Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 323/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(149/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.323
Ședința publică de la 18 februarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 3: Ioana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea asupra recursului formulat de reclamantul, împotriva deciziei civile nr.1094 din 08.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul general, reprezentat de consilier juridic, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul - reclamant și intimatul - pârât. Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că prin serviciul registratură, la data de 16.02.2009, intimatul - pârât a depus întâmpinare.
Curtea, comunică în ședință publică consilierului juridic al intimatului - pârât un exemplar al întâmpinării.
Curtea constată faptul că, la instanța de apel s-a efectuat un raport de expertiză tehnică construcții din care rezultă, că imobilul are valoarea de peste 5 miliarde de lei și din oficiu pune în discuție excepția necompetenței materiale de judecare a prezentei cauze, întrucât valoarea imobilului nu a fost contestată de nici una dintre părți.
Consilierul juridic al intimatului - pârât, solicită admiterea excepției necompetenței materiale și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul București.
După rămânerea cauzei în pronunțare se prezintă recurentul - reclamant, reprezentat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/17.02.2009, emisă de Baroul București.
Apărătorul recurentului - reclamant depune la dosar note de ședință, prin care solicită casarea deciziei din apel a sentinței civile, pronunțată de la fond și să se constate că competența meterială în judecare prezentei cauze este Tribunalul București.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele;
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 B la data de 20.06.2006 sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții municipiul B prin Primar General, și solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 462 mp. Situat în B,- și construcțiile formate din două corpuri de clădire, primul având destinația de locuință vândut pârâților și al doilea având destinația de atelier de umplut sifoane, transformat în locuință și fiind ocupat de chiriași.
În fapt, reclamantul a arătat că imobilul în discuție a fost preluat cu aplicarea abuzivă a decretului nr. 92/1950, întrucât tatăl său era mic meseriaș. În lumina art. 6 din legea nr. 213/1998, legea de naționalizare nu putea constitui baza unui titlu legal valabil în favoarea statului comunist cu privire la imobil, deoarece decretul contravenea flagrant și încălca în mod brutal prevederile art. 8 și 10 din Constituția României din 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 481.civil.
A arătat că, deși a făcut numeroase demersuri în baza legii 10/2001, primăria Municipiului B nu i-a răspuns, astfel că a apelat la justiție, iar prin sentința civilă nr. 183/8.02.2006 a Tribunalului Bucureștia fost obligată instituția să-i răspundă la notificare, instanța constatând că imobilul de la adresa de mai sus a fost preluat fără titlu valabil, însă, ulterior nu au făcut obiectul restituirii nici măcar corpurile de clădire aflate încă în proprietatea statului.
Cât privește contractele de vânzare - cumpărare către chiriași, acestea au fost făcute de SC SA fără ca aceasta să aibă un mandat expres din partea Primăriei Municipiului B, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1536 alin. 2. civil.
Prin sentința civilă nr. 3457/30.04.2007 Judecătoria sectorului 2 Baa dmis acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâții și Municipiul B prin Primar General.
A obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în B,-, sector 2, compus din teren în suprafață de 462 mp. și două corpuri de clădire.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost dobândit de autorul reclamantului, conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 40927/1938 de Tribunalul Ilfov, Secția notariat, actului de vindere autentificat cu nr. 2043/1928 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, actului de vindere autentificat cu nr. 4976/1915 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat. Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza decretului 92/1950, la poziția din anexă nr. 6450.
În temeiul legii nr. 112/1995, apartamentul nr. 1 din imobil a fost înstrăinat autorilor pârâtului prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 4526/21.07.2000.
Instanța a reținut că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, astfel că, se recunoaște, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de succesor al defunctului asupra imobilului în litigiu.
Consecința directă a celor expuse mai sus o constituie faptul că reclamantul poate fi considerat că deține un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâtul a invocat în favoarea sa principiul aparenței de drept și principiul bunei credințe prevăzute de art. 45 alin. 2 din legea 10/2001, în privința cărora instanța a reținut că, în speță, chiar dacă a existat buna credință a cumpărătorilor, nu sunt îndeplinite condițiile principiului error communis facit jus pentru ca pârâtul să se prevaleze de efectele acestuia.
În privința principiului bunei credințe reglementat de art. 45 alin. 2 din legea 10/2001 constată că aceasta reglementează ipoteza în care actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Instanța considerat că aceste dispoziții legale nu pot fi reținute în favoarea pârâtului, practica Curții Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în a aprecia că o astfel de vânzare realizată de stat către chiriașul de bună credință, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție în mod irevocabil a dreptului de proprietate al reclamantului, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate. Față de aceste considerente, instanța va da preferabilitate titlului reclamantului.
În ceea ce privește partea de imobil rămasă în proprietatea statului după preluare, constată că problema comparării titlurilor de proprietate nu se pune în cazul de față, în această ipoteză fiind vorba de situația clasică a revendicării imobiliare, proprietarul neposesor versus posesorul neproprietar, motiv pentru care se va admite acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Municipiul B prin Primar General, invocând excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
În cauză a declarat apel și pârâtul, arătând că, instanța de fond, deși sesizată cu excepția de litispendență, nu s-a pronunțat asupra acestei excepții.
A mai arătat că instanța de fond a greșit atunci când a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamant, în raport de prevederile legii 10/2001, considerentele pentru acre instanța de fond a respins această excepție fiind total neîntemeiate, reținând că imobilul este deținut de o persoană fizică.
A mai arătat că, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat să se constate nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 4526/2000, acțiunea în revendicare este inadmisibilă. De altfel, și pe fond acțiunea în revendicare a fost greșit soluționată, întrucât deși nu a fost investită cu soluționarea unei cereri privind constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, instanța s-a pronunțat indirect și cu privire la valabilitatea acestui act translativ de proprietate.
Tribunalul, din oficiu a invocat excepția de tardivitate a declarării apelului de către Municipiul B prin Primar General, excepția ce a fost admisă întrucât hotărârea apelată a fost comunicată apelantului la 27.07.2007, iar apelul a fost declarat la 15.08.2007, peste termenul de 15 zile prevăzut de lege.
De asemenea, instanța a pus în discuția părților, din oficiu, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin primar General, ca excepție de ordine publică.
Prin decizia nr. 1094/A/08.09.2008 Tribunalul București secția a Va civilă a respins ca tardiv apelul declarat de Municipiul B prin Prmar General.
A admis apelul declarata de apelantul pârât împotriva sentinței civile nr. 3457/30.04.2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 2, în contradictoriu cu apelantul - pârât Municipiul B prin primar General și cu intimatul - reclamant.
A schimbat sentința apelată, în sensul că:
A admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu Municipiul B prin Primar General și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta.
A respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul.
A respins acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâtul ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primar General, instanța a considerat-o întemeiată având în vedere că legea 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare acesteia.
În acest sens, legea prevede o anumită procedură pentru a obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispozițiile dreptului comun. Aceste argumente ar părea că interzic reclamantului posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul redobândirii imobilului, respectiv accesul la acțiunea în revendicare potrivit dreptului comun. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferitele categorii de imobile preluate de stat, respectiv, în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a legii 10/2001.
Urmând acest demers, practica judiciară, inclusiv cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin soluționarea recursului în interesul legii prin decizia 33/2008, a statuat că, în ceea ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai află în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, cum este cazul în speță, procedura legii 10/2001 este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Prin dispozițiile sale, legea 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Cât privește apelul declarat de apelantul - pârât, tribunalul a reținut că nu poate fi primită critica referitoare la greșita soluționare a excepției litispendenței, față de faptul că judecată în dosarul față de care s-a invocat excepția era suspendat.
Nefondată este și critica vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul persoană fizică întrucât prevederile legii 10/2001 nu exclud nici expres nici implicit acțiunea directă în revendicare împotriva cumpărătorului, neconținând prevederi substanțiale imperative, derogatorii de la dreptul comun.
Pe fondul acțiunii în revendicare, tribunalul a reținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, neținând cont de regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală. Nu există nici o rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari, respectiv prin legea specială sau pe calea dreptului comun.
În consecință, acțiunea reclamantului nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul său de proprietate și modalitățile de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri.
În consecință, reținând și că titlul pârâtului este valabil încheiat, câtă vreme nu s-a făcut dovada că a fost anulat pe cale judecătorească, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor de proprietate din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, în considerarea cărora titlul pârâtului este preferabil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, apreciind că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9.pr.civ.
În susținerea motivelor de recurs, recurentul arată că, decretul nr. 92/1950 nu a putut produce efecte juridice asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate în mod abuziv de către stat, acesta fiind contrar Constituției în vigoare la acel moment.
În condițiile în care prin sentința civilă nr. 183/2006 s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de stat, a fost recunoscut, cu efect retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului. În consecință reclamantul poate fi considerat că deține un bun, în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 CEDO.
Este adevărat că, potrivit art. 18 lit. c din legea 10/2001, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat și înstrăinate în baza legii 112/1995, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia pot să obțină, fie restituirea în natură, fie despăgubiri, dar opțiunea este un drept al reclamantului și nu al subdobânditorului bunului cumpărat de la un neproprietar. Împrejurarea că se cere sau nu anularea contractului de vânzare - cumpărare nu are nici o legătură cu cererea reclamantului de revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.
Tribunalul a stabilit două reguli de comparare, cea clasică și o alta derivând din atitudinea subiectivă a subdobânditorului, deși ar fi trebuit să țină cont de faptul că, într-un contract sinalagmatic se regăsește atât atitudinea cumpărătorului, cât și a vânzătorului, care nu era proprietarul bunului vândut.
În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea deciziei din apel și menținerea sentinței ca fiind legală și temeinică.
La termenul din data de 18.02.2008, curtea din oficiu pune în discuția părților excepția necompetenței materiale a judecătoriei dea soluționa litigiul în fond, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b pr.civ.
Examinând excepția invocată, curtea constată că este întemeiată pentru următoarele considerente.
Conform art. 2 pct. 1 lit. b pr.civ. tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste - RON, cu excepția cererilor de împărțeală judiciară, a cererilor în materie succesorală, a cererilor neevaluabile în bani și a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terții vătămați în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
În speță, se constată că, în fața instanței de apel s-a pus în discuție, pentru prima dată, necesitatea depunerii unor acte în dovedirea valorii imobilului în litigiu, aspect în raport de acre intimatul - reclamant a apreciat ca fiind utilă efectuarea unei expertize tehnice de evaluare a imobilului în litigiu.
Conform raportului de expertiză efectuat de expert, doar valoarea imobilului aflat în proprietatea și posesia apelantului - pârât este de 597.702,74 RON, nefiind evaluată și partea de imobil ce a fost revendicată de la Primăria Municipiului
Prin urmare, chiar dacă vom avea în vedere numai evaluarea stabilită de expert pentru parte din imobil, competența de soluționare a prezentului litigiu, în primă instanță revenea tribunalului, conform art. 2 pct.1 lit. b pr.civ și nu judecătoriei.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 pct. 6 cu referire la art. 304 pct. 3.pr.civ. curtea admite recursul, casează decizia recurată și sentința apelată și trimite cauza spre competentă soluționare în fond Tribunalului București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr. 1094 din 08 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și Municipiul B prin Primarul General.
Casează decizia recurată și sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 februarie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Grefier,
Red.
./
2ex./04.03.2009
-5.-;
Jud.2.-
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu, Ioana
