei care se bucură de un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului sunt pârâții.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând soluția ca netemeinică și nelegală, apreciind că statul nu putea transmite un drept pe care nu îl avea, legalizând o situație în care a dobândit proprietatea bunului prin abuz.
În ceea ce privește buna-credință a pârâților, s-a arătat că lipsa titlului valabil al statului nu poate fi suplinită.
În ceea ce privește existența unui bun, astfel cum este determinat în practica, aceasta exista la momentul introducerii acțiunii în revendicare, atât timp cât prin recunoașterea abuzului de către stat, ca urmare a edictării celor două decizii de restituire în natură, în baza Legii nr.112/1995 și a Legii nr.10/2001, s-a născut o speranță legitimă cu privire la bun pentru că s-a recunoscut calitatea de proprietar a celui de la care a fost naționalizat și a moștenitorilor săi, stabilind în mai multe hotărâri pronunțate contra României că vânzarea de către stat a bunului altcuiva unor terți de bună-credință, chiar dacă era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare contrară art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În acest sens, sunt citate considerentele din cauza Străin.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr.754/16.05.2008 a respins ca nefondat apelul.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că instanța de fond a reținut, ca urmare a trecerii abuzive a acestui imobil în proprietatea statului, că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsurile de reparație impuse de legile speciale, analiza comparativă a titlurilor de proprietate neputând avea lor decât în măsura recunoașterii existenței a două titluri de proprietate care trebuiesc a fi comparate.
Criteriile de preferabilitate au fost corect analizate de instanța de fond din perspectiva art.46 din Legea specială nr.10/2001, câtă vreme titlului pârâților nu i s-au putut constata motive de nulitate.
Tribunalul a mai arătat că prin edictarea Legii nr.10/2001 legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu bună-credință, recunoscându-se prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, impunându-se în consecință, asigurarea securității circuitului civil.
Ca atare, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu-l reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus explicit prin dispozițiile Legii nr.10/2001 și în considerarea cărora titlul pârâților este preferabil.
În fine, s-a mai arătat că Hotărârea nr.2965/26.10.1999, prin care s-a restituit în natură reclamanților o parte a imobilului în temeiul legii de reparație, vine să confirme recunoașterea dreptului la despăgubire, însă acest act administrativ a fost emis ulterior momentului cumpărării de către pârâții - intimați a imobilului, astfel că reclamanții - apelanți nu puteau invoca existența unui bun actual din perspectiva art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, legitimă la existența unui bun neputând subzista în condițiile în care contractul de vânzare - cumpărare a fost consolidat ca urmare a respingerii acțiunii în anularea lui.
Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanții, și.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-au invocat dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă din perspectiva ignorării normelor internaționale care fac parte din dreptul intern, precum și a normelor constituționale.
În acest sens s-a arătat că dreptul de proprietate este ocrotit în art.11, 20 și art.44 din Constituția României din 1991, care prevăd că sunt interzise naționalizările de orice fel, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și cu prealabilă despăgubire, Statul Român are obligația să-și îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, tratatele ratificate de parlament fac parte din dreptul intern.
De asemenea, s-a mai invocat art.20 în sensul că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicare în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
De asemenea, sunt citate și art.8, 18 alin.2 și art.30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și art.1, art.17, art.18, art.53, art.1 alin.1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Se arată că aceste norme juridice internaționale sunt anterioare intrării în vigoare a oricărei legi reparatorii edictate de Statul Român, întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost adoptată prin Legea nr.30/1994, iar Legea nr.112 în 1995, iar Legea nr.10 în 2001.
Prin urmare, în contextul actelor internaționale menționate, singura modalitate permisă de pierdere a proprietății private, fără implicarea voinței titularului său, era utilitatea publică, însă întotdeauna cu prealabilă și dreaptă despăgubire.
Ca atare, dreptul de proprietate a continuat să existe din punct de vedere juridic, în patrimoniul titularului său (adevăratul proprietar) și nu s-a pierdut prin neuz, întrucât este un drept perpetuu.
Deși s-a afirmat că Legea nr.10/2001 este o lege de reparație, ea este contrară actelor internaționale și a Constituției în vigoare, întrucât deși recunoaște dreptul de proprietate al foștilor proprietari asupra bunurilor preluate abuziv de statul comunist încă de la data preluării (deci cu efect retroactiv) - art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, ea conține norme care împiedică protecția acestui drept recunoscut chiar de această lege.
Prin instituirea măsurilor reparatorii pentru imobile care nu se pot restitui în natură pentru că au fost înstrăinate de stat, Legea nr.10/2001 recunoaște în patrimoniul persoanei deposedate însuși dreptul de proprietate ca drept real, iar nu ca drept de creanță.
Se mai arată faptul că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât prin edictarea art.46 din Legea nr.10/2001 nu se recunoaște prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă corectă, întrucât nicăieri în cuprinsul acestei legi nu se reglementează în acest sens.
Art.46 se referă strict la acțiunile în declararea nulității contractelor de vânzare - cumpărare, nicidecum la acțiunile în revendicare.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei - pârâte.
Soluționând cu prioritatea dată de art.137 Cod procedură civilă excepția invocată, Curtea va admite această excepție pe considerentul că aceasta a fost chemată în judecată în calitate de proprietar și posesor al apartamentului nr.1,.1 din imobilul situat în B,-, sector 3, însă aceasta a înstrăinat dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.3271/19.12.2006 încheiat la BNP "". Din cuprinsul acestui act rezultă că pârâta - intimată a vândut soților și - dreptul de proprietate dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare nr.221/13.12.1996 încheiat cu Centrul Istoric SA.
Față de această împrejurare de fapt, intimata nu mai are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât din 19.12.2996 nu mai deține nici proprietatea și nici posesia acestui imobil în litigiu.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea apreciază că recursul este fondat având în vedere următoarele considerente:
Comparând titlul reclamanților, în calitate de succesori ai proprietarului deposedat abuziv și titlul pârâților, care invocă calitatea de subdobânditori de bună-credință ai aceluiași imobil, Curtea apreciază că nu se poate da câștig de cauză decât titlului reclamanților, care au dobândit imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâții au dobândit imobilul de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.
Acest raționament are la bază împrejurarea că reclamanții au uzat de procedurile administrative prealabile ale legilor speciale de reparație apărute după anul 1995, ocazie cu care li s-a recunoscut calitatea de proprietari deposedați în mod abuziv de statul comunist.
Acest aspect a fost reliefat și de instanțele anterioare însă nu i s-a dat eficiență pe considerentul că titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat în urma respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute a actelor prin care au devenit proprietari, apreciind că se impune această soluție în virtutea siguranței circuitului civil, și a faptului că în prezent pârâții sunt cei care beneficiază de un bun potrivit art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Procedând la compararea titlurilor, Curtea va lua în considerare un element care deja a fost stabilit în cauză, aspect scos în evidență de tribunal, și care constă în împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, abuziv, situație în care chiar potrivit art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului.
Într-o atare situație, statul a dobândit dreptul de proprietate într-un mod nevalabil, situație în care nu îl putea transmite ulterior pe calea unui contract de vânzare - cumpărare către alte persoane.
B-credință, privită singular (iar nu unită spre pildă cu faptul posesiunii utile a imobilului, dobândit în baza unui just titlu în termenul prevăzut de art.1895 Cod civil) nu poate constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil.
În ceea ce privește existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art.1 al Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea consideră că reclamanții au avut legitimă în momentul în care li s-a recunoscut calitatea de proprietari urmare a legilor de reparație apărute după anul 1994.
În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunțat constant atât în cauzele pilot România din 01.12.2005, precum și în cauzele Străin și.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerință a art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.
Sub acest aspect, Curtea are în vedere Hotărârea nr.2965/26.10.1999 prin care s-a restituit în natură reclamanților o parte a imobilului în litigiu.
Astfel cum rezultă din cauza par.83-87, precum și în cauza par.33 titularul dreptului deține un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceiași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun" ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.
În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 (fost 46) alin.2 din Legea nr.10/2001, în formă republicată după modificarea survenită prin Legea nr.247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atari prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. "Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par.49).
Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la lege în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr.112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995 în anul 1997, prin HG nr.11/1997), în timp ce buna-credință, deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza, par.112; alte exemple în care se face trimitere la cauza, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006, par.24; cauza Suciu A - Hotărârea din 9.10.2006 par.23).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună - credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (cauza Străin, par.39, 43 și 59; cauza, par.32 și, mai recent cauza Penescu, par.26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr.112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Rezultă că eventuala bună - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritate administrativă locală nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de aoa plica prioritar legii naționale, în temeiul art.11 alin.2 și art.20 alin.2 din Constituție.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia.
În condițiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că Legea nr.247 /2005 nu funcționează neasigurând o despăgubire efectivă, restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaș, constatare ce interesează, în egală măsură cererea de revendicare.
Și în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României și cauza Faimblat contra României pronunțate în 20.01.2009 și ulterioare Deciziei nr.33/09.06.2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că "Examinând toate elementele cauzei, Curtea consideră că Guvernul nu a adus nici un argument care să determine Curtea să ajungă la o altă concluzie. Curtea reamintește că în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare a imobilelor naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate.
O asemenea privare acompaniată de lipsa totală de compensații este contrară art.1 din Primul Protocol adițional.
Cât despre sistemul de compensare prin Fondul Proprietatea, Curtea reamintește că aceasta nu corespunde exigențelor Convenției deoarece nu este susceptibilă să acorde în mod efectiv o compensație echivalentă. Din aceste considerente, datorită imposibilității reclamantului de a obține restituirea imobilului și a lipsei totale de compensații, Curtea consideră că în cauză art.1 din Protocolul nr.1 a fost încălcat".
Instanța de recurs are în vedere în egală măsură, la pronunțarea acestei soluții, și art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri a Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curții.
În consecință, rezultă că în situația în care Curtea hotărăște că statul i-a încălcat unui individ drepturile protejate de Convenție, pe lângă acordarea satisfacției echitabile la care este obligat de C, statul este obligat, sub controlul Comitetului de Miniștri, să aleagă măsurile generale sau acolo unde se impune, individuale, care sunt în măsură să corecteze deficiențele sistemului legislativ, în așa fel încât cauza încălcării să fie eliminată.
În cauza Flaimblat împotriva României, Curtea Europeană a mai decis că în situația în care, chiar dacă există o decizie administrativă sau judiciară, finalitatea procedurii ar trebui să fie executarea acestor decizii în condițiile Legii nr.247/2005, prin intermediul Fondului Proprietatea. Dar, "Curtea a mai constatat în cauze anterioare că acest mecanism de despăgubire nu funcționează la parametri normali și nu este în măsură să ofere celor prejudiciați o compensație echivalentă în mod efectiv (cauza Ruxandra împotriva României). Din aceste motive, Curtea concluzionează că, chiar dacă Legea nr.10/2001 oferă acces la o jurisdicție administrativă și dacă este necesar și la o instanță judecătorească, acest acces rămâne doar teoretic, deoarece nu este în măsură să asigure celor prejudiciați o compensație într-un timp rezonabil, pentru imobilele care nu mai pot fi retrocedate".
Sub acest aspect, Curtea constată că cele reținute de instanțele anterioare vis-a-vis de aplicarea dispozițiilor art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 și a intențiilor de eludare a acestor dispoziții de către reclamanți, nu își găsesc justificarea întrucât Curtea Europeană s-a pronunțat în mod constant că această lege reparatorie nu funcționează, astfel cum s-a arătat mai sus.
Tot din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și a dispozițiilor art.20 din Constituție, nu se poate considera că pârâții au dobândit un bun în sensul Convenției, în momentul în care s-a respins irevocabil cererea de anulare a actelor de vânzare - cumpărare, considerând, astfel cum s-a arătat, că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun.
Față de aceste considerente, Curtea, va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, va admite recursul formulat de recurenții - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.754/16.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, va modifica în tot decizia recurată în sensul că va admite apelul formulat de apelanții - reclamanți, și, împotriva sentinței civile nr.9629/12.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B, pe care o va schimba în tot în sensul că admite acțiunea, în parte.
Vor fi obligați pârâții și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din-,.2,.2, sector 3 reclamanților.
- respinge acțiunea față de pentru lipsa calității procesuale pasive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.
Admite recursul formulat de recurenții - reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr.754/16.05.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți, și, împotriva sentinței civile nr.9629/12.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3
Schimbă în tot sentința în sensul că admite acțiunea, în parte.
Obligă pe pârâții și să lase în deplină proprietate și posesie imobilul din-,.2,.2, sector 3 reclamanților.
Respinge acțiunea față de pentru lipsa calității procesuale pasive.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
.
2 ex./11.03.2009
TB-5 -;
Jud.3 -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea, Doinița
