Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 363/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 363.R
Ședința publică de la 29.09.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mihaela Paraschiv
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
JUDECĂTOR 3: Antonela Cătălina
GREFIER -
Pe rol judecarea cererilor de recurs formulate de recurenții-reclamanți și și recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin reprezentant DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B împotriva deciziei civile nr.1740 din 16.12.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți-chemați în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și SC AL SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul-reclamant, personal și asistat de avocat ce depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială nr.- din 2009, recurenta-reclamantă prin același avocat, intimatul-chemat în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL prin consilier juridic, ce depune delegația la dosar, lipsind recurenții-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin reprezentant DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimatul-pârât-chemat în garanție SC AL SA.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul recurenților-reclamanți și, învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererile de recurs.
Reprezentantului intimatului-chemat în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, precizează de asemenea, că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererile de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererile de recurs.
Reprezentantul recurenților-reclamanți și, solicită admiterea recursului formulat de recurenții, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și schimbarea sentinței pronunțate de instanța de fond, cu obligarea pârâtului Ministerul d e Finanțe la plata valorii de piață a apartamentului nr.22 din B,str. - nr.77-79,.4,sector.3.În susținerea recursului reclamanților, precizează că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică, reclamanții fiind cumpărători de bună credință la data dobândirii apartamentului, acești a nefiind notificați de foștii proprietari că ar avea intenția de a revendica imobilul în litigiu.
Reprezentantului intimatului-chemat în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, pune concluzii de respingere atât a recursului formulat de reclamanții și cât și a recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Reprezentantul recurenților-reclamanți și, pune concluzii de respingere a recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.3001/18.04.2008 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 5 Baa dmis excepțiile lipsei calități procesuale pasive a pârâtului Municipiul B și a pârâtei SC Al SA și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor; a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 35.709 lei reprezentând prețul actualizat achitat de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.6857/19.12.1996 pentru apartamentul nr.22 situat la. 4 al imobilului din- -79, sector 3, B; a respins cererea privind obligarea pârâților la restituirea prețului plătit în funcție de valoarea unui apartament similar pe piața liberă ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâtul Municipiul B, ca rămasă fără obiect; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a Municipiului B formulată de pârâta SC AL SA, ca rămasă fără obiect și a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamanți a sumei de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 19.12.1996, între SC AL SA, în calitate de vânzător și și, în calitate de cumpărători, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr.6857/19.12.1996 în baza Legii nr.112/1995, având ca obiect apartamentul nr. 22 situat la. 4 al imobilului din- -79, sector 3, B, în schimbul unui preț de 21.342.287 ROL, achitat integral la data de 24.09.2003, prin decizia civilă nr.521/15.03.2007 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 6857/19.12.1996, reținându-se că atât vânzătoarea SC Al SA, cât și cumpărătorii și au dat dovadă de rea-credință.
A reținut că urmare a constării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 205/21219/1996, devin aplicabile principiile efectelor nulității actului juridic, în speță retroactivitatea și repunerea în situația anterioară încheierii actului juridic respectiv. Conform principiuluirestitutio in integrum, tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit.
Instanța a apreciat că în cauză sunt incidente prevederile speciale cuprinse în art.50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, care reglementează drepturile chiriașilorcumpărători ai imobilelor preluate abuziv, instituind astfel reglementări speciale față de dreptul comun în materia efectelor nulității. Astfel, conform textului menționat, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.l3 alin.6 din Legea nr.112/1995. Legiuitorul a instituit în sarcina pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor obligația de restituire a prețului reactualizat plătit de chiriași, soluția justificându-se prin prisma prevederilor art.l3 alin 6 pct. a din Legea 112/1995, conform cărora la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor - după deducerea comisionului de 1 % din valoarea apartamentului.
În ceea ce privește apărările pârâtului referitoare la faptul că nu el trebuie să restituie comisionul de 1 % din prețul actualizat plătit în executarea contractului respectiv, instanța a reținut că nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei, întrucât art. 50 din Legea nr. 10/2001 a stabilit cu claritate că pârâtul este cel care trebuie să achite prețul actualizat în cauză, fără a distinge ori a limita obligația de plată a acestuia doar la diferența dintre prețul actualizat și comisionul respectiv. Or, din moment ce legea nu o prevede, această limitare nu există, obligația de plată a prețului fiind legală, integrală și necondiționată. De altfel, faptul că acest comision de 1 % a fost încasat de mandatar nu poate afecta dreptul cumpărătorului chiriaș la restituirea prețului plătit, inclusiv comisionul, acesta din urmă tăcând parte din prețul vânzării,
În ceea ce privește prețul achitat de reclamanți în cuantum de 21.342.287 ROL, a reținut că are o valoare actualizată de 35.709 RON, astfel cum rezultă din raportul de expertiza tehnică contabilă întocmit de expertul, prețul fiind actualizat conform art.50.3 din HG nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Instanța a apreciat neîntemeiată cererea reclamanților ca prețul plătit pentru apartamentul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 6857/19.12.l996 să fie stabilit în raport de valoarea unui apartament similar pe piața liberă, potrivit art.1337 civ. A reținut astfel că pentru a se angaja răspunderea pentru evicțiunea rezultând din fapta unei terțe persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și aceasta să nu fie cunoscută de cumpărător, în cauza de față, nefiind îndeplinită ultima cerință, întrucât reclamanții au cunoscut pericolul evicțiunii, fapt ce conduce la concluzia că nu poate fi angajată în speță răspunderea pentru evicțiune.
Instanța a apreciat că decizia Curții Europene a Drepturilor Omului nr. 28104/2003, invocată de către reclamanți, nu are relevanță pentru speța de față, ipoteza avută în vedere de CEDO în cauza Raicu contra României fiind diferită de cea dedusă judecății, unde, așa cum am arătat, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanții au dat dovadă de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care de altfel a și fost desființat, constatându-se nulitatea sa absolută.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamanții cât și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
La termenul din 16.12.2008, tribunalul a calificat calea de atac incidentă în cază ca fiind apelul în raport de valoarea obiectului pricinii de dispozițiile art. 282 și 2821Cod de procedură civilă.
În motivele de apel, reclamanții și au arătat că numai prin interpretarea greșita a dispozițiilor art. 1336-1351 cod civil, instanța de fond a putut ajunge la soluția admiterii în parte a acțiunii în sensul obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea sumei de 35.709 lei, reprezentând prețul actualizat achitat in baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 6857/19-12-1996, și nu a restituirii acestuia în raport de valoarea de circulație. Dacă instanța ar fi interpretat corect prevederile art. 1336 si următoarele cod civil, ar fi putut sa constate cu ușurința ca pentru a exista obligația de garanție a vânzătorului trebuiesc îndeplinite numai 2 condiții, si anume tulburarea de drept si cauza evicțiunii sa fie anterioara vânzării, întrucât cea de-a treia condiție, sa nu fie cunoscuta de cumpărător, se refera la o modificare convențional aag aranției de evicțiune. Art. 1341 cod civil arata ca vânzătorul este obligat sa restituie pe lângă preț, fructele, spezele instanței si daunele interese si spezele contractului de vindere. Este adevărat ca art. 1340 cod civil arata ca stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune nu îi scutește de a restitui prețul în caz de evicțiune, în afară de cazul în care cumpărătorul a cunoscut la facerea vânzării pericolul evicțiunii sau daca a cumpărat pe răspunderea sa proprie, însă acest text de lege nu are aplicare în speța, însă art. 1340 cod civil nu are aplicare în speță, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. 6857/19-12-1996 nu conține o stipulație prin care vânzătorul s-ar descărca de evicțiune sau vreo mențiune prin care apelanții reclamanți ar cumpăra pe proprie răspundere. Apelanții reclamanți au arătat că numai prin interpretarea greșită a dispozițiilor legale, respectiv a art. 1336 si următoarele cod civil, instanța de fond a putut ajunge la soluția admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Contractul de vânzare-cumpărare al apelanților reclamanți nu a fost un contract aleatoriu, în sensul că nu a avut stipulată vreo clauză ca au cumpărat pe propria răspundere, așa încât răspunderea pentru evicțiune operează de drept, Municipiul B având calitate procesuală pasivă.
În motivele de apel, apelantul pârât Ministerului Economiei si Finanțelor a arătat că în mod greșit, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei si Finanțelor.
Astfel, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita si nici dauna unui terț. Or, Ministerul Economiei și Finanțelor, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului B și reclamanți este terț față de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Prin urmare, Municipiul B are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.6857/19.12.1996, în conformitate cu dispozițiile art.1337, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziția specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Economiei și Finanțelor și să-i acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere că în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.
Apelantul pârât a mai arătat că în speța de față nu s-a făcut dovada, prin ordine de plata ca suma reprezentând prețul imobilului a fost într-adevăr virată în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Economiei și Finanțelor, acesta nefăcând altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarele acesteia. Mai mult decât atât, s-a apreciat că, Ministerului Economiei și Finanțelor îi revenea doar obligația de plata a prețului actualizat, însă actualizarea, întinderea acesteia și momentul de la care urmează să fie făcut a nu se poate realiza, decât în contradictoriu cu vânzătorul.
Apelantul pârât a mai arătat că în mod greșit, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a SC Al SA și a obligat Ministerul Economiei și Finanțelor la restituirea inclusiv a comisionului. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 41din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.1l2/1985: "unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător; să rețină comisionul de 1 %, potrivit art. 13 lit. a din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române -, după caz." Din textul de lege menționat mai sus reiese clar ca acest comision de 1 % a fost reținut de mandat arul Primăriei Municipiului B, in speța, de SC Al SA. Astfel, instanța trebuia sa dispună ca procentul de 1 % prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, sa fie restituit de către partea care a încasat comisionul, restituirea realizându-se la prețul actualizat.
Apelantul pârât a mai arătat că în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Economiei si Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, era necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337.civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului Baî ncheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995. În plus, Ministerul Economiei și Finanțelor nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal este neîntemeiata obligarea și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr: 1740 din data de 16.12.2008 TRIBUNALUL B - SECTIA A V-A CIVILĂ a espins ca neîntemeiate apelurile.
În motivarea deciziei s-a re ținut, în ce privește apelul reclamanților, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, apreciind că reclamanții pot obține numai prețul actualizat al imobilului în raport de principiile efectelor nulității actului juridic. Deși instanța a analizat condițiile obligației de garanție pentru evicțiune potrivit dispozițiilor art. 1337 Cod civil, tribunalul a reținut că în speță nu este incidentă instituția garanției pentru evicțiune, întrucât contractul de vânzare cumpărare nr. 6857/19.12.1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost constatat nul, situație în care se aplică regulile din materia nulității, respectiv principiulrestitutio in integrumși nu regulile specifice evicțiunii. Prin urmare toate criticile recurentei privind greșita interpretare de către instanța de fond, a condițiilor impuse de art. 1336-1338 cu raportare la art. 1340 Cod civil, sunt nerelevante.
Prin urmare câtă vreme în speță nu este incidentă instituția garanției pentru evicțiune, calitate procesuală pasivă are în raport de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel că în mod corect a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului
Sub celălalt aspect criticat, tribunalul constată că dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 sunt clare referindu-se la prețul plătit de chiriaș, actualizat cu indicele de inflație și nu la valoarea actuală de piață a unui apartament similar. În speță, nu sunt aplicabile regulile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât prin anularea contractului de vânzare cumpărare al apelanților reclamanți reținându-se reaua credință a acestora, apelanții reclamanți nu mai au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a drepturilor Omului.
În ce privește apelul formulat apelantul pârât Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul constată că în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, întrucât prin normele cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care se aplică cu prioritate potrivit principiuluispecialia generalibus derogant, a fost determinat legal debitorul obligației de restituire a prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desființate. Față de această modalitate de reglementare este irelevant faptul că Ministerul Economiei și Ministerul Finanțelor nu a participat la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, nu are nici o culpă în desființarea acestuia și nu poate răspunde pentru evicțiune.
Împrejurarea că nu s-a făcut dovada faptului că prețul apartamentului a fost efectiv virat în fondul extrabugetar aflat la dispoziția Ministerul Economiei și Finanțelor, prin ordine de plată, este de asemenea nerelevantă în prezenta cauză, putând fi verificată și valorificată doar într-o acțiune de desocotire între recurenta pârâtă și vânzător, neputând fi opusă chiriașului cumpărător.
De asemenea tribunalul a constatat că în mod corect instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Al SA și a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să restituie integral prețul plătit de chiriaș, incluzând și comisionul de 1 % reținut de Nord SA.
Pe lângă considerentele avute în vedere de instanța de fond, pe care le-a menținut în totalitate, tribunalul a reținut faptul că și acest comision a fost încasat de societatea menționată pentru serviciile efectiv prestate în vederea vânzării apartamentului respectiv măsurători, evaluări, etc. astfel încât nu există temei pentru a fi obligat să restituie suma încasată cu titlu de comision.
În ce privește obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a re ținut că aceasta s-a dispus în mod corect în raport de dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă având în vedere că prin admiterea acțiunii apelantul pârât a căzut în pretenții. Aspectele legate de lipsa culpei în încheierea contractului și în desființarea acestuia nu sunt relevante, la stabilirea cheltuielilor de judecată fiind avută în vedere culpa procesuală. Apelantul pârât ar fi avut posibilitatea să fie exonerat de plată cheltuielilor de judecată potrivit art. 275 Cod de procedură civilă dacă ar fi recunoscut pretențiile reclamanților la prima zi de înfățișare, însă acesta nu a recunoscut aceste pretenții, determinând astfel continuarea procesului, aceasta fiind una din formele culpei procesuale.
Împotriva deciziei men ționate anterior au declarat recurs reclamanții și, și Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea recursului reclamanții și au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, în sensul prevăzut la art.304 pct.9 pr. civ. întrucât a interpretat greșit prevederile legale raportate la situația de fapt. Astfel, instanța de apel a reținut în mod eronat că în speță nu sunt aplicabile prevederile art.1336-1338 Cod civil, raportate la art.1340 Cod civil, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr.6857/19.12.1996 încheiat în baza Legii nr.112/1995, având ca obiect apartamentul nr.22 situat în Municipiul B,--79,.4, sector 3, fost constatat nul, situație în care se aplică dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001, respectiv regulile din materia nulității,restitutio in integrum. Din probe rezultă fără putință de tăgadă că reclaman ț ii au fost de bună credință la data dobândirii apartamentului, nefiind notificați sau atenționați de foștii proprietari că au intenția de a revendica imobilul de mai sus. Prin decizia civilă nr. 1366/03.04.2003 pronunțată, în dosarul 3851/2001, de către Curtea Supremă de Justiție - Secția Civilă, s-a admis recursul declarat de prin Primar General al Municipiului B, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de recuren ț ii în spe ț ă, a modificat decizia civilă nr. 361/20.06.2001, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția aIV-a civilă în dosarul nr. 2056/2001, în sensul că a admis apelul împotriva sentinței civile nr. 68 din 29.01.2001 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă și de contencios cdministrativ în dosarul nr. 1715/2000, pe care a schimbat-o respingând acțiunea reclamanților și. În această decizie, Curtea Supremă de Justiție a reținut cu autoritate de lucru judecat că pârâta SC AL SA a vândut apartamentul în cauză, cu 2 ani înainte de introducerea acțiunii de către soții și, vânzarea s-a efectuat potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 și cu respectarea acestei legi, situație în care aceștia nu mai sunt posesorii proprietății. Este adevărat că ulterior pronunțării acestei Decizii nr. 1366 din 03.04.2003 de către Curtea Supremă de Justiție Secția Civilă, numiții și i-au chemat în judecată pentru constatarea nulității absolute a titlului lor de proprietate și pentru revendicare și iarăși este adevărat că în recurs, Curtea de Apel București Secția a IV-a civilă a admis recursul pronunțând decizia nr. 521/15.03.2007, a modificat decizia nr. 990 din 14.05.2004 data de Curtea de Apel București, Secția A III-A Civilă în dosarul nr. 362/2004 și s-a reținut că ar fi cumpărat imobilul în cauză mai înainte de soluționarea cererii depuse de și. Această ultimă hotărâre respectiv decizia nr.521/15.03.2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția A IV-A Civilă în dosarul nr-, nu are însă relevanță în ce privește stabilirea bunei sau relei noastre credințe, întrucât această instanță a infirmat decizia nr. 1366/03.04.2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secția Civilă, care reținuse că apartamentul în discuție a fost înstrăinat (vândut) cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Aflându-se în prezența a două decizii cu susțineri diferite, instanța ar fi trebuit să aibă în vedere decizia nr. 1366/03.04.2003 și nu decizia nr. 521/15.03.2007 a Curții de Apel București Secția a IV-a civilă care a ignorat faptul că la data când recuren ții și au cumpărat apartamentul, Decretul nr. 223/1974 era considerat titlu valabil al statului, situație față de care puteau cumpăra fără a aștepta soluționarea cererii soților. Mai mult, din probele cu înscrisuri depuse la dosar se poate constata că nu au fost notificați, avertizați, să nu cumpere acest apartament pentru că respectivii l-ar revendica, nu aveau cunoștințe că ar exista o asemenea cerere în revendicare. Totodată, după cum se poate constata în contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate, contract nr. 6857/19.12.1996 rezulta că vânzătorul (SC AL SA) nu a stipulat sau menționat vreo clauză care să arate că în caz de evicțiune se descarcă de răspundere. În așa fel, nu sunt aplicabile prevederile art. 1340 Cod civil, în așa fel încât să nu poată beneficia de art. 1344 cod civil, ci numai regulile din materia nulității.
În subsidiar, recuren ții au invocat prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 potrivit cărora "propietarii a cărora contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființare prin Hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".
Față de cele arătate mai sus, recuren ț ii reclaman ții au cerut admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului și schimbarea sentinței, obligarea plății de către Ministerul Economiei și Finanțelor la valoarea de piață a apartamentului nr. 22, situat în Municipiul B,--79, Et. 4, Sector 3, așa cum a fost stabilit de expert în raportul de expertiza tehnica imobiliara cu nr. 8710/30.11.2007 de la pag. 4 - 5, punctual 2 (evaluarea apartamentului în cauză prin metoda comparației directe).
În motivarea recursului MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR a arătat că otărârea pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 Cod Procedura Civila), instanța de apel în mod greșit, respingând apelul formulat de Ministerul Economiei și Finanțelor și apreciind că în cauza dedusă judecății are calitate procesuală pasivă Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, având în vedere următoare considerente:
Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații. Obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, văzând și dispozițiile art. 970.civ.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuala pasiva nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speță Municipiului B, prin mandatar SC Nord SA), nicidecum Ministerul Economiei și Finanțelor, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică:
a) ne aflăm în față unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, or, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoana (institutie) răspunzătoare;
b) prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Economiei și Finanțelor. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), ci nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969.civ. "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).
Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanții din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze cum s-a arătat un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătoreasca și Ministerul Economiei și Finanțelor care numai administrează fondul cu aceasta destinație.
c) pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 civ. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 civ) și, în plus, novațiunea nu se prezumă, voința - animus donandi - de aof ace trebuind să rezulte evident din act (art. 1130C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.
În conformitate cu art. 1337 Cod civil, în speță ar trebui instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Economiei și Finanțelor și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. reclamantei de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul B, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. Nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.
În al doilea rând, este nelegală respingerea criticilor referitoare la comisionul de 1 % la care această instituție a fost obligată, întrucât Ministerul Economiei și Finanțelor nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mandatarul statului în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind Primăria Municipiului B prin SC Nord SA care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului. Conform prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995: " Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea susmenționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române -, după caz". Astfel, instanța de fond, trebuia să dispună ca procentul de 1 % prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie restituit din prețul actualizat de partea care a încasat comisionul.
În al treilea rând, este netemeinică și nelegală dispoziția instanței de apel dea obliga Ministerul Economiei și Finanțelor la plata cheltuielilor de judecată, întrucât acesta nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, chiar dacă va fi obligat la plata prețului actualizat, deoarece culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului B - parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 6857/19.12.1996. Mai mult, dacă se va trece peste argumentul de mai sus, este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337.civ. privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului B prin mandatar Nord a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții, contract încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, Ministerul Economiei și Finanțelor nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal, Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
În drept: - art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă; - Legea nr. 10/2001; nr.OUG 184/2002.
Recuren ț ii reclaman ț i au formulat întâmpinare fa ță de recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Analizând actele ș i lucrările dosarului prin raportare la motivele recursurilor formulate, Curtea a constatat nefondate ambele recursuri pentru considerentele expuse mai jos.
Referitor la recursul declarat de reclamanții și, Curtea a constata nefondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel a interpretat greșit prevederile legale raportate la situația de fapt, reținând în mod eronat că în speță nu sunt aplicabile prevederile art.1336-1338 Cod civil, raportate la art.1340 Cod civil, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr.6857/19.12.1996 încheiat în baza Legii nr.112/1995, având ca obiect apartamentul nr.22 situat în Municipiul B,--79,.4, sector 3, fost constatat nul, situație în care se aplică dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001, respectiv regulile din materia nulității,restitutio in integrum,având în vedere că într-adevăr în cazul în care cu privire la un contract de vânzare cumpărare intervine sancțiunea nulității nu mai poate fi invocată ca temei al solicitării de daune obligația vânzătorului de garanție în caz de evicțiune, tocmai pentru că nu mai există un contract care să prevadă o astfel de obligație.
În acest caz se aplică normele speciale din materia nulității contractelor, printre care se află și principiul repunerii în situația anterioară (restitutio in integrum), aplicat de către instanțele de fond, în virtutea căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.
În ceea ce privește susținerea recurenților în sensul că ar fi fost de bună credință la încheierea contractului în cauză, aceasta nu poate fi reținută având în vedere că printr-o hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 521/15.03.2007 Curții de Apel București Secția a IV-a civilă) s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare în speță, reținându-se că recurenții în cauză au dat dovadă de rea credință la încheierea contractului în condițiile în care foștii proprietari formulaseră cerere de restituire în natură a imobilului care nu fusese soluționată până la data încheierii contractului, astfel că aveau prefigurarea existenței adevăratului proprietar care încearcă să-și recupereze bunul, sau cu diligențe minime puteau să obțină aceste informații.
În cazul în care recurenții considerau că decizia civilă nr. 1366/03.04.2003 avea autoritate de lucru judecat raportat la procesul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 521/15.03.2007 trebuia să invoce aceste apărări în cadrul acelui litigiu. Totuși este de reținut că prin decizia civilă nr. 1366/03.04.2003 a Curții Supreme de Justiție Secția civilă, contrar susținerilor recurenților în cauză, nu s-a reținut că apartamentul în discuție a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci că pârâții din acel dosar și SC AL SA au vândut apartamentulpotrivit, adicăîn baza, prevederilor Legii nr.112/1995, motiv pentru care nu sunt "posesori neproprietari", și ca atare nu poate fi formulată o acțiune în revendicare împotriva lor. Această instanță de recurs a reținut că "recursul și cererea de intervenție accesorie sunt întemeiate în ceea ce privește imposibilitatea de a primi o acțiune în revendicare în condițiile în care pârâții au înstrăinat în mod legal bunul, deci nu mai au posesia, unor terți nechemați în judecată". "pârâții au înstrăinat în mod legal bunul" nu poate fi interpretată în sensul că instanța ar fi ajuns la această concluzie după ce ar fi cercetat legalitatea actului, atât timp cât nu a fost sesizată cu o astfel de cerere, ci legat de ceea ce se susține mai jos și anume reprezintă o constatare, raportat la acel moment, dedusă din faptul că până atunci reclamanții nu solicitaseră anularea titlului de proprietate al cumpărătorilor imobilului de la stat. Prin acțiunea ulterioară, în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 521/15.03.2007, proprietarii al căror imobil a trecut în mod abuziv în proprietatea statului au formulat tocmai aceste capete de cerere de constatare a nulității și revendicare, în contradictoriu cu recurenții în cauză.
Oricum buna sau reaua credință, în materia efectelor nulității, sunt noțiuni care nu au relevanță raportat la principiul repunerii în situația anterioară, la mărimea sumei de bani care ar trebui primită de către recurenți, ci doar cu privire la principiul retroactivității efectelor nulității, a cărui aplicare nu a fost solicitată în cauză.
Nu este fondat nici motivul subsidiar prin care se invocă prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 potrivit cărora "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărareîncheiate cu respectareaprevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,au fost desființareprin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare", pentru justificarea dreptului lor la valoarea de piață a apartamentului, având în vedere că nu se încadrează în ipoteza acestui text de lege, cu privire la contractul lor de vânzare cumpărare constatându-se că a fost încheiat cu nerespectarea chiar a Legii nr.112/1995, fiind vorba în speță despre un imobil preluat fără titlu, în timp ce această lege privea imobilele trecute cu titlu în proprietatea statului, dar și că au fost de rea credință la încheierea contractului.
În ceea ce prive ș te recursul formulat de către recurentul MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, Curtea a constatat nefondate sus ț inerile privind lipsa calită ț ii procesuale pasive pentru capătul de cerere privind obligarea la plata pre ț ului actualizat având în vedere că potrivit art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, în vigoare la data formulării ac ț iunii,"restituirea prețului actualizat plătitde chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabilese face de către Ministerul Finanțelor Publicedin fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", Curtea a constatat că acest text de lege este instituit în favoarea foștilor chiriași și se referă la momentul plății efective, rămânând la altitudinea acestor persoane vătămate dacă recurg la această procedură sau la dispozițiile dreptului comun, privind obligația de evicțiune care incumbă vânzătorului, în funcție de temeiurile desființării contractului, astfel că sunt nerelevante sus ț inerile recurentului legate de posibilele temeiuri ale ac țiunii.
Art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, citat anterior nu face distinc ț ie între contractele de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pentru care se prevede restituirea prețului actualizat plătit de chiriași de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel că nici instan ț a de judecată nu poate face o astfel de distinc ție.
Argumentele recurentului sunt pur teoretice, fără legătură cu cauza juridică a litigiului ș i pe lângă textul de lege aplicabil în speță, care con ț ine dispozi ții foarte clare ș i neinterpretabile. De asemenea, recurentul ignoră principiul potrivit căruia dispozi țiile speciale derogă de la normele generale, la care acesta face apel în motivarea recursului.
Curtea a constatat nefondate și motivele de recurs referitoare la comisionul de 1 % la care această instituție a fost obligată, având în vedere că art.50 alin.3 amintit mai sus nu distinge în sensul că Ministerul Economiei și Finanțelor ar fi obligat să plătească doar partea din preț care i-a fost virată în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, cu scăderea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor, care a revenit vânzătorului. Or, unde legea nu distinge nici instanța de judecată nu o poate face. Pentru cazul în care consideră că Primăria Municipiului B sau SC Nord datorează plata acestei sume care nu i-a fost virată în contul reprezentând fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, se poate îndrepta împotriva acestora printr-o acțiune separată.
Culpa procesuală se raportează la comportamentul păr ții în cadrul prezentului litigiu. Potrivit art. 274 alin.1 proc. civ."partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată" astfel că este prezumată culpa procesuală atât timp cât partea a pierdut procesul în favoarea celeilalte, ceea ce s-a întâmplat ș i cu Ministerul Economiei și Finanțelor. Recurenta avea posibilitatea, pentru a nu fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 275 să recunoască la prima zi de înfățișare pretențiile pârâ ț ilor reclaman ț i, raportat la acesta. Pentru cazul în care consideră că Primăria Municipiului B i-a provocat prin fapta sa ilicită un prejudiciu constând în aceste cheltuieli se poate îndrepta împotriva sa cu o ac țiune în răspundere civilă delictuală.
În consecință, în temeiul art.312 alin.1 raportat la art.304 pct.9 proc.civ. Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de recurenții-reclamanți și și recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin reprezentant DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B împotriva deciziei civile nr.1740 din 16.12.2008 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți-chemați în garanție MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și SC AL SA, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.09.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. MP
Tehnored. AP/MP
2 ex./29.10.2009
Judecători apel - Secția a V-a civilă
Președinte:Mihaela ParaschivJudecători:Mihaela Paraschiv, Silvia Pană, Antonela Cătălina
