Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 367/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ nr. 367/
Ședința publică din data de 16 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Viorica Mihai SecuianuJUDECĂTOR 2: George Popa
JUDECĂTOR 3: Gabriela
Judecător - -
Grefier -grefier șef secție
-.-.-.-.-.-.-.-
Pe rol fiind soluționarea recursului civil declarat de către reclamantul, împotriva deciziei civile nr. 42 din 02.02.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții, și, în acțiune civilă având ca obiect revendicare imobiliară.
La apelul nominal au răspuns pentru recurentul-reclamant av. Didel în baza împuternicirii avocațiale fila5 dosar, intimatul-pârât personal și asistat de av. care răspunde și pentru intimata-pârâtă lipsă în baza împuternicirii avocațiale nr. 37/16.06.2009 și pentru intimații-pârâți lipsă, și av. în baza împuternicirii avocațiale nr. 8/16.06.2009.
Proedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, în sensul că este primul termen de judecată în recurs, recursul civil este declarat și motivat în termen.
Pe rând având cuvântul, apărătorii părților declară că nu au cereri prealabile de formulat în cauză.
Nefiind cereri de formulat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și respectiv combaterea recursului civil.
Av. Didel pentru recurentul-reclamant, în susținerea motivelor de recurs, critică decizia recurată pe care o consideră nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Astfel, consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, unanim acceptat fiind faptul că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, în timp ce acțiunea în nulitate este acțiunea prin care partea îndreptățită solicită instanței desființarea actului încheiat cu neobservarea condițiilor ale de validitate. Într-o acțiune în revendicare se compară două titluri de proprietate, valabil încheiate, iar instanța va verifica care dintre părți este cea care a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar. Nelegalitatea hotărârii instanței de fond este evidentă atât prin faptul că instanța de apel nu a urmat până la capăt procedura aplicabilă în materia acțiunii în revendicare după ce a constatat că statul a transmis un drept pe care nu l-a avut niciodată în patrimoniul său, cât și prin faptul că a aplicat greșit Decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ la care a făcut trimitere în motivarea hotărârii. B sau reaua credință nu are relevanță în astfel de acțiuni, deoarece aceste chestiuni de fapt sunt analizate de către instanță în cadrul unor acțiuni în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Statul Român nu putea transmite altor persoane bunuri pe care le preluase fără titlu valabil deoarece nu putea înstrăina un bun pe care nu-l avea în proprietate.
Invocă în speță ca și practică cauza Brumărescu contra României, cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, cauza Tudor împotriva României, și solicită în concluzie, admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate iar în rejudecare, admiterea acțiunii în revendicare și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantului imobilul situat în G,-. Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
Av. pentru intimații-pârâți, solicită respingerea recursului ca nefondat arătând că în prezenta speță nu s-a pus problema aplicării dispozițiilor deciziei prin care se rezolvă conflictul dintre legea specială și dreptul comun. Trebuie analizat dacă acțiunea în revendicare a fost promovată anterior apariției legii speciale. Dreptul de proprietate al reclamantului este pe deplin recunoscut de către Statul Român. Toate criticile se rezumă la motive de netemeinicie, hotărârea instanței de fond și decizia dată în apel sunt temeinice și legale, dreptul de proprietate al recurentului fiind recunoscut și satisfăcut. Solicită respingerea recursului ca nefondat, acțiunea în revendicare neputând fi admisă. Solicită cheltuieli de judecată.
Av. pentru intimații-pârâți,pentru considerentele detaliate în concluziile scrise pe care le-a depus la dosar, solicită respingerea recursului ca nefondat.
Conform art. 45 alin.2 și 4 coroborat cu sart. 46 alin.2 din Legea 10/2001, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare determinate de reaua credință a părților sau de încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. Cum recurentul nu a atacat și nu a obținut anularea titlului de proprietate al pârâților și având în vedere imperativul securității și stabilității raporturilor juridice de drept civil, acest titlu de proprietate nu poate fi anulat pe calea acțiunii în revendicare și nici nu e poate face abstracție de el.
Conform normelor CEDO repararea prejudiciilor aduse în trecut nu se poate face prin crearea de neajunsuri pentru persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, acestea neputând suporta responsabilitatea statului care anterior confiscase aceste bunuri.
Se impune respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați sub nr-, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții, și să se dispună obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul din G,-.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că imobilul menționat a fost proprietatea bunicului său - și a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Preluarea de către stat a imobilului a fost considerată fără titlu valabil deoarece actul normativ mai sus precizat era neconstituțional și în contradicție cu Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948 la care România este parte.
Pârâții și, în întâmpinarea formulată, au invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe motiv că reclamantul a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și nu a contestat decizia de retrocedare parțială a imobilului și acordare de despăgubiri.
Au invocat și faptul că reclamantul nu a făcut dovada identității dintre autorul său și proprietarul imobilului naționalizat și nici dovada că autorul său făcea parte dintr-o categorie socială exceptată de la naționalizare.
La rândul lor și pârâții, și - în calitate de moștenitori ai pârâtului decedat - au susținut inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamant după 10 ani, împotriva proprietarilor care au cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 12/1995, în condițiile în care nu exista nici o cerere de retrocedare a acestuia, fiind cumpărători de bună-credință.
Instanța de fond, pe baza materialului probator administrat, prin sentința civilă nr. 5033/18.06.2008, a respins atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și acțiunea formulată de reclamanți.
A reținut că dispozițiile legale invocate de pârâți în susținerea excepției de inadmisibilitate sunt art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 din coroborarea cărora rezultă că pot fi revendicate, daca nu fac obiectul unei legi speciale, imobilele preluate fără titlu. Pentru cele vândute însă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii.
Cum legea distinge evident între situația imobilelor preluate cu titlu si fără titlu, iar reclamantul a formulat acțiunea in revendicare in temeiul titlului sau de proprietate contestând valabilitatea titlului de proprietate opus de pârâți, pronunțarea instanței in sensul admiterii excepției de inadmisibilitate invocată ar însemna antepronunțare cu privire la titlul invocat de reclamant drept temei al acțiunii formulate, fără o analiza pe fond, in vederea comparării celor doua titluri care se opun.
Mai mult decât atât, daca s-ar admite ca reclamantul nu poate formula acțiunea in revendicare a bunului pentru care se considera proprietar de la posesorul care l-ar deține fără drept s-ar încălca prevederile constituționale stipulate in art. 21 alin. 1 si 2 care garantează oricărei persoane dreptul de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor sale având în temeiul dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din CEDO dreptul la un proces echitabil în fata unei instanțe independente si imparțiale care sa hotărască asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.
Pe fondul cauzei s-au reținut următoarele:
Potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, soluțiile pronunțate în recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în ceea ce privește dezlegarea dată problemelor de drept judecate.
Prin sentința pronunțata la 09.06.2008 de Înalta Curte de Casație si Justiție in dosarul nr. 60/2007 având ca obiect recursul in interesul legii declarat de Procurorul General al României s-a statuat că se va rezolva in favoarea legii speciale concursul dintre legea specială si legea generală, iar daca între legea speciala si CEDO sunt sesizate neconcordante, hotărârile convenției vor avea prioritate.
In speță obiectul acțiunii îl reprezintă revendicarea imobiliara, temeiul este dat de 480 - 481 cod civil dar imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 dec. 1989 pentru care legiuitorul a dat norme speciale reprezentate de Legea 213/1998, Legea 10/2001 cu modificările și completările ulterioare.
Reclamantul a urmat procedura administrativa prevăzută de norma speciala respectiv Legea 10/2001 și, prin Dispoziția nr. 3139/SR/25 octombrie 2006 i-a fost retrocedat in parte imobilul revendicat, iar pentru partea înstrăinată pârâților in temeiul Legii 112/1995 i-au fost acordate despăgubiri, dispoziție necontestata in temeiul dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001.
Așadar reclamantul inițial în acțiunea determinată de recunoașterea dreptului său a invocat temeiul Legii 10/2001 - normă nouă care nu putea modifica norma existentă pentru că legea civila nu retroactivează - care viza situații juridice născute sub imperiul legii vechi norma noua fiind avantajoasa întrucât dădea eficiență mai mare principiuluirestitutio in intregrumca efect al ineficacității actelor de prelucrare.
Pornind de la caracterul obligatoriu al deciziei date in recursul in interesul legii a apreciat că reclamantul, dacă era nemulțumit de dispoziția de retrocedare și avea obiecții privind valabilitatea titlului opus de pârâți reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 în exercitarea dreptului la un proces echitabil cu privire la un imobil preluat abuziv, avea la îndemână căile prevăzute de legea noua pe care însa nu a urmat-o.
Mai mult decât atât nu se poate solicita instanței să compare titluri de proprietate ale părților și să se pronunțe in favoarea titlului care este mai caracterizat întrucât potrivit dispozițiilor art. 45 alin. 2 si 4 coroborate cu art. 46 alin. 2 din Legea 10/2001, după intrarea in vigoare a legii speciale restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate prin acte de dispoziție este condiționată de constatarea pe cale judecătorească a nulității actului de înstrăinare determinată de reaua credință a părților sau de încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor in vigoare la data înstrăinării.
Cum între norma specială instituită de Legea 10/2001 și Normele CEDO sunt sesizate evident neconcordanțe, iar potrivit deciziei in interesul legii din 09 iunie 2008, prioritate are convenția, motiv pentru care a apreciat că se impune respingerea acțiunii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
În motivarea apelului, a invocat nelegalitatea sentinței apelate pentru următoarele motive:
Nu s-a ținut seama de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv de statul român, fără titlu valabil. În aceste condiții statul român nu putea transmite un bun pe care nu-l avea în proprietate.
Pârâții nu pot fi considerați proprietari în această situație, iar buna sau reaua-credință nu are relevanță.
Imobilul în cauză a fost înstrăinat cu încălcarea legii nr. 112/1995, deoarece statul nu avea un titlu valabil și de aceea trebuie restituit adevăratului proprietar, în speță - reclamantului în calitate de moștenitor al bunicului său.
Instanța de fond trebuia să verifice care dintre titluri provine de la adevăratul proprietar și să dea câștig părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Cum prima instanță a ignorat toate aceste aspecte învederate, pe calea apelului s-a solicitat schimbarea hotărârii și admiterea acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.
La apelul declarat de reclamant au formulat cerere de aderare și pârâții, și.
Aceștia au criticat hotărârea primei instanțe, în primul rând, sub aspectul greșitei respingeri a celor două excepții invocate la fond, respectiv lipsa calității procesuale active a reclamantului și inadmisibilitatea acțiunii. Au arătat în motivare că proprietarul imobilului revendicat a fost -, iar imobilul trecut în proprietatea statului prin naționalizare a aparținut lui Nefiind identitate de persoane, reclamantul nu poate avea calitate procesuală activă.
Sub aspectul celei de-a doua excepții, s-a susținut că reclamantul, în condițiile în care era nemulțumit de faptul că nu i s-a restituit în natură întregul imobil, avea dreptul să atace dispoziția Primarului, în condițiile Legii nr. 10/2001, și nu să urmeze calea acțiunii în revendicare, pe dreptul comun.
Pe fondul cauzei, s-a învederat că reclamantul nu are titlu de proprietate pe acest imobil deoarece imobilul fiind naționalizat, a trecut în proprietatea statului.
Pârâții însă, cumpărând apartamentul pe care îl ocupă din imobil, în baza Legii nr. 112/1995, au devenit proprietari, iar titlul lor nu a fost atacat în justiție. Prin urmare, au susținut aceștia, titlul lor este perfect valabil, iar reclamantul nu mai deține nici un titlu pentru a se putea compara.
Pe cale de consecință au solicitat respingerea apelului declarat de reclamant.
Prin decizia civilă nr. 42 din 02.02.2009, Tribunalul Galația respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii. A respins apelul declarat de reclamantul ca nefondat. A respins și cererea de aderare la apel formulată de pârâții, și.
Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a avut în vedere următoarele:
În primul rând, față de excepțiile invocate, se rețin următoarele:
Reclamantul a făcut dovada cu actele de stare civilă depuse la dosar că este fiul lui și, aceasta din urmă avându-l ca tată pe numitul - care a avut în proprietate imobilul din G,-, ce face obiectul litigiului de față.
Actul de partaj voluntar încheiat în septembrie 1921, depus la dosarul instanței de fond, face dovada dreptului de proprietate pe care bunicul reclamantului l-a avut asupra imobilului mai sus-menționat.
Faptul că naționalizarea imobilului s-a făcut pe numele de G în loc de - nu poate atrage lipsa calității procesuale active a reclamantului care a dovedit calitatea de moștenitor a autorului său.
Această neconcordanță de nume coroborată și cu încălcarea dispozițiilor legale prin care imobilul în speță a trecut în proprietatea statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, deși autorul reclamantului intra în categoria persoanelor care erau în mod expres excluse de la aplicarea măsurii naționalizării, au dat caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului în cauză, preluarea fiind considerată fără titlu, astfel încânt autorul reclamantului nu poate fi considerat că a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului.
În calitatea sa de moștenitor al autorului, reclamantul are deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, astfel cum rezultă și din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii.
A considera inadmisibilă o astfel de acțiune ar însemna să se încalce dispozițiile art. 329 alin. 3 teza finală Cod procedură civilă, potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecată într-un recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
Prin urmare, pentru considerentele arătate, atât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, cât și excepția inadmisibilității acțiunii au fost respinse ca nefondate.
Pe fondul cauzei, Tribunalul constată că prima instanță a apreciat în mod just probele administrate și a aplicat corect legea în speță.
Așa cum rezultă din dispoziția nr. 3139/SR din 25.2006 emisă de Primarul Municipiului G, reclamantului i s-a restituit în natură doar o parte din imobilul revendicat, mai puțin partea înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru aceasta urmând să i se acorde despăgubiri. Pe cale de consecință nu se poate susține că reclamantului i s-a recunoscut în totalitate dreptul său de proprietate, fiind privat de partea din proprietate ce a fost înstrăinată potrivit Legii nr. 112/1995. Pentru aceasta i s-a recunoscut dreptul al despăgubiri, tocmai ca o formă a recunoașterii încălcării dreptului său de proprietate de către statul român, încălcare ce nu trebuie să conducă însă la o altă atingere adusă unui alt drept de proprietate.
În speță, pârâții care au intrat în proprietatea celeilalte părți din imobil, conform Legii nr. 112/1995 nu pot fi victimele inconsecvenței legislative și nici nu pot fi deposedați de un bun dobândit cu bună-credință.
Faptul că s-a ajuns în situația ca pentru o parte din imobilul proprietatea autorului reclamantului să fie recunoscut dreptul de proprietate și pârâților, nu trebuie să conducă la încălcarea dreptului acestora din urmă deoarece s-ar ajunge ca un prejudiciu să fie reparat prin alt prejudiciu.
În acest spirit este și interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În acest context, apreciind că reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, parțial în natură, parțial sub formă de despăgubiri, în temeiul Legii 10/2001, acțiunea sa în revendicare pentru partea din imobil pentru care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri nu se mai justifică pentru considerentele expuse mai sus.
Cât privește cererea de aderare la apel formulată de pârâții, și, pentru considerentele arătate în motivarea respingerii excepțiilor privind lipsa calității procesuale active a reclamantului și a inadmisibilității acțiunii, precum și pentru motivele avute în vedere cu ocazia analizei pe fond a soluției apelate, în temeiul art. 293 Cod procedură civilă, sa fost respinsă ca nefondată și cererea de aderare la apel.
Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de pârâții, și, aceasta a fost respinsă având în vedere că și cererea de aderare la apel pe care aceștia au formulat-o a fost respinsă ca și apelul principal, în cauză nefiind întrunite prevederile art. 298 în referire la art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate prin prisma interpretării și aplicării greșite a legii, critică prevăzută și pedepsită de art. 304 pc.9 Cod procedură civilă.
Susține reclamantul în dezvoltarea motivelor de recurs că, atât timp cât acțiunea în revendicare constituie acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea bunului de la posesorul neproprietar, în speță, instanța trebuia să procedeze la compararea titlurilor de proprietate opuse de părți. Cum ambele titluri de proprietate "sunt scrise", în opinia recurentului, trebuie să câștige partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Că, într-o acțiune în revendicare, instanța va verifica care dintre părți este cea care a dobândit imobilul de la adevăratul proprietar.
Susține recurentul că deși instanța de apel a reținut că "autorul reclamantului intră în categoria persoanelor exceptate de la aplicarea măsurii naționalizării", preluarea fiind deci abuzivă, recunoaște deci că imobilul a rămas în proprietatea sa și, deci, are deschisă calea acțiunii în revendicare, cât și " legitimă" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene, ca imobilul să reintre în posesia sa, greșit a respins acțiunea în revendicare, preferând titlul de proprietate opus de pârâți, aceștia cumpărând cele două apartamente de la stat, ce nu a avut niciodată în proprietate aceste imobile Greșit reține Tribunalul, în opinia reclamantului, că soluția se impune ca atare în considerarea principiului securității raporturilor juridice și protejarea unui alt drept de proprietate, dobândit cu bună credință.
În fine, susține reclamantul că nelegalitatea deciziei atacate constă și în aplicarea greșită a Deciziei nr. 33/200 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Că buna sau reaua credință nu are relevanță în acțiunea în revendicare, ea putând fi invocată și analizată doar în cadrul acțiunii în declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Invocă reclamantul șipractica CEDO în materie similară, respectiv Cauza Brumărescu împotriva României, cauza Tudor împotriva Româniri, cauza Păduraru împotriva României și cauza Străin împotriva României.
Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a hotărârii instanței de fond, acțiunea în revendicare urmând a fi admisă ca atare.
Recursul declarat este nefondat pentru cele ce urmează:
Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată că în mod justificat a dat eficiență Tribunalul dispozițiilor prevăzute în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Atât timp cât reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, parte în natură, parte prin acordare de despăgubiri pentru cele 2 imobile înstrăinate de stat către pârâți, prin Dispoziția nr. 339/SR/25.10.2006 ce nu a făcut obiectul contestației în temeiul art. 26 alin.3 din Legea nr. 10/2001, orice discuție cu privire la valabilitatea titlului statului și dreptul acestuia de a dispune de cele 2 apartamente, excede acțiunii de față.
Cum reclamantul nu a înțeles s continue procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, abandonând calea legii speciale și prin care ar fi putut supune controlului judiciar valabilitatea titlului de proprietate invocat de pârâți, corect reține Tribunalul, prin prisma deciziei în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, că trebuie respectat principiul securității raporturilor juridice și ca atare, acțiunea în revendicare per calea dreptului comun de impune a fi respinsă ca nefondată.
În fine, practica CEDO invocată de recurent nu se circumscrie speței, recunoscut fiind și principiul conform căruia prejudiciile produse în trecut de stat nu trebuie reparate prin crearea altora, respectiv pârâții neputând fi obligați să suporte responsabilitatea statului ce a confiscat anterior o serie de bunuri.
Pentru toate acestea, Curtea va respinge ca nefondat recursul, critica aplicării greșite a legii fiind total nejustificată.
În drept, fiind aplicabile dispozițiile art. 312 pct.1 Cod procedură civilă,
Văzând și dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de către reclamantul, împotriva deciziei civile nr. 42 din 02.02.2009 pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
Obligă recurentul să plătească intimatului suma de 2.500 lei și intimatei suma de 600 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Iunie 2009
Președinte, - - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red. /01.07.2009
decizie VM/01.07.2009
2 ex./01.07.2009
Fond: Judecătoria Galați - judecător:
Apel: Tribunsalul G - judecători: +
Președinte:Viorica Mihai SecuianuJudecători:Viorica Mihai Secuianu, George Popa, Gabriela
