Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 338/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 338/
Ședința publică din 17 Octombrie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Florina Andrei judecător
JUDECĂTOR 2: Daniel Radu
JUDECĂTOR 3: Irina Tănase
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursul declarat de reclamanta - prin procurator -, T,-, județul D, împotriva deciziei civile nr.61 din 06 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr-.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în data de 10.10.2008, când cererile părților au fost consemnate în încheierea din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA:
Deliberând, asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.5440 din 23 octombrie 2002, Judecătoria Târgoviște și-a declinat în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența soluționării acțiunii prin care reclamanta solicitase obligarea pârâtei MUNTENIA NORD SDFEE la repararea pagubei pricinuită prin neplata unei chirii pentru terenul proprietatea reclamantei, pe care se află amplasat un post de transformare și instalații subterane aferente, proprietatea pârâtei.
În motivare, judecătoria a reținut în fapt, că ocuparea terenului este strâns legată de activitatea pe care societatea comercială pârâtă o desfășoară, motiv pentru care cauza este una de natură comercială și nu civilă.
Prin sentința civilă nr.2287 din 3 octombrie 2003, Tribunalul Dâmbovița constatând rămânerea cauzei în nelucrare mai mult de un an a perimat judecata cererii.
Prin sentința civilă nr.280 din 19 februarie 2004, același tribunal, constatând că reclamanta nu a fost legal citată, deși se indicase dorința de citare la procurator ca urmare a schimbării domiciliului indicat inițial, a admis contestația în anulare, a anulat sentința și la rândul său, considerând necompetentă material instanța comercială, a declinat competența în favoarea Judecătoriei Târgoviște și a înaintat dosarul Curții de Apel Ploiești pentru soluționarea conflictului negativ ivit.
În motivare, s-a reținut că litigiul este de natură civilă, așa cum s-a cristalizat practica referitoare la astfel de pricini.
Curtea de Apel Ploiești, prin sentința civilă nr.102 din 6 aprilie 2004 a stabilit în favoarea Judecătoriei Târgoviște, ca instanță de drept civil, competența soluționării pricinii, apreciind că este indiferentă natura litigiului față de modificările aduse Codului d e procedură civilă prin nr.OUG138/25 aprilie 2003.
Judecătoria Târgoviște prin încheierea din 24 noiembrie 2004 scos cauza de pe rol și a înaintat-o, spre competentă soluționare, Judecătoriei Pitești ca urmare a strămutării dispuse pentru motive de bănuială legitimă, prin încheierea nr.505 din 7 octombrie 2004 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Judecătoria Pitești, astfel investită, prin sentința civilă nr.3099 din 7 iulie 2006 a admis în parte acțiunea așa cum a fost precizată și a obligat în solidar pârâtele, după introducerea în cauză și a MUNTENIA NORD, la plata către reclamantă a sumei de 306.563 lei RON, constând în valoarea lipsei de folosință a terenului de 379,76.
În motivarea acestei sentințe s-a reținut în fapt, că între reclamantă și pârâte există un raport de răspundere delictuală, câtă vreme cele din urmă nu au încercat încheierea unui contract privind dreptul de uz și servitute asupra terenului proprietate privată al reclamantei, așa cum ar fi fost obligate potrivit nr.OUG63/1998, modificată prin Legea nr.318/2003.
Întrucât activitatea pârâtelor este una comercială și în acest scop a fost folosit terenul, contravaloarea lipsei de folosință a fost calculată prin expertiza dispusă în cauză atât pentru terenul de 350. pe care există restricții la edificarea de construcții, cât și pentru C de 29,76. ocupat de construcția cabinei postului de transformare 17, la suma de 306.564 lei RON, pentru perioada 25 iulie 1999 (respectiv 3 ani anteriori introducerii acțiunii) - 10 octombrie 2001 (ziua anterioară înstrăinării terenului de către reclamantă către procuratorul -).
Cererea privind obligarea la plata dobânzilor a fost respinsă, date fiind raporturile de răspundere delictuală, iar nu contractuală, în considerarea faptului că suma astfel calculată cuprinde reparația integrală a cuantumului prejudiciului.
A fost respins și capătul de cerere referitor la plata impozitului pe venit, motivat de faptul că acesta ar fi fost datorat în măsura în care era vorba despre venituri realizate din chirii, ori în lipsa unui contract de locațiune nu se poate vorbi despre o chirie, ci despre repararea unui prejudiciu creat reclamantei.
Cheltuielile de judecată au fost acordate în limita sumei de 423,8 lei, fiind înlăturate ca înscrisuri probante cele întocmite sub semnătură privată cu procuratorul, ca neavând forța unei chitanțe liberatorii.
Împotriva acestei sentinței au declarat apel reclamanta, prin procurator - și pârâtele.
Reclamanta a criticat sentința pentru greșita neacordare a dobânzii legale, singura în măsură a asigura o reparație integrală a prejudiciului cauzat, respectiv prejudiciul efectiv și beneficiul nerealizat, după cum greșit nu s-a acordat contravaloarea lipsei de folosință actualizată potrivit indicilor de inflație, după data de 10 octombrie 2001.
Astfel, indiferent dacă cererea se încadrează în prevederile art.3 alin.3 din nr.OG92/2002, modificată prin Legea nr.356/2002, sau pe art.3 alin.1 al aceluiași act, pârâtele erau obligate fie la plata sumei indexate cu indicii de inflație în perioada 11 octombrie 2001 - 25 iulie 2002, fie la plata dobânzii legale în materie comercială.
Pe de altă parte, instanța a aplicat greșit dispozițiile art.274 Cod procedură civilă atunci când nu a reținut în cadrul cheltuielilor de judecată și suma de 1300 lei RON cheltuită cu aducerea la îndeplinire a mandatului. Dispozițiile referitoare la mandat nu sunt distincte de cele generale privitoare la dovada plății, așa încât instanța trebuia să aplice regulile dreptului comun prevăzute de art.1092-1121 Cod civil.
La rândul lor, pârâtele au criticat soluția pentru greșita obligare la plata lipsei de folosință către reclamantă, câtă vreme obiectivul amplasat pe teren face parte din sistemul energetic național, având regim juridic reglementat de art.135 din Constituția României, Legea nr.18/1991, Legea nr.213/1998 și nr.OUG63/1998, dispoziții potrivit cărora terenurile proprietate publică sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, iar sistemul național de transport al energiei electrice face parte din proprietatea publică a statului.
Pe de altă parte, instanța nu a ținut cont de clarificările date situației juridice a terenului afectat de punctul de transformare și despăgubirilor solicitate, cererile fiind respinse prin sentința civilă nr.6588/2004 a Judecătoriei Brașov, menținută prin decizia civilă nr.64/A/2005 pronunțată de Tribunalul Brașov.
O a doua critică a vizat greșita pronunțare a hotărârii de despăgubire, în lipsa unor dovezi asupra prejudiciului încercat ca urmare a unei intervenții efectuată de către pârâte.
Cât despre exercițiul dreptului de uz și servitute, instanța nu a observat că acestea sunt reglementate prin lege a se realiza gratuit pe toată durata existenței investițiilor.
De altfel, reclamanta ar putea folosi terenul de sub capacitatea electrică pentru culturi și numai afectarea acestora ar putea atrage obligarea la plata despăgubirilor.
Prin decizia civilă nr.8/AC/26 octombrie 2006, Tribunalul Comercial Argeș, investit cu judecata apelurilor, și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Argeș, ca instanță de drept comun, cu motivarea că, prin regulatorul de competență nr.102/2004, Curtea de Apel Ploieștia stabilit competența de soluționare în primă instanță în favoarea Judecătoriei Târgoviște reținând, în esență, că tribunalul a considerat în mod corect litigiul ca fiind de natură civilă.
Soluția dată de Curtea de Apel Ploiești în regulatorul de competență rămânând irevocabilă, Judecătoria Pitești, în urma strămutării, a soluționat cauza în materie civilă, așa încât și apelul declarat împotriva acestei hotărâri este tot unul civil și nu comercial.
Decizia de declinare nu a fost recurată de către părți, Tribunalul Argeș fiind investit astfel cu soluționarea celor două apeluri.
Prin decizia civilă nr.151 din 3 mai 2007, Tribunalul Argeșa respins ca nefondat apelul reclamantei și l-a admis pe C formulat de către pârâte, schimbând în tot sentința și respingând acțiunea ca nefondată.
În motivare s-a reținut, în primul rând, ca fiind neîntemeiate excepția insuficientei timbrări a apelului, constatându-se achitată taxa de timbru potrivit obligației învederate prin citație, precum și pe cea a lipsei calităților procesual active și respectiv procesual pasivă ale părților.
În ceea ce o privește pe reclamantă s-a reținut că, întrucât invocă împotriva pârâtei calitatea de proprietar a terenului, evident are calitatea procesual activă și respectiv pasivă.
Referitor la modul de calcul al prejudiciului integral s-a constatat că potrivit art.2 al nr.OG9/21 ianuarie 2001 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, așa cum a fost modificată prin Legea nr.356/2002, dobânda legală se va plăti în cazul obligațiilor contractuale în care nu s-a stipulat plata dobânzii.
Potrivit art.3 alin.1, în materie comercială, ea se stabilește la nivelul dobânzii de referință a, iar în celelalte cazuri la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de, diminuat cu 20%.
În cauză, reclamanta a invocat existența unui contract de locațiune tacită dar nu a dovedit-o, așa încât răspunderea angajată nu poate fi decât una delictuală, rezultând din aplicarea art.998, 999 Cod civil.
Din acest motiv, neexistând un contract, nu poate fi aplicată nici reglementarea referitoare la plata dobânzilor izvorând din acest tip de acte.
Cu privire la plata cheltuielilor de judecată s-a constatat că pentru cei 1300 lei noi nu au fost administrate dovezi, înscrisurile sub semnătură privată depuse de procurator neavând forța probantă a unei chitanțe liberatorii spre a dovedi efectuarea lor.
Asupra apelului pârâtelor, critica referitoare la lipsa calității de proprietar al terenului a reclamantei a fost constatată nefondată, față de pronunțarea în cauză a mai multor hotărâri judecătorești prin care aspectul a fost clarificat.
S-a constatat real faptul că la data de 11 octombrie 2001 reclamanta a înstrăinat terenul în litigiu.
În același timp, în cauză s-a dispus o expertiză contabilă care a concluzionat că proprietarul este restricționat la edificarea de construcții pe o suprafață de maxim 350. la care se adaugă o suprafață de 29,76. ocupată de construcția cabinei postului de transformare 17, contravaloarea lipsei de folosință actualizată cu indicii de inflație fiind stabilită la suma de 306,564 lei.
Nelegală însă s-a constatat acordarea cu titlu de prejudiciu a sumei, față de dispozițiile art.16 alin.4 ale Legii nr.318/2003 a energiei electrice, care consfințea un drept de uz și servitute legală gratuită asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, pe toată durata existenței acestora.
Astfel, investiția existând încă din anul 1962 s-a constatat că pârâtele-apelante beneficiază de gratuitatea legală pentru dreptul de uz, iar numai în măsura în care s-ar aduce pagube proprietarilor cu ocazia intervenției pentru retehnologizări, reparații, revizii, titularii de licență ar avea obligația de a plăti despăgubiri.
S-a constatat că această gratuitate tinde să apere interesul public național, necontravenind Protocolului nr.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale referitoare la protecția proprietății private.
Împotriva deciziei, în termen legal, a formulat recurs reclamanta prin procurator -, criticând-o pentru motive încadrate în cele prevăzute de art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă, în sinteză după cum urmează:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea art.15 alin.2 din Constituția României și art.1 Cod civil, instanța aplicând unei situații de fapt anterioare, legea cea nouă.
Astfel, despăgubirile au fost solicitate pentru perioada de timp scursă între 25 iulie 1991-10 octombrie 2001, Legea nr.318/2003, pe care instanța își fundamentează soluția, intrând în vigoare la data de 16 octombrie 2003.
Un alt motiv de nelegalitate, a arătat recurenta, îl constituie greșita apreciere a unei asemenea gratuități ca operând și asupra terenului pentru care expertiza a stabilit apariția unei restricționări la edificarea de construcții, C de 350
Potrivit actului normativ aplicabil raporturilor în cauză, respectiv nr.OUG63/1998, desmembrămintele dreptului de proprietate urmau a se stabili prin acord între proprietarul terenului și titularul autorizației de înființare, respectiv funcționare.
Pe de altă parte, în ceea ce privește timbrajul, s-a susținut că instanța de apel a omis în mod deliberat să precizeze ce sumă a avut în vedere atunci când a obligat-o la plata taxei judiciare de timbru, caz în care s-ar fi observat că și apelantele erau datoare să timbreze la valoarea contestată, respectiv cea acordată de prima instanță de fond, respectiv la sumele de 306.564 lei noi și 3126,08 lei, cele două plătind numai 844,58 lei.
În ceea ce privește apelul său, reclamanta a criticat soluția dată asupra acestuia pentru greșita aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat de fapta ilicită. Astfel, reparația integrală trebuia să cuprindă atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat, instanța trebuind să acorde dobânda legală de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă, dată la care creanța devenise certă, lichidă și exigibilă.
Sub acest aspect, instanța a greșit atunci când a acordat numai prejudiciul la momentul 10 octombrie 2001, fără a dispune indexarea în continuare, până la momentul pronunțării și, respectiv, acordarea dobânzilor legale, de la data rămânerii definitive a hotărârii.
O altă critică a vizat contradictorialitatea motivelor, în sensul că acestea conțin o concluzie inversă dispozitivului deciziei.
Astfel, în pagina 8 alineatul 3 de jos în sus, se arată că sentința apelată este temeinică și legală, așa încât o va păstra, iar în continuarea aceluiași alineat se arată că urmează să respingă apelul reclamantei ca nefondat pentru ca, după analizarea criticilor formulate de către apelantele-pârâte, să admită apelul lor și să schimbe în tot sentința, respingând acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
A mai fost criticată hotărârea instanței de apel pentru modul în care au fost calculate cheltuielile de judecată, statuându-se nelegal că înscrisul sub semnătură privată nu are forța probantă a unei chitanțe liberatorii, neputând dovedi cheltuielile de judecată.
Nu s-a observat că mandatul autentificat este unul cu titlu oneros, reclamanta obligându-se să plătească mandatarului cheltuielile făcute în scopul deplasării cu autoturismul personal la instanță, zilele de lucru pierdute în acest scop, conceperea și tehnoredactarea, precum și multiplicarea înscrisurilor necesare, alte susțineri necesare în instanță.
De aceea, trebuiau aplicate dispozițiile art.1547 cod civil și cuprinse în cheltuielile de judecată acordate de prima instanță de fond și cele necesitate de desfășurarea mandatului.
Potrivit art.1170 Cod civil înscrisul nu trebuie să fie unul autentic, el fiind recunoscut de către mandatar.
Pe de altă parte, soluția a fost criticată pentru greșita apreciere a raporturilor juridice deduse judecății.
Instanțele au pretins că nu există dovezi din care să rezulte existența legăturii contractuale între reclamantă și pârâte.
O asemenea legătură se creează prin nr.OUG63/1998, care arată că drepturile se exercită în urma stabilirii lor prin acord între proprietar și titularul autorizației, în cazul nerealizării acestuia instanța judecătorească urmând a hotărî, hotărârea sa constituind titlu pentru aceste drepturi.
Trebuia să se observe că proprietarul a îngăduit, fără nici un fel de restricționare, folosirea în interes propriu de către pârâte a terenului, respectând obligația legală, de asemenea a respectat interdicția de edificare de construcții în zonele de protecție și siguranță.
Pe cale de consecință, trebuia să se constate că între părți a intervenit de fapt un contract de locațiune, așa încât trebuiau aplicate dispozițiile art.1411 și următoarele Cod civil.
De aceea, neplata chiriei datorate cădea în aceeași sferă a contractului.
Prin decizia civilă nr. 539/R din 25 octombrie 2007, Curtea de APEL PITEȘTIa admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia civilă nr.151 din 03 mai 2007 pronunțată de Tribunalul Argeș și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, reținând următoarele:
În ceea ce privește soluția referitoare la dreptul asupra folosinței terenului în litigiu, tribunalul s-a raportat la dispozițiile Legii nr.318/2003 ce instituiau un drept de uz și servitute legală gratuită asupra proprietăților afectate de capacitățile energetice, pe toată durata existenței acestora.
Instanța a pronunțat soluția cu greșita aplicare a dispozițiilor art.1 Cod civil.
Astfel, perioada pentru care s-a solicitat obligarea la plata despăgubirilor create prin utilizarea fără drept și respectiv scăderea posibilității de utilizare a terenului excede celei de aplicare a acestui act normativ.
Cum se poate observa, cererea de chemare în judecată privește chiria datorată anterior datei de 11 octombrie 2001, când reclamanta a vândut terenul unei alte persoane (fila 1, alineat 6-dosar nr.5602/2002 al Judecătoriei Târgoviște ).
La data la care se încheia acest interval, în mod evident, nu intrase în vigoare Legea nr.318/2003.
Apărările părților trebuiau cercetate prin prisma dispozițiilor legale aplicabile raporturilor juridice deduse judecății, în funcție de acestea instanța trebuind să stabilească dacă prejudiciul pretins există și el include o eventuală împiedicare de utilizare cu caracter comercial d e către proprietar, sau una cu o eventuală altă destinație, potrivit categoriei de folosință avută de acesta, ținându-se cont de locul amplasării, limitările legale de construire, dacă ele vizează numai regimuri de înălțime sau distanțe ori o efectivă împiedicare de construire, precum și alte criterii avute în vedere de legiuitor.
Acestea, în ceea ce privește criticile formulate de recurentă referitoare la modul de soluționare a apelului pârâtelor.
Cât privește repararea integrală a prejudiciului cauzat, soluția s-a constatat a fi greșită și sub aspectul rezolvării în drept a cererii privitoare la dobânzile legale.
Prin acțiunea inițială reclamanta nu a formulat o asemenea pretenție, astfel că instanța nici nu se putea pronunța asupra unui capăt de cerere cu care nu fusese investită.
Ea a fost însă formulată în fața primei instanțe, odată cu acordarea cuvântului pe fond.
Pentru a susține că în cauză nu se datorează dobânzi instanța a constatat prejudiciul integral acoperit prin actualizarea sumei până la data vânzării, în modalitatea de calcul necontestată de către părți.
, asupra acestei chestiuni nici prin motivele de recurs formulate nu s-au adus obiecțiuni, chiar recurenta arătând că înțelege ca până la data soluționării pricinii prejudiciul să fie considerat a consta în această devalorizare a monedei naționale, potrivit concluziilor scrise depuse prin procurator la fila 264 dosar apel.
Greșită însă s-a constatat a fi aplicarea legii sub aspectul dispozițiilor art.294 alin.2 Cod procedură civilă.
Dacă până la închiderea judecății în fața primei instanțe de fond, o cerere pentru plata dobânzilor nu fusese formulată, în instanța de apel, o astfel de cerere trebuia cercetată sub aspectul ivirii unor datorii de acest tip după darea soluției în primă instanță.
Tribunalul a luat în discuție dispozițiile art.2 ale nr.OG9/2001 fără a observa că acest text vizează două situații, una cea a prevederilor contractuale, iar alta a dispozițiilor legale din care obligația este purtătoare de dobânzi.
Deci, chiar dacă ar fi vorba despre o relație extracontractuală, delictuală, legiuitorul a înțeles să dea acoperire prejudiciului creat prin aceasta, inclusiv prin obligarea la beneficiul nerealizat.
Astfel, în măsura în care plata s-ar fi făcut la o anumită dată, partea ar fi avut posibilitatea ca, la acea dată, să primească dobânzi în condițiile legii pentru această sumă. Aceste dobânzi reprezintă beneficiul său nerealizat ca urmare a neplății.
Referitor la pretinsa contradictorialitate a motivării soluției instanței de apel, s-a reținut că nu există.
Aceasta, întrucât tribunalul a analizat eventualele greșeli făcute de către instanța de fond potrivit susținerilor fiecăreia dintre părți și în ceea ce privește criticile aduse de reclamantă, găsindu-le nefondate, a arătat că din punctul de vedere al acesteia soluția este una corectă și de aceea nu există motiv spre a fi schimbată sau desființată.
După aceea, analizând însă critica adusă de către pârâte, a constatat-o fondată și din acest motiv a schimbat sentința și a respins acțiunea, fără ca aceasta să însemne că prin prisma criticilor aduse de către reclamantă judecătoria ar fi dat soluție greșită. Motivarea trebuie citită în întregul său, iar nu trunchiat, tocmai pentru că este vorba despre două căi de atac exercitate de persoane diferite, cu susțineri diferite.
Critica vizând modul de obligare al apelantelor-pârâte la plata taxelor de timbru s-a constatat a fi întemeiată.
Astfel, în calea de atac, apelantele au contestat întreaga sumă la care au fost obligate față de reclamantă, de aceea taxa de timbru trebuia calculată în funcție de această sumă.
Instanța nu a învederat însă pârâtelor achitarea taxei de timbru astfel calculată, de aceea nici nu se poate aplica direct sancțiunea anulării apelului ca insuficient timbrat.
Și critica vizând plata cheltuielilor de judecată a fost privită ca fiind întemeiată.
Astfel, instanța a considerat că în cauză se impunea ca înscrisul doveditor al cheltuielilor global plătite mandatarului să poarte dată certă pentru a putea fi opus pârâților în instanță.
Potrivit dispozițiilor art.1182 Cod civil, data scripturii private nu face credință în contra persoanelor a treia interesate decât în ziua în care s-a înfățișat la o dregătorie publică -.
Prezentarea acestui înscris în instanță echivalează tocmai cu o asemenea înfățișare la o dregătorie publică.
C mult, în măsura în care pârâtele ar fi contestat înscrisul, se putea dispune efectuarea cercetărilor prin prisma acestei contestații.
Ultima critică referitoare la greșita calificare a raporturilor părților ca situându-se în sfera delictualului, iar nu a contractualului, s-a constatat că este nefondată.
Recurenta a susținut că, întrucât legiuitorul prevede obligativitatea încheierii unui contract de închiriere pentru terenurile folosite, precum C în litigiu, contractul s-ar încheia automat din partea utilizatorului, voința fiind suplinită de către lege, în vreme ce ea, ca proprietară, își exprimă în mod neîndoielnic dorința de a respecta obligația legală de încheiere a contractului.
În mod corect tribunalul a constatat că un asemenea contract în sensul unui acord de voință nu s-a realizat.
Că legiuitorul nu a înțeles să suplinească voința vreuneia dintre părți, rezultă în mod neîndoios din dispozițiile art.53 alin.4 ale nr.OUG63/1998 care prevăd modalitatea de remediere a nerealizării acordului asupra duratei, conținutului, condițiilor, limitelor de exercitare, despăgubirilor și indemnizației acordate proprietarului de către titularul autorizației de înființare, elemente asupra cărora alineatul 3 al aceluiași articol prevede obligativitatea încheierii acordului.
Instanța de față nu a fost investită cu o acțiune promovată în temeiul art.53 alin.4 al nr.OUG63/1998, spre a se constitui un titlu pentru drepturile prevăzute la alineatul 3.
Cuantumul despăgubirilor și respectiv al indemnizației acordate proprietarilor, sunt un element esențial al acestui acord și nu se poate spune că el există câtă vreme nu s-a statuat inclusiv asupra acestui element.
De aceea, în mod corect raporturile părților au fost excluse din sfera contractualului, până la data pronunțării unei hotărâri, cum s-a arătat mai sus și instanța le-a analizat prin prisma principiului răspunderii civile delictuale, răspundere atrasă de tergiversarea oricăror încercări de ajungere la un acord, chestiune ce a pus-o și pe reclamantă în situația de a nu se adresa, până la un moment dat, instanței spre a cere constituirea unui titlu pentru drepturile prevăzute de lege.
Critica vizând greșita neobligare a pârâtei la plata impozitelor datorate către stat s-a constatat a fi nefondată, deoarece aceste sume sunt datorate de către proprietarului bunului supus acestui regim, indiferent ca îl posedă, că îl folosește și valorifică, ori îl lasă în părăsire.
De aceea, prejudiciul încercat prin lipsirea de contravaloarea folosinței acestuia nu include și aceste sume, după cum, plata impozitelor asupra beneficiului realizat este o operațiune distinctă și se calculează la suma revenită proprietarului, din aceasta, fără a constitui, de asemenea, prejudiciu.
În rejudecare, în raport de disp.art.315 pr.civ. apelantele - pârâte au achitat taxa judiciară de timbru, dispunându-se citarea în cauză a acestora în raport de precizările depuse la dosarul cauzei (fila 17) potrivit cu care, în baza nr.HG675/2007 s-a aprobat divizarea parțială a FILIALA DE DISTRIBUȚIE ȘI FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE " MUNTENIA NORD"
În cauză, s-a dispus astfel citarea în calitate de apelante-pârâte a FILIALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE- MUNTENIA NORD, SUCURSALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE TÂRGOVIȘTE, SUCURSALA DE FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE TÂRGOVIȘTE, FILIALA DE FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE- DISTRIBUTIE MUNTENIA NORD
Prin decizia civilă nr.61 din 6 martie 2008, Tribunalul Argeș - Secția civilă a respins excepțiile invocate, a admis apelul formulat de pârâtele FILIALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE- MUNTENIA NORD P și SUCURSALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE TÂRGOVIȘTE împotriva sentinței civile nr. 3099/07 iulie 2006 pronunțată de Judecătoria Pitești, pe care a schimbat-o în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamanta, prin procurator -, împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat.
În considerentele acestei decizii, tribunalul a reținut următoarele:
Analizând cu prioritate excepțiile invocate de către reclamantă, tribunalul a reținut că excepția insuficientei timbrări a apelului de către pârâte apare ca rămasă fără obiect în raport de considerentele instanței de casare care dispus în acest sens, taxa de timbru fiind satisfăcută în rejudecarea apelului de către pârâte, în sumă de 3130,3 lei.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale active și pasive s-a constatat că aceasta nu a fost invocată de către pârâte la data de 26 aprilie 2007, când s-a pus în discuție, în principiu, doar excepția insuficientei timbrării, conform notelor scrise depuse la dosar, reținându-se însă faptul că reclamanta a înțeles să le pună în dezbatere în fața instanței de judecată. Sub acest aspect s-a reținut că atât reclamanta cât și pârâtele justifică legitimitate procesuală în prezenta cauză, în cadrul raportului juridic dedus judecății, întrucât reclamanta invocă săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâte, cauzatoare de prejudiciu în patrimoniul acesteia, în calitate de proprietară a terenului pe care se află amplasat punctul de transformare PT Z 17.
Cu privire la apelul declarat de pârâte, în raport de considerentele deciziei de casare s-a constatat că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Prima critică din apel vizează stabilirea situației juridice a terenului afectat de punctul de transformare PT Z 17 și acordarea de despăgubiri în raport de temeiul de drept invocat de către reclamantă, respectiv art.53 din nr.OUG68/1998, invocându-se faptul că terenul afectat de punctul de transformare ar reprezenta bun public în raport de Constituție, Legea nr.213/1998 și nr.OUG63/1998, Legea nr.18/1991.
S-a observat însă, că în ceea de privește temeiul de drept al pretențiilor formulate de reclamantă, acesta a fost stabilit de prima instanță ca fiind art.998-999 Cod civil, întrucât lipsește acordul dintre părți, astfel că disp.art.53 din nr.OUG63/1998 nu sunt aplicabile în cauză, aspecte reținute de către instanța de recurs atunci când a statuat asupra corectei calificării a acțiunii ce se situează în sfera delictuală și nu cea contractuală.
Sub acest aspect, analiza situației juridice a terenului afectat de punctul de transformare trebuie să pornească de la examinarea condițiilor în care s-a realizat instalația de distribuție a energiei electrice, lucrare efectuată în anul 1962 și care, la data dobândirii de către reclamantă a terenului, prin decizia civilă nr.516/1994 a Tribunalului Dâmbovița, exista fizic pe terenul restituit acesteia.
Ulterior, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.5334/11.10.2001 reclamanta a înstrăinat procuratorului - și soției acestuia terenul în suprafață totală de 1178, inclusiv C pe care se află amplasat punctul de transformare în suprafață de 30, instalație în stare de funcționare și afectat alimentării cu energie electrică pentru mai multe persoane din raza municipiului Tîrgoviște.
S-a concluzionat prin raportul de expertiză întocmit de expert, că terenul afectat de investiție este de 350, plus cei 29,76 pe care se află amplasat efectiv punctul de transformare.
Prin urmare, la data restituirii terenului, instalația de distribuție a energiei electrice făcea parte din Sistemul Național de Transport al Energiei Electrice care, potrivit art.12 din nr.OUG63/1998, este proprietate publică a statului de importanță strategică, realizându-se distribuția energiei conform planului de urbanism în condițiile art.18 alin.3 din acest act normativ.
În ceea ce privește terenul aferent și pe care se află amplasat punctul de transformare, acesta apare ca fiind proprietate privată a reclamantei, conform deciziei civile nr.516/16.05.1994 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.285/1995 a Curții de Apel Ploiești, însă afectat de existența punctului de transformare, pentru care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință întemeiată pe disp.art.998-999 Cod civil.
Analizându-se îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale în cadrul celei de a doua critici din apelul pârâtelor, s-a constatat inexistența faptei ilicite, în cauză nefăcându-se dovada că amplasarea punctului de transformare se încadrează în situația în care s-a îndeplinit o activitate nepermisă de lege, nefiind contestate de către reclamantă circumstanțele realizării acestei investiții și anume, faptul că s-au încălcat dispozițiile legale prevăzute în momentul edificării ei, în anul 1962. Prin urmare, nu se poate reține o faptă culpabilă imputabilă pârâtelor, care au calitatea de concesionare a sistemului public de distribuție a energiei electrice.
De asemenea, nici dovada prejudiciului nu s-a făcut în cauză, reclamanta preluând terenul intrat în proprietatea statului și aflat în administrarea unității administrativ-teritorială, respectiv primăria, în condițiile în care punctul de transformare se afla deja amplasat ca investiție.
De altfel, în cauză nu s-a făcut dovada existenței prejudiciului pretins în legătură cu imposibilitatea prestației unei activități cu caracter comercial sau de exploatare a terenului în raport de destinația sa și interesele proprietarului, ci doar s-a invocat faptul imposibilității de utilizare a terenului afectat de construcție, și fără a se putea reține în baza unei prezumții legale sau judecătorești, că simpla amplasare a investiției de interes public pe terenul reclamantei, anterior restituirii, în condiții necontestate, conduce de plano la concluzia producerii unui prejudiciu în patrimoniul acesteia.
În plus, reclamanta a înstrăinat terenul în integralitatea sa procuratorului, care l-a cumpărat în condițiile în care s- menționat existența acestui punct de transformare, fără ca reclamanta să invoce eventual diferența de valoare dintre prețul cu care l-ar fi putut vinde în lipsa investițiilor publice și prețul obținut.
Fără a-și dovedi prejudiciul, în raport de considerentele expuse, tribunalul a reținut că apelul pârâtelor este fondat sub acest aspect, nefiind îndeplinite cerințele prev. de art.998-999 Cod civil, motiv pentru care în temeiul art.296 Cod procedură civilă l-a admis și a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
Pe cale de consecință, apelul formulat de reclamantă referitor la dobânda legală solicitată, calculată la cuantumul despăgubirilor privind lipsa de folosință, în condițiile art.294 alin.2 Cod procedură civilă, în raport și de soluția adoptată, a fost respins potrivit art.296 Cod procedură civilă.
Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost de asemenea respinsă, întrucât reclamanta are calitate de parte care a căzut în pretenții.
Prin încheierea din data de 12 mai 2008, Tribunalul Argeș - Secția civilă a dispus îndreptarea de eroare materială strecurată în dispozitivul deciziei civile nr.61/6 martie 2008 pronunțată de același tribunal, în sensul că apelantele-pârâte sunt: Filiala de Distribuție a Energiei Electrice - Muntenia Nord, Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice T, Filiala de Furnizare a Energiei Electrice - Muntenia Nord și Sucursala de Furnizare a Energiei Electrice
Împotriva deciziei civile nr.61/6 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă a declarat recurs, în termen legal, reclamanta - - prin procurator -, care a criticat hotărârea atacată pentru motive de nelegalitate, invocând dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă.
În esență, reclamanta a formulat următoarele motive de recurs:
1) - instanța de apel a încălcat prevederile art.315 alin.1 din Codul d e procedură civilă, în sensul că nu s-a conformat hotărârii instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, apreciind în mod eronat că în speță nu sunt aplicabile normele legale cu privire la răspunderea civilă delictuală, deși instanța de casare motivat contrariul;
2) - tribunalul, în rejudecare, a încălcat și aplicat greșit legea și anume prevederile nr.OUG63/1998 și nr.HG1342/2001, întrucât nu a ținut cont de probele administrate în dosar din care rezultă că 17 figurează încă din 1962 ca mijloc fix în evidența patrimonială a T;
3) - decizia civilă nr.151/2007 și decizia civilă nr.61 din 6 martie 2008, ambele pronunțate de instanța de apel, încalcă dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului din litigiu, deoarece a fost privată de orice fel de despăgubire pentru lipsa de folosință a suprafeței de 379,76;
4) - instanța de rejudecare a apelului nu a făcut distincție între fapta ilicită ca element distinct al răspunderii civile delictuale și activitățile care constituie obiectul de activitate al pârâtelor, deși consideră reclamanta că i-a fost produsă o vătămare în dreptul subiectiv al acesteia și astfel există faptă ilicită produsă de intimate;
5) - tribunalul a apreciat în mod greșit că în speță nu s-a făcut dovada prejudiciului, deși rezultă clar că i-a fost încălcat dreptul de proprietate petentei;
6) - hotărârea instanței de rejudecare a apelului este vădit netemeinică și nelegală, astfel că există o discordanță gravă între percepția instanței, situația de fapt, conținutul real al probelor administrate în dosarul de fond și actele normative aplicate litigiului dedus judecății, deoarece nu s-a ținut cont de probele administrate la fond, mai ales expertizele judiciare în specialitatea energetică și contabilă, care au statuat că suprafața de teren ocupată și folosită de pârâte este scoasă din folosința proprietarului și au cuantificat suma despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință;
7) - instanța de fond și instanța de apel au pronunțat o hotărâre care nu a respectat principiul general al reparării integrale a prejudiciului cauzat, C efectiv și nerealizat, iar pe lângă cuantumul despăgubirilor solicitat trebuie aplicată și dobânda legală, așa cum a cerut petenta;
8) - tribunalul a schimbat în mod nelegal cadrul procesual, introducând în cauză Sucursala de Furnizare a Energiei Electrice T și Filiala de Furnizare a Energiei Electrice P, deși acestea nu aveau calitatea de părți în proces;
9) - atât instanța de fond cât și instanța de apel nu au acordat toate cheltuielile de judecată, respectiv suma de 1300 RON, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către mandatar cu ocazia reprezentării și apărării reclamantei;
10) - în speță, instanța de fond și instanța de apel au statuat greșit că reclamanta nu a calificat în drept temeiul pretențiilor, deoarece acestea au considerat greșit că nu a făcut dovada existenței unui contract de locațiune încheiat în mod tacit, fără să aibă în vedere că practica judiciară nu este unitară în materie, unele instanțe apreciind că este vorba de răspundere civilă delictuală, iar altele de răspundere civilă contractuală, recurenta considerând că instanța de recurs este cea care trebuie să califice corect prezenta acțiune.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și sentinței civile atacate, iar pe fond admiterea acțiunii și obligarea în solidar la plata despăgubirilor pentru prejudiciul integral cauzat pentru lipsa de folosință a terenului de 379,76 și a dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Intimata-pârâtă Muntenia Nord Paf ormulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Verificând decizia civilă atacată prin prisma criticilor formulate și din ansamblul probelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată următoarele:
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică este nefondată, deoarece tribunalul nu a încălcat dispozițiile art.315 alin.1 din Codul d e procedură civilă, având în vedere că instanța de recurs a trimis cauza spre rejudecare, întrucât tribunalul a aplicat un act normativ ce nu era în vigoare și nu a cercetat pretențiile și apărările părților procesuale pe fondul lor, inclusiv verificarea limitelor în care indemnizația sau despăgubirea putea fi stabilită potrivit susținerilor apelantei-pârâte, față de textul normativ aflat în vigoare în perioada pentru care pretențiile au fost formulate.
Rezultă că instanța de rejudecare a analizat, în raport de probele administrate, dacă în cauză sunt îndeplinite condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art.998, 999 Cod civil, ținând cont de îndrumările instanței de recurs, fără a desființa decizia civilă de casare, așa cum în mod greșit susține reclamanta.
A doua critică este nefondată, deoarece instanța de rejudecare nu a încălcat și aplicat greșit legea, analizând în mod corect, în raport de situația de fapt stabilită, aplicabilitatea prevederilor Legii nr.63/1998, nr.HG1342/2001 și ale art.998, 999 din Codul civil.
Curtea constată că în raport de situația de fapt statuată și anume că investiția pe terenul reclamantei, făcută în anul 1962, nu este culpabilă pârâtelor, având în vedere că suprafața din litigiu apare în proprietatea privată a reclamantei în anul 1995, prin decizia civilă nr.285 a Curții de Apel Ploiești, hotărâre irevocabilă. Punctul de transformare amplasat pe acest teren se află acolo din anul 1962, astfel că tribunalul a stabilit în raport de situația de fapt menționată mai sus, că nu există o faptă culpabilă imputabilă pârâtelor și că în speță nu sunt întrunite condițiile cumulative cerute de art.998, 999 Cod civil, referitoare la fapta ilicită.
În concluzie, Curtea constată că în speță nu sunt incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Al treilea motiv de recurs este nefondat, deoarece în primul rând reclamanta critică o decizie civilă care este casată și anume, nr.151/3 mai 2007 și care nu mai poate fi analizată în prezent, iar referitor la decizia civilă nr.61/2008 pronunțată de tribunal, aceasta nu a încălcat normele interne și internaționale care reglementează dreptul de proprietate și dreptul la un proces echitabil, respectiv art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană și art.6 al Convenției Europene, întrucât prin constatarea instanței că nu sunt întrunite condițiile cumulative ale art.998, 999 Cod civil privind existența unui prejudiciu, având în vedere că punctul de transformare era deja amplasat ca investiție pe terenul care a intrat în proprietatea reclamantei ulterior anului 1962 și că nu există faptă ilicită din partea pârâtelor, nu înseamnă că i-a fost încălcat dreptul de proprietate petentei.
Mai mult, prima și a doua instanță s-au pronunțat în cauză în raport de modul cum au fost investite de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, așa cum a fost motivată în fapt și în drept de petentă.
Al patrulea motiv de recurs este nefondat având în vedere, așa cum s-a menționat și mai sus, că instanța de apel a făcut o distincție corectă a faptei ilicite ca element distinct al răspunderii civile delictuale, în raport de activitățile pârâtelor care nu au prejudiciat petenta după anul 1995 prin faptele lor, deoarece nr.17 se afla deja ca investiție pe suprafața deținută de aceasta.
Referitor la al cincilea motiv de recurs, acesta este nefondat, întrucât în speță reclamanta a preluat terenul din litigiu, care s-a aflat până în anul 1995 în proprietatea statului și în administrarea primăriei, în condițiile în care nr.17 se afla deja amplasat pe această suprafață ca investiție.
Trebuie precizat că în speță nu s-a făcut dovada de către petentă că este în imposibilitatea prestației unei activități cu caracter comercial sau de exploatare a terenului în raport de destinația sa și interesele proprietarului, astfel că nici în aceste condiții nu se poate vorbi despre existența unui prejudiciu.
De asemenea, reclamanta a vândut terenul în integralitatea sa procuratorului, iar în act s-a făcut vorbire despre existența unui punct de transformare, fără a rezulta faptul că prețul obținut este mai mic decât C care l-ar putea obține dacă pe această suprafață nu ar exista investiții publice.
Al șaselea motiv de recurs nu poate fi analizat de C, deoarece se referă la netemeinicia hotărârii și anume, petenta critică situația de fapt reținută de instanță și interpretarea probelor administrate în cauză, deoarece prevederile art.304 pct.10 Cod procedură civilă au fost abrogate prin Legea nr.219/2005 și dispozițiile art.304 pct.11 din Codul d e procedură civilă au fost abrogate prin nr.OUG138/2000.
Referitor la aplicarea legii de către instanța de apel, Curtea a statuat prin analizarea motivului doi de recurs că tribunalul a interpretat și aplicat corect legea în speța de față.
Cu privire la motivul șapte de recurs, acesta este nefondat întrucât instanța de apel a analizat existența prejudiciului și a constatat în mod corect că acesta nu există pentru considerentele menționate de în analizarea criticii nr.5 din recurs.
Al optulea motiv de recurs este nefondat, deoarece tribunalul a introdus în cauză, în calitate de pârâte, la termenul de 7 februarie 2008 și Filiala de Furnizare a Energiei Electrice - Distribuție Muntenia Nord, respectiv Sucursala de Furnizare a Energiei Electrice T, ținând cont de actele și precizările făcute de reclamantă prin procurator la termenul menționat mai sus.
Rezultă că tribunalul nu a schimbat cadrul procesual al cauzei și că introducerea și citarea celor două societăți s-a făcut cu respectarea legii și în raport de precizările și actele depuse la data de 7 februarie 2008 de către reclamantă prin procurator.
Motivul nouă de recurs este nefondat, deoarece cheltuielile de judecată făcute de reclamantă și procuratorul acesteia nu se pot acorda în speță, întrucât pe fond tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea, în speță neoperând dispozițiile art.274 și 277 Cod procedură civilă.
Ultimul motiv de recurs este nefondat, deoarece calificarea în fapt și de drept este atributul reclamantului, instanța de fond având obligația să clarifice calificarea la prima instanță dacă din lecturarea acțiunii nu se înțelege sau nu este clară motivarea în fapt și în drept a cererii.
În speța de față, la fond, în raport cu pretențiile și cu modul în care a fost întocmită acțiunea de către reclamantă, s-a clarificat de către judecătorie cadrul procesual.
Instanța de recurs nu are atributul de a califica în faza extraordinară de atac cadrul procesual, așa cum greșit susține reclamanta.
În cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art.304 pct.7 din Codul d e procedură civilă, deoarece tribunalul a motivat în fapt și în drept hotărârea pronunțată, iar aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.
Cu privire la aplicabilitatea art.304 pct.8 din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că instanța de apel nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a cercetat speța în raport de limitele investirii și criticile formulate de reclamantă.
În concluzie, pentru motivele sus-menționate Curtea constată că tribunalul a pronunțat o hotărâre legală, în speță nefiind aplicabile prevederile art.304 pct.7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, așa cum greșit susține reclamanta.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta - - prin procurator - împotriva deciziei civile nr.61 din 6 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta - - prin procurator -, domiciliată în T,-, județ D, împotriva deciziei civile nr.61 din 6 martie 2008 pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, intimate-pârâte fiind "FILIALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE - MUNTENIA NORD", "FILIALA DE FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE - MUNTENIA NORD", cu sediul în P,-, județ P, SUCURSALA DE DISTRIBUȚIE A ENERGIEI ELECTRICE TÂRGOVIȘTE și SUCURSALA DE FURNIZARE A ENERGIEI ELECTRICE TÂRGOVIȘTE, cu sediul în T, nr.263, județ
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 octombrie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex.2/31.10.10.2008.
Jud.apel:.
.
Jud.fond:.
Președinte:Florina AndreiJudecători:Florina Andrei, Daniel Radu, Irina Tănase
