Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 332/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

Dosar nr-

(609/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 332

Ședința publică de la 27.05.2009.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Elena Vlad

JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu

GREFIER - - -

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelanții reclamanți, (), și de către apelantul pârât MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1617/24.10.2008 din, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți A, PREFECTURA MUNICIPIULUI B și CONSILIUL LOCAL AL SECTORULUI 5 B și.

are ca obiect - acțiune în revendicare.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 13 mai 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrală din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 20.05.2009, apoi la data de 27.05.2009, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra apelului civil de față:

Prin cererea înregistrată p rolul Tribunalul București - Secția a Va Civilă la data de 14 februarie 2007 sub nr-, reclamanții (născută ), (născută ) și -, toți reprezentați prin mandatar, au chemat în judecată pe pârâții Staul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Prefectura Municipiului B, Consiliul General al Municipiului B prin Primarul General, Consiliul Local al Sectorului 5 B prin Primar, SC SA, -, solicitând:

- în principal: să se constate calitatea de proprietari ai imobilului situat în B, str. -. -. nr. 24,. 3, sector 5, întregul imobil fiind format din teren, etaj și mansardă, precum și calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001republicată; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 43680 din 09 aprilie 1998, prin care statul ca posesor - neproprietar, a vândut chiriașilor cumpărători, și, apartamentul și a tuturor actelor subsecvente, inclusiv să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierii imobilului; să fie obligată pârâta -, să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, reclamanții înțelegând să restituie despăgubirile primite în temeiul art. 11 alin. 1 în condițiile prevăzute de art. 20 alin. 1 din lege.

- în subsidiar; în cazul respingerii cererii principale, imobilul fiind vândut chiriașilor în condițiile prevăzute de art. 20 alin. 2 din lege, acordarea diferenței în echivalent până la valoarea de piață stabilită conform standardelor europene de evaluare a imobilului evaluat provizoriu la valoarea de 501.000 lei/ron.

Tribunalul București - Secția a Va Civilă, prin sentința civilă nr. 1617 din 24 octombrie 2008, pronunțată în dosarul nr- a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Municipiul B să emită în favoarea reclamanților propunerea de acordare de despăgubiri pentru imobilul situat în B, str. -. -. nr. 24,. 3, sector 5, în valoare de 502.232 lei din care se va scădea valoarea actualizată a despăgubirii de 6.593,1092 lei acordată reclamantei; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea calității de proprietari a reclamanților asupra imobilului ca inadmisibil; a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare nr. 43680/1998 formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General, SC SA, -; a respins acțiunea față de pârâții Prefectura Municipiului B, Consiliul Local al Sectorului 5 B, SC SA și Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de revendicare formulată împotriva pârâtei -, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 18 aprilie 2008 tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Prefectura Municipiului B, Consiliul Local al Sectorului 5 B și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reținând că pretențiile reclamanților nu pot fi realizate față de acești pârâți întrucât aceștia nu au posesia imobilului pentru a avea calitate într-o cerere de revendicare și nici atribuții în procedura de restituire instituită de Legea nr. 10/2001 pentru a avea calitate într-o acțiune în restituire asimilată unei contestații împotriva răspunsului unității deținătoare în sensul Deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că a rămas investit doar cu cererea de restituire a imobilului întemeiată pe dispozițiile art. 480 cod civil și cererea subsidiară de acordare de despăgubiri constând în diferența în echivalent până la valoarea de piață a imobilului, stabilită conform standardelor europene.

În raport de aceste capete de cerere, tribunalul a constatat că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, neavând nici calitatea de posesor sau detentor al imobilului care să-i atragă calitatea în acțiunea în revendicare și nici de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001, care să-i atragă calitatea procesuală în cererea de despăgubire întemeiată pe dispozițiile acestei legi.

În ce privește calitatea procesuală activă a reclamanților, tribunalul a constatat-o dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Astfel, s-a reținut că imobilul situat în str. -. -. nr. 24,. 3, sector 5, format din teren în suprafață de 218 mp. teren și construcție a aparținut, terenul fiind dobândit în baza contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16635/1935 iar construcția fiind edificată în baza autorizației nr. 87 T din 08 iulie 1938 (filele 95 - 98 dosar fond). Imobilul compus din teren în suprafață de 218 mp. și construcție parter și etaj fiecare cu câte trei camere, bucătărie, baie, vestiar și mansardă cu două camere de serviciu a fost înscris în cartea funciară, astfel cum rezultă din procesul - verbal întocmit la 12 septembrie 1946 de Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare în B (filele 99 - 100 dosar fond).

De pe urma defunctei, decedată la 27 octombrie 1984, au rămas ca moștenitori și C -, în calitate de fiice astfel cu rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 27 din 19 iunie 2007 (fila 101 dosar fond).

De pe urma defunctei C -, decedată la 23 decembrie 1992, au rămas ca moștenitori și -, fiecare cu o cotă de 172 din succesiune, astfel cum rezultă din certificatul comun de moștenitor eliberat de Judecătoria - (fila 244 dosar fond).

De pe urma defunctului -, decedat la 07 septembrie 2007, deci după formularea acțiunii, au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare și fiicele și, astfel cum rezultă din hotărârea de atribuirea succesiunii eliberată de Judecătoria Viena (filele 213 - 232 dosar fond).

Moștenitoarele reclamantului au fost reprezentate în judecată de mandatar, potrivit procurilor aflate la filele 235 - 238 dosar fond.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că deși procedura instituită de Legea nr. 10/2001 cuprinde și o fază judiciară, aceasta nu este suficientă pentru a asigura un acces efectiv la instanță în sensul art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru punerea în discuție a tuturor problemelor de fapt și de drept, întrucât în această fază judiciară a procedurii instituite de Legea nr. 10/2001 se verifică numai respectarea dispozițiilor acestei legi.

Or, procedura reglementată de această lege are o serie de limite interne, pe care foștii proprietari pot înțelege să le conteste și să solicite potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituție punerea în acord cu prevederile mai favorabile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte, iar aceste aspecte nu pot face obiectul procedurii judiciare speciale ci numai obiectul unei acțiuni specifice, acțiune care în speță este cea în revendicare de drept comun.

Acțiunea în revendicare este admisibilă și în ipoteza în care foștii proprietari au formulat și cerere în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât nu se poate reține încălcarea principiului electa una non datur recursus ad alteram, în condițiile în care fostul proprietar, respectiv moștenitorii acestuia, urmăresc redobândirea integrală a bunului preluat de stat, iar cele două proceduri, cea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și cea generală, de drept comun, nu au aceeași finalitate, prin însăși limitele impuse în cazul procedurii speciale de situația juridică a bunului solicitat.

Judecând pe fond acțiunea în revendicare, tribunalul a apreciat că este neîntemeiată întrucât:

În baza legii nr. 112/1995 reclamanta a solicitat și a obținut despăgubiri pentru imobilul situat în B, str. -. -. nr. 24,. 3, sector 5, prin Hotărârea nr. 369 din 15 aprilie 1997 fiindu-i acordată suma de 65.931.092 lei. Această sumă a fost încasată astfel cum rezultă din chitanța aflată al fila 249 dosar fond.

Atitudinea subiectivă a reclamantei a fost aceea de a recunoaște titlul statului asupra imobilului, cu consecința acoperirii viciilor acestui titlu.

Problema restituirii a făcut obiectul unor reglementări speciale, respectiv Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

Nici reclamanta, nici autoarea celorlalți reclamanți, C - și nici reclamanții - și - după decesul acesteia survenit la 23 decembrie 1992 nu au înțeles să conteste titlul statului și să solicite restituirea în natură a imobilului, nici pe cale judiciară, înainte sau după adoptarea Legii nr. 112/1995, nici pe calea procedurii prevăzute de această lege. Nu este relevant în această privință faptul că nu s-ar fi încadrat în situațiile în care se putea acorda restituirea în natură conform Legii nr. 112/1995, întrucât această manifestare publică în sensul contestării titlului statului și exprimării neechivoce a voinței de a redobândi imobilul ar fi fost suficient de puternică pentru a înlătura aparența de drept care opera la acel moment în favoarea statului și pentru a face cunoscute terților viciile titlului statului.

Consecințele juridice ale acestei pasivități se regăsesc în: neoperarea unei verificări judiciare cu privire la titlul statului, lipsirea de aplicabilitate și eficiență a dispozițiilor HG nr. 11/1997, care impuneau suspendarea oricărei proceduri de vânzare către chiriași până la clarificarea situației juridice a imobilului, consolidarea aparenței de drept în favoarea satului și crearea posibilității încheierii contractului de vânzare - cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, aceeași lege în baza căreia reclamanta menționată a solicitat, a obținut și a încasat despăgubiri bănești pentru imobil.

Efectul consolidării aparenței de drept în favoarea statului, are natura unei confirmări a titlului statului și consecința înlocuirii dreptului de proprietate din patrimoniul reclamanților cu echivalentul său valoric, respectiv despăgubirea stabilită în baza Legii nr. 112/1995 și dreptul de a obține completarea acestei despăgubiri până la valoarea de piață a imobilului, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare impunându-se a fi respinsă.

Aceeași rezolvare este impusă și de aplicarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de recunoașterea eficienței practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că în ipoteza în care proprietarii deposedați abuziv au contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în spiritul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, pârâții ar trebui să păstreze bunul în natură, urmând ca reclamanții să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de circulație, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În ce privește capătul subsidiar de cerere având ca obiect acordarea diferenței în echivalent până la valoarea de piață, în baza Legii nr. 10/2001, tribunalul l-a constatat admisibil și întemeiat.

Astfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că în situația în care unitățile deținătoare notificate nu răspund notificării în termenul legal, persoana îndreptățită se poate adresa instanței cu o cerere având natura unei contestații împotriva lipsei răspunsului unității deținătoare, asimilat unui răspuns negativ, instanța fiind competentă să se pronunțe pe fondul cererii formulate.

Tribunalul a constatat că prin notificarea nr. 2260 din 06 august 2001, reclamanții - și - au solicitat restituirea în natură a imobilului din str. -. -. nr. 24, sector 5, compus din teren în suprafață de 218 mp. și construcție, iar în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent sub forma de despăgubiri bănești.

În cauză restituirea în natură a apartamentului de la mansarda imobilului, ce formează obiectul cauzei, nu este posibilă, întrucât acesta a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 ceea ce atrage incidența cazului de nerestituire în natură prevăzut de art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare reclamanții sunt îndreptățiți să obțină potrivit art. 1 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 despăgubiri bănești corespunzătoare valorii de piață a imobilului, stabilite prin raportul de expertiză întocmit în cauză la 502.232 lei, valoare din care urmează să fie scăzută valoarea actualizată a despăgubirii de 6593,1092 lei acordată reclamantei în baza Legii nr. 112/1995. În ce privește regimul despăgubirilor ce urmează să fie acordate reclamanților, acesta este stabilit de art. 16 din capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele și pârâtul Municipiul B, prin Primarul General.

Reclamantele, prin motivele de apel, arată, în esență, că sentința este nelegală și netemeinică, întrucât:

- Prevederile Legii nr.1/2009 nu își găsesc aplicarea întrucât legea civilă nu retroactivează.

Contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea normelor metodologice din 12.08.1997 aprobate prin nr.HG446/1997, la dosar neregăsindu-se declarația chiriașului cumpărător că nu deține o altă locuință și că nu a dobândit sau înstrăinat după anul 1990 o altă locuință.

Chiriașul cumpărător era prezumat că ar cunoaște Hotărârea din 23.10.1996 edictată de către Comisia pentru aplicarea Legii nr.112/1995 din cadrul Primăriei Municipiului B care a decis că imobilele pentru care a fost depusă o cerere de restituire nu vor fi vândute decât după clarificarea situației lor juridice și de asemenea, cunoștea sau era prezumat să cunoască nr.HG11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995.

Statul Român, prin art.4 din Legea nr.112/1995, lege discriminatoare ce stipulează încălcarea art.1 din protocolul 12, anexă la Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, și care a restricționat dreptul de a revendica al petenților - și -.

Petenții - și - au formulat notificarea redactată de, și Asociații, pe data de 6.08.2001 și transmisă de către și sub nr.2260/2001, din data de 08.08.2001, la care Municipiul B nu a răspuns până la data deschiderii prezentei cauze, astfel încât nu se poate opune nici măcar lipsa vreunei notificări pe Legea nr.10/2001, o lege nedreaptă care, în continuarea Legii nr.112/1995, a răsturnat prezumția de continuitate a dreptului de proprietate în materia stabilității circuitului civil.

- Greșit s-a respins cererea privind constatarea calității de proprietar a reclamantului asupra imobilului, prin aceasta încălcându-se art.1 din Primul Protocol Adițional Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

- Greșit s-a respins ca fiind prescris capătul din acțiune prin care solicita să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Prescripția nu acționează în materia stabilită de art.960, 961 Cod civil, întrucât Statul Român nu ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, nr.43680/1998, dacă ar fi știut că, chiriașul cumpărător la data când a semnat contractul de închiriere nu avea în proprietate o altă locuință, respectiv imobilul din-,.2,.1, sector 5 dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2938/30.11.1976 de notariatul de Stat al Sectorului 6

- În mod greșit a respins acțiunea față de pârâții Prefectura Municipiului B, Consiliul Local al Sectorului 5 și și Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, prin aceasta încălcându-se dispozițiile art.960, 961 Cod civil.

Instanța de fond nu a avut în vedere că:

- titlul statului nu era valabil, imobilul fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950.

- practica judiciară română a estimat că este de ajuns ca în cadrul unei proceduri în revendicare să se analizeze cele două titluri, pentru a da preferință titlului celui mai caracterizat, de regulă proprietarului care are titlul mai vechi.

- Legea nr.10/2001 consacră principiul restituirii în natură a imobilelor naționalizate abuziv.

- Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale tinde să protejeze individul împotriva oricărei atingeri a dreptului său de proprietate, poate să implice și obligații pozitive care să impună unui stat adoptarea unor anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate, inclusiv față de vânzarea bunului unor terți de bună credință.

La termenul din data de 13.05.2004 reclamantele apelante au invocat excepția nelegalității contractului de închiriere al chiriașilor cumpărători pârâți, întrucât la data încheierii contractului mai dețineau o locuință, contractul de închiriere încheindu-se astfel prin fraudă la lege, respectiv încălcarea dispozițiilor art.48 din Legea nr.114/1996, raportat la art.18 lit.a din Normele metodologice din 12.08.1997 aprobate prin nr.HG446/1997.

Pentru aceste motive se solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Municipiul B prin Primar General, la rândul său, critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Susține apelantul că instanța a încălcat cu desăvârșire modificarea Legii nr. 10/2001 intervenită prin Legea nr.247/2005 și a obligat instituția să emită propunere de acordare despăgubiri într-un anumit cuantum, respectiv 502.232 lei.

Potrivit art.16 alin.2 din Legea nr.247/2005, notificările care nu au fost soluționate se predau pe bază de proces-verbal Secretariatului Comisiei Centrale, iar valoarea echivalentă a imobilului urmează a fi stabilită de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, legea prevăzând în cap. VI căile de atac și instanța competentă să soluționeze deciziile adoptate de către Comisia Centrală.

Arată apelantul că în raport de aceste dispoziții legale, instanța nu putea decât să oblige pârâtul să înainteze dosarul instituției competente.

Pentru aceste motive se solicită admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii.

Curtea, investită legal cu soluționarea acestor apeluri, urmează a se pronunța cu prioritate, potrivit art.137 Cod de procedură civilă, asupra excepției de nelegalitate a contractului de închiriere.

În realitate, prin această cerere se solicită să se constate nulitatea absolută a contractului de închiriere încheiat la data de 08.01.1998 pentru frauda la lege, ceea ce reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel cu încălcarea dispozițiilor art.294 Cod de procedură civilă. Așa fiind această "excepție" urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

În ceea ce privește fondul apelului formulat de către reclamante, Curtea reține:

- Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat:

- în principal: să se constate calitatea de proprietari ai imobilului situat în B, str. -.-. nr. 24,. 3, sector 5, întregul imobil fiind format din teren, etaj și mansardă, precum și calitatea de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 10/2001republicată; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare nr. 43680 din 09 aprilie 1998, prin care statul ca posesor - neproprietar, a vândut chiriașilor cumpărători, și, apartamentul și a tuturor actelor subsecvente, inclusiv să se dispună radierea din cartea funciară a înscrierii imobilului; să fie obligată pârâta -, să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, reclamanții înțelegând să restituie despăgubirile primite în temeiul art. 11 alin. 1 în condițiile prevăzute de art. 20 alin. 1 din lege teren și construcție;

Pentru a avea calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății, trebuie ca pârâtul să fie cel obligat în acest raport juridic.

Dar, așa cum a reținut în mod corect prin încheierea din data de 18.04.2008 instanța de fond, nici una dintre pretențiile cu care reclamanții au investit instanța nu poate fi realizată față de pârâții Prefectul Municipiului B, Consiliul Local Sector 5 și Autoritatea Națională pentru restituirea proprietăților, întrucât aceștia nu au calitatea de deținători ai imobilului solicitat, pentru a avea calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare, nu au participat la încheierea contractului a cărui nulitate se solicită a se constata și nici nu au atribuții legate de aplicarea în primă fază a procedurii de restituire întemeiată pe Legea nr.10/2001.

Dispozițiile art.960, 961 Cod civil, invocate de către apelant în susținerea acestui motiv de apel nu sunt incidente în speță pentru a justifica calitatea procesual pasivă a acestor pârâție.

Aceste dispoziții legale(art. 960, 961) se referă la cauzele de nulitate ale unei convenții (dol, eroare, violența).

- De asemenea, în mod corect a fost soluționat de către instanță capătul de cerere privind constatarea calității de proprietar, în raport de dispozițiile art.111 Cod de procedură civilă, potrivit cărora: "Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului".

Prin urmare, acest articol în teza a II-a consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, față de acțiunea în realizarea dreptului, pe care de altfel reclamanții au și exercitat-o în cadrul aceleiași acțiuni.

Prin respingerea ca inadmisibil a acestui capăt de cerere nu s-au încălcat dispozițiile art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind accesul la proces, cererea de revendicare fiind analizată pe fond.

- Potrivit art.45 alin.5 din Legea nr.10/2001, indiferent de cauza de nulitate, prin derogare de la dreptul comun, dreptul la acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 se prescrie în termen de un an de la intrarea în vigoare a legii, termen care s-a împlinit la data de 14.08.2002, indiferent de cauza de nulitate, fie și frauda la lege. Faptul că intimații - pârâți nu puteau încheia contractul de vânzare - cumpărare, întrucât dețineau în proprietate un alt imobil putea fi invocat tot în termenul de prescripție prevăzut de acest articol, astfel încât și această cerere a fost soluționată corect de instanța de fond.

- În ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind revendicarea, Curtea constată că:

Nici reclamanta, nici autoarea celorlalți reclamanți, C - și nici reclamanții - și -, după decesul acesteia survenit la 23 decembrie 1992, nu au înțeles să conteste titlul statului și să solicite restituirea în natură a imobilului, nici pe cale judiciară, înainte sau după adoptarea Legii nr. 112/1995, nici pe calea procedurii prevăzute de această lege.

De asemenea, până la data prezentei cereri nu au formulat acțiune în revendicare și nici o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 09 aprilie 1998, în temeiul Legii nr.112/1995.

Reținând această situație de fapt în mod corect, instanța de fond a reținut că aceasta are consecințe juridice în justiție.

Textul art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privește protecția oricăror bunuri, atât corporale cât și incorporale (și chiar a unor "speranțe legitime", care au valoare economică), cu condiția să fie actuale, iar în cazul simplelor interese economice (și a speranțelor legitime) ca ele să aibă o valoare economică certă, indiscutabilă.

Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o "speranță legitimă", apărată de dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1.

În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o "speranță legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii.

Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să ceară să se contate nevalabilitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, ca și consecințele juridice ale nerespectării legii dă expresie propriei culpe.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza () și ( - Std. Regatului Unit), instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art.1 paragraful 1 din Protocol.

Așa fiind, Curtea constată că, reclamanții nu au un bun de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.

Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței CEDO (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în speță, nu numai că reclamanților nu li se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, prin necontestarea în termen a contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, reclamanții nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.

Faptul că reclamanta a încasat despăgubirile cuvenite pentru imobil în temeiul Legii nr. 112/1995 și nu a contestat dispoziția emisă în temeiul acestei legi, conduce la concluzia că aceasta a recunoscut titlul statului, cu acoperirea viciilor acestuia și înlocuirea dreptului de proprietate din patrimoniul reclamanților cu echivalentul lui valoric.

Ca atare, norma de protecție a art.1 din Protocolul nr.1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor

La stabilirea preferabilității titlului de proprietate al chiriașilor cumpărători au fost avute în vedere dispozițiile în vigoare la data promovării acțiunii (14.02.2007) și nu dispozițiile Legii nr.1/2009.

Față de cele reținute, Curtea va respinge ca nefondat acest apel.

Și apelul formulat de către pârâtul Municipiul B, prin Primarul General, este nefondat întrucât, în speță, sunt incidente dispozițiile art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Dacă persoanele îndreptățite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, ele au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației, și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului".

Prin urmare, una dintre reclamante primind despăgubiri în temeiul dispozițiilor Legii nr.112/1995, are dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului.

Față de cele reținute, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate ambele apeluri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelurile formulate de apelanții - reclamanți cu domiciliului în B,-,. 2, sector 1, (), cu domiciliul ales la mandatar în B, șos. - nr. 35, - 4,. A,. 1,. 8, sector 2, și de către apelantul pârât Municipiul B prin Primarul General cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 1617 din 24 octombrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți SC SA cu sediul în B,-,. 20, sector 5, Prefectura Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5, Consiliul Local al Sectorului 5 B cu sediul în B,- - 31, sector 5, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B,-, sector 5 și cu domiciliul în B,-,. 1,. 2, sector 5, ca nefondate.

Respinge excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27 mai 2009.

Președinte, Judecător, Grefier,

- - - - - -

Red.

13ex./13.07.2009

-5.-

Președinte:Elena Vlad
Judecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu

#Judecator Elena Vlad

Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 332/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 332/2009. Curtea de Apel Bucuresti