Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 395/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 395.
Ședința publică de la 13.10.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Antonela Cătălina Brătuianu
JUDECĂTOR 2: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 3: Mihaela
GREFIER - -
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă împotriva deciziei civile nr.306 din 24.02.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a V-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți și.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns intimatul-pârât personal și asistat de avocat ce depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială nr.- din 14.09.2009, intimata-pârâtă, prin același avocat, lipsind recurenta-reclamantă.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul intimaților-pârâți și, învederează instanței că a luat cunoștință de motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă astfel încât nu solicită un alt termen de judecată pentru acest motiv și întrucât nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat, solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul intimaților-pârâți și, solicită respingerea recursului astfel cum a fost formulat și motivat de recurenta-reclamantă menținerea deciziei civile atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea poziției sale, depune și concluzii scrise, arătând că instanța de apel corect a reținut faptul că, reclamanta a fost despăgubită în anul 1982 cu toată suma de bani reprezentând contravaloarea apartamentului, sumă de rezultă din contractul de construire nr.1114/9,respectiv suma de 108.242 lei, astfel încât nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 481 Cod Civil, imobilul trecând în proprietatea statului, cu plată.
Curtea reține recursul în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 23.04.2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 B reclamanta, în contradictoriu cu pârâții și a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.74 din-, sector 3 B, prin compararea titlurilor de proprietate ale părților.
Prin sentința civilă nr. 5341 pronunțată la 26.05.2008 în dosarul nr-, Judecătoria sectorului 3 Bar espins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții și și a obligat reclamanta la plata a 3600 lei cheltuieli de judecată către pârâți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâții au încheiat în mod legal și cu bună credință, contractul de vânzare - cumpărare a imobilului în litigiu în anul 1996, ulterior unei perioade de 13 ani în care au locuit în apartamentul în litigiu în baza unui contract legal de închiriere. În momentul cumpărării apartamentului, pârâții au luat cunoștință de faptul că fostul proprietar al apartamentului a cedat de bună voie dreptul de proprietate statului, contra unei sume de bani, iar la data încheierii contractului nu existau cereri de restituire. Decizia nr. 1628/1982 de preluare a imobilului, de către întreprinderea, conține mențiunea expresă că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu plată, pârâții fiind astfel considerați ca fiind de bună credință, având cunoștință de faptul că proprietarul a fost despăgubit pentru cedarea dreptului sau de proprietate.
Prima instanță de fond a apreciat că Statul a avut un titlu valabil pentru acest imobil pe care l-a înstrăinat ulterior pârâților, pentru că fostul proprietar a fost despăgubit la valoarea din anul 1982 imobilului, iar reclamanta nu a făcut dovada ce cădea în sarcina sa, potrivit art. 1169.civ. că suma de bani stabilită de stat nu acoperea valoarea reală a construcției și în consecință nu a fost despăgubită în mod just și echitabil. Instanța a apreciat că reclamanta nu poate invoca neconstituționalitatea Decretului nr. 223/1974, atât timp cât a fost de acord cu despăgubirile stabilite și a încasat aceste despăgubiri. De asemenea, instanța de fond a apreciat că, în raport de cele reținute, titlul statului este un titlu valabil, iar compararea de titluri este lipsită de obiect, reclamanta neavând propriu-zis un titlu de proprietate asupra locuinței.
Reclamanta, fiind căzută în pretenții, a fost obligată la cheltuieli de judecată potrivit art. 274.civ.Cod Penal, însă cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat au fost însă reduse la 3600 lei, onorariul stabilit de pârâți cu apărătorul lor fiind considerat excesiv față de valoarea pricinii.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și pe fond, admiterea acțiunii.
În motivarea apelului, reclamanta apelantă a arătat că în analizarea caracterului abuziv al preluării, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 6 din Legea 213/1998 și ale art. 3 care permit ca instanțele să aprecieze asupra valabilității titlurilor prin care imobilele cum este cel în cauză au fost preluate de stat. În temeiul textului de lege sus enunțat, apelanta a apreciat că prin Decretul 223/1974 s-a încălcat principiul egalității între cetățenii României, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex sau religie consacrat prin art. 17 al Constituției din 1965, același articol, prevăzând că cetățenii, fără vreo deosebire sunt egali în drepturi în toate domeniile vieții economice, politice, sociale sau culturale. În art. 36 din Constituție era prevăzut dreptul de proprietate personală, drept ocrotit de lege. Prin discriminarea făcută între cetățenii români cu domiciliul în străinătate și cei cu domiciliul în țară, prin neprotejarea proprietății celor care optau să domicilieze în afara țării se încălcau prevederile Constituției din 1965, în vigoare la data aplicării Decretului nr. 223/1974. O altă lege în vigoare, încălcată prin aplicarea acestui decret este Codul Civil care în art. 481 prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. În același timp, în contextul precizat de art. 6 din Legea 213/1998, trebuia apreciata valabilitatea titlului statului și în raport de tratatele la care România era parte, tratate în vigoare la momentul preluării. Dispozițiile legale interne trebuiau să fie în concordanță cu Declarația Universala A Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a la data de 10.12.1948. Astfel, în art. 17 alin 1 din Declarație se prevede că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singură cât și în asociere cu alții" și că "nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa". Prin Decretul nr. 223/1974 cetățenii romani care părăseau țara erau lipsiți în mod arbitrar de dreptul de proprietate, care era recunoscut și protejat atât în plan intern cât și în plan internațional. Prin urmare, instanța trebuia să procedeze la analizarea nevalabilității titlului statului în raport de textele legale menționate, să stabilească dacă aceste despăgubiri au fost sau nu încasate, să stabilească cuantumul acestora.
Totodată apelata a mai arătat, că faptul menționării în decizia de preluare a imobilului a trecerii imobilului cu plată în proprietatea statului nu este de natură să conducă la concluzia că pârâții au fost de bună credință și că astfel se paralizează acțiunea în revendicare imobiliară a fostului proprietar. În aceste condiții, stabilindu-se nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului folosit azi de către pârâți, consideră că instanța trebuia să procedeze la compararea celor două titluri de proprietate, dându-se câștig de cauză celui mai bine caracterizat(pentru argumentele expuse pe larg in cererea de chemare in judecata).
La data de 10.02.2008, și au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca neîntemeiat, menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică și obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civila nr. 306 din data de 24.02.2009 TRIBUNALUL B SECTIA A V-A CIVILĂ a respins ca nefondat apelul și a obligat apelanta la 3800 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatului.
În motivarea deciziei s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974. La rândul său statul a înstrăinat chiriașilor și imobilul, astfel dobândit, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare - cumpărare din 43/30.10.1996. În speță, se propune compararea titlului reclamantei apelante provenit de la adevăratul proprietar și titlul pârâților intimați provenit de la un non dominus - Statul Român, care a preluat bunul în mod abuziv, fără titlu, așa cum s-a arătat mai sus, înstrăinându-l ulterior în baza Legii nr. 112/1995 chiriașilor.
În speță, văzând actele și lucrările dosarului și jurisprudența CEDO, Tribunalul a apreciat că ambele părți dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, reclamanta are un bun care (potrivit hotărârii din 1 decembrie 2005 Curții Europeane a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Păduraru contra României) poate consta în interesul de a i se restitui în natură imobilul de către cumpărător. Curtea a considerat că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de către stat și, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Pe de altă parte, și pârâții care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 i se recunoaște în virtutea jurisprudenței Curții exprimate în hotărârea Raicu contra României din 19 octombrie 2006 un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. CEDO a statuat, în acest caz, că titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință, constituit în baza Legii 112/1995 și validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă și executorie, este protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. "Diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate(. ) astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri".
Articolul 1 din Primul Protocol la Convenție nu garantează dreptul de a obține un bun (în cauza KR împotriva, Decizia din 15.01.1970). Dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Principul a fost stabilit încă din anii 1970 fiind în sensul că " de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerat ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Decizia X, Y, Z, împotriva Germaniei din 4 oct. 1977). Mai mult decât atât, în cauza Păduraru contra României, Curtea a reafirmat faptul că prin Convenție nu se impune statelor contractante nici o obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul român și-a manifestat acest drept de opțiune, stabilind categoria "imobilelor preluate abuziv", reglementând regimul juridic al actelor de înstrăinare având ca obiect asemenea imobile, precum și măsurile reparatorii. Acțiunea în revendicare este potrivit definiției date în literatura de specialitate, în absența unei definiții legale, acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență, se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea ca în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile. În cazul imobilelor naționalizate există însă dispoziții legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, care reglementează atât soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat cu statul, cât și instituțiile competente să dispună restituirea și să exercite controlul asupra deciziilor luate de acestea. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al naționalizării, iar opțiunea sa de a se da câștig de cauză uneia sau alteia dintre părți a fost în acest caz de a se pomi de la soarta contractului de vânzare cumpărare încheiat de stat cu fostul chiriaș, care și-a exercitat un drept recunoscut la acea dată de Legea nr. 112/1995. Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statului este contestat. Admiterea acestei acțiuni, conducând la reintrarea dreptului de proprietate în patrimoniul statului, deschide calea restituirii în natura de către unitatea deținătoare, decizia acesteia fiind supusă controlului judiciar, cumpărătorului urmând a i se restitui prețul actualizat. Dacă însă se constată valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, măsurile reparatorii în favoarea fostului proprietar deposedat abuziv se stabilesc numai în echivalent, în condițiile art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001, notificarea fiind adresată tot unității deținătoare și tot sub controlul instanței. Prin urmare, s-a dat o reglementare legală și pentru situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș, și nu se mai află, așadar, în patrimoniul unității deținătoare.
Admițând că adevăratul proprietar poate promova o acțiune în revendicare împotriva chiriașului cumpărător se pune întrebarea dacă în cadrul acestei acțiuni pârâtul se poate apăra invocând dispozițiile Legii nr. 10/2001 și nerespectarea acestora de către rec1amant și dacă criteriile de eficiență juridică și preferabilitate sunt cele de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, sau se raportează la dispozițiile acestei legi. Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă. Afară de faptul că dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 validează titlul terțului dobândi tor de bună credință, de altfel principiu consacrat cu mult înainte de doctrină și jurisprudență, prin dispozițiile art. 2 alin. 2 se recunoaște persoanelor ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, păstrarea calității de proprietar avută la data preluării, dar cu mențiunea că această calitate de proprietar va fi exercitată" după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi". Cu alte cuvinte, exercitarea dreptului de proprietate poate avea loc numai în urma constatării dreptului de proprietate, fie prin decizia autorității administrative implicată în aplicarea legii, fie prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în justiție. Jurisprudența CEDO este și ea în sensul că "existența bunului" se determină în funcție de existența unei hotărâri de retrocedare. Așadar, într-o acțiune în revendicare de drept comun îndreptată împotriva dobânditorului de la stat se impune existența unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanta nu a obținut-o mai înainte de a se fi încheiat, în baza Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare cumpărare între stat și pârâți.
Chemată să verifice, în acțiunile contra Statului Român, încălcarea art. 1 din Primul protocol adițional al Convenției, Curtea Drepturilor Omului a găsit întemeiate acțiunile foștilor proprietari atunci când vânzarea s-a făcut de către stat, deși exista o hotărâre irevocabilă ce obliga statul (sau agenții săi) la predarea bunului către fostul proprietar (cauza Străin, cauza Păduraru). În speța de față, nu există o hotărâre de retrocedare anterioară vânzării în baza Legii nr. 112/1995; prima cerere prin care rec1amanta s-a îndreptat împotriva statului fiind cea formula prin Notificarea în baza Legii nr. 10/2001 (neurmată de acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de Stat cu pârâții, conform art. 45 alin.5 din Legea 10/2001). De altfel reclamanta nu a acționat nici în baza Legii nr. 112/1995.
Cum în cauză, reclamanții contestă titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cum nu există o hotărâre de retrocedare anterioară înstrăinării locuințelor către chiriași și nici o hotărâre care să fi invalidat contractul de vânzare cumpărare încheiat cu aceștia, în spiritul protejării drepturilor,reale și efective" (exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei) pârâții urmează să păstreze bunul în natură, reclamanții având dreptul să obțină despăgubiri, în condițiile legii. Este de altfel de reținut faptul că pârâții au cumpărat în condițiile în care, așa cum s-a arăta și mai sus, nu exista vreo acțiune a reclamantei împotriva statului, în condițiile în care reclamanta nu și-a valorificat drepturile nici în baza Legii nr. 112/1995, conform actelor dosarului nefiind înregistrată vreo cerere de retrocedare, și cum, potrivit evidențelor existente la nivelul autorităților administrative, preluarea imobilului s-a făcut cu plata de despăgubiri care au și fost efectiv încasate de reclamantă. Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de regimul comunist nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova și Pinc contra Republica Ceha), care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cazul de față, dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Ceea ce a sancționat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele care privesc statul român este fie încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea reclamantei prin vânzarea apartamentului în cursul litigiului (cauza Păduraru contra României), ceea ce nu este cazul în speță, fie vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, combinată cu absența totală a despăgubirii (Străin contra României), situație care, deși se regăsește în speță, își are remediul în Legea 10/2001, în timp ce ingerința care ar rezulta din admiterea acțiunii în revendicare este contrară voinței legiuitorului român. Decretul nr. 223/1974 este apreciat ca neconstituțional având în vedere că reglementa preluarea imobilelor fără vreo justificare ( și în anumite situații și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire), operând astfel o deposedare fără titlu valabil și deci o încălcare flagrantă a dreptului de proprietate particulară imobiliară, drept garantat constituțional. În speță, însă, aspectul este lipsit de relevanță și deci de interes în condițiile în care, pe de o parte, sunt declarate, conf. art. 2 alin. 1 lit. h și i din Legea nr. 10/2001, ca preluate abuziv orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 din Legea 213/1998, precum și orice imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, iar pe de altă parte, conf. art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 "bunurile preluate de stat fără titlu valabil.pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Împotriva deciziei menționate anterior a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii recurate, admiterea apelului, schimbarea deciziei apelate și admiterea acțiunii.
În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii întrucât în mod eronat a reținut instanța preferabilitatea titlului pârâților în raport de dispozițiile art. 18 lit. d și de cele ale art. 45 din Legea 10/2001. Interpretarea acestor dispoziții legale în sensul că în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună - credință nu poate fi reținută deoarece modifică principiile aplicabile acțiunii în revendicare și ar declara preferabil titlul subdobânditorului de la stat în fața dreptului proprietarului deposedat de statul comunist (și chiar ar determina inadmisibilitatea de piață a acțiunii în revendicare a proprietarului deposedat împotriva subdobânditorului de la stat). Această interpretare nu își găsește suportul explicit în nici un text legal, niciun text neconsacrândin terminisprioritatea vreunui titlu, în conflictul dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător. Domeniul de aplicare a legii vizează exclusiv raporturile dintre "persoana îndreptățită" și acele organe și instituții menționate în art. 20 și nu semnifică decât că, în situația în care imobilul a fost deja vândut, organele și instituțiile publice menționate la art. 20 nu mai pot dispune ele însele restituirea în natură, pentru simplul motiv că bunul nu se mai află în deținerea lor, iar, în aceste cazuri, la cererea proprietarului deposedat, aceste unități vor trebui să plătească acestuia despăgubiri. Aceste dispoziții nu pot fi, însă, aplicate în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul acțiunii în revendicare în justiție, pentru simplul motiv că Legea nr. 10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
Recurenta a mai arătat că în ceea ce privește art. 45 din Legea nr. 10/2001, acesta vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare ca act juridic (așa fiind redactat textul legal), valabilitate analizată prin prisma condițiilor prevăzute de art. 948 cod civil (consimțământ, capacitate, cauză și obiect). Nimic din redactarea acestui text nu justifică, însă, extinderea efectelor lui, în sensul afirmării ideii că declară preferabil titlul cumpărătorului de la stat în fața titlului proprietarului deposedat de statul comunist. De altfel, aceasta a fost și rațiunea pentru care, prin decizia nr. 145/2004, Curtea Constituțională a decis că art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 este constituțional în raport de art. 44 din Constituția României. S-a reținut că art. 46 alin. 2, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de bună - credință, nu a înțeles însă, să consacre și prevalenta acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat nici un moment să existe. Textul de lege nu tranșează conflictul de interese legitime între proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre ei, litigiu care constă în coexistența a două titluri proprietate având același obiect, Curtea Constituțională concluzionând astfel că art. 46 alin. 2 este constituțional tocmai pentru că este departe de a nesocoti dreptul proprietarului inițial prin aceasta, de a contraveni art. 44 din Constituție.Așadar, incidența articolului 46 (actualul articol 45) din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la ipoteza acțiunii în declararea nulității actului juridic, textul nu se refera la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, el nemodificând principiile comparării titlurilor și nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus de verus dominus (adevăratul proprietar).
Recurenta a arătat în continuare că această interpretare este în deplin acord cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, principiile de interpretare ale Curții fiind aplicate în cauzele românești, începând cu cauza Paduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele și Porteanu contra României și toate cauzele repetitive în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român. În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea de revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României. Cauzele menționate reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9. proc. civ.
Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs, Curtea a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Imobilul în spe ță face parte din categoria imobilelor preluate de stat, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr.10/2001, fiind trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974, cu plată, acțiunea în revendicare fiind formulată la 23.04.2007, în contradictoriu cu subdobânditorul al cărui contract nu a fost contestat în temeiul art.45 din legea nr.10/2001 în termenul expres prevăzut de această lege.
Recurenta reclamantă nu a făcut nici un demers prealabil Legii nr.10/2001 prin care să conteste titlul statului și să i se recunoască dreptul său de proprietate.
În spe ț ă se pune și problema aplicării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 Înaltei Cur ț i de Casație și Justiție - Secțiile unite - publicată în Monitorul oficial nr. 108 din 23 februarie 2009, dată în solu ț ionarea unui recurs în interesul legii. Considerăm că această decizie este de imediată aplicare întrucât exercitarea acestei căi de atac a recursului în interesul legii urmăre ș te să fixeze jurispruden ț a asupra problemelor de drept care au fost solu ționate în mod diferit, în scopul de a se asigura o interpretare ș i aplicare uniformă a legii, cu efecte numai pentru viitor, adică nu poate fi schimbată situa ț ia păr ț ilor din procesele judecate irevocabil în care s-au dat hotărârile ce au format obiectul recursului în interesul legii. Scopul căii de atac este nu de a crea norme de drept, ci interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării. Dezlegarea dată problemele de drept date cu ocazia judecării recursului în interesul legii este obligatorie pentru instan țe, în măsura în care acestea sunt confruntate cu astfel de probleme. Art.329 alin.3 stabilește numai forța interpretării judecătorești pe care ICCJ, în cadrul unor căi de atac o dă unor texte de lege.
Astfel, prin această decizie s-a reținut că în cazul imobilelor ce cad sub incidența Legii nr.10/2001, cum este și cel în speță se pune în primul rând problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul civil, ca lege generală. Acesta este guvernat de principiul de drept -specialia generalibus derogant-, care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, este derogatorie de la dreptul comun.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29]. Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil.
În al doilea rând în cauză se pune problema raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, text care prevede că: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor."
Valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului nu mai poate fi contestată, acesta bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, având în vedere că imobilul litigios face parte din categoria imobilelor preluate abuziv de stat, cu privire la care conform art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, se putea cere constatarea nulității lui într-un termen special de prescripție de un an, dreptul de a cere aplicarea sancțiunii de drept civil a nulității, s-a prescris ca urmare a neexercitării lui în termenul special de un an, fiindu-i, deci, recunoscută implicit validitatea chiar de persoana îndreptățită la măsuri reparatorii.
Considerăm că situația acesteia este echivalentă cu a chiriașului cumpărător care beneficiază de o hotărâre irevocabilă de constatare a bunei-credințe, atât timp cât reclamanții nu și-au exercitat dreptul pe care îl aveau de a cere constatarea nulității contractului pe motiv că ar fi fost de rea-credință, în termenul prevăzut de lege. O altfel de interpretare ar duce la crearea unei situații mai favorabile persoanei care nu a respectat termenele prevăzute de lege pentru formularea unei asemenea acțiuni și dovedirea unei astfel de situații, în opoziție cu cea a persoanei care s-a supus legii, și în consecință ar reprezenta o eludare a legii.
Chiar dacă s-ar considera că reclamanții au un bun în sensul Convenției, apreciez că nici în acest caz nu pot avea câștig de cauză într-o acțiune în revendicare, având în vedere că, așa cum a reținut și ÎCCJ în decizia menționată anterior, examinând jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, prin raportare la hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situația în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desființată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de despăgubiri corespunzătoare, cât și o afectare a principiului securității raporturilor juridice.
Instanța europeană a procedat în același mod nu numai în situația foștilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ), ci și în situația cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanțele judecătorești, care le reținuseră buna-credință în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedați ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).
În această din urmă cauză, Curtea a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37).
În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință.
Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Astfel, dacă ar fi admisă acțiunea în revendicare a imobilului de la chiriașul cumpărător de bună credință, considerăm că s-ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât, neluarea în considerare a acestei situații ar avea ca efect privarea chiriașului-cumpărător de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 și securității raporturilor juridice.
În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.
CEDO a reținut că o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.
Or, în speță, cu privire la legea aplicabilă raporturilor juridice privitoare la imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, iar legea specială, și anume Legea nr.10/2001, este derogatorie de la dreptul comun.
În condițiile Legii nr.10/2001,pentru imobilul înstrăinat unui chiriaș de bună credință, ș i pentru care astfel, nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului, reclamanții aveau dreptul la despăgubiri potrivit dispozi ț iilor aceleia ș i legi. Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, situa ție care este îndeplinită în cazul în care nu s-a constatat nulitatea contractului printr-o hotărâre judecătorească.
Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Astfel, ingerința în dreptul chiriașului cumpărător de bună credință nu este prevăzută de legea specială aplicabilă imobilelor în cauză, nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de primul alineat teza a doua al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume ca privarea de bun pentru a fi considerată admisibilă, să fie făcută în condițiile prevăzute de lege. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de către acest articol, este inutil a se examina îndeplinirea celorlalte, în special cea privind criteriul propor ț ionalită ții, păstrarea justului echilibru între protecția proprietății și cerințele interesului general.
În același timp, în ceea ce privește măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, cu privire la care instanța europeană a apreciat că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27 ), în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconcordanța cu dispozițiile Convenției a unor dispoziții ale legii speciale.
În aceste condiții se pune problema dacă remedierea unei ingerințe privind dreptul de proprietate al unei persoane se poate face prin producerea unei ingerințe în dreptul de proprietate al altei persoane, în contextul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atât timp cât compensarea ingerin ț ei în ambele cazuri se raportează la plata unei despăgubiri la valoarea de circula ție a imobilului.
Este de semnalat că Legea nr.10/2001 le recunoaște fo știlor proprietari dreptul la despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului, pentru apartamentele care nu pot fi restituite în natură, despăgubiri care pot fi primite în bani, conform ultimelor modificări ale Legii nr.10/2001, în limita unei valori de aproximativ 150.000 euro, iar dacă valoarea bunului ar fi mai mare pentru diferența beneficiază de restul măsurilor reparatorii prevăzute de lege.
Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.
Astfel, se consideră că, în ciuda modificărilor care au intervenit în timp ș i care au fost amintite anterior, sistemul de despăgubire a fo ș tilor proprietari pentru imobilele care nu mai pot fi restituite în natură fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane, fo ș tii proprietari au posibilitatea ob ț inerii despăgubirilor băne ști efective de la stat considerat culpabil chiar de către CEDO în numeroasele hotărâri date împotriva României pentru "încălcarea obligației pozitive de a reacționa în timp util și cu coerență în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 112 ), prin chemarea acestuia în judecată, practica judiciară recentă evoluând de altfel în acest sens.
În consecință, în temeiul art.312 alin. 1 raportat la art.304 pct.9 proc.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art.274 proc.civ. Curtea va obliga recurenta la plata către intimații a cheltuielilor de judecată în sumă de 4250 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei civile nr. 306 din 24.02.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimații a cheltuielilor de judecată în sumă de 4250 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
-
Red.red./MP/2 ex./13.11.2009/Jud Apel Secția a V-a Civilă:,
Președinte:Antonela Cătălina BrătuianuJudecători:Antonela Cătălina Brătuianu, Melania Stanciu, Mihaela
