Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 332/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A IX-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 332R
Ședința publică de la 16 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Pană
JUDECĂTOR 2: Ileana Ruxandra Dănăilă
JUDECĂTOR 3: Andreea
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții - reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 109A/23.01.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții-reclamanți și, reprezentați de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/15.06.2009 și intimatul-pârât, reprezentat de avocat G, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr.-/16.06.2009, lipsind intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Părțile prezente prin reprezentanți învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Reprezentantul recurenților-reclamanți solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr.109A/23.01.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, modificarea în parte de hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în tot a sentinței pronunțată de instanța de fond, în sensul admiterii acțiunii introductive de instanță astfel cum a fost formulată. Susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii privind natura pricinii, în sensul că, deși în motivarea deciziei Tribunalul susține sentința instanței de fond, considerând că aceasta a avut în vedere prevederile constituționale și hotărârile CEDO, totuși dă dreptate celui care a cumpărat un imobil preluat și vândut abuziv de către stat. Mai arată că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, întrucât acțiunea în revendicare prin comparare de titluri poate fi îndreptată de către proprietar și împotriva persoanelor care invocă un titlu în baza Legii nr. 112/1995. Precizează că la momentul judecării cererii de apel nu erau aplicabile modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, având în vedere că legea nu retroactivează. De asemenea, arată că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu cuprinde nicio prevedere care să împiedice promovarea unei acțiuni în revendicare, pe drept comun, împotriva unor persoane fizice, iar această lege nu reglementează obligația unității deținătoare de a restitui un bun pe care nu îl mai are în patrimoniu, bunul fiind înstrăinat în temeiul legii nr. 112/1995. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 109A/23.01.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, ca neîntemeiat și menținerea hotărârii de apel ca legală. Susține că motivarea instanței de apel nu este contradictorie, întrucât a reținut că prevederile constituționale și art.6 din CEDO se referă exclusiv la temeiul de drept în baza căruia instanța de fond a respins excepția inadmisibilității, fiind de acord cu incidența acestor temeiuri de drept și nu vizează fondul cauzei. Mai arată că instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea legii speciale. Precizează că practica CEDO a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Fără cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 13.03.2007 sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâtul, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în B,-,. 3,. 87, sectorul 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că autorul acestora a dobândit imobilul descris în petitul cererii prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub numărul 8172/2.02.1938 de fostul Tribunal I - Secția notariat și transcris de aceeași instanță sub numărul 3827/2.03.1938, iar autorul lor, respectiv tatăl lor, a decedat la data de 30.03.1966, reclamanții fiind unicii moștenitori, potrivit certificatului de moștenitor nr. /5.09.1966 emis de către Notariatul de Stat al Raionului.
Au mai învederat reclamanții că imobilul descris în petitul cererii a fost naționalizat de către stat în mod abuziv în baza Decretului nr.92/1950, iar pârâții au dobândit imobilul în cauză prin contractul de vânzare - cumpărare cu numărul 529/2.06.1997.
Reclamanții au învederat faptul că statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra imobilului în cauză, precum și faptul că acesta nu a putut înstrăina un bun care nu s-a aflat în mod valabil în patrimoniul acestuia.
În ce privește compararea titlurilor de proprietate reclamanții au arătat că titlul de proprietate al acestora este mai bine caracterizat întrucât provine de la adevăratul proprietar și este mai vechi, în timp ce titlul de proprietate al pârâților provine de la un neproprietar.
În drept au invocat dispozițiile art. 480, 481 din Codul civil, HG nr. 11/1997.
La data de 17.04.2007 reclamanții și-au completat cererea, chemând în judecată în calitate de pârât și Municipiul B, reprezentat de Primarul General, pentru ca instanța să constate în contradictoriu cu acesta nelegalitatea trecerii în patrimoniul statului a imobilului în litigiu.
Au arătat reclamanții că Decretul nr.92/1950 nu era aplicabil autorului lor, deoarece acesta se încadra într-o categorie socio-profesională exceptată de la măsura naționalizării, fiind comerciant.
Pârâții, legal citați, s-au prezentat în fața instanței și au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 15435/06.11.2007, Judecătoria Sectorului 1 a respins cererea formulată de către reclamanții și în contradictoriu cu pârâții și Municipiul B prin Primarul General ca neîntemeiată.
Pentru a pronunțată această hotărâre, judecătoria a reținut că autorul reclamanților, respectiv, a dobândit imobilul descris în petitul cererii prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub numărul 8172/2.02.1938 de fostul Tribunal I - Secția Notariat și transcris de aceeași instanță sub numărul 3827/2.03.1938 și a decedat la data de 30.03.1966, iar reclamanții sunt unicii moștenitori, potrivit certificatului de moștenitor nr. S 190/5.09.1966 emis de către Notariatul de Stat al Raionului.
În aceste condiții reclamanții își justifică legitimitatea procesuală activă, fiind moștenitorii tatălui lor, respectiv ai defunctului T.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii invocată de către pârâți, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată deoarece din prevederile art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998 rezultă condiționarea competenței instanțelor judecătorești în verificarea titlului statului de existența unei legi speciale de reparație, iar prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, competența de a rezolva acțiuni ce au ca obiect restituirea bunurilor imobile, ca cel în speță, revine instituțiilor menționate expres în actul normativ respectiv.
Dispozițiile art. 21 din Constituția României consacră accesul liber la justiție ca drept fundamental, prevăzându-se că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Acest drept fundamental este prevăzut și în art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale: "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale. "
Demersul de față trebuie să aibă în vedere și art. 41 din Constituția României și art.1 din Primul Protocol Adițional la convenția menționată, privind dreptul fundamental la proprietate și respectul bunurilor, precum și dispozițiile art.20 din Constituția României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul legilor interne, inclusiv ale Constituției României, trebuie să respecte convențiile internaționale la care România este parte, dar și interpretarea și aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaționale, în caz de conflict având prioritate norma internațională.
Acțiunea în revendicare este remediul juridic și mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură. . exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție, întrucât alt mijloc procedural în justiție pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui și pentru obținerea restituirii în natură nu există.
Legea nr.10/2001, respectând dispozițiile art.6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art.21 din Constituția României, nu prevede nicăieri o interdicție privind formularea acțiunii în revendicare de către adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al imobilului.
Or, unde legea nu interzice, este permis. Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acțiuni în revendicare pentru simplul motiv că această cerere nu cade sub incidența acestei legi, ci rămâne supusă Codului Civil. Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre "persoana îndreptățită" și organele și unitățile deținătoare (ale administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat și organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alții decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat. Acest fapt reiese cu claritate din analiza coroborată a art. 1 și 20, astfel: art. 1 relevă că legea vizează acordarea de măsuri reparatorii, în natură sau echivalent, iar art. 20 și următoarele, prevăzând procedura de acordare a acestor măsuri reparatorii, vorbește de notificarea deținătorului unitate, organ al administrației publice, organizație cooperatistă sau orice altă persoană juridică și de actele pe care aceste organe le emit în finalitatea acordării măsurilor reparatorii.
A reținut prima instanță că nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus pe deplin Codului civil (singurele dispoziții din Legea nr. 10/2001 care au incidență în ceea ce privește dreptul comun și care sunt privesc raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat sunt dispozițiile art. 46 ).
Interpretarea prin care s-a afirmat de către pârâți ideea că acțiunea în revendicare este inadmisibilă s-a întemeiat pe dispozițiile art.6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, conform cărora "bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Aceste dispoziții nu pot fi însă interpretate în sensul că după apariția Legii nr. 10/2001 această "lege specială de reparație" există și adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun.
Acest text din Legea nr.213/1998 nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeași materie: poate fi considerată inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil atunci când există deschisă o altă acțiune în justiție, specială, reglementată printr-o lege specială, pentru obținerea aceleiași finalități, și anume restituirea în natură a bunului și restabilirea aceluiași drept - dreptul de proprietate.
Legea nr.10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași. Legea nr.10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri drept de creanță, este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului).
Așadar, între acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil și posibilitățile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea "drept comun - normă specială" și ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea nr. 213/1998 nu este incidentă, căci cele două căi legale au obiect diferit (acțiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură și conservarea însuși a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost vândut chiriașului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri bănești sau alte măsuri echivalente.)
Pentru toate aceste considerente instanța a apreciat că excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârât, este neîntemeiată.
A mai reținut judecătoria că la data de 2.06.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a dispus vânzarea imobilelor naționalizate preluate cu titlu valabil către chiriași, între Primăria Municipiului B în calitate de vânzător și pârâtul în calitate de cumpărător, s-a încheiat un contract având ca obiect imobilul pentru care s-a formulat prezenta cerere de revendicare.
Ulterior acestui act normativ, legiuitorul a adoptat o nouă lege, reglementând regimul juridic al acestor acte de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu prin dispozițiile art. 46 alin. 2, potrivit căruia acestea sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credință.
Din punct de vedere juridic buna credință a fost definită în temeiul art.1898 civ. ca fiind credința achizitorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-l transmite proprietatea; în principiu deci calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua credință. Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, acesta ar fi considerat ca fiind de rea credință.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat, cu atât mai mult cu cât la data încheierii contractului expirase termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 până la care fostul proprietar putea cere restituirea imobilului.
Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a alin. 46 alin. 2 fără aplicare, deoarece prin ipoteză toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că există această posibilitate.
Existența unor controverse cu privire la înțelesul noțiunilor "cu titlu" și "fără titlu" nu excludea preluarea valabilă și calitatea statutului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură.
De altfel, pârâții nu aveau nici o calitate în baza căreia să analizeze valabilitatea titlului statului, ci doar obligația de diligență privind aflarea titlului statului, căci prima operațiune este exclusiv de competența instanțelor judecătorești; respectându-și această obligație, pârâtul nu au făcut decât să-și exercite un drept prevăzut de Legea nr. 112/1995.
Acest aspect nu mai poate fi verificat de instanță, în condițiile în care nu s-a formulat un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, iar anterior nu s-a dispus anularea acestuia.
Acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatură de specialitate în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementari legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea că în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile.
În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării.
Inițial, la adoptarea Legii nr.112/1995, s-a apreciat că imobilele trecute în proprietatea statului în baza actelor de naționalizare au fost legal preluate, situație în care s-a stabilit dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele în care locuiau de la statul considerat că a devenit proprietar, fiind deci o măsură de politică legislativă cu caracter social care pentru o mare parte din imobile nu a pus nici o problemă, foștii proprietari neinteresându-se nici în prezent de situația acestora.
În timp însă, această concepție s-a schimbat, apreciindu-se că titlul statului nu este valabil chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât chiar aceste acte normative nesocoteau prevederile Codului civil și tratatele internaționale la care România era parte, ceea ce ar fi de natură să conducă la concluzia că proprietarii deposedați abuziv nu și-au pierdut niciodată dreptul asupra imobilului și să atragă pe cale de consecință anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu un neproprietar.
Opțiunea legiuitorului de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se porni de la soarta contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995.
Prin art.46 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statului este contestat și anularea acelora încheiate cu rea credință. Acest text a fost verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții Constituționale.
De asemenea, s-a instituit un termen de prescripție în care proprietarul deposedat abuziv poate introduce în instanță o acțiune prin care să solicite constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, după această dată titlul cumpărătorului urmând a fi consolidat, iar drepturile sale considerate câștigate.
Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituirii în natură de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat.
Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare sau dacă acest contract nu a fost atacat în termenul legal, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței. Prin urmare, s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, ne-mai aflându-se în patrimoniul unității deținătoare. A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicabile regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la aceste reguli.
A reținut judecătoria că procedura prealabilă celei de judecată poate fi suspendată prin introducerea acțiunii de constatare a nulității actelor de înstrăinare efectuate conform art. 47 alin. 2 coroborat cu art. 46 din Legea nr. 10/200l, restituirea în natură putând fi obținută numai ca efect al constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 Cod civ. care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.
În acest sens sunt și prevederile exprese ale art.6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr.10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14.02.2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătura cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamantă, instanța a constatat că în cazul imobilelor acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectiva a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
Această lege impune deci o procedură administrativă prealabilă, derogatorie, imperativă și obligatorie privind restituirea imobilelor, acesta fiind modul în care legiuitorul român a înțeles să dea o rezolvare cât mai eficientă cererilor formulate de proprietarii deposedați abuziv.
Este adevărat că din dispozițiile art.20 situat în cap. III - "Proceduri de restituire", ar rezulta că sunt supuse acestei proceduri numai imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în acest articol, însă interpretarea sistematică a textelor legale impune a se avea în vedere și art.47 alin.2, care se referă la suspendarea procedurii administrative până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Nu numai că legea permite proprietarilor deposedați abuziv ale căror imobile au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 să se adreseze fostelor persoane juridice deținătoare, dar și exclude altă posibilitate legală.
A admite o altă soluție ar însemna ca în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.
De asemenea, dacă intenția legiuitorului ar fi fost să permită accesul la ambele proceduri, ar fi prevăzut expres cel puțin suspendarea uneia dintre ele, cum a făcut-o în art. 47 alin. l pentru situația acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, singurul caz de suspendare prevăzut este cel legat de introducerea acțiunilor având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, care se soluționează în prealabil de către instanță, măsurile ce se vor lua ulterior de către unitatea deținătoare în urma notificării adresate de proprietar, în cadrul termenului legal, fiind în funcție de soluția pronunțată.
La interpretarea logico - rațională se adaugă și cea teleologica, iar scopul legii a fost de a tranșa în sfârșit controversata situație a imobilelor ce fac obiectul sau de aplicare într-un termen rezonabil. Or, acțiunea în revendicare, înțeleasă ca fiind un temei de drept, adică un set de reguli de drept comun după care se soluționează cererea de redobândire a posesiei unui imobil, este imprescriptibilă extinctiv.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practiciii CEDO (cauza Pincova și Pinc contra Republica Ceha), care și în cazul BRUMARESCU contra ROMÂNIEI s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
În sensul celor menționate anterior Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu contra României din data de 19.10.2006 CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Împotriva sentinței civile menționate au formulat apel în termen legal reclamanții și, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 13.03.2008.
Apelanții arată că în mod greșit instanța de fond a respins ca neîntemeiata acțiunea, întreaga motivare afirmând in schimb inadmisibilitatea cererii in revendicare., deși respinge inițial excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare ridicata de către parați spunând ca o astfel de acțiune în comparare de titluri nu este interzisă de către Legea nr. 10/2001, instanța de fond respinge și acțiunea ca fiind neîntemeiată dar cu motivarea de inadmisibilitate raportată la această lege.
Susțin apelanții că această practică, tot mai des întâlnită și în dosare similare celui de față, este cu atât mai bizară cu cât tot instanța se pronunță prin încheiere (în timpul litigiului) sau în soluția finală asupra respingerii excepției inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată.
A susține ca Legea nr.10/2001 instituie o procedură obligatorie și derogatorie care nu mai permite formularea de acțiuni în revendicare, așa cum a făcut Judecătoria, ar însemna a goli de conținut dreptul de proprietate și garanțiile care îl însoțesc, și a priva foștii proprietari de dreptul de a-și redobândi vreodată bunurile înapoi. Or această variantă este vădit anticonstituționala și contrară normelor europene de protecție a drepturilor omului, ce privesc proprietatea private.
Interesul titularilor acțiunilor în revendicare este de a-și recăpăta bunurile în materialitatea lor, astfel că, susțin apelanții sunt îndreptățiți și au deschisă calea acțiunii în revendicare potrivit dispozițiilor art. 480.civ.
C de-al doilea motiv de apel îl constituie faptul că imobilul a trecut nelegal în proprietatea statului, autorul acestora fiind comerciant, deci, exceptat de la naționalizare conform art. II din Decretul nr.92/1950.
Apelanții mai susțin că sub aspectul comparării titularilor de proprietate, că titlul acestora este dobândit de la adevăratul proprietar, este mai vechi decât cel invocat de către pârât, a fost dobândit și exercitat cu bună credință și consolidat prin raportare cu cel a statului.
Apelanții mai arată că pârâtul a dobândit imobilul de la unnon dominus, că nu a făcut dovada că ar avea o dată anterioară, iar împrejurarea că nu s-a anulat în justiție titlul pârâtului nu are nici o relevanță.
Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe art. 282 și următoarele Cod procedură civilă, art. 480-481 Cod Civil, art. 1 alin. 2, art. 3 alin. 4 și 5 din HG nr. 11/1997.
Intimatul pârât, prin întâmpinare, la cererea de apel formulata de către apelanții-reclamanți, a solicitat să se dispună: respingerea cererii de apel ca neîntemeiata și menținerea hotărârii de fond.
Prin decizia civilă nr. 109A/23.01.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilăa respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți și, împotriva sentinței civile nr. 15435/06.11.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți și Municipiul B prin Primarul General, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că în mod corect, instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea excepției inadmisibilității pe care a respins-o împrejurarea că nici un text din Legea nr.10/2001 nu declară inadmisibilă acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun.
Instanța de fond a avut în vedere dispozițiile constituționale și art. 6 din CEDO, precum și spiritul practicii CEDO.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a analizat corect cauza dedusă judecății potrivit principiului de dreptspecialia generalibus derogant, în sensul că indiferent de temeiul de drept invocat de către apelanții-reclamanți, fiind vorba despre un imobil preluat în mod abuziv în proprietatea statului și a cărui situație juridică atrage anumite măsuri reparatorii, se aplică legile speciale de reparație apărute după anul 1989, în speță Legea nr.112/1995 și Legea nr.10/2001 așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005.
În mod corect instanța de fond a comparat cele două titluri de proprietate dând prioritate titlului intimatului pârât, care a dobândit imobilul cu respectarea art.9 din Legea nr.112/1995, în cauză devenind aplicabile față de apelantul reclamant dispozițiile art.10 pct.8 din Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr.247/2005, fiind îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul a mai reținut că instanța de fond a apreciat corect în sensul că apelanții reclamanți nu au formulat nici o cerere sau notificare după apariția Legii nr.112/1995 și nici nu au solicitat constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare în termen legal, astfel că în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților a dat câștig de cauză intimatului pârât care a dobândit bunul printr-un act cu titlul oneros și s-a aflat într-o eroare invincibilă cu privire la proprietarul bunului, a fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare respectiv în anul 1997, deoarece titlul statului nu fusese examinat sau anulat prin nici o hotărâre judecătorească.
Instanța de apel a avut în vedere la compararea titlurilor și împrejurarea că intimatul pârât se află în posesia bunului, iar unul dintre principiile fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă între altele a nu se pune în discuție la nesfârșit dreptul de proprietate. Acest principiu este garantat și de art. 6 alin. 1 din CEDO.
Împotriva acestei decizii au declaratrecursreclamanții i, solicitând dmiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței instanței de fond în sensul admiterii acțiunii noastre așa cum a fost formulată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 12.05.2009 sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții-reclamanți au susținut incidența dispozițiilor art. 304 pct.7 Cod procedură civilă, deoarece hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii privind natura pricinii.
Astfel, deși în motivarea deciziei Tribunalul susține sentința instanței de fond considerând că aceasta a avut în vedere prevederile constituționale și hotărârile CEDO și deci admite că: - prevederile art. 20 din Constituția României instituie obligația pentru instanțele și autoritățile române ca legile interne ale statului român să fie interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului (semnate de România), iar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se impune cu precădere, totuși dă dreptate celui care a cumpărat un imobil preluat și vândut abuziv de către stat, prelungind - astfel - starea incertă a proprietăților în România.
Instanța de apel dă întâietate dreptului fostului chiriaș în detrimentul adevăratului proprietar cu toate că din cel puțin trei cazuri ale CEDO ("Păduraru contra României" și "Raicu contra României" și "Tovaru contra României) prevederile Legii nr. 10/2001, au fost constatate ca fiind ineficace.
Este cel puțin ciudat modul în care instanța de apel extrage din Hotărârile CEDO numai "acele frânturi" ce pot da întâietate celui care a cumpărat în baza legii nr. 112/1995 și îi obligă pe recurenți să urmeze dispozițiile unei legi ineficace, pe care o consideră lege specială deși reține împrejurarea că "nici un text din Legea nr. 10/2001 nu declară inadmisibilă acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun" - pag. 4 alin. 6 din motivare.
Astfel în aceeași pag nr. 4 alin. 9 din motivare, Tribunalul susține că indiferent de temeiul de drept invocat de recurenți, fiind vorba de un imobil preluat abuziv în proprietatea statului, se aplică totuși legile de reparație apărute după anul 1989 - respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 - potrivit principiului de drept "specialia generalibus derogant".
Mai mult, instanța de apel condiționează acțiunea în revendicare pe dreptul comun în comparare de titluri prin necesitatea existenței unei cereri de restituire sau a unei notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau existența unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, acțiune promovată în baza Legii nr. 10/2001.
Se omite - cu bună știință - compararea celor două titluri din punctul de vedere al vechimii acestora, al dreptului vânzătorului de a dispune de bunul imobil, al primei înregistrării în registrul de publicitate imobiliară.
Astfel, consideră că există o vădită contradictorialitate între cele reținute în cuprinsul motivării și dispozitivul deciziei, și considerăm că se impune modificarea hotărârii pronunțate în apel.
Au susținut recurenții-reclamanți și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în sensul că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu interpretarea sau aplicarea greșită a legii.
Instanța de apel nu a făcut decât să "îmbrățișeze" teoria inadmisibilității acțiunii de drept comun față de dispozițiile Legii nr.10/2001 fără a arăta textele legale încălcate de o astfel de acțiune în revendicare și care sunt prevederile Legii nr. 10/2001 care arată - fără echivoc - faptul că aceasta este singura cale de recuperare a unui imobil preluat abuziv de către statul comunist.
Reținerea instanței este - în mod vădit - lipsită de temei legal întrucât acțiunea în revendicare prin comparare de titluri poate fi îndreptată de către proprietar și împotriva persoanelor care invocă un titlu în baza Legii nr. 112/1995 și satisface - pe deplin - cerințele impuse de art. 21 din constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv permite accesul proprietarului la justiție în mod real și efectiv.
Astfel, la momentul judecării cererii de apel nu erau aplicabile (și nici nu sunt, având în vedere că legea nu retroactivează și nu conține vreo referire la cauzele aflate deja pe rolul instanțelor) modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr.1/2009.
Mai mult, în cauză nu se aplică dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 întrucât acestea se referă la situația cererilor de restituire pentru bunurile preluate de stat și aflate în patrimoniul acestuia (sau a unităților administrative-teritoriale) nu și la situația bunurilor care nu se mai află în patrimoniul acestora ci în patrimoniul unor terți, persoane fizice sau juridice.
Legea nr. 10/2001 stabilește cadrul legal pentru acordarea de măsuri reparatorii, reglementând raporturile dintre stat prin unitățile considerate prin lege ca fiind deținătoare și, respectiv instituțiile publice cu atribuții specifice în acest sens și foștii proprietari. Măsurile reparatorii reglementate de această lege sunt măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Dreptul comun, respectiv art. 480 și urm. Cod civil, invocat ca temei de drept, de data aceasta în raporturile dintre dobânditorii ulteriori ai imobilului (începând cu persoanele care au cumpărat imobilele de la stat) sunt pe deplin aplicabile întrucât nu conțin norme contradictorii astfel încât nu pot fi exceptate de la aplicare.
Lege nr. 10/2001 nu numai că nu interzice în mod expres apărarea dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, dar mai mult, din cuprinsul său rezultă contrariul. Procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001 a fost reglementată ca o cale facilă și mai rapidă pentru persoanele îndreptățite la restituire, fără ca aceasta să însemne că intenția legiuitorului a fost aceea de a limita în vreun fel accesul liber la justiție.
Recurenții au în vedere dispozițiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora: nerespectarea termenului de a depune notificări conduce la pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau în echivalent. Această prevedere nu poate avea o altă semnificație și un alt efect decât acela de pierdere a beneficiului Legii nr. 10/2001, câtă vreme nu conține nici o referire la modalitatea de apărare a dreptului de proprietate pe calea dreptului comun, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care solicitantul le-ar promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare. În caz contrar s-ar adăuga nepermis la lege.
Dacă legiuitorul ar fi înțeles să limiteze posibilitatea de apărare a unui drept fundamental (dreptul de proprietate), la un mijloc special de aplicabilitate limitată în timp, atunci ar fi făcut-o în mod expres!
Mai mult, dispozițiile art. 2 alin. 2 din Lege nu sunt altceva decât o expresie a principiilor de drept comun conținute în art. 480 civ, dând vocație titularului dreptului de a uza de toate mijloacele legale, administrative și judiciare pentru a obține recunoașterea și protecția acestui drept într-o manieră adecvată interesului său.
Așadar, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu cuprind nici o prevedere care să împiedice promovarea unei acțiuni în revendicare, pe drept comun, împotriva unor persoane fizice și nici nu putea să impună o astfel de limitare câtă vreme această lege nu reglementează obligația unității deținătoare de a restitui un bun pe care nu îl mai are în patrimoniu, bunul fiind înstrăinat în temeiul legii nr. 112/1995.
Mai mult, Legea 10/2001 nu impune, ca o condiție specială de admisibilitate, ca înainte de formularea acțiunii în revendicare, să se formuleze acțiunea în constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii nr. 112/1995.
Astfel, cu toate că Legea nr. 10/2001 prevede și o fază judiciară (contestația formulate împotriva Dispoziției Primarului sau a unității deținătoare) aceasta nu este suficientă pentru a asigura accesul efectiv la instanță în sensul art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru punerea în discuție a tuturor problemelor de fapt și de drept, întrucât în faza judiciară amintită se verifică numai respectarea dispozițiilor acestei legi.
Acțiunea în revendicare a privit redobândirea integrală a bunului preluat de către stat, iar procedura Legii nr. 10/2001 nu are aceeași finalitate, limitându-ne dreptul în sensul în care nu ne poate da decât despăgubiri și nu bunul în sine.
Din cuprinsul Legii 10/2001 nu reiese că aplicarea acesteia suprimă acțiunile respective, ba mai mult, potrivit art. 47 (devenit art. 46 după republicare) persoana a cărei acțiune se află pe rol la data apariției legii poate alege calea Legii nr. 10/2001, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
Acest text legal îndrumă (nu obligă) pe reclamantul dintr-o acțiune pornită pe dreptul comun (art. 480-481 Cod civil), lăsând la latitudinea sa dacă renunță la judecarea acesteia, sau o suspendă până la emiterea unei dispoziții/decizii de restituire/respingere, sau o continuă, sau promovează altă acțiune!
Cu atât mai mult, Legea nr. 10/2001 nu interzice nici pornirea unei astfel de acțiuni în revendicare prin compararea titlurilor odată cu contestarea unei decizii/dispoziții nelegale și nici după eventuala pronunțare a unei hotărâri definitive și irevocabile într-o astfel de contestație!
În ceea ce privește practica europeană, în cererile contra României judecate de CEDO ( Ionescu contra României, Jujescu contra României, Păduraru contra României, etc. ), aceasta consideră că vânzarea de către Stat a bunului altcuiva către terți, chiar dacă anterior confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absența totală a despăgubirilor, constituie o privare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1. De asemenea, în sentința Păduraru (Cererea nr. 63252/2000, decizia din 1.12.2005, CEDO decide că "acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie imprescriptibila și tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului".
În consecință, nerespectarea acestui drept, atât în situația în care persoanele îndreptățite au urmat procedura administrativă obligatorie, cât și în situația în care această procedură nu a fost încheiată, ar constitui o încălcare a prevederilor art. 21 din Constituție, care consacra accesul liber la justiție, a art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și a art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificata de România prin Legea nr. 30 din 18.05.1994.
Cât privește titlul recurenților, acesta este mai caracterizat, provine de la adevăratul proprietar, este un titlu obținut cu bună credință și, deci, este preferabil titlului obținut de intimatul-pârât în baza Legii nr. 112/1995. În cazul acțiunilor în revendicare a unor imobile prin metoda comparării celor titlurilor de proprietate nu are importanță buna credință pe care o invocă una dintre părțile litigiului. Titlul reclamanților este preferabil titlului obținut de pârâți în baza Legii nr. 112/1995, care nu pot invoca nici buna credință în apărarea titlului lor întrucât ne aflăm pe calea acțiunii în revendicare și nu pe calea unei acțiuni în nulitate.
Apărarea, chiar dacă ar fi justificată, este insuficientă pentru a conduce la aprecierea titlului pârâților drept preferabil față de cel pe care ne întemeiem pretențiile.
Criteriile legale pe care instanța trebuie să le aibă în vedere de preferință sunt mai multe: - astfel că titlul autorului recurenților (și implicit al recurenților) este mai vechi decât al pârâtului, - are o dată certă anterioară - fiind transcris încă din 1946 - de când dreptul era transferat în patrimoniul autorului prin contractul de vânzare cumpărare nr. 8172/1938, - îndeplinind cerințele de publicitate imobiliară ale vremii. - De asemenea dreptul lor este dobândit cu bună credință de la adevăratul proprietar.
Așadar, titlul recurenților cumulează toate atributele unui titlu preferabil, nu doar acela de a fi dobândit cu bună credință, iar acest aspect reiese din toate probele administrate în cauză și pe care instanța de fond nu le-a avut în vedere.
Pentru a concluziona, consideră că au suferit o încălcare majoră a dreptului lor de proprietate, prin lipsirea de bunul lor pentru o perioadă foarte îndelungata de timp, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor Constituției (art. 8 - în vigoare la data preluării și art. 44 in prezent), art. 480-481 Cod Civil și art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cererea de recurs, scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, a fost întemeiată în rept pe art. 304 pct. 7 și 9 Cod Procedură Civilă, precum și pe celelalte dispoziții legale amintite în cuprinsul motivării recursului.
Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de critică expuse mai sus și în raport de prevederile art.304 pct. 7 și 9 Cod Proc.Civ. curtea constată,în majoritate, cărecursul este nefondat.
Va fi înlăturată critica întemeiată pe prevederile art.304 pct.7 Cod Proc.Civ. reținând că numai în aparență există o contradicție între respingerea excepției de inadmisibilitate și respingerea acțiunii în revendicare pe considerentul că Legea specială, nr.10/2001, împiedică admiterea unei cereri de revendicare.
Aceasta întrucât, pe de o parte, este pe deplin adevărat că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă (și aici se are în vedere că inadmisibilitatea presupune existența unui fine de neprimire, adică a lipsei unei condiții de exercițiu a acțiunii civile, iar o asemenea împrejurare nu se regăsește în speță), iar pe de altă parte este la fel de adevărat că o acțiune în revendicare prin comparare de titluri introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 nu poate ignora existența acestui act normativ.
Totodată, pentru considerente care vor fi arătate pe larg mai jos, la analizarea celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art.304 pct.9 Cod Proc.Civ. se constată că acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, fiind o creație a practicii judiciare, necuprinsă expres în vreun act normativ, poate primi noi valențe pe parcursul evoluției reglementării, ducând chiar la aplicarea altor criterii de preferabilitate.
Se poate astfel reține că s-a cristalizat în practică un nou tip de acțiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele naționalizate, care nu se poate soluționa prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480-481 din Codul civil.
În ceea ce privește temeinicia acțiunii în revendicare, curtea reține că la momentul pronunțării deciziei de recurs a devenit obligatorie, conform art.329 alin.3 Cod Proc.Civ. interpretarea dată de instanța supremă pentru actele normative incidente în speța de față, prin decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/23.02.2009.
Problema raportului dintre legea specială și legea generală fusese rezolvată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia LIII din 4 iunie 2007, prin care a reținut că prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Având în vedere că procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul nu a fost anulat, cererea reclamantului este nefondată.
Această interpretare trebuie făcută în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat prin art.6 alin.1 din Convenție, interpretat în spiritul preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența CEDO fiind principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate.
De altfel, și instanța supremă reține în considerentele Deciziei nr.33/2008 că rezolvarea raportului juridic litigios dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător trebuie să aibă în vedere și principiul securității raporturilor juridice.
Acest principiu contravine în mod obiectiv admiterii unei acțiuni în revendicare, exercitată de fostul proprietar după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială de reparație.
În consecință, după cum s-a arătat și în decizia amintită, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de aoptaîntre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină.
S-a reținut din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, instanța europeană considerând că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru motivul că, la fel ca și în speța de față, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeană a statuat că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
Din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii, se mai reține că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens s-a arătat că nu există un drept de opțiune între calea Legii nr.10/2001 și dreptul comun, căci ar însemna să se încalce principiulspecialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Acesta este motivul pentru care curtea consideră că nu se poate vorbi despre o inadmisibilitatede planoa acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, instanța trebuind sa analizeze de la caz la caz în funcție de criteriile enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii.
Or, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 Cod civil, ci din regulile speciale - calificate ca atare de decizia dată în interesul legii - ale Legii 10/2001.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâtului devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea 10/2001, respectiv: valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, ce nu a fost anulat sau constatat nul în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea 10/2001 și dispozițiile art. 18 din Legea 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea 10/2001.
În ceea ce privește art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, curtea apreciază că reclamanții nu pot pretinde încălcarea acestuia în sensul că ei aveau un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.
în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, după ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au solicitat și obținut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, titlu de proprietate al pârâtului, după cum nu au solicitat și obținut constatarea nevalabilității titlului statului, o procedură judiciară cu acest obiect nefiind desfășurată.
Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanții nu formulaseră acțiunea în constatarea nulității absolute menționate mai sus, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material. Prin Legea specială nr.10/2001 li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr.10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 Cod Civil raportat la considerentele deciziei nr.33/ 09.06.2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție curtea, în opinie majoritară, va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.377 alin.2 pct. 4 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În opinie majoritară:
Respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți și HG, ambii cu domiciliul ales la " & ASOCIATII" din B,-,. 1 Sector 3, prin mandatar,împotriva deciziei civile nr. 109A/23.01.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații-pârâți, domiciliat în B, str. -. - -, nr.56,.2,.7, Sector 1 și MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondat.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 iunie 2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
Red.
Thred.,
2 ex./13.07.2009
Secția a IV-a Civilă - jud.,
Judecătoria Sectorului 1 B - jud.
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul admiterii recursului,modificării în tot a deciziei,admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii.
Cat priveste titlul statului asupra bunului, se retine ca este un fapt dovedit că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în patrimoniul său în baza Decretului nr. 92/1950, figurand in Anexa la pozitia 1478, iar ulterior a fost instrainat catre paratul persoana fizica, in baza contractului de vanzare-cumparare nr-, incheiat in baza Lg. 112/1995.
Potrivit art. 1 alin. 1) din legea 112/1995 " foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945,cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989 beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege".
Potrivit art 9 alin. 1) din legea 112/1995 "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".
După cum se observă, obiectul de reglementare al legii 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriașii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile.
În ceea ce privește sensul sintagmei "cu titlu" se apreciaza că este vorba despre acea transmisiune care îndeplinește toate condițiile de valabilitate prevăzute în mod imperativ de "lege".
Prin noțiunea de "lege" trebuie să se aibă în vedere totalitatea actelor cu caracter normativ existente în vigoare la momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului și raporturile specifice dintre acte normative, determinate de forța juridică pe care o au în orice sistem legislativ.
Această concluzie se impune în sistemul nostru legislativ, ce este format dintr-o multitudine de acte cu caracter normativ, cu forță juridică diferită, în raport de natura actului normativ și de emitentul acestuia.
Astfel, este un fapt incontestabil că legea fundamentală în tara noastră este Constituția, acest act normativ având forță juridică superioară oricărui alt act normativ adoptat de organele competente.
Prin urmare, la analizarea condițiilor privitoare la trecerea imobilului în proprietatea statului "cu titlu", trebuie să se aibă în vedere nu numai dispozițiile Decretului nr. 92/1950 (cu alte cuvinte condițiile concrete de aplicabilitate ale acestui act normativ), ci și ale Constituției în vigoare la momentul preluării, respectiv Constituția din anul 1948, legea fundamentală în România la acea dată și cu ale cărei dispoziții trebuiau să fie conforme și normele cuprinse în Decretul nr. 92/1950.
Necesitatea unui astfel de demers juridic a fost de altfel consacrată și în termeni expreși de legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, in cuprinsul art. 6 prevazandu-se in mod expres ca "nstanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului."
Decretul nr. 92/1950 nu a putut produce nici un efect juridic asupra
dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetățeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituțional, și, în consecință, fără efecte juridice.
Astfel, dispozițiile art. 18 din Constituția Românei din 1948, în vigoare la data emiterii Decretului nr. 92/1950 dispuneau: "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege" iar potrivit art. 10 din aceeași Constituție "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție".
Prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în mod gratuit în proprietatea
statului a imobilului ce face obiectul litigiului de față, ceea ce, în mod vădit contrazicea dispozițiile Constituției din 1948, act normativ cu forță juridică superioară Decretului nr. 92/1950.
Prin urmare, aplicarea actului normativ susmentionat nu a avut drept efect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv în patrimoniul statului, consecința fiind aceea că statul nu a dobandit un titlu valabil asupra acestuia.
Urmeaza a se face aplicarea dispozitiilor art. 6 din legea nr. 213/1998, unde s-a stabilit că:" parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrative teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiulunui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Având în vedere considerentele de mai sus, consideram că este pe deplin dovedit că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului deoarece nu s-au respectat dispozițiile Constituției în vigoare la momentul preluării, act normativ cu forță juridică superioară Decretului nr. 92/1950.
Constatarea nevalabilitatii titlului statului de preluare a imobilului in litigiu echivaleaza cu recunoasterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate asupra imobilului, astfel incat reclamantii au un interes patrimonial, constand in interesul de a li se restitui in natura imobilul preluat, avand deci un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul 1 aditional la Conventia europeana a drepturilor omului, in intelesul autonom al acestui termen, astfel cum a fost acesta conturat in jurisprudenta CEDO, concluzia fiind aceea ca este necesar a se recunoaste reclamantilor accesul la instrumentul specific de aparare a acestui bun, care este actiunea in revendicare.
Ca atare, neavand un titlu valabil asupra imobilului, statul nu putea sa il instraineze in mod valabil catre parat.
In plus, imobilul nefiind intrat cu titlu valabil in proprietatea statului, nu facea obiectul de reglementare al Lg. 112/1995, care reglementa regimul juridic al imobilelor care trecusera cu titlu in proprietatea statului.
Prin urmare, incheierea contractului de vanzare- cumparare invocat de parat s-a realizat cu incalcarea dispozitiilor Lg. 112/1995.
Pe de alta parte, contractul de vanzare-cumparare invocat de parat drept titlu nu corespundea nici din punct de vedere formal exigentelor legii, intrucat este incheiat prin act sub semnatura privata, insa prin clauza cuprinsa la pct. 5 s-a prevazut si vanzarea unei suprafete de teren de sub constructie, vanzare ce nu putea fi facuta decat in forma autentica potrivit art. 46 alin 1 din Lg. 18/1991, in vigoare la momentul incheierii contractului.
Ca atare, atat din punct de vedere al drepturilor partilor ( autorii reclamantilor dobandind bunul prin act autentic de vanzare cumparare de la adevaratul proprietar, iar parata a dobandit bunul de la un non dominus ), cat si din punct de vedere al eficientei juridice, titlul invocat de reclamanti este mai bine caracterizat si ca atare preferabil titlului invocat de parat.
Astfel, prin reglementarea din art. 45 din lg. 10/2001 si a art 18 lit d, se sustine, intr-o interpretare retinuta de instanta de apel ca s-a urmarit nu numai mentinerea contractelor de vanzare-cumparare incheiate cu buna-credinta, ci si preferabilitatea acestor contracte fata de titlul proprietarului deposedat de stat, in considerarea ocrotirii bunei-credinte a subdobanditorului unor astfel de imobile si al stabilitatii actelor juridice incheiate.
Aceasta interpretare nu poate fi primita in opinia noastra, avand in vedere ca nu isi gaseste suportul explicit in nici un text de lege, neconsacrandu-se "in terminis " prioritatea vreunui titlu, in conflictul dintre fostul proprietar si chirias.
Intr-adevar, dispozitiile art 18 lit d din legea speciala prevad ca masurile reparatorii se stabilesc numai prein echivalent,in cazul in care imobilul a fost vandut chiriasului cu respectarea dispozitiilor Lg. 112/1995, insa domeniul de aplicare al legii vizeaza exclusiv raporturile dintre "persoana indreptatita " si acele organe si institutii mentionate in art 20 si nu semnifica decat ca, in situatia in care imobilul a fost deja vandut, organele si institutiile publice mentionate la art 20 nu mai pot dispune ele insele restituirea in natura, pentru simplul motiv ca bunul nu se mai afla in patrimoniul lor, iar in aceste cazuri, la cererea proprietarului deposedat, aceste unitati vor trebui sa plateasca despagubiri.
Aceste dispozitii nu pot fi insa aplicate in raporturile dintre proprietarul deposedat si cumparatorul de la stat in cadrul actiunii in revendicare in justitie, avand in vedere ca legea 10/2001 nu reglementeaza aceste raporturi.
Pentru analizarea eventualelor efecte pe care le-ar produce buna credință a părților cu privire la valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza legii nr. 112/1995, consideram că trebuie efectuată o delimitare periodica, și anume:
perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și a intrării în vigoare a Legii 10/2001;
. perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001 până în prezent:
În ceea ce privește prima perioadă, se va reține că atât la momentul încheierii contractului, cât și ulterior nu exista nici o dispoziție legală care să confere efecte bunei credințe a cumpărătorilor în ce privește transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil, printr-un contract de vânzare-cumpărare.
Astfel, faptul că un vânzător neproprietar a vândut un imobil unui cumpărător care este de bună credință nu înseamnă că a transmis dreptul de proprietate din patrimoniul adevăratului proprietar în patrimoniul cumpărătorului de bună credință, o asemenea consecință neputând fi explicată logic juridic.
Nu exista nici un text legal care să prevadă valabilitatea contractului de vânzare cumpărare cu privire la un imobil atunci când părțile sau cel puțin cumpărătorul ar fi fost de bună credință.
B credință a cumpărătorului produce în acest caz efecte doar asupra întinderii răspunderii vânzătorului pentru evicțiune căci dacă cumpărătorul ar fi cunoscut că vanzatorul nu este proprietarul bunului vândut, el nu poate cere de la vânzător decât restituirea prețului, iar nu și eventualele daune interese.
De asemenea, buna credință a cumpărătorului poate produce efecte dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții în cazul în care cumpărătorul ar invoca uzucapiunea scurtă împotriva adevăratului proprietar, precum si in situatia vânzării lucrului altuia, când obiectul vânzării constă într-un bun mobil. In acest caz însă, cumpărătorul de bună credință dobândește proprietatea asupra bunului mobil cumpărat, nu ca efect al bunei credințe sau vreunui alt principiu de drept, ci în temeiul legii, - art. 1909 - 1910 civ.
În nici un caz însă, atunci când obiectul vânzării constă intr-un bun imobil, simpla bună credință a cumpărătorului, nu poate produce efecte translative sau constitutive de drepturi cu privire la bunul vândut, care nu s-a aflat în patrimoniul vânzătorului.
Argumente în sensul că o parte a practicii judiciare a fost în acest sens, nu sunt convingătoare, jurisprudența nefiind izvor de drept.
De asemenea, argumente în sensul că prin recunoașterea de efecte în sensul de mai sus, bunei credințe s-ar asigura stabilitatea circuitului civil, nu sunt pertinente,întrucât s-ar încălca flagrant dreptul de proprietate și s-ar încuraja operațiunile speculative, buna credință prezumându-se întotdeauna iar reaua credință fiind foarte greu de dovedit, în condițiile în care aceste două concepte sunt de natură psihologică.
În același sens unită cu eroarea comună și invincibilă ar produce eventuale efecte,în condițiile in care s-ar recunoaște admisibilitatea teoriei proprietarului aparent -principiul error communis facit jus.
Analizand conditiile aplicarii in cauza a principiuluierror communis facit jusapreciam ca acestea nu sunt indeplinite cumulativ, avand in vedere următoarele considerente:
Principiul de drept susmentionat este recunoscut în doctrina juridică și aplicat în cazuri de excepție în practica instanțelor judecătorești în acele situații excepționale în care, dacă nu s-ar recunoaște efecte specifice anumitor raporturi juridice de fapt, s-ar aduce o atingere gravă siguranței și stabilității circuitului civil.
În materia actelor juridice translative de proprietate încheiate între vii principiul este cunoscut și sub denumirea de "teoria validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna credinta cu proprietarul aparent".
Cu alte cuvinte, în anumite situații excepționale, un act juridic nul pentru lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului unui bun este considerat valabil pentru a se asigura stabilitatea circuitului civil.
Pentru a se retinein cauza de fațăteoria validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna credinta cu proprietarul aparent -error communis facit jus- trebuie să fie indeplinite trei conditii necesare si suficiente: 1) eroarea comună in care s-a aflat cumparatorul si 2) eroarea invincibila in care s-a aflat acesta 3 ) buna credinta a cumpărătorului.
Este important de făcut precizarea că în aplicarea "teoriei validitatii actelor juridice incheiate de subdobanditorul de buna credinta cu proprietarul aparent" nu se analizează doar condiția referitoare la buna credință a subdobânditorului.
Cat priveste eroarea comună, aceasta presupune un element obiectiv reprezentat de aparența creată de titlul de proprietate prezentat și un element subiectiv, psihologic, constand in credința cumpărătorilor în aparența creată de titlul de proprietate coroborată cu celelalte împrejurări de fapt ce întăresc această credință: publicitatea dreptului, conduita proprietarului aparent față de bun, durata de timp in care proprietarul aparent a stăpânit public anterior bunul, percepția colectivității față de bunul sau categoria din care face parte bunul deținute de proprietarul aparent.
In speță, apreciem că nu a existat o eroare comună a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului.
Astfel, trebuie reținut că actul de vânzare cumpărare s-a încheiat in anul 1997, iar până la acea dată chestiunea legalității titlului de proprietate al statului asupra imobilelor preluate prin diverse acte normative în perioada 1945-1989 fost supusă unei dezbateri publice ample, fiind reflectată și în jurisprudența instanțelor judecătorești.
Exista deja o multitudine de hotărâri judecătorești prin care se constatase ca fiind preluate fără titlu numeroase imobile.
Prin urmare, nu se poate reține că toți sau aproape toți chiriașii, cu interese în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor în care locuiau cu chirie, aveau încrederea că toate preluările de bunuri realizate în perioada comunistă au fost legale.
Cat priveste caracterul invincibil al erorii, acesta nu rezultă doar din caracterul comun al acesteia, fiindcă altfel nu s-ar mai justifica existența acestei condiții in plus. In aprecierea invincibilității trebuie cercetată cauza erorii si de analizat dacă un om capabil, in condițiile socio-politice si a realităților sociale existente la momentul încheierii contractului putea sau nu să descopere viciul titlului proprietarului aparent.
Cu alte cuvinte, invincibilitatea erorii trebuie apreciată în persoana subdobânditorului de bună credință în mod abstract, prin raportare la o persoană diligentă, spre deosebire de buna credință care se apreciaza in mod concret, în raport de circumstanțele personale ale individului.
Acest aspect se impune întrucât consecințele admiterii teoriei validității aparenței in drept sunt deosebit de grave pentru adevăratul proprietar care, practic, se va vedea privat de bunul său,
În acest sens trebuie remarcat că admiterea instituției error communis facit jus are drept consecință o ingerință în dreptul de proprietate al unei persoane, astfel că admiterea efectului creator de drept al erorii comune si invincibile trebuie să țină seama și de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene cu privire la justificarea ingerinței în dreptul fundamental de proprietate al unei persoane.
Pentru a se reține caracterul invincibil al erorii subdobanditorul de bună credință trebuie să întreprindă toate acțiunile și formalitățile posibile, apte de a confirma existența dreptului autorului.
In lipsa acestor diligențe, subdobânditorul nu poate datora situația sa erorii invincibile, ci neglijenței sale.
In speta, instanta apreciaza că eroarea în care s-a aflat pârâtul cumpărătoare nu poate avea un caracter invincibil.
Astfel, chiar dacă titlul asupra imobilului provenea de la stat nu putea reprezenta pentru pârât o garanție suficientă că acesta este un adevărat proprietar, aceasta trebuind să efectueze toate diligențele posibile pentru a cerceta temeinicia aparenței titlului prezentat de vânzător, respectiv situatia juridica a bunului.
In aceasta materie buna -credinta presupune credinta cumparatorului ca sunt indeplinite conditiile prevazute de Lg. 112/ 1995 pentru a se putea incheia contractul de vanzare-cumparare. Astfel, cumparatorul, dorind sa se prevaleze de disp. art 9 alin 1 din Lg.112/1995, avea implicit obligatia de a face demersurile necesare pentru a se asigura ca legea nr. 112 este aplicabila imobilului pe care dorea sa il cumpere.
Cum imobilul fusese preluat de catre stat fara un titlu valabil, bunul nu facea parte din categoria celor ce puteau fi instrainate in mod valabil in baza acestei legi.
Prin urmare, având în vedere că nu sunt îndeplinite 2 din cele 3 condiții pentru a se reține eventuala aplicabilitate a principiuluierror communis facit jus, consideram că nu se mai impune a cerceta eventuala bună credință a cumpărătorilor, aspecte legate de relevanța acesteia urmând a fi expuse și în continuare.
Având în vedere considerentele expuse, se reține că pentru această perioadă (momentul încheierii contractelor - data intrării în vigoare a legii 10/2001) buna credință a cumpărătorului, nu a avut nici un efect cu privire la valabilitatea și validitatea contractului de vânzare-cumpărare sau cu privire la transmiterea proprietății.
Pentru cea de-a doua perioada supusa analizei, cuprinsa între momentul intrării în vigoare a Legii 10/2001 si până în prezent, se pune in primul rand problema admisibilitatii actiunii in revendicare, problema care a fost tratata si in cuprinsul Deciziei nr. 33/9.06.2008 pronuntata de Inalta C de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii.
In cuprinsul acestei hotarari a fost tratata problema raportului dintre dreptul comun si legea 10/2001 precum si problema raportului dintre legislatia interna, reprezentata de legea speciala si CEDO.
S-a apreciat ca aparitia legii 10/2001 nu poate exclude dreptul de a se recurge la actiunea in revendicare, mai ales in situatia cand reclamantul se poate prevala de un bun in sensul art.1 din Primul Protocol aditional, astfel incat acestuia trebuie sa i se asigure accesul la justitie.
S-a retinut insa ca "in aceasta ipoteza este necesar a se analiza, in functie de circumstantele concrete ale cauzei, in ce masura legea interna intra in conflict cu Conventia europeana a drepturilor omului si daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ".
S-a admis ipoteza ca, din cauza deficientelor legislative, ambele parti sa se afle in situatia de a se prevala de existenta unui bun in sensul Conventiei, situatie in care instantele trebuie sa dea preferabilitate unuia dintre titluri.
Pentru a se stabili care dintre parti se poate prevala de existenta unui bun, se va analiza incidenta dispozițiilor. art. 45 al.2 din Legea 10/2001, (fost art. 46 alin. 2) în vigoare și în prezent potrivit cărora "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință".
Se observă, așadar, spre deosebire de prima perioadă supusă analizei, că de această dată există o prevedere legală expresă în baza căreia anumite categorii de acte juridice de înstrăinare, sunt considerate valabile chiar în condițiile în care vânzătorul nu era proprietarul lucrului vândut, preluase în mod abuziv respectivul bun de la adevăratul proprietar, dar cumpărătorul este de bună credință.
Așa cum s-a arătat mai sus, pentru analizarea eventualelor efecte produse de acest text legal,se va avea în vedere situația juridică a imobilului, respectiv faptul că el se afla de drept în proprietatea reclamantei, beneficiind de protecția recunoscută dreptului sau de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În continuare Curtea se va analiza aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. 2 din legea 10/2001 și eventualele consecințe produse, în ipoteza teoretică în care pârâta ar fi fost de bună credință.
În acest sens apreciem următoarele:
In situația în care s-ar interpreta că art 45 alin 2 teza finală din Legea 10/2001 este o dispoziție normativă de care trebuie să se țină seama la analizarea valabilitatii contractului de vânzare cumpărare, fiind suficientă buna credință a părților sau cel puțin a cumpărătorilor, instanța apreciază că această dispoziție legală nu poate fi aplicabilă în speță, deoarece prin coroborare cu alte texte legale în vigoare în prezent pe teritoriul României, rămâne lipsită de aplicabilitate.
Astfel, coroborarea trebuie făcută prin cercetarea finalității dispoziției legale prev. de.10/2001 în raport cu conținutul și finalitatea altor texte legale.
Urmând acest demers, se constată că dacă s-ar aplica acest text legal, atunci nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la un imobil asupra căruia vânzătorul -statul nu avea dreptul de proprietate și care preluase în mod abuziv în patrimoniul său de fapt acest bun imobil, se acoperă dacă cumpărătorii au fost de bună credință.
Mai mult, se poate observa că nerespectarea dispozițiilor legale ale unei legi, în speță. 112/1995 prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare cu privire la imobile ce nu făceau obiectul de reglementare a acestei legi, este acoperită dacă cumpărătorii au fost de bună credință.
Urmând în continuare analiza tezei finale a art.45 al.2 din.10/2001 prin coroborare cu celelalte dispoziții legale ale acestui act normativ, se constată că, în final,prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la un imobil asupra căruia statul vânzător nu a avut niciodată dreptul de proprietate, fiind preluat în,mod abuziv de către acesta, în patrimoniul său de fapt, dar în condițiile în care cumpărătorii au fost de bună credință, se transmite/naște în patrimoniul cumpărătorului dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv
Această interpretare se impune întrucât consecința firească a unui titlu valabil ( negotium iure ), în sensul și spiritul legii, nu poate consta decât în recunoașterea efectelor sale.
Or, principalul efect al contractului de vânzare-cumpărare constă în faptul că cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate asupra bunului imobil vândut.
Intrând așadar în patrimoniul cumpărătorului de bună credință, dreptul de proprietate asupra imobilului astfel vândut,rezultă, în mod logic, că acesta dispare din patrimoniul fostului proprietar, care nu este însă și vânzător și nu și-a manifestat voința în acest sens.
O astfel de situație echivalează în mod evident cu o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei.
În continuare se va analiza dacă această ingerință este conformă legii.
Dispozițiile legale pertinente în raport de care se va face analiza sunt cele prevăzute de art. 1 alin. 1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 1 alin. 1) din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
După cum s-a reținut mai sus, preluarea imobilului de la autorul reclamantilor a fost facuta fara titlu legal, astfel incatse poate considera ca bunul nu a iesit niciodata din patrimoniul acestora.
Prin urmare, acestia sunt titularii unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
În februarie 1997 statul, care preluase fără titlu imobilul respectiv,l-a vândut chiriașului, intimatul pârât în prezenta cauză, fiind astfel privati reclamantii de posibilitatea de a intra în posesia acestuia.
O astfel de vânzare realizată de stat către chiriașul de bună credință (ipotetic), reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia.
Urmare a acestei vânzări, reclamantii nu a mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau de a-l lăsa moștenire, de a consimți o donație sau de a dispune de acesta într-un alt fel. În aceste condiții, Curtea constată că această situație a avut ca efect privarea reclamantilor de proprietatea lor în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1.
O astfel de interpretare a fost dată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunțate împotriva României (Păduraru, etc).
Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților.
O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condițiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Criteriile stabilite prin jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinței sunt astfel următoarele: ingerința să fie prevăzută de lege; ingerința să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporționalitatea ingerinței.
În ceea ce privește condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege
Curtea constată următoarele:
Principiul legalității implică în egală măsură existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile care să prevadă o astfel de ingerință.
Se constată că legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găseade factoîn patrimoniul său și pentru care nu avea nici un titlu.
Împrejurarea că legea 112/1995 folosește noțiunea de "imobile trecute în proprietatea statului cu titlu", fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma " cu titlu", aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităților statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reține că legea nu conținea o normă suficient de accesibilă și previzibilă care să reglementeze o ingerință în dreptul de proprietate al titularilor imobilelorpreluate,în realitate, fără titlu.
În cauză, se reține că la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra imobilului revendicat și că ingerința litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
Având în vedere cele de mai sus, concluzionam in sensul că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantilor este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.
Cat priveste scopul ingerintei, acesta era unul legitim și anume, protejarea drepturilor chiriașilor cumpărători care au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în vederea asigurării principiului securității raporturilor juridice.
Referitor la cerinta proportionalitatii, se retine ca o măsură care reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 și în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima.
În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de bunul său.
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională.
În acest sens este de observat că la momentul ingerinței -febr. 1997 nu existau dispoziții legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuințele către chiriași.
În ceea ce privește legea 10/2001 aceasta a fost adoptată cu mult după intervenția ingerinței.
De altfel, chiar in cuprinsul considerentelor DC 33/ 2008 pronuntata de ICCJ in recurs in interesul legii, s-a retinut ca "in ceea ce priveste masurile reparatorii prevazute de Lg. 10/2001, modificata prin Lg. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul " Proprietatea", dupa cotarea acestuia la bursa, instanta europeana a apreciat, in mod constant, ca acest organism colectiv de valori mobiliare nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil sa la acordarea efectiva a unei despagubiri ". S-a retinut in acest sens jurisprudenta CEDO - cauzele Jujescu contra Romaniei - paragraful 38 si cauza Johanna Huber contra Romaniei - paragraful 27.
S-a mai retinut de asemenea in cuprinsul aceleiasi hotarari ca in absenta prevederilor legale de natura a asigura o aplicare concreta si efectiva a masurilor reparatorii " poate aparea conflictul cu dispozitiile art. 1 alin 1 din Primul Protocol aditional la Conventie, ceea ce impune, conform art. 20 alin2 din Constitutia Romaniei, prioritatea normei din Conventie, care face parte din dreptul intern "
Astfel, chiar dacă s-ar considera că legea 10/2001 ar constitui o bază legală pentru despăgubirea reclamantilor, se observă că aceasta nu a putut constitui un remediu efectiv pentru despăgubirea lor, neputand fi in masura pentru a se realiza principiul proporționalității ingerinței în condițiile în care reclamantii ar fi uzat de această lege.
Pe de altă parte, apreciem că nu există în cauză nici o circumstanță excepțională pentru a se justifica lipsa totală a despăgubirilor pentru reclamanti.
Având în vedere aceste considerente, se va retina că nu s-a respectat principiul proporționalității ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților.
Consecința ce rezultă din analiza făcută mai sus este aceea că, nefiind justificată ingerința în dreptul de proprietate al reclamantilor, nu se pot recunoaște efecte eventualei bunei credințe a cumpărătorului în ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cumpărat în baza legii 112/1995.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, "dacă există neconcordanțe între faptele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului,la care România este parte, și legile interne, au prioritate, reglementările internaționale".
Dreptul de proprietate este unul dintre drepturile fundamentale ale omului, astfel că se înscrie în ipoteza prevăzută de art.20 al.2 din Constituție.
Prin urmare, dispozițiile legii interne rămân fără aplicabilitate în raport de dispozițiile CEDO, acestea din urmă aplicându-se în mod direct și cu prioritate, astfel cum dispune, art.20 al.2 din Constituția României.
În consecință, chiar dacă intimatul- pârât ar fi fost de bună credință, în favoarea acestuia nu puteau opera dispozițiile art. 45 alin. 2) din legea 10/2001 deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, aplicarea acestui text de lege ar fi avut drept consecință încălcarea unui drept fundamental al reclamanttilor și anume dreptul de proprietate.
Chiar si in ipoteza in care s-ar face aplicarea prevederilor art. 45 alin 2 din legea speciala, in sensul ca paratul - cumparatoar de buna credinta a imobilului se poate prevala la randul sau de unbunin sensul Conventiei, acest fapt de sine statator nu este de natura sa conduca la respingerea cererii reclamantilor.
In aceasta ipoteza, prevazuta si in cuprinsul deciziei nr. 33/ 2008, cand ambele parti se pot prevala de un bun in sensul Conventiei, instantele urmeaza sa faca aplicarea regulii compararii titlurilor, tinandu-se seama in aceasta ipoteza, pe langa criteriile stabilite de jurisprudenta si de posibilitatile concrete de despagubire a persoanei in patrimoniul careia va exista o ingerinta.
In cauza, s-a stabilit ca titlul reclamantilor este cel preferabil, avand in vedere ca acesta este mai bine caracterizat, provenind de la adevaratul proprietar, iar pe de alta parte se va mai retine in argumentarea acestei solutii si faptul ca in legislatia interna nu exista in prezent un organism functional care sa la acordarea despagubirilor cuvenite in situatia in care acestia ar fi privati de dreptul de proprietate asupra bunului.
Restituirea in natura a imobilului catre reclamanti se impune drept unica masura reparatorie posibila pentru privarea de proprietate suferita prin vanzarea imobilului catre chiriasi.
In ceea ce il priveste pe parat, acesta are la indemana o cale directa in justitie pentru a obtine despagubiri in situatia in care ar fi evinsa, despagubiri pe care le poate solicita, conform art 50 alin 2 si 3 din Lg. 10/2001 modificata de la Ministerul Finantelor si care reprezinta valoarea de piata a bunului.
Prin urmare, avand in vedere toate aceste considerente,apreciem ca, in temeiul disp. art. 312.pr.civila, raportat la disp. art 304 pct. 9.pr.civila se impune admiterea recursului, cu consecinta modificarii in tot a deciziei recurate, in sensul admiterii cerererii de apel, in temeiul disp. art 296.pr.civila,a schimbarii in tot a sentintei apelate si admiterii actiunii, cu obligarea paratului sa lase reclamantilor in deplina propretate si linistita posesie imobilul ce face obiectul cauzei.
PREȘEDINTE
- -
Președinte:Silvia PanăJudecători:Silvia Pană, Ileana Ruxandra Dănăilă, Andreea
