Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 414/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2702/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.414
Ședința publică de la 2.03.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă, împotriva sentinței civile nr. 5229 din 18.04.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, precum și împotriva deciziei civile nr. 1158 din 03.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante și.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurenta pârâtă personal și asistată de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. 39/10.11.2008, eliberată de Baroul București (fila 16 dosar) și avocatul pentru intimatele reclamante și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București (fila 15 dosar).
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 17.02.2009, a unui răspuns la întâmpinare, formulat de recurenta pârâtă, la care a atașat un set de înscrisuri, acte procedurale depuse la dosar în dublu exemplar.
La solicitarea instanței, recurenta se legitimează cu Carte de Identitate, seria -, nr. -, eliberată de SPECEP S 1, la data de 04.03.2007, CNP -.
Avocatul intimatelor reclamante solicită comunicarea răspunsului la întâmpinare, cât și a înscrisurilor atașate și amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Avocatul recurentei solicită respingerea cererii formulate și lăsarea dosarului la ordine.
Curtea comunică avocatului intimatelor reclamante copia răspunsului la întâmpinare, cât și înscrisurile atașate.
Având în vedere că prin răspunsul la întâmpinare nu se invocă aspecte noi față de conținutul motivelor de recurs, apreciază că nu impune amânarea cauzei, sens în care, dispune strigarea cauzei la ordine.
La reluarea cauzei, răspund aceleași părți.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei pârâte solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.5 din Codul d e procedură civilă, deoarece instanța de apel, prin hotărârea pronunțată a încălcat dispozițiile art. 105 al.2 din Codul d e procedură civilă. Astfel, încheierea de ședință de la 11.04.2008, reține concluziile avocatului reclamantelor " de admitere a acțiunii" și respectiv ale reprezentantului pârâtei " de respingere a acțiunii", în condițiile în care apărătorul ales al pârâtei a lipsit. În opinia sa, această încheiere nu este și nu poate constitui o încheiere de dezbateri, având în vedere că nu se consemnează concluziile părților cu referire la probele din dosar, iar lipsa încheierii de dezbateri se sancționează cu nulitatea hotărârii.
Tot prin încheierea de ședință de la 11.04.2008, instanța de fond a amânat pronunțarea, la cererea părților, pentru a depune concluzii scrise, însă, înlocuirea dezbaterilor orale cu concluziile scrise, încălcându-se principiul contradictorialității, publicității și al dreptului la apărare, conduce la casarea hotărârii.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7 din Codul d e procedură civilă, arată următoarele: constatarea că intimatele reclamante au obținut prin moștenire terenul în suprafață de 564,45 mp, precum și faptul că a moștenit de la corpul B, este lipsită de orice motivație și nici nu există o atare dovadă.
Recurenta pârâtă, în calitate de chiriaș, a dobândit imobilul în litigiu cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind de bună credință la încheierea acestui contract, moment la care a fost convinsă că a contractat cu adevăratul proprietar al bunului. Imobilul a fost preluat de statul român cu titlu valabil, respectiv Decretul nr. 92/1950, în vigoare la momentul respectiv.
Chiar dacă naționalizarea sau alte moduri prin care, sub imperiul unor legi anterioare, a luat naștere dreptul de proprietate al statului, nu sunt corespunzătoare Constituției, dreptul subiectiv al statului, constituit potrivit reglementărilor legale anterioare actualei legi fundamentale, nu este stins ca efect al intrării în vigoare al acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic al proprietății. Prin urmare, legea posterioară nu poate avea caracter retroactiv.
În ceea ce privește uzucapiunea de 10 ani invocată de către cele două reclamate, arată că nu poate fi avută în vedere, deoarece termenul de 10 ani nu s-a împlinit.
Concluzionând, solicită a se da preferință titlului de proprietate invocat de recurenta pârâtă, având în vedere că este mai bine caracterizat, este anterior datei recunoașterii dreptului de proprietate pe cale administrativă al titlului reclamantelor, fiind și intabulat în Cartea Funciară.
Solicită obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 2000 lei, potrivit chitanțelor nr. 36 din 16.12.20098 și nr. 38 din 19.01.2009, pe care le depune la dosar.
Avocatul intimatelor reclamante și, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Nu poate fi reținută critica pârâtei ce vizează fondul cauzei, având în vedere că ne aflăm în faza procesuală a recursului. În plus prin motivelor de apel formulate de pârâtă, nu s-au formulat critici cu privire la acest aspect, iar lipsa de apărare a recurentei de astăzi nu poate constitui o critică a hotărârii. Astfel, instanța de recurs nu poate să analizeze decât motive ce se încadrează în limitele devoluțiunii apelului prin raportare la motivele de apel.
În mod corect, cele două instanțe, de fond și apel, au constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, astfel cum este definit de art. 6 al.1 din Legea nr. 213/1998. De asemenea, naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România este parte și cu încălcarea dispozițiilor legilor în vigoare la data preluării imobilului de către stat. În plus, la momentul naționalizării imobilul era proprietatea autorilor intimatelor reclamante, persoane care nu făceau parte din categoria socială a foștilor mari moșieri, foștilor mari industriași și nici nu foloseau imobilul în scopuri speculative. Arată că această naționalizare s-a făcut pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar.
Având în vedere faptul că preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv, fără titlu valabil, imobilul nu putea face obiectul înstrăinării potrivit dispozițiilor Legii nr. 112/1995, situație în care, bunul nu a părăsit nici un moment patrimoniul autorilor reclamantelor și ulterior al acestora. Prin urmare, recurenta nu poate invoca un titlu care provine de la un neproprietar. Cererea de restituire fiind temeinică și legală, titlul intimatelor reclamante fiind preferabil celui viciat al pârâtei.
Prin probatoriul administrat în cauză, intimatele au făcut dovada că sunt moștenitoarele autorilor lor, că sunt persoane îndreptățite la restituirea imobilului.
Depune la dosar jurisprudență și solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
De asemenea, arată că nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
La data de 15.12.2006, reclamanta - - și, au chemat în judecată pe pârâții - și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 1 din imobilul situat în B,-, parter, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că imobilul - 2 corpuri de clădire, a fost edificat în 1921 și 1929 de către autoarea, potrivit autorizațiilor nr.183R/30.11.1921 și nr.49/25.06.1929, iar reclamantele sunt moștenitoarele acesteia, iar apartamentul nr.1 susmenționat, a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr.92/1950 de naționalizare, fiind apoi înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, către pârâți.
În drept, s-au invocat prevederile art.44 din Constituție, art.480 Cod civil, Legea nr.213/1998, Legea nr.112/1995 și s-a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, interogatorii și expertiză tehnică în construcții.
Pârâții - și au depus întâmpinare la dosar prin care au arătat că acțiunea este lipsită de obiect, pe de o parte, întrucât prin decizia civilă nr.110/10.01.2007 a Tribunalului București, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.3221/23900/29.01.1997, în baza căruia pârâții au achiziționat apartamentul nr.1 din imobil, și în aceste condiții, nu poate avea loc o comparare a celor două titluri, iar, pe de altă parte, întrucât pârâții au fost de bună-credință la încheierea contractului respectând prevederile Legii nr.112/1995, nr.HG20/1996 și nr.HG11/1997, solicitând administrarea probelor cu înscrisuri și interogatorii.
Instanța a calificat excepția lipsei de obiect a cererii ca o apărare de fond, iar excepția pe care, ulterior au invocat-o pârâții, privind lipsa de calitate procesuală activă a reclamantei, a unit-o cu fondul cauzei.
Instanța a încuviințat pentru reclamante probele cu înscrisuri și expertiză în construcții și pentru pârâți, proba cu înscrisuri - ce au fost administrate.
S-au depus la dosar, pentru reclamante: cele două autorizații de construire la adresa imobilului în litigiu în care se află apartamentul nr.1 revendicat, adresele privind istoricul de rol poștal care atestă că imobilul aflat în prezent în-, sector 1, purtat succesiv, denumirile de -- și nr.32 și-, actul de partaj voluntar, autentificat sub nr.9305/1941, prin care autoarea a luat în proprietate imobilul - corpul din fundul curții, cu terenul aferent și din clădirea de la stradă, restul imobilului fiind luat în proprietate de, anexa la Decretul nr.92/1950 în care se menționează naționalizarea imobilului din- de la, certificatele de moștenitor nr.35/1973, nr.165/1996, actul de partaj succesoral autentificat sub nr.7226/1996 și actul adițional la acesta din care rezultă că unica moștenitoare a autoarei, este reclamanta, procură specială de reprezentare a reclamantei de către mandatara-reclamantă. Pârâții au depus la dosar, înscrisurile următoare, în copii: sentința civilă nr.10028/25.06.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, de divorț, în urma căreia, pârâta a revenit la numele purtat anterior căsătoriei, acela de "" și prin care s-a luat act de tranzacția părților pe partajul bunurilor comune, în sensul că, apartamentul nr.1, în litigiu, a fost atribuit, în deplină proprietate și posesie, pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr.3221/23900/29.01.1997, prin care pârâții au cumpărat apartamentul nr.1, în baza Legii nr.112/1995 și decizia civilă nr.1726/19.10.2007, prin care s-a respins acțiunea reclamantei - - în mod irevocabil, privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3221/23900/29.01.1997 al pârâților, reținându-se buna lor credință la perfectarea contractului.
S-a depus la dosar raportul de expertiză tehnică în construcții, care a identificat imobilul naționalizat ca fiind cel de la adresa în cauză --, în care se află apartamentul nr.1 de la parter, cumpărat de pârâții - raportat la autorizațiile de construire, actul de partaj, încheiat în anul 1941 și declarațiile de la dosar privind situația juridică a imobilului.
La dosar s-au obținut relații privind situația juridică a imobilului de la autoritățile locale, acte care au stat la baza vânzării-cumpărării apartamentului nr.1 de către soții și dispoziția nr.9018/07.11.2007, prin care, în baza Legii nr.10/2001, s-a restituit în natură celor două reclamante, imobilul din-, sector 1, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr.112/1995, între care și apartamentul pârâților.
Reclamantele și-au modificat acțiunea la data de 11.04.2008, în raport de sentința de divorț și partaj a pârâților depusă la dosar, în sensul că au arătat că înțeleg să se judece doar cu pârâta (fostă ), renunțându-se la judecarea față de pârâtul -.
Pârâta a depus la dosar și dovezi de intabulare a dreptului de proprietate în cartea funciară a sectorului 1 B, a apartamentului în litigiu, inițial pe numele ambilor soți (2003), ulterior (2006), pe numele pârâtei, în urma tranzacției pe partaj.
Prin sentința civilă nr.5229/18.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în dosarul nr-, s-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâtul -, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, s-a admis acțiunea reclamantei - - și a obligat-o pe pârâta să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr.1 din-, sector 1, parter, 4 camere și dependințe (anexe), cu cota-indiviză de 37,90% din părțile de folosință comună ale imobilului și terenul situat sub construcție, în suprafață de 57,43.
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a se lua act de renunțarea la judecarea acțiunii față de pârâtul -, s-a avut în vedere sentința de divorț și partaj și cererea reclamantelor, făcându-se aplicarea art.246 Cod procedură civilă.
Referitor la titlul de proprietate înfățișat de către cele două reclamante, instanța de judecată a reținut că dovada deplină a dreptului de proprietate asupra imobilului din-, s-a făcut în cauză, având în vedere actul de partaj din anul 1941 autentic, așadar, privind titlurile de proprietate, dar și prevederile art.24 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora, în absența unor probe contrare (care nu s-au efectuat în cauză), existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare abuzivă la stat, persoana nominalizată în actul normativ de preluare, or prin care s-a pus în executare măsura naționalizării, fiind de asemenea, prezumată a fi proprietarul acelui imobil.
Din anexa Decretului nr.92/1950, s-a constatat că persoana individualizată, de la care s-a preluat imobilul, este autoarea, a cărei unică moștenitoare este reclamanta -.
În consecință, s-a constatat că cealaltă reclamantă, nu are calitate procesuală activă, în acțiunea în revendicare de față.
Pe fond, instanța de judecată a constatat că se impune analizarea celor două titluri de proprietate, într-o comparare a acestora, dându-se preferință celui mai vechi, care emană de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al pârâtei, care a fost cumpărat de la un"non dominus"- statul, reținându-se și prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, în temeiul cărora, reclamanta, ca succesor al autoarei de la care s-a naționalizat abuziv imobilul, păstrează calitatea de proprietar, avută în momentul preluării.
Iar naționalizarea a fost una abuzivă, fără o prealabilă și dreaptă despăgubire, în contra prevederilor art.481 cod civil și a tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la drepturile de proprietate - analizată din perspectiva art.6 din Legea nr.213/1998.
S-a mai reținut că prevederile art.45 (fost art.46) din Legea nr.10/2001 nu au relevanță într-o revendicare ca în speța de față, acestea limitându-se în mod exclusiv, la situația declarării nulității contractului de vânzare-cumpărare, fără a da preferință cumpărătorului de bună-credință în compararea titlurilor de proprietate, invocându-se și jurisprudența în materie (cauza Păduraru, și Grădinaru contra României), din care rezultă că prevalează principiul fundamental al respectării dreptului de proprietate, respectiv al fostului proprietar, prin cauzele invocate constatându-se o încălcare a dreptului fostului proprietar cu privire la bunul său, în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional al
S-a reținut totodată că, faptul că pârâta beneficiază de o hotărâre irevocabilă de respingere a cererii de constatare a nulității absolute - soluție a contractului său de vânzare-cumpărare, încheiat pentru apartamentul nr.1 în litigiu nr.3221/23900/29.01.1997, în baza Legii nr.112/1995, nu are nici o relevanță într-o comparare a celor două titluri ale părților înfățișate în instanță.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare a arătat că instanța de judecată face referire la Legea nr.10/2001, cu menționarea că în prevederile sale nu se face precizarea acordării preferinței dreptului de proprietate al pârâtei, or cererea de revendicare nu a făcut referire la legea specială, astfel că pârâții s-au apărat în funcție de temeiurile de drept invocate în acțiune și respectiv, de legea care îi protejează.
Or, într-o acțiune în revendicare pornită pe dreptul comun, în condițiile în care există o lege specială - Legea nr.10/2001, se punea problema și a admisibilității cererii, aplicabilitate având legea specială, cu respectarea temeiurilor și cerințelor pe care aceasta le prevede, or acțiunea s-a formulat la circa 6 ani, pe care pârâții oricum nu o puteau prevedea.
În plus, cumpărătorii au respectat întocmai prevederile Legii nr.112/1995 (art.9 și 14 din lege), la data cumpărării ei având calitatea de chiriași, neexistând nici o cerere de restituire în baza Legii nr.112/1995 și nefiind nici notificați, în sensul de a nu cumpăra, întrucât imobilul se revendică, iar ei, în calitate de chiriași, au depus diligențele necesare pentru a afla situația juridică a imobilului, pentru a se încadra în cerințele ce puteau face obiectul vânzării-cumpărării.
Respectarea întocmai a prevederilor Legii nr.112/1995 și buna-credință a chiriașilor, s-a statuat de altfel, printr-o decizie irevocabilă a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, nr.1726/19.10.2007, prin care s-a respins acțiunea reclamantei privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3221/23900/29.01.1997, pe care instanța nu trebuia să o ignore.
În aceste împrejurări, titlul de proprietate al apelantei-pârâte este unul valabil și beneficiază de protecția legii, inclusiv a art.1 din Protocolul 1 adițional la. și nu se poate îndrepta o nedreptate printr-o acțiune în revendicare pornită cu depășirea și nerespectarea termenelor și cerințelor legii speciale în materie, prin săvârșirea unei alte nedreptăți, în detrimentul noului proprietar, instanța ignorând și faptul că preluarea la stat a imobilului fostului proprietar, s-a făcut, în realitate, cu titlu.
S-a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii reclamantei.
Intimatele-reclamante și au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului, invocând practica judiciară recentă în materie, în sensul soluției dată fondului, prin depunerea unor sentințe judecătorești (fără a fi definitive și irevocabile), cu titlu exemplificativ, la dosar. Prin decizia civilă nr.1158/A/03.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, s-a respins apelul pârâtei, ca nefondat.
Critica privind faptul că prima instanță a soluționat cererea în raport de alte dispoziții legale decât cele invocate, a fost apreciată ca nefondată, întrucât prima instanță chiar a arătat că prevederile Legii nr.10/2001 nu sunt aplicabile, nici măcar ale art.45 invocate de către pârâtă, dimpotrivă s-au constatat pe deplin aplicabile, prevederile dreptului comun în materie de revendicare - art.480 Cod civil.
Contrar susținerilor reclamantei, prima instanță a constatat și lipsa titlului statului prin naționalizarea abuzivă, prin Decretul nr.92/1950.
Or, dacă titlul statului nu a fost valabil, prevederile Legii nr.112/1995, nefiind deci aplicabile, o cerere de restituire în baza acestei legi, s-a considerat că nu-și avea sensul, iar revendicarea imobilului în fața instanțelor de judecată, nu este supusă vreunui termen.
Susținerile că apelanta nu avea cum să anticipeze la momentul cumpărării, că fostul proprietar va formula o acțiune în revendicare, au fost considerate ca fiind fără relevanță, dată fiind calea dreptului comun aleasă de reclamante, care este imprescriptibilă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta (fostă ), criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea prevederilor art.304 pct.5, 7 și 9 Cod procedură civilă.
Potrivit primelor motive de recurs subsumate prevederilor art.304 pct.5 și 7 Cod procedură civilă, încheierea prin care se consemnează concluziile orale doar de "admitere a acțiunii", respectiv de "respingere a acțiunii", nu poate constitui o încheiere de dezbateri, fără menționarea concluziilor pe aspectul probelor dosarului, astfel că i-a permis judecătorului să rețină că actul de partaj autentificat sub nr.9305/1941, întocmit de autoarele reclamantelor, este veritabil titlu de proprietate, deși pentru orice civilist, actul de partaj nu este decât un act declarativ, iar nu constitutiv ori translativ de drepturi. Tot astfel, urma ca într-o analiză corectă a actelor de proprietate invocate de reclamante într-o acțiune în revendicare, instanța să observe că nici cele două autorizații de construcție nr.183/1921 și 49/1929, nu constituie prin ele însele, titluri de proprietate.
S-a solicitat constatarea nulității deciziei recurate, pentru lipsa încheierii legale de dezbateri, respectiv pentru concluzia eronată pe fond a aplicării prevederilor Legii nr.10/2001, independent de calea revendicării pe dreptul comun, întrucât, în baza actului de partaj voluntar, s-a ajuns la o soluție aberantă de a se da câștig de cauză reclamantelor.
Nici nu s-a observat lipsa oricăror acte de proprietate asupra terenului construit sau liber, însuși expertul, în răspunsul la obiecțiunile formulate la fond, răspunde că "terenul de sub construcție a fost dat în folosință pe perioada construcției", astfel că pentru construcții nu poate opera nici prezumția accesiunii imobiliare conform art.492 Cod civil.
Ulterior restituirii imobilului (mai puțin spațiile vândute prin Legea nr.112/1995), prin Dispoziția nr.9018/07.11.2007, s-a depus un înscris nou în anexa 4 la recurs, respectiv procesul-verbal nr.2717/20.03.1940, cu copiile cărților funciare - II și III, din care rezultă că intabularea dreptului de proprietate pe numele și, fiicele autoarei, s-a făcut fără cauză legitimă, pe baza posesiei precare și cu titlu de moștenitor a mamei lor, decedată în anul 1939. În plus, parcela din fundul curții nici nu a fost intabulată, ea servind ca servitute de trecere către corpul A de la stradă.
S-a mai arătat că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.92/1950 cu titlu, întrucât imobilul era închiriat spre exploatare, nefiind exceptată de la naționalizare, conform art.II din decret.
Este așadar, incorect ca, în lipsa oricărui titlu de proprietate pentru terenul de 375. din fundul curții, unde se află apartamentul pe care îl deține cu titlu valabil, recurenta, în corpul B, reclamantele să solicite compararea dreptului de proprietate și să aibă câștig de cauză.
Potrivit celui de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, instanțele de fond și de apel - s-a arătat de către recurentă - nu au avut rol activ conform art.129 Cod procedură civilă, să pună în discuția părților probele pertinente pentru parcela de 375. în care se află corpul B în care locuiește recurenta, reținând ca fiind dovadă deplină a dreptului de proprietate, actul de partaj voluntar din 1941.
În mod aberant cele două instanțe au constatat că este aplicabilă speței de față, cauza "Păduraru contra României", în condițiile în care, în această cauză, Curtea Europeană a constatat doar că s-a încălcat art.1 din Protocolul 1 adițional la. respectiv dreptul de proprietate recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă ce nu s-a putut executa, întrucât la circa 6 zile de la pronunțarea hotărârii, bunul s-a vândut în baza Legii nr.112/1995.
Celelalte hotărâri reținute de Tribunalul București fără nici o justificare, de asemenea vizau situații care nu sunt similare speței de față, în sensul că s-a recunoscut petenților de către instanțele naționale, prin hotărâri irevocabile, dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate abuziv de stat, fără a se intra în posesia efectivă a bunului și în lipsa oricărei compensații bănești.
În cauză, dimpotrivă, cele două reclamante nu au formulat nici o cerere de restituire în baza Legii nr.112/1995 ori de revendicare în instanță, nu beneficiază de recunoașterea printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a dreptului de proprietate asupra apartamentului în cauză, spre a-l opune contractului de vânzare-cumpărare al recurentei, contractul fiind încheiat cu deplina respectare a prevederilor Legii nr.112/1995.
În plus, recurenta-reclamantă beneficiază de decizia irevocabilă nr.1726/19.10.2007, a Curții de APEL BUCUREȘTI, prin care s-a respins cererea reclamantei de constatare a nulității absolute a contractului său de vânzare-cumpărare, cumpărătorii fiind recunoscuți ca fiind de bună-credință - aspect ignorat de către cele două instanțe (decizie aflată în dosarul de fond la filele 134-137).
Pentru prima dată, s-a recunoscut reclamantelor calitatea de proprietar asupra imobilului de la adresa în litigiu, mai puțin asupra spațiilor vândute către chiriași în baza Legii nr.112/1995, între care și apartamentul recurentei-pârâte, abia prin Dispoziția nr.9018/07.11.2007.
Instanțele au ignorat și faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, nu poate avea loc o revendicare pe dreptul comun în materie, legea specială având prioritate de aplicare, dar chiar într-o comparare de titluri, preferință nu poate avea decât titlul recurentei-pârâte, fiind un titlu valabil, mai bine caracterizat decât cel invocat de către reclamante.
În consecință, s-a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii pe fond, respectiv pentru lipsă de legitimare procesuală activă.
În sprijinul recursului s-a atașat copia răspunsului la obiecțiuni a expertului tehnic în cauză, prin care se procedează la o evaluare a garsonierei, dar fără terenul de sub construcție "considerat în folosință pe durata existenței construcției", procesul-verbal de din 1940.
Intimatele-reclamante și au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în recurs, recurenta invocă noi critici pe care nu le-a formulat în apel, ceea ce este inadmisibil a fi analizate, întrucât în recurs se analizează motivele de nelegalitate ale deciziei din apel și nu și motivele de netemeinicie privind soluția fondului.
S-a arătat că prima critică, subsumată pe art.304 pct.5 Cod procedură civilă, nu este fondată, întrucât s-a acordat cuvântul părților asupra criticilor din apel cu posibilitatea de depunere a notelor scrise la dosar, astfel că nu se poate susține încălcarea formelor procedurale prevăzute de art.105 alin.2 Cod procedură civilă.
S-a susținut că și celelalte două critici întemeiate pe art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, sunt pe deplin nefondate, naționalizarea imobilului efectuându-se în mod abuziv, fiind întotdeauna casnică, deci exceptată de la aplicarea Decretului nr.92/1950, iar soțul său fiind intelectual profesionist. Imobilul fiind preluat fără titlu valabil, el în mod greșit a fost înstrăinat în baza Legii nr.112/1995, fiind admisibilă acțiunea în revendicare, buna-credință a cumpărătorilor potrivit art.46 (art.45) din Legea nr.10/2001, neavând relevanță în compararea titlurilor, iar titlul reclamantelor este preferabil titlului recurentei, întrucât provine de la adevăratul proprietar, autoarea, în timp ce titlul recurentei provine de la un non proprietar.
Iar în procesul-verbal de din 1940 s-a trecut dreptul de proprietate și asupra terenurilor (cele două parcele), iar nu doar posesia și există și o prezumție de proprietate sub acest aspect, dar în orice caz, ceea ce se revendică este garsoniera din imobil asupra căreia s-au făcut dovezi că a aparținut, care plătea impozit pentru aceasta, iar dreptul de proprietate, potrivit art.480 Cod civil este unul perpetuu.
Contractul de vânzare-cumpărare al chiriașilor este unul nevalabil, încheiat cu rea-credință, iar reclamantele nu puteau formula, în baza Legii nr.112/1995, o cerere de restituire în natură în baza Legii nr.112/1995, întrucât garsoniera era ocupată de chiriași, invocarea nelegalității Dispoziției de retrocedare aap ărții de imobil libere, neputând fi făcută de către recurentă, care nu justifică un interes ocrotit de lege.
S-a depus de către recurentă și un răspuns la întâmpinare, prin care se resping toate susținerile reclamantelor.
Recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Curtea constată că primul motiv de recurs, nu poate fi primit, întrucât încheierea de dezbateri din apel există la dosar, ea cuprinde concluziile părților, cu posibilitatea acordată de către instanță a depunerii de note scrise ample, detaliate, spre a servi deliberării în cauză, astfel că nu se poate reține nulitatea deciziei recurate pentru încălcarea prevederile art.105 alin.2 Cod procedură civilă.
Celelalte două motive de recurs, prevăzute de art.304 pct.7 și 9 Cod procedură civilă, sunt fondate, cu precizarea că nu pot fi primite acele critici referitoare la lipsa de legitimare procesuală activă în cauză a reclamantelor și la aplicabilitatea prevederilor Decretului nr.92/1950, în sensul că în mod corect statul are titlu legal, despre care nu s-au formulat critici corespunzătoare în apel, analiza lor direct în recurs nefiind posibilă,omisso medio, tot astfel și critica conturată sub același scop, privind lipsa de rol activ al instanței de apel, potrivit art.129 Cod procedură civilă, neputând fi reținută, ca și aspectul inadmisibilității acțiunii în revendicare îndreptată către cumpărătorii-chiriași, excepția nefiind fondată, astfel cum s-a statuat printr-o practică judiciară constantă în materie, dar și în literatura de specialitate.
Aspectul esențial al recursului formulat, vizează însă, modul în care s-a soluționat acțiunea în revendicare între moștenitoarea, căreia i s-a constatat legitimarea procesuală activă în acțiunea dedusă judecății la fond - aspect ce nu a fost criticat în apel, și pârâta - cumpărătoare (fostă ), care beneficiază de un contract de vânzare-cumpărare nr.3221/23900/29.01.1997, încheiat în baza Legii nr.112/1995, perfect valabil și cu bună-credință, astfel cum s-a statuat în mod irevocabil prin decizia Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă nr.1726/19.10.2007 (filele 136-139 dosar fond), potrivit art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 (devenit art.45 în legea republicată), prin respingerea acțiunii reclamantei, privind constatarea nulității absolute a contractului.
Se constată astfel, că recurenta-pârâtă este în posesia unui titlu valabil încheiat, recunoscut printr-o hotărâre irevocabilă, actual, deținând un "bun" în sensul art.1 Protocolul art.1 adițional la. care are preferabilitate față de titlul de proprietate invocat de către reclamante, al autoarei acestora, neconfirmat în prealabil printr-o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă de retrocedare.
În acest sens, criticile din recurs privitoare la reținerea greșită a unor hotărâri ca aplicabile speței, în decizia recurată, sunt fondate, în condițiile în care acestea vizează situații de fapt și juridice, fără similitudine cu cauza de față.
Chiar în hotărârea invocată "Păduraru contra României", se reamintește de către Curtea Europeană că, dacă într-adevăr Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și, cu atât mai puțin, de a dispune de acestea, conform atributelor dreptului de proprietate se impune ca fiecare stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi incumbă.
Reclamanta are deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit art.18 lit. c, din Legea nr.10/2001 republicată și prevederilor Legii nr.247/2005, pentru spațiile din imobilul nerestituite în natură și cumpărate cu respectarea Legii nr.112/1995, de către chiriași.
Susținerea reclamantelor din întâmpinare, că titlul recurentei-pârâte nu este valabil, este încheiat cu nerespectarea legii și de rea-credință, este contrazisă de decizia sus-menționată, irevocabilă a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, care a statuat, dimpotrivă, valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, cu putere de lucru judecat, asupra căreia nu se mai poate reveni cu noi cercetări.
De altfel, se constată că, prin practica sa constantă în materie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele de salvardare a drepturilor fundamentale ale omului.
În cauza "Pincova & ", Curtea a arătat că diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile create în trecut vechilor proprietari, nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporționate și că legislația internă trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință, să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut, aceste bunuri.
Susținerea în considerentele hotărârilor atacate în speță, că buna-credință nu ar avea nici o relevanță în compararea titlurilor de proprietate, este astfel, greșită, ca și susținerea că prevederile Legii nr.10/2001, care reglementează tocmai situația imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada regimului comunist din România, invocate în apărare de către cumpărătorii-chiriași, trebuie complet ignorate.
Soluția se înscrie de altfel, în practica judiciară care a dat sens și aplicabilitate principiilor stabilității raporturilor civile și securității circuitului civil, confirmată prin Decizia nr.33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii și în spiritul și litera Legii nr.1/2009, de modificare și completare a Legii nr.10/2001.
În consecință, potrivit art.312 Cod procedură civilă, Curtea, în majoritate, va admite recursul, va modifica decizia recurată, în sensul că va fi admis apelul pârâtei (fostă ), va fi schimbată în parte sentința apelată, în sensul că se va respinge acțiunea în revendicare a reclamantei, ca nefondată.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la admiterea excepției lipsei de calitate procesuală activă a reclamantei și respingerea acțiunii sale pe excepție și dispoziția privitoare la cheltuielile de judecată.
Potrivit cu prevederile art.274 Cod procedură civilă, va obliga pe intimatele-reclamante la plată către recurentă a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, potrivit chitanțelor doveditoare depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1158/A/03.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele-reclamante și.
Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de apelanta-pârâtă, împotriva sentinței civile nr.5229/18.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, schimbă în parte sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea în revendicare a reclamantei, ca nefondată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă pe intimatele-reclamante la plata către recurentă, a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02.03.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
/2 ex./20.03.2009
Trib.. - Secția a III-a Civ. -
-
Jud. Sectorului 1. -
******
OPINIE SEPARATĂ
Am opinat în sensul respingerii recursului, pentru următoarele considerente:
În prealabil, apreciez că în cazul unei acțiuni în revendicare ca prezenta, având ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, esențială este compararea titlurilor părților, dându-se preferință celui mai caracterizat. Această regulă fundamentală este comună tuturor acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun în materie (art.480 Cod civil) și se aplică și în cazul unor acțiuni în revendicare având obiectul special, anterior menționat, acțiuni în revendicare intentate nu statului, prin autoritățile sale abilitate sau diverselor persoane juridice deținătoare, ci intentate chiriașilor-cumpărători. Această concluzie rezultă pe de o parte, din împrejurarea reglementării, prin dispozițiile art.22-29 din Legea nr.10/2001, a entităților care trebuie notificate pentru restituirea imobilului preluat sau pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, eventuala etapă judiciară (prin contestarea dispoziției/deciziei emise), purtându-se în contradictoriu cu aceste persoane juridice, potrivit art.26 din Legea nr.10/2001 și, pe de altă parte, rezultă din împrejurarea că dispozițiile art.46 și 47 din Legea nr.10/2001 modificată și republicată la 2.09.2005, privesc acele acțiuni purtate în contradictoriu cu aceleași entități amintite anterior, acest lucru rezultând din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale cu ansamblul Legii nr.10/2001. Astfel, atunci când legiuitorul a dorit ca acțiunile în justiție întemeiate pe această lege, să se îndrepte împotriva altor persoane decât aceste entități, a prevăzut expres această posibilitate (de ex. art.48 alin.2 din lege, modificată). Articolul 21 din lege, nu infirmă, ci confirmă o dată în plus, entitățile cărora li se adresează Legea nr.10/2001, iar art.1, 7 și 9 trebuie interpretate sistematic, concluzia fiind cea arătată.
În consecință, în situația înstrăinării de către stat a imobilelor, unor persoane fizice - chiriașii - cumpărători, este admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, această acțiune în revendicare intentată de proprietari împotriva chiriașilor-cumpărători fiind o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi circumstanțiată în vreun mod special de art.45 din Legea nr.10/2001.
Art.45 din Legea nr.10/2001 republicată, privește doar valabilitatea și nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a acestor imobile, conținând în alineatul final dispoziții referitoare la acțiunea aferentă, de constatare a nulității absolute sau în anulabilitate. Nu putem să extrapolăm aplicarea acestor dispoziții exprese și în cadrul altor acțiuni, cum ar fi acțiunea în revendicare, pentru a stabili alte criterii de preferabilitate a titlurilor, întrucât textul nu face referire în acest sens, iar interpretarea aceasta ar contraveni principiilor generale de drept în materie, valabilitatea unui titlu nu echivalează cu preferabilitatea sa.
Ca atare, nu se poate opune nici regulaubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, pentru că textul distinge. Art.46 alin.2 din lege confirmă o dată în plus, concluzia, pentru că anularea contractului de vânzare-cumpărare ar determina readucerea bunului în detenția statului, de-abia atunci putând deveni eficientă procedura Legii nr.10/2001, motiv pentru care, până la soluționare, ea se suspendă.
Nu ar putea fi invocată nici metoda de interpretare sistematică a acestui text de lege specială - art.45, întrucât, chiar dacă am accepta un astfel de rezultat, rezultatul interpretării ar fi contrar principiilor generale de drept. De altfel, spiritul reglementării de ansamblu al Legii nr.10/2001 vizează repararea prejudiciului cauzat proprietarilor expoliați de stat în perioada comunistă.
Ca atare, sunt neîntemeiate și susținerile privind consecințele nefirești ale eludării Legii nr.10/2001, pentru că așa cum am arătat, acțiunea în revendicare comună este admisibilă și independentă de procedura Legii nr.10/2001.
De altfel, prevalența criteriilor de drept comun, de apreciere a preferabilității titlurilor, în cadrul acțiunii în revendicare intentată de proprietari împotriva chiriașilor, este un element caracteristic al interpretării statului român, în litigiile soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, interpretarea autorităților interne (inclusiv cele judecătorești) nu poate fi divergentă celei pe care însuși Statul Român o recunoaște în materie (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 1 decembrie 2005, definitivă la 1.03.2006, în cauza Păduraru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.514/14.06.2006, paragrafele 56-59, Statul Român precizând chiar, în cuprinsul paragrafului 59, că "o procedură care constată buna-credință a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are nici un efect asupra existenței dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. Hotărârile care nu au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului în speță și nici nu au diminuat șansele acestuia de a obține posesia bunului în urma introducerii unei acțiuni în revendicare. Constatarea bunei-credințe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului și nici confirmarea titlului cumpărătorului față de adevăratul proprietar"). Același este și sensul paragrafului 2 al Deciziei în interesul legii nr.33/2008, care stabilește aceeași prevalență a Convenției cu ansamblul principiilor sale jurisprudențiale, transpuse în partea finală a paragrafului menționat.
B-credință ar putea fi analizată într-o acțiune în revendicare în situația în care nici o parte nu poate aduce un titlu de proprietate, pentru caracterizarea posesiei părților, ceea ce nu este cazul în speță.
În consecință, Curtea apreciază că în cazul unei acțiuni în revendicare,
cum este speța prezentă, operează regulile generale privind compararea titlurilor, nefiind aplicabile nici prevederile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sau art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/19.07.2005, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale.
Această concluzie se impune, întrucât articolul este aplicabil doar în
situația cererilor introduse în baza Legii nr.10/2001, or prezenta acțiune în revendicare este întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, fiind o acțiune în revendicare de drept comun, care vizează redobândirea posesiei imobilului și nu măsuri reparatorii prin echivalent.
Nu se poate invoca nici aplicarea obligatorie a Legii nr.10/2001 ca o normă specială, pentru că așa cum am arătat, domeniul de aplicare al său, nu include și acțiunile în revendicare intentate chiriașilor-cumpărători, art.1 din lege, neconsacrând această concluzie eronată a intimaților, ci dimpotrivă, din alineatul său final, rezultând implicit domeniul său restrâns de aplicare, ca urmare a interpretării sale sistematice. Cum Legea nr.10/2001 nu are în obiectul său de aplicare acest bun imobil, pentru considerentele anterioare, acțiunea în revendicare este permisă și de art.6 din Legea nr.213/1998. De altfel, Decizia în interesul legii nr.33/2008 impune cu caracter de principiu prevalența Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cazul constatării unor neconcordanțe între ea și Legea nr.10/2001, prevalență care poate fi acordată și unei acțiuni în revendicare de drept comun.
În cauză, nu poate fi invocat nici principiul ocrotirii bunei-credințe a
dobânditorului cu titlu oneros al unui imobil, potrivit teoriei aparenței în drept, întrucât chiriașul a cumpărat imobilul în condițiile Legii nr.112/1995, lege care privea imobilele preluate de stat în perioada comunistă. Așadar, date fiind modificările socio-politice după data de 22.12.1989, ca și controversa mediatică legată de adoptarea Legii nr.112/1995, nu se poate aprecia că acești cumpărători au considerat statul ca fiind adevăratul proprietar, în condițiile în care legea permitea proprietarilor expoliați să formuleze cereri de restituire în natură sau prin echivalent în legătură cu imobilele lor.
Împrejurarea că intimații au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Legea nr.112/1995 permițându-le să cumpere în anumite condiții, imobilul, nu echivalează cu întrunirea tuturor condițiilor teoriei aparenței în drept. nu a realizat dovada erorii comune și invincibile în care s-ar fi aflat, atât timp cât Legea nr.112/1995 privea tocmai imobilele preluate de stat, în perioada comunistă, profund contestată, de la adevărații proprietari.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia sa în interesul legii, protejează, deopotrivă, pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Înalta Curte leagă însă, acest principiu, de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză, acest risc a fost eliminat prin adoptarea Legii nr.1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului.
Concluzionând în sensul că în cadrul acestei acțiuni în revendicare de drept comun, trebuie să fie aplicate criteriile obișnuite de comparare a titlurilor, este evident că titlul reclamantei este mai bine caracterizat.
Nu se poate aprecia că titlul recurentei ar fi preferabil întrucât, contrar susținerii sale, imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat care l-a vândut acesteia, deși nu era proprietar.
Statul a preluat imobilul în baza Decretului nr.92/1950.
Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar curtea constată flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art.8 care recunoștea și garanta prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art.17 pct.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a, la 10.12.1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului incriminat. De altfel, această interpretare rezultă și din adoptarea ulterioară a Legii nr.213/1998 care definește "titlul" în acest sens precizat.
Dispozițiile internaționale și constituționale menționate erau în evidentă
contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, instanțele de judecată sunt obligate să constate nevalabilitatea sa.
Ca atare, atât sub imperiul nr.HG20/1996, cât și sub imperiul nr.HG11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).
Așadar, în mod corect, trebuia stabilită prevalența titlului reclamantei față de cel al recurentei, ca urmare a dreptului preferabil al autorilor acesteia.
Așa cum am arătat anterior, buna-credință nu poate fi opusă laolaltă cu principiul preferabilității luibeatus possidens, întrucât într-o acțiune în revendicare de drept comun, se analizează titlurile exhibate de părți și eventual, doar în lipsa titlurilor, s-ar putea analiza posesia întemeiată pe buna-credință.
Nu se poate invoca valabil, nici argumentul neconsacrării în jurisprudența, a existenței unui bun, în sensul art.1 din Protocolul 1, în lipsa unei hotărâri de recunoaștere sau de restituire, ulterior sau în lipsa unei cereri de retrocedare, atât timp cât prezenta acțiune este o acțiune în revendicare de drept comun, titlul exhibat de reclamantă, fiind actul de proprietate al autorilor lor, nedesființat până în prezent, el constituind un bun, în sensul articolului convențional menționat, așa cum contractul de vânzare-cumpărare al recurentei-pârâte, nedesființat, reprezintă un bun. Or, într-o asemenea situație, Decizia nr.33/2008 permite o comparare a celor două bunuri:"Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc." Prezenta acțiune în revendicare reprezintă un mijloc de redobândire, de către adevăratul proprietar, astfel încât nu este incidentă convertirea obiectului revendicării, în sensul deciziei menționate și nici teza caracterului iremediabil al proprietății cumpărătorului fost chiriaș.
Așa cum arătam, în ceea ce-o privește pe recurentă, aceasta va putea formula o cerere întemeiată pe art.50 din Legea nr.10/2001 sau cel,puțin o cerere de chemare în garanție pentru evicțiunea consumată, totală, potrivit dreptului comun în materia efectelor contractului de vânzare-cumpărare, îndreptată împotriva vânzătorului.
Această concluzie este determinată și de faptul că acest contract de vânzare-cumpărare din octombrie 1997 nu prevede nici o clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune, iar Legea nr.112/1995 nu conține nici o dispoziție specială în raport de prevederile de drept comun, ca atare se va aplica dreptul comun.
Pentru ansamblul acestor considerente, am opinat în sensul respingerii recursului ca nefondat, luându-se act că nu se vor solicita cheltuieli de judecată.
JUDECĂTOR,
Red.
Tehnodact. /09.04.2009
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Cristina Nica
