Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 394/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILA NR. 394
Ședința publică de la 13.10.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 3: Mihaela
GREFIER - -
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți și împotriva deciziei civile nr. 1 din 05.01.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a IV-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-pârâtă.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentii-reclamanti și, prin avocat cu împuternicirea avocațială la fila 18 din dosarul de apel, si intimata-pârâtă, prin avocat cu împuternicirea avocațială nr. 324 din 23.06.2009 depusă la fila 22 din dosarul de recurs.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 07.09.2009, intimata-pârâtă a depus prin poștă întâmpinare, în 3 exemplare, ce nu a fost comunicată și părților adverse.
Reprezentantul recurenților-reclamanți și învederează instanței că a efectuat xerocopie de pe întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă astfel încât a luat cunoștință de conținutul acesteia și, în consecință, nu solicită acordarea unui alt termen de judecată.
Curtea înmânează în ședință publică reprezentantului legal al recurenților-reclamanți și un exemplar al întâmpinării formulate de intimata-pârâtă.
Reprezentantul intimatei-pârâte depune la dosarul cauzei practică judiciară, respectiv copia deciziei nr. 4900 din 27.04.2009 pronunțată de - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr-, învederând instanței că în respectiva decizie se face vorbire despre un alt apartament și în care se face referire tot la modul de soluționare al excepției autorității de lucru judecat. De asemenea, înmânează și reprezentantului legal al recurenților-reclamanți o copie a deciziei respective.
Reprezentantul recurenților-reclamanți și învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul intimatei-pârâte învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, constata cauza in stare de judecata si acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul recurenților-reclamanți și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei-pârâte pune concluzii de respingere a recursului și menținerea deciziei civile atacate ca fiind legală și temeinică, pentru motivele arătate pe larg în întâmpinarea depusă la dosar, cu obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberand asupra recursului de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 16.03.2006 sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâta, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța pârâta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în B, str. -. -, nr. 27, parter, sector 5, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt singurii moștenitori ai defunctei, în calitate de fii, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 192/16.11.2004, iar imobilul situat în B, str. -. -, nr. 27, parter, sector 5, fost dobândit de către aceasta în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 26.06.1947, conform procesului verbal nr. 28044 al Tribunalului Ilfov - Secția notariat. Imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția nr.3654.
Prin art. 2 din Legea nr. 247/2005 legiuitorul a confirmat caracterul abuziv al măsurii naționalizării unor imobile prevăzute în Decretul nr. 92/1950 și, implicit, caracterul anticonstituțional al acestui act normativ. Prin aceeași lege au fost abrogate dispozițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001.
În consecință, instanța urmează a compara titlurile, cel al autoarei reclamanților fiind preferabil pentru că este mai bine caracterizat, in timp ce statul a devenit proprietar prin preluare abuzivă.
În drept au fost invocate prevederile art. 480 și 481.civ. art. 2 alin. 1 lit. a, art.55 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
La data de 21.04.2006, prin Serviciul Registratură, pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că autoarea reclamanților, a dobândit proprietatea imobilului prin actul de vânzare nr. 28044/1947 și a pierdut acest drept la data de 20.04.1950, când s-a publicat Anexa la Decretul nr. 92/1950, unde figura la poziția 3654. De la dobândirea proprietății și până la naționalizare, imobilul a fost închiriat, posesia fiind exercitată prin intermediul chiriașilor timp de trei ani. În baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40608/30.09.1996 a dobândit proprietatea asupra imobilului de la Primăria Municipiului B, prin mandatar SC SA, fiind cumpărător de bună-credință, întrucât formulase cerere la Primăria Sectorului 5 prin care a solicitat despăgubiri în echivalent și nerestituirea imobilului în natură. În anul 1999 autoarea reclamanților a promovat o acțiune în revendicare, respinsă prin decizia civilă nr. 1488/30.05.2002 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă, intrată în puterea lucrului judecat. Dreptul de proprietate s-a transmis la stat prin titlu, respectiv prin lege, conform art. 645.civ.
În prezent, reclamanții nu au un drept de proprietate în patrimoniul lor asupra imobilului și nu pot formula acțiune în revendicare.
Pârâta a mai arătat că prin decizia menționată s-a reținut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, întrucât apartamentele fuseseră destinate în mod exclusiv obținerii de venituri din exploatarea lor și autoarea reclamanților nu a locuit niciodată în imobil. Prezenta acțiune urmează a fi respinsă întrucât admiterea este condiționată de admiterea cererii de constatare a nulității absolute a contractului prin care statul a vândut imobilul chiriașului.
Prin decizia civilă nr. 1488/30.05.2002 a Curții de Apel București Secția a III-a Civilă s-a reținut însă buna-credință a pârâtei în ceea ce privește achiziționarea imobilului. Art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 prevede că este exceptat de la restituirea în natură imobilul care a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării, iar pct. 19.1 din Normele Metodologice prevede că persoana îndreptățită poate opta pentru restituirea în natură a imobilului care face obiectul notificării numai în situația în care nu a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Din interpretarea art. 20 din Legea nr. 10/2001 rezultă că reclamanții au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare imobilului, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, iar dacă au mai primit despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995, au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflației și valoarea corespunzătoare imobilului, dacă au îndeplinit procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În drept au fost invocate prevederile art. 115 și urm. proc.civ.
În ședința publică de la data de 30.05.2006, pârâta a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată, arătând că acțiunea formulată de reclamanți este o acțiune în revendicare imobiliară prin comparare de titluri, nu se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci este guvernată de dispozițiile dreptului comun, în speță art. 480.civ.
Prin sentința civilă nr. 3738/30.05.2006, instanța a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, a respins, ca neîntemeiată, excepția netimbrării cererii, invocată de pârâtă și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții și, împotriva pârâtei.
Împotriva sentinței pronunțate, reclamanții au formulat recurs la data de 27.06.2006, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 29.06.2006.
În ședința publică din 04.10.2006 Tribunalul, având în vedere valoarea obiectului litigiului dedus judecății, a calificat calea de atac ca fiind apel și nu recurs.
În motivele de apel, s-a arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că după apariția Legii 10/2001 nu se mai poate promova acțiune în revendicare prin comparare de titluri, golind de conținut disp. art. 6 alin. 1 din Legea 213/1998, care arată că instanța judecătorească poate examina titlul statului, iar imobilul în litigiu a fost preluat în mod abuziv ca urmare a aplicării decretului 92/1950.
Intimata-pârâtă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând în apărare că imobilul a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, în temeiul Decretului nr. 92/1950, împrejurare stabilită de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă prin decizia civilă nr. 1488/30.05.2002.
În fața instanței de apel, părțile nu au solicitat administrarea altor probe, depunându-se la dosar practică judiciară.
Prin decizia civilă nr. 1557/A/04.10.2006, Tribunalul a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți și, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, a desființat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre soluționare aceleiași instanțe, a respins cererea intimatei-pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B la data de 08.02.2007 formându-se dosarul nr-.
În fond după casare, la termenul de judecată din 20.03.2007, reclamanții au depus la dosar cerere precizatoare prin care au arătat că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie revendicarea apartamentului proprietatea lor situat în B, str. -. -, nr. 27, parter, sector 5, prin compararea titlului lor de proprietate cu titlul de proprietate al pârâtei, care a cumpărat acest imobil în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 40608/1996 încheiat, cu SC SA ca mandatar al Primăriei Municipiului
În aceeași ședință publică pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 890/2001 pronunțată de Judecătoria sector 5, rămasă definitivă și irevocabilă prin exercitarea căilor de atac; întrucât în speță există triplă identitate (de persoane, de obiect și de cauză), hotărârea prin care a fost soluționată prima cerere de chemare în judecată se bucură de puterea de lucru judecat, iar reclamanții, succesori ai lui, nu mai pot repune în discuție dreptul lor în prezenta cauză.
Instanța a reținut cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, următoarele:
Prin decizia civilă nr. 1488/30.05.2002 Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă a analizat acțiunea prin raportare la prevederile art. 46 alin. 2 și 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, respingând acțiunea în revendicare întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. La pronunțarea acestei soluții instanța de recurs a avut în vedere prevederile legii speciale, "care trebuie aplicată cu prioritate și care prevede numai posibilitatea acordării de despăgubiri".
Raportând prezenta acțiune la cea care a făcut obiectul deciziei civile nr. 1488/30.05.2002 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă, instanța apreciază că nu se poate retine existenta autorității de lucru judecat, neexistând identitate de cauză. Chiar dacă în acțiunea inițial introdusă reclamanții au invocat prevederile art. 480 și 481.civ, la fel ca și în prezenta cauză, instanța a analizat cererea prin raportare la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, respingând acțiunea în revendicare ca urmare a menținerii titlului de proprietate al pârâtei, reținând buna-credință cu privire la încheierea contractului și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, motiv pentru care nu a mai recurs la compararea titlurilor potrivit dreptului comun.
Pentru motivele arătate, instanța prin încheierea de la 03.04.2007 a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 11.12.2007, instanța, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale active.
Asupra excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, instanța a constatat că aceștia au făcut dovada identității dintre și, autoarea lor, astfel că a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 1269/20.02.2008 Judecătoria sectorului 5 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților ca neîntemeiată; a admis acțiunea formulata de reclamanții și, împotriva pârâtei; a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, apartamentul de la parter din imobilul situat în B, str. -. -, nr. 27, sector 5, compus din două camere, vestibul, hol, dependințe parter și pivniță; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții și sunt moștenitorii defunctei, (fostă ) în calitate de fii, conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 192/16.11.2004, eliberat de BNP Asociați și, iar imobilul situat în B, str. -. -, nr. 27, parter, sector 5, fost dobândit de către defunctă în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat la data de 26.06.1947, conform procesului-verbal nr. 28044 al Tribunalului Ilfov - Secția Notariat. Imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând la poziția nr. 3654.
Instanta a mai retinut ca nu se poate aprecia că decretul 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății imobilului de către stat, atâta timp cat din interpretarea prevederilor art. 480 cod civil rezulta ca proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 cod civil, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru o cauza de utilitate publică și primind o justă și prealabilă despăgubire.
Prin art. 2 alin. 1 din Legea nr. 247/2005 legiuitorul a confirmat caracterul abuziv al măsurii naționalizării unor imobile prevăzute în Decretul nr. 92/1950 și, implicit, caracterul anticonstituțional al acestui act normativ deci, în cauză, trecerea imobilului din B str. -. - nr. 27 parter sector 5 s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite mai sus, în vigoare la data naționalizării, conferind, astfel caracter abuziv măsurii de naționalizare, astfel că titlul statului, autor al pârâtei obținut cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil.
În ceea ce privește titlul pârâtei, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 40608/30.09.1996 încheiat cu SC SA, provenind de la un neproprietar, astfel cum s-a arătat mai sus, și în consecință, comparând titlurile reclamanților și al pârâtei instanța constată că titlul reclamanților este mai bine caracterizat, emană de la adevăratul proprietar, pe când cel al pârâtei este mai puțin caracterizat, autorul lui neavând un titlu valabil și nefiind adevăratul proprietar.
Potrivit art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor".
Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta-pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a aratat că în ceea ce privește soluția de respingere a excepției autorității de lucru judecat invocată apreciază că prima instanță în mod eronat a considerat că în speță nu există identitate de cauză.
Motivarea primei instanțe în sensul că cererea care a făcut obiectul Dosarului nr. 1061/2002 al Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă a fost analizată prin raportare la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 și nu s-au comparat titlurile de proprietate potrivit dreptului comun este greșită deoarece în Decizia civilă nr. 1488/30.05.2002 a Curții de Apel București se menționează că "prima instanță a comparat și a cercetat pe fond titlurile exhibate de părți și a dat preferință titlului reclamantei, cu motivarea că este mai vechi și mai întâi transcris și pe cale de consecință, în baza art. 480 și urm. civ. a admis acțiunea în revendicare".
Astfel, apreciază că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în timp ce procesul era pendinte și analiza speței în căile de atac în raport de dispozițiile acestei legi nu modifică raționamentul potrivit căruia în cauză există autoritate de lucru judecat.
Un alt argument în sprijinul acestei opinii se poate susține pornind de la distincția dintre acțiunea în revendicare și modalitatea de apreciere a calității de adevărat proprietar și criteriile pe care instanța le are în vedere pentru a acorda preferință unuia dintre titlurile exhibate de părți.
În esență, atât prin acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480. civ. cât și prin aceea care are ca temei Legii nr. 10/2001, persoana care se pretinde proprietar neposesor urmărește readucerea bunului în patrimoniul său pentru "a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut". De asemenea, modalitatea de apreciere a calității de proprietar neposesor este identică fie că acțiunea se întemeiază pe art. 480.civ. fie pe Legea nr. 10/2001. In ambele situații instanța trebuie să recurgă la analiza și compararea titlurilor deoarece nu se poate afirma că într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 instanța analizează doar buna-credință a cumpărătorului sau doar titlul persoanei deposedate. Desigur că în raționamentul său logico-juridic instanța analizează dacă titlul persoanei al cărui imobil a fost preluat îndeplinește condițiile de validitate prevăzute sub sancțiunea nulității absolute și modalitatea de preluare a imobilului pentru a verifica titlul dobânditorului. De asemenea, verifică titlul subdobânditorului și analizează dacă s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1996. În final, apreciază care titlu este mai caracterizat.
Singura diferență în concret care există între cele două tipuri de acțiuni o reprezintă criteriile pe care instanța le are în vedere în analiza comparativă a titlurilor, criterii care au o natură specifică conferită de situația juridică și contextul în care au fost naționalizate imobilele. Acest aspect nu este însă suficient de puternic pentru a considera că nu există identitate de cauză deoarece pe de o parte criteriile de analiză a titlurilor exhibate de către părți au un caracter exclusiv jurisprudențial și doctrinar, iar în sistemul nostru de drept hotărârea trebuie să aibă ca unic temei legea și pe de altă parte aceste criterii nu sunt enumerate nici în practica și literatura de specialitate în mod limitativ ci în funcție de situația de speță instanța va aplica unul sau mai multe dintre cele consacrate sau poate să cont de un alt aspect care se impune în cauza cu care a fost învestită.
În situația în care se va aprecia că prima instanță în mod corect a respins excepția autorității de lucru judecat, pe fondul cauzei, s-a arătat că prima instanță în mod greșit a analizat titlul statului și a apreciat că Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire deoarece prin Decizia nr. 1488 pronunțată la data de 30.05.2002 de către Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă în Dosarul nr. 1061/2002 s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil. În această situație, aspectul preluării a fost soluționat deja definitiv și irevocabil de către o instanță caz în care indiferent de schimbarea ulterioară a jurisprudenței sau de modificările legislative intervenite, o altă instanță nu se mai poate pronunța cu privire la acest fapt fără să încalce autoritatea de lucru judecat sau cel puțin puterea de lucru judecat. Chestiunea preluării imobilului a fost tranșată astfel definitiv și irevocabil de către o altă instanță, caz în care sentința apelată este nelegală.
În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția CEDO care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților intimați, apreciez că în speță nu este aplicabil, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului face distincție între noțiunile de bun, simplă speranță și speranță legitimă și consideră că există o diferență între simpla speranță de restituire, oricât de rezonabilă ar fi ea și legitimă care trebuie să aibă o natură mai concretă decât simpla speranță și trebuie să fie întemeiată pe o dispoziție legală sau o hotărâre judecătorească.
Astfel, ori de câte ori Curtea Europeană constată că în cauză reclamanții nu au un bun actual, va analiza dacă au cel puțin o speranță legitimă, adică o valoare patrimonială, asimilată noțiunii de bun și protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană analizează în mod diferit dacă reclamanții au cel puțin o speranță legitimă, în funcție de natura juridică a acțiunii (acțiune care tinde la recunoașterea unui drept de creanță sau la recunoașterea unui drept real).
În ceea ce privește acțiunile care tind la recunoașterea unui drept real, în teza în care naționalizarea a avut loc înainte de aderarea statului respectiv la Convenție, trebuie distins în funcție de ipoteza: instanțele naționale au anulat actul de preluare sau au constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și au obligat persoana deținătoare la restituirea imobilului însă această hotărâre definitivă și irevocabilă a fost desființată ca urmare a promovării recursului în anulare. În cauza Brumărescu contra României, Curtea a apreciat că reclamantul avea un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă instanța stabilise că imobilul fusese naționalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950 și constatase, cu efect retroactiv, că reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, în calitate de succesor al părinților săi. Curtea a mai subliniat că dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de bunul său în liniște, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 până la 1 martie 1995 și a achitat taxele și impozitele aferente imobilului; instanțele naționale au anulat actul de preluare sau au constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil și au obligat persoana deținătoare la restituirea imobilului însă această hotărâre definitivă și irevocabilă nu a putut fi executată deoarece până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii sau ulterior statul a înstrăinat imobilul unor terți; instanțele naționale au respins acțiunea reclamanților prin care au solicitat să le fie restituit imobilul.
Având în vedere soluția de respingere a acțiunii, Curtea a apreciat că reclamanții beneficiază doar de o creanță de restituire, care este sub condiție deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului ar trebui rezolvată în cadrul procedurilor judiciare și administrative pe care reclamanții le-au promovat. În consecință, Curtea a considerat că, la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol.
Astfel, în cererile care urmăresc recunoașterea unui drept real, Curtea analizează dacă s-a pronunțat în favoarea reclamanților o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să li se fi recunoscut calitatea de proprietar și să se fi dispus restituirea imobilului, în caz contrar, cererea va fi respinsă motivat de faptul că reclamanții nu dispun de un bun în sensul Convenției. Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se poate observa că în speță, reclamanții intimați nu dispun de un bun în sensul Convenției CEDO, contrar considerentelor primei instanțe deoarece față de respingerea acțiunii în revendicare prin Decizia nr. 1488 pronunțată la data de 30.05.2002 de către Curtea de Apel București Secția a III-a Civilă în Dosarul nr. 1061/2002, situația acestora se circumscrie celei de-a treia ipoteze prezentate mai sus (Cauza Caracas împotriva României; Cauza și Mihailă României - Hotărârea din 14 decembrie 2006). Apreciez că reclamanții - intimați au o simplă creanță care nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol.
Față de aceste argumente, apreciază că deține un "bun" în sensul art. 1 Protocol 1 la Convenția CEDO, caz în care se impune admiterea apelului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282.proc.civ.
Intimații-reclamanți și au formulat întâmpinare, arătând că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de către apelantă stabilind că nu există identitate de cauză între acțiunea ce a făcut obiectul Deciziei civile fir. 1488/30.05.2002 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și prezenta acțiune.
Este de necontestat faptul că în primul ciclu procesual cererea de chemare în judecată a fost soluționată prin raportare la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, respingându-se acțiunea în revendicare ca urmare a menținerii titlului de proprietate a apelantei pârâte.
Instanța de recurs a reținut buna-credință a pârâtei cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Pentru acest motiv instanța de recurs nu a mai purces la compararea titlurilor de proprietate potrivit dreptului comun.
Este total greșită susținerea apelantei în sensul că și în cazul acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480.civ. și în cazul acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța trebuie să recurgă la analizarea și compararea titlurilor atâta timp cât prin acțiunea întemeiată pe dispozițiile legii speciale proprietarul neposesor tinde la desființarea titlului de proprietate al chiriașului cumpărător.
În cea de a doua situație obligarea chiriașului cumpărător de a reda imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 este consecința desființării titlului său de proprietate (dacă a încheiat contract de vânzare-cumpărare cu rea credință) și nu ca urmare a comparării celor două titluri, ambele fiind deopotrivă valabile.
Deși în ambele pricini se tinde la valorificarea aceluiași drept și anume dreptul de proprietate, temeiul juridic nu se suprapune în cele două cazuri.
Articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale consacră dreptul de proprietate ca și un drept fundamental al oricărei persoane fizice sau juridice.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 avut și are în vedere instituirea unui control internațional al modului în care autoritățile naționale ale statelor semnatare ale Convenției asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate.
Imobilul în litigiu nu a fost preluat cu titlu valabil, situație stabilită de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul prin Hotărârea nr. 2932/27.09.1999 prin care i-au fost acordate autoarei intimaților reclamanți suma de 122.066.052 lei cu titlu de despăgubiri.
O astfel de hotărâre nu ar fi fost posibilă dacă autoritatea în drept ar fi constatat că notificarea numitei nu era întemeiată.
Autoarea intimaților reclamanți nu a fost de acord cu restituirea imobilului prin acordarea de despăgubiri, fapt ce explică și continuarea primei cereri de chemare în judecată.
În această situație nu se poate susține că autoarei intimaților reclamanți nu i s-a recunoscut calitatea de proprietar chiar dacă în primul ciclu procesual instanța de judecată a apreciat ca apelanții pârâți au încheiat contract cu bună credință și a respins cererea acesteia ca neîntemeiată.
Apelanții pârâți sunt titularii unui interes patrimonial ce intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece dreptul autoarei lor la despăgubiri a avut o bază legală, normele interne conferind în mod indubitabil o bază legală unei obligații ce revenea Statului.
Intimații reclamanți pot pretinde a avea o speranță legitimă în sensul de a-și vedea realizată cererea lor de revendicare conform normelor de drept comun ținând cont de practica dezvoltată de instanțele de judecată și chiar de Deciziile Curții Constituționale.
Prin decizia civila nr. 1 A/5.01.2009 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1269/20.02.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-reclamanți și, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția autorității de lucru judecat si a respins acțiunea ca urmare a existenței autorității de lucru judecat. Totodata, a obligat intimații-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 3930 lei, cheltuieli de judecată, fond și apel.
Pentru a hotari astfel tribunalul a retinut urmatoarele:
"Prin sentința civilă nr. 890/2001 a Judecătoriei Sectorului 5 B s-a admis acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei imobilul situat în B,-, corp B, parter și s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare.
În considerentele sentinței s-a reținut că titlul reclamantei este mai bine caracterizat fiind mai vechi și provenind de la adevăratul proprietar.
Prin decizia civilă nr. 2613/2001 a Tribunalului Bucureștis -a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 890/2001 a Judecătoriei Sectorului 5
Prin decizia civilă nr. 1488/2002 a Curții de Apel Bucureștis -a admis recursul declarat de recurenta, s-a modificat în parte decizia civilă nr. 2613/2001 a Tribunalului București în sensul că s-a admis apelul declarat de, s-a schimbat în parte sentința civilă nr. 890/2001 a Judecătoriei Sectorului 5 B în sensul că s-a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
În considerentele deciziei s-a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 având în vedere că contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat de cu bună credință, astfe1 că trebuie aplicate cu prioritate prevederile legii speciale care îi dau posibilitatea reclamantei să obțină numai despăgubiri.
În prezenta cauză reclamanții și au chemat în judecată pârâta solicitând instanței să fie obligată aceasta să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în B, Str. -. - nr. 27, parter, Sector 5.
Potrivit art. 1201 civ."Este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect,este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate".
Pentru a fi în prezența autorității de lucru judecat trebuie să fie întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză.
În ceea ce privește primul element-părțile,tribunalul apreciază că există identitate între cele 2 cauze.
Astfel în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 890/2001 a Judecătoriei Sectorului 5 Baf igurat ca reclamantă, iar ca pârâtă,iar în prezenta cauză figurează ca reclamanți și, iar ca pârâtă.
Așa cum s-a reținut în literatura de specialitate prin noțiunea de identitate de părți se înțelege identitatea juridică a părților, iar nu identitatea fizică. Astfel în prezenta cauză există identitate de părți, în primul dosar participând în calitate de reclamantă - autoarea reclamanților din prezenta cauză -, iar în prezenta cauză au participat în calitate de reclamanți și.
Și în privința celui de-al doilea element - obiectul - tribunalui constată că există identitate.
Astfel atât în primul, cât și în cel de-al doilea dosar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în B, Str. -. - nr. 27, parter, Sector 5.
Tribunalul constată că există identitate și în privința cauzei celor 2 acțiuni.
Cauza poate fi definită ca fiind fundamentul raportul juridic dedus judecății, temeiul juridic al cererii.
Tribunalul va constata că atât în primul dosar cât și în cel de-al doilea, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480, 481 civ.
De asemenea în ambele acțiuni reclamanții și-au întemeiat susținerile pe faptul că titlurilor de proprietate este mai favorabil decât titlul pârâților întrucât titlul lor este mai vechi și provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul pârâtei provine de la un neproprietar-statul.
Tribunalul nu a reținut susținerea primei instanțe că cele 2 cauze nu sunt identice întrucât în primul dosar s-a respins acțiunea reținându-se temeiurile Legii 10/2001 întrucât așa cum s-a reținut mai sus în cele 2 dosare s-au invocat aceleași temeiuri de drept-art. 480, 481 civ, iar fundamentul juridic este același compararea titlurilor de proprietate și constatarea preferabilității titlului reclamanților.
Tribunalul a constatat că la soluționarea primului dosar instanțele au analizat titlurile părților, iar instanța de recurs a dat preferință titlului pârâtei.
Este adevărat că instanța de recurs și-a întemeiat soluția și pe dispozițiile Legii 10/2001 însă acest aspect nu poate conduce la ideea că nu ar exista identitate de cauză.
Astfel în primul dosar au fost analizate titlurile de proprietate ale părților și s-a considerat că titlul pârâtei este preferabil față de dispozițiile legii speciale Legea 10/2001.
Faptul că instanța a dat preferință titlului pârâtei ca urmare a faptului că aceasta a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu înseamnă că instanța nu a comparat cele 2 titluri de proprietate.
A considera altfel ar însemna ca hotărârea pronunțată în primul dosar să
fie lipsită de efecte.
Nu în ultimul rând, tribunalul va avea în vedere că dispozițiile art. 47 din Legea 10/2001 care dădeau posibilitatea persoanelor ale căror acțiuni în revendicare au fost respinse să solicite măsuri reparatorii potrivit Legii 10/2001 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 1055/2008 tocmai pentru încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești.
Astfel fiind reclamanții a căror acțiune în revendicare a fost respinsă irevocabil nu mai pot solicita restituirea aceluiași imobil nici pe calea Legea 10/2001 și nici pe calea unei acțiuni în revendicare întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești.
Constatând că este întemeiat primul motiv de apel referitor la existența autorității de lucru judecat în cauză, tribunalul nu va mai analiza și celelalte motive de apel.
Pentru aceste considerente, tribunalul în baza art. 296 pr.civ. va admite apelul,va schimba în tot sentința apelată, va admite excepția autorității de lucru judecat și va respinge acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.
În baza art. 274 pr.civ, constatând că reclamanții intimați se află în culpă procesuală, tribunalul îi va obliga să-i plătească apelantei pârâte suma de 3930 lei cu titlu cheltuieli de judecată în fond și apel."
Impotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantii și solicitand admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel (art. 312 pct. 3 si 5.pr.civ.). Recurentii si-au intemeiat cererea de recurs pe dispozitiile art. 304 pct. 9.pr.civ.
Recurentii au aratat ca intre autoarea acestora, proprietara imobilului în litigiu, și foștii chiriași (cumpărători ai celor 3 apartamente care alcătuiesc imobilul în baza prevederilor Legii nr. 112/1995) a existat un prim proces în revendicare care a fost soluționat de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă prin Decizia nr. 1488/30.05.2002, ca prin această decizie instanța a analizat cererea de chemare în judecată prin raportare la prevederile art. 46 alin. (2) și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, a stabilit că actul de vânzare-cumpărare al intimatei pârâte, din prezenta cauză, a fost încheiat cu bună credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respingând acțiunea în revendicare, ca in pronunțarea acestei hotărâri instanța de recurs a avut în vedere prevederile legii speciale, "care trebuie aplicată cu prioritate și care prevede numai posibilitatea acordării de despăgubiri"
Recurentii au mai aratat ca instanța de fond din prezentul ciclu procesual a apreciat că nu se poate reține existența autorității de lucru judecat, neexistând identitate de cauză, astfel încât, prin încheierea din data de 03.04.2007, a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Recurentii au mai aratat că, deși cererea formulată în litigiul anterior de s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și art. 481.civ. Decizia civilă nr. 1488/30.05.2002 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie, invocată cu titlu de autoritate de lucru judecat, a analizat și a soluționat cererea de revendicare anterioară, subsecventă cererii de anulare a titlului intimatei - pârâte, exclusiv prin raportare la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, survenită pe parcursul procesului, ca acțiunea în revendicare a lui a fost respinsă ca urmare a menținerii titlului de proprietate al pârâtei, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare nr. 40608/30.09.1996, încheiat de aceasta cu Primăria Municipiului B, prin mandatar A, ca in litigiul anterior instanța a reținut buna-credință a pârâtei cu privire la încheierea contractului, ca numai în raport cu dispozițiile art. 47 (în numerotarea atunci în vigoare) a Legii nr. 10/2001 a statuat că sunt incidente dispozițiile art. 46 alin. (2) și ale art. 18 lit. d) din legea specială, iar în baza reglementărilor din legea specială s-a respins acțiunea în revendicare. (pag. 9 alin. penultim, decizia Curții de Apel din 30 mai 2002).
Recurentii au aratat ca in prezentul litigiu nu ne aflăm în fața aceleiași cauze juridice în raport de care s-a soluționat litigiul anterior, ca in cauza anterioară, în realitate, urmare cererii completatoare formulate la 02.09.1999, acțiunea în anularea contractului de vânzare cumpărare încheiat de către stat cu pârâta (nr. 40608/1996) a devenit capătul de cerere examinat cu prioritate de către instanță, iar restabilirea situației anterioare vânzării ar fi dat posibilitatea examinării cererii de revendicare exclusiv în raport cu statul-vânzător, care a fost menținut permanent în cauză, ca, in consecință, nici obiectul celor două pricini nu este identic, iar parte în procesul anterior au figurat și și Municipiul B, prin Primar General, față de care s-a exercitat acțiunea în revendicare, ca nu există, în consecință, nici identitate de părți, în sens juridic.
Au mai aratat recurentii ca soluționarea cererii anterioare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu exclude dreptul de acces la judecata efectivă pentru a se soluționa o nouă cerere de revendicare în contradictoriu și direct și nemijlocit cu proprietarul actual al bunului, dobândit în baza Legii nr. 112/1995, ca in cuprinsul Legii nr. 10/2001 se exprimă intenția legiuitorului de a permite ca violarea continuă a dreptului de proprietate al persoanelor care au fost victime ale abuzului săvârșit de stat cu privire la "bunurile" lor să fie întreruptă, iar restabilirea situației corespunzătoare dreptului, inclusiv prin mijloace judiciare, să fie permisă, ca reguli de bază privind interpretarea și aplicarea unitară a legii duc la concluzia că această excepție peremptorie și absolută nu operează ca atare nici în cadrul unui proces civil inițiat de cei ale căror acțiuni în revendicare au fost respinse de instanțele judecătorești în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, ca legea specială cuprinde reglementari particulare în materia reparației în cazul preluărilor abuzive de imobile și dă un înțeles specific noțiunii de "imobile preluate în mod abuziv" si ca în situația în care se naște un nou litigiu, ca urmare a aplicării legii noi, acesta are o altă cauză și uneori alte părți decât cele existente într-un litigiu bazat pe dispozițiile exclusive ale dreptului comun, chiar cu obiect identic, ca același raționament este aplicabil și pentru cazul în care primul litigiu este cel soluționat pe baza reglementarilor cuprinse în legea specială.
Recurentii au mai aratat ca, de principiu, existența unei cauze noi (causa debemus) este de natură să elimine autoritatea de lucru judecat, iar in ipoteza în care noua cerere (cea din prezentul litigiu) cuprinde elemente noi (causa debemus) prin care se invocă aplicarea legislației de drept comun, aspect sub care, pe fond, pricina nu a fost examinată în judecata anterioară, excepția nu poate fi admisă.
Recurentii au aratat ca toate aceste apărări nu au fost examinate de instanța de apel si s-a ajuns la situația în care s-a întrerupt demersul judiciar privind examinarea pretenției concrete a subsemnaților, în cadrul procesual (diferit de cel din procesul anterior, în care a figurat și Municipiul B) ales de noi, cu o cauză juridică diferită de cea a litigiului anterior și cu o pretenție concretă, proprie, nesubordonată unei alte pretenții (cererea de anulare a titlului pârâtului).
Au mai aratat recurentii ca modalitatea în care instanța de apel a respins acțiunea în revendicare, prin aplicarea dispozițiilor legale în materie de autoritate de lucru judecat, nu a respectat dreptul lor de acces la justiție (cauza Lungoci vs. România), ca instanțele nu pot aplica exigentele excepției autorității lucrului judecat pe planul dreptului procesual civil intern, cu ignorarea consecințelor admiterii acestei excepții sub aspectul aplicabilității jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ca dacă, în planul dreptului procesual, excepția autorității de lucru judecat are natura unei excepții procesuale de fond, absolute, peremtorii, a cărei rațiune constă în imposibilitatea "atacării", pe calea dreptului comun, a unei hotărâri irevocabile, ce se prezumă că exprimă adevărul (res iudicata pro veritate habetur), din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului aplicarea excepției constituie o limitare a dreptului de acces la tribunal, o restrângere a dreptului de acces oferit individului, de o manieră a atinge însăși substanța dreptului și de a-l lăsa fără conținut (cauza Sabin Popescu României, hotărârea din 2 martie 2004), ca există o afectare a dreptului de acces la instanță al reclamantilor, prin aplicarea excepției autorității de lucru judecat.
Recurentii au aratat ca intre cele două cauze în discuție există o diferență cu privire la cauza juridică, înțeleasă ca fundament juridic dedus judecații, ca in prima cerere de chemare în judecată, introdusă de autoarea lor împotriva aceleiași pârâte, împreună cu, SA și Municipiul B, s-a solicitat constatarea nulității absolute a titlului pârâtei și a titlului celorlalți pârâți și, ca o consecință a efectului nulității, restituirea în natură a imobilului si, constatându-se valabilitatea titlului pârâților, prin aplicabilitatea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, intervenită pe parcursul procesului, recurentii au înțeles să respecte efectul hotărârii irevocabile nr. 1488/30 mai 2002 și să introduca o acțiune în revendicare împotriva pârâtei, distinct de acțiunea în revendicare formulată pentru apartamentul de la parterul aceluiași imobil, împotriva lui, ca, de această dată, recunosc calitatea de proprietar a pârâtei, dobândită în temeiul unui act juridic, apreciat ca valabil de către instanță, și solicită instanței să aplice criteriile specifice operațiunii comparării titlurilor de proprietate.
Recurentii au mai aratat ca este neîndoielnic faptul că instanța de recurs, prin decizia nr. 1488/30.05.2002, nu a respins acțiunea în revendicare, în urma operațiunii comparării titlurilor de proprietate, ci ca o consecință a respingerii acțiunii în nulitate și efectelor determinate de intervenția legii speciale, Legea nr. 10/2001, respectiv a articolului 18 lit. d, conform căruia reclamanților li se cuvin doar despăgubiri, în cazul înstrăinării imobilului pe care îl solicită, cu respectarea condițiilor legale, ca există o diferență de cauză juridică între cele două acțiuni exercitate succesiv în timp.
De asemenea, recurentii au aratat ca decizia cu privire la care se invocă autoritatea de lucru judecat nu a tranșat asupra fondului litigiului, ca in litigiul anterior cauza s-a soluționat în virtutea principiului aplicării cu prioritate a legii speciale, ca deși cererea formulată în litigiul anterior de, autoarea recurentilor, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 480 și art. 481 Cod civil, instanța a analizat și a soluționat cererea exclusiv prin raportare la dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Analizand lucrarile dosarului in raport cu motivele de recurs formulate, curtea retine urmatoarele:
In mod corect a retinut instanta de apel ca in cauza sunt intrunite conditiile autoritatii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1488/2002 pronuntata de Curtea de Apel B - Sectia a III-a Civila in raport cu prezenta cauza.
Astfel, in ceea ce priveste identitatea de parti atat in cauza solutionata prin decizia civila nr. 1488/2002, cat si in prezenta cauza, parata este. In prima cauza reclamanta a fost, iar reclamantii din prezenta cauza sunt succesorii in drepturi ai acesteia, hotararea pronuntata in contradictoriu cu autoarea lor fiindu-le opozabila.
In consecinta, exista identitate de parti, iar imprejurarea ca in prima cauza au mai fost si alti parati nu este relevanta, intrucat nu inlatura indeplinirea conditiei identitatii de parti in raport de partile din prezenta cauza.
Ca atare, sunt neintemeiate sustinerile recurentilor cu privire la neindeplinirea conditiei identitatii de parti.
In ceea ce priveste conditia identitatii de obiect, curtea constata ca si aceasta conditie este indeplinita. Astfel, cererea de chemare in judecata formulata de autoarea recurentilor si care a fost solutionata prin decizia civila nr. 1488/2002 a avut doua capete de cerere: revendicarea si constatarea nulitatii contractelor de vanzare-cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995. In prima instanta a fost admis capatul de cerere privind revendicarea si a fost respins capatul de cerere privind constatarea nulitatii contractelor.
Analiza cererii in revendicare a fost facuta independent de cererea in constatarea nulitatii contractelor, asa incat este evident ca nu sunt fondate sustinerile recurentilor in sensul ca cererea in revendicare ar fi fost subsecventa cererii in constatarea nulitatii contractelor.
In ceea ce priveste conditia identitatii de cauza, curtea retine ca atat cauza solutionata prin decizia civila nr. 1488/2002, cat si cauza de fata au ca fundament juridic dreptul de proprietate invocat de reclamanti asupra imobilului in litigiu, drept pe care inteleg sa il apere pe calea actiunii in revendicare, in dovedirea dreptului lor invocand un titlu pe care il opun titlului invocat de parata in sustinerea existentei unui drept de proprietate pe care, la randul sau, parata il invoca.
Ca atare, conditia identitatii de cauza este si ea indeplinita, iar imprejurarea ca in prima cauza, cu ocazia compararii titlurilor a fost folosit si un nou criteriu de comparare considerat a fi fost introdus prin Legea nr. 10/2001, respectiv buna-credinta a chiriasilor cumparatori, nu este de natura sa inlature existenta acestei indentitati de cauza.
Este eronata sustinerea recurentilor in sensul ca acțiunea în revendicare a lui a fost respinsă ca urmare a menținerii titlului de proprietate al pârâtei, intrucat consecinta mentinerii titlului de proprietate al paratei a fost compararea titlurilor invocate de parti, plecandu-se de la premisa ca ambele sunt valide. Respingerea actiunii in revendicare s-a datorat faptului ca, in urma compararii titlurilor, titlul paratei a fost considerat ca fiind preferabil tinand seama si de o serie de criterii de comparare a titlurilor considerate de instanta ca ar fi fost introduse prin Legea nr. 10/2001.
Afirmatia recurentilor in sensul ca in prima cauza actiunea in revendicare a fost formulata doar impotriva "statului" si ca urma a fi solutionata doar ca o consecinta a admiterii cererii in constatarea nulitatii contractelor de vanzare-cumparare si repunerii partilor in situatia anterioara nu poate fi primita intrucat este contrazisa de chiar cererea completatoare depusa in prima cauza si existenta in copie la fila 62 din dosarul primei instante, in care se mentioneaza in mod expres ca se solicita obligarea intervenientilor in nume propriu din respectiva cauza, printre care si parata, la restituirea imobilului. Or, este evident ca cererea in revendicare a fost formulata impotriva paratilor-persoane fizice (intervenienti in nume propriu pana la formularea cererii completatoare). De altfel, reclamanta din prima cauza - - nu a formulat nici o critica in sensul ca instanta ar fi calificat si, implicit, solutionat in mod gresit capatul de cerere in revendicare formulat impotriva persoanelor fizice ca fiind independent de capatul de cerere privind constatarea nulitatii absolute a contractelor de vanzare-cumparare, ceea ce dovedeste, alaturi de modul de formulare a cererii completatoare, ca autoarea recurentilor din prezenta cauza a investit instanta cu o cerere in revendicare si o cerere in constatarea nulitatii contractelor de vanzare-cumparare, fiecare din cereri fiind principale si de sine-statatoare, iar nu cum sustin recurentii in prezentul recurs.
Evocarea dispozitiilor Legii nr. 10/2001 in compararea de titluri nu a fost de natura sa schimbe cauza cererii de chemare in judecata, ci doar a adaugat criteriilor de comparare a titlurilor stabilite pe cale doctrinara si jurisprudentiala o serie de alte criterii pe care instanta de judecata le-a apreciat ca decurgand din dispozitiile Legii 10/2001 si ca fiind aplicabile spetei.
Nu poate fi retinuta nici sustinerea ca prin solutionarea cauzei in temeiul autoritatii de lucru judecat s-ar incalca dreptul de acces la justitie reglementat de dispozitiile art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Circumstantele cauzei Lungoci, invocata de recurenti, nu se regasesc in prezenta cauza, intrucat in ceea ce priveste existenta si dovada dreptului recurentilor nu a intervenit nici un element nou de la momentul pronuntarii deciziei care prezinta autoritate de lucru judecat in raport cu prezenta cauza. In cauza Lungoci, Curtea Europeana nu a contestat imprejurarea ca excepția autorității de lucru judecat urmăreste un scop legitim deoarece ea vizeaza să asigure securitatea raporturilor juridice în materie civilă, ci a retinut ca, in raport de circumstantele cauzei, modul in care aceasta exceptie a fost aplicata, cu ignorarea unei hotarari judecatoresti intervenita in respectiva cauza, a condus la incalcarea dreptului de acces la justitie.
Circumstantele cauzei Sabin Popescu nu se regasesc in nici un mod in cauza de fata in ceea ce priveste considerentele pentru care Curtea Europeana a apreciat in cauza Sabin Popescu impotriva Romaniei ca a fost incalcat dreptul recunoscut de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Nu poate fi retinuta ca fondata nici sustinerea recurentilor potrivit careia prin decizia 1488/2002 nu s-ar fi transat asupra fondului dreptului. Astfel, prin decizia mentionata a fost respinsa actiunea in revendicare, retinandu-se ca imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, astfel ca vanzarea-cumpararea apartamentelor s-a facut cu respectarea dispozitiilor Legii 112/1995 si cu buna-credinta. Retinerea imprejurarii ca imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil a determinat respingerea actiunii in revendicare si concluzia ca reclamanta din respectiva cauza are dreptul doar la despagubiri potrivit legii speciale. Ca atare, prin decizia nr. 1488/2002 instanta s-a pronuntat asupra fondului dreptului.
In consecinta, curtea va respinge recursul ca nefondat.
Totodata, in temeiul art. 274.proc.civ. curtea va obliga recurentii la plata catre intimata a sumei de 2430 lei, reprezentand cheltuieli de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentii-reclamanti si, cu domiciliul ales in B,-, -. C,. 5,. 55, sect. 3 (la si Asociatii) impotriva deciziei civile nr. 1 A/5.01.2009 pronuntata de Tribunalul B - Sectia a IV-a Civila in dosarul nr- in contradictoriu cu intimata-parata, domiciliata in B, str. -. - nr. 27, parter, sect. 5.
Obligă recurenții la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în sumă de 2430 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astazi, 13.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
-
Red. MS/5.11.2009
.red.
5 ex./02.11.2009
Jud Apel Secția a IV-a Civilă
,
Președinte:Antonela Cătălina BrătuianuJudecători:Antonela Cătălina Brătuianu, Melania Stanciu, Mihaela
