Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 418/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 418
Ședința publică din data de 22 Octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 3: Ileana
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenții reclamanți și G împotriva deciziei civile nr. 1690/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în contradictoriu cu intimații pârâți și.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurenții reclamanți și G prin avocat cu împuternicire avocațială nr.-/22.02.2007 aflată la fila 15 din dosarul de fond, intimații pârâți și prin avocat cu împuternicirea avocațială nr.30304/20.05.2008
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care,
Reprezentantul recurenților reclamanți, G arată că prin motivele de recurs s-a strecurat o eroare materială în sensul că este vorba despre dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă și nu art.304 indice 9 Cod procedură civilă, cum din eroare s-a menționat. Totodată solicită proba cu înscrisuri pentru a depune la dosar notificări anterioare încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Reprezentantul intimaților pârâți și arată că aceste notificări se află depuse la dosarul de fond, iar față de obiectul cererii de chemare în judecată nu au nici o relevanță aceste înscrisuri.
Curtea, după deliberare, în temeiul art.305 Cod Proc.Civ. încuviințează proba cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată, respectiv notificări anterioare încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Reprezentantul recurenților reclamanți, G depune la dosar notificările menționare, un exemplar al acestora fiind comunicat și reprezentantului intimaților pârâți.
Reprezentantul intimaților pârâți, arată că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul notificărilor depuse și comunicate la termenul de judecată de astăzi.
Părțile prezente învederează Curții că nu mai sunt alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul cererii de recurs.
Reprezentantul recurenților reclamanți, G solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârilor pronunțate de instanța de fond cât și de instanța de apel, iar după rejudecare a se dispune admiterea acțiunii, respectiv obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,--30, -.1,.2, sector 1. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților pârâți, solicită a se avea în vedere că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală, iar motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă. Totodată arată că recurenții reclamanți nu dețin bunul pentru că nu au o hotărâre definitivă și irevocabilă care să le ateste calitatea de proprietari ai imobilului. Pentru aceste motive solicită respingerea recursului ca nefondat, fără cheltuieli de judecată. Depune la dosar, ca practică judiciară, Decizia nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reprezentantul recurenților reclamanți, G, în replică arată că față de această decizie recurenții și-au făcut apărările care acoperă și această chestiune.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Princererea de chemare în judecatăformulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B la data de 23.02.2007 sub nr-, reclamanții și G au chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate că statul român nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în B,--30, -.1,.2, sectorul 1 și să oblige pârâții să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul menționat.
În motivarea cererii, întemeiată în drept pe dispozițiile art.480 și art.481 Cod Civil, art.6 din Legea nr. 213/19958, art-2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 republicată, și art.1 din primul Protocol adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții au arătat că întregul imobil situat la adresa menționată a fost dobândit de autoarea lor, în anul 1895, conform actului de vânzare-cumpărare depus la dosar, iar în anul 1901 bunul a revenit pe cale succesorală unicului moștenitor al autoarei lor, moștenit la rândul său de soția sa, și de fiul său, bunul imobil fiind preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950.
Au susținut reclamanții că titlul statului nu este valabil, deoarece încălca prevederile Constituției României din anul 1948, art.8, precum și Declarației Universale a Drepturilor Omului, art.17 și art.481 Cod Civil, astfel că apartamentul nu a ieșit niciodată din proprietatea autorilor reclamanților, fiind opus pârâților, al căror titlu este contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu statul român, neproprietar, care nu putea transmite valabil dreptul de proprietate.
Pârâții au formulat întâmpinare, invocând excepția autorității de lucru judecat cu privire la revendicare și solicitând pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.
Ulterior, au invocat excepția autorității de lucru judecat și excepția inadmisibilității în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Prinsentința civilă nr. 5654 pronunțată la data de 25.04.2008 în dosarul nr-, Judecătoria Sectorului 1a respins excepția autorității de lucru judecat pe capătul de cerere privind preluarea fără titlu valabil de către stat a imobilului revendicat, ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare in judecată ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamanții și G impotriva pârâților și ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că imobilul situat in B,--30, - etaj 1, sector 1, fost preluat de stat din proprietatea autorului reclamanților, numitul, în mod abuziv (termen generic utilizat de legiuitor prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 pentru acoperi atât preluarea cu titlu, cât și preluare fără titlu valabil), în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ care contravenea Constituției din 1948, Declarației Universale a Drepturilor Omului și art.451 Cod civil, fiind incidente prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora, dacă imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, el poate face obiect revendicării de către foștii proprietari sau succesorii acestuia.
În aceste condiții, reclamanții s-au adresat cu cereri, în vederea recunoașterii dreptului lor de proprietate, Subcomisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, în acest sens fiind emisă dispoziția nr.607/4.11.2002, prin care Primarul General al Municipiului Bad ispus restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, printre care și cel al pârâților și -.
au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.2, revendicat de către reclamanți, la data de 23.10.1998, în temeiul Legii nr.112/1995, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 535, încheiat cu - SA, în calitate de vânzător.
În ceea ce privește aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de legile speciale, instanța de fond a constatat că prin acestea se instituie posibilitatea beneficiilor de a formula cereri de restituire a bunurilor, prin care să redobândească dreptul de proprietate pe care l-au avut anterior în patrimoniul său, dar pe care, ca urmare aplicării unor măsuri abuzive, l-au pierdut o perioadă de timp când titularul său a fost statul sau alt subiect e drept care a primit bunul respectiv, pe temeiul proprietății dreptului de proprietate.
Chiar dacă autorii lor, anterior preluării acestor bunuri, au încheiat acte translative de proprietate cu terțe persoane, prin care au dobândit bunurile revendicate, acestea, în momentul preluării, chiar abuzive, de către stat sau transmis, chiarde facto, în patrimoniul acestui subiect de drept, care din acel moment a exercitat toate atributele dreptului de proprietate, comportându-se ca unverus dominus.
Tocmai în virtutea recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat a acestor bunuri, s-a prevăzut posibilitatea foștilor titulari ai dreptului de proprietate sau moștenitorilor acestora de a redobândi dreptul pierdut.
Pe cale de consecință, prin Dispoziția nr. 607/4.11.2002, a Primarului General al Municipiului B, reclamanții și G - au redobândit dreptul de proprietate, asupra imobilului situat în B,--30, sector 1, fiind însă exceptat de la restituirea în natură și apartamentul nr. 2 aparținând pârâților.
Instanța de fond a mai reținut că acesta este titlul prin care reclamanții pot face dovada proprietății lor, la acest moment, asupra imobilului revendicat, întrucât actele translative de proprietate asupra imobilului aparținând autorilor reclamanților sau autorizația de construire nr.77B/5.07.1929, nu au mai fost de natură a produce efecte juridice, odată cu preluarea, chiar abuzivă, acestuia de către stat, care, din acel moment comportându-se ca unverus dominus, a exercitat în fapt toate prerogativele dreptului de proprietate, atât față de autorii reclamaților cât și față de terți.
Contractul de vânzare cumpărare care reprezintă titlul de proprietate al pârâtului a fost încheiat în data de 23.10.1998, când potrivit art. 1 alin. 2 din normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice al imobilului cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului aprobate prin HG nr. 20/1996 și modificate prin HG nr. 11/1997, "imobile cu destinația de locuințe trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973, Decretul nr. 223/1974".
Nici pârâții cumpărători, nici societatea vânzătoare, nu ar fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, neexistând nici un fel de hotărâre judecătorească ori, cel puțin, acțiune în justiție, prin care să stabilească nevalabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, s-a trecut la aplicarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr.112/1995, procedură ce s-a finalizat prin încheierea contractului de vânzare cumpărare.
A mai reținut prima instanță că reclamanților din prezenta cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 și ulterior, la data dobândirii în patrimoniul pârâților a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, nu li se poate recunoaște nici măcar legitimă de a dobândi un bun în sensul art.1 protocolul 1 din Convenția Europeană a Dreptului Omului.
Cu toate aceste, ulterior, prin apariția Legii nr.10/2001, s-a apreciat că titlul statului nu este valabil chiar dacă a avut la bază un act de naționalizare, întrucât aceste acte normative nesocoteau prevederile Constituției, Codului civil și Tratatelor Internaționale la care România nu și-ar fi pierdut niciodată dreptul asupra imobilului revendicat. Pe cale de consecință, în urma îndeplinirii procedurilor prevăzute de această lege, reclamanților li s-a recunoscut dreptul de proprietate, pentru prima dată, prin Dispoziția Primarului General al Municipiului B, nr. 607/4.11.2002 a Primarului General al Municipiului B asupra imobilului situat în B,--30, sector 1, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Totodată, instanța a mai reținut că, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de către reclamanții, s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice, în condițiile în care statul s-a comportat din momentul preluării ca unverus dominus, ulterior dând posibilitatea reclamanților de a solicita restituirea proprietății sale pierdute, iar contractul de vânzare cumpărare al pârâților nu a fost niciodată desființat.
Împotriva acestei sentințe au declaratapelreclamanții și G-, criticând sentința civilă apelată ca nelegală și netemeinică.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 01.10.2008 sub nr-.
În motivarea apelului se solicită admiterea apelului, iar după rejudecare să se admită acțiunea, respectiv obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,--30, sector 1.
Se arată că pârâții au fost notificați să nu cumpere imobilul întrucât se solicita restituirea în natură, aceștia dând dovadă de rea credință prin perfectarea vânzării. Într-o acțiune în revendicare în care ambele părți produc titluri de proprietate, astfel cum este cazul în speță, instanța avea de comparat titlurile de proprietate ale părților și să se acorde preferință părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.
Or, titlul nu este Dispoziția de restituire nr.607/4.11.2002, așa cum greșit a reținut instanța de fond. În luna martie 1895 autoarea dobândește în proprietate imobilul situat în B,- și 24, pe care la momentul de față poartă denumirea de--30, sector 1. În 1901, ca urmare a deschiderii succesiunii de pe urma defunctei, rămâne ca unic moștenitor, iar de pe urma acestuia rămâne ca moștenitori soția sa și fiul. au încheiat în anul 1936 actul de tranzacție autentificat sub nr. 4264, cu privire la imobilul moștenit, sens în care avea un drept de uzufruct pe tot timpul vieții asupra imobilului situat în-, sector 1.
Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul situat în B,--30, este preluat în proprietatea statului, poziția nr.2293, de pe numele de.
Prin dispoziția emisă, le-a fost recunoscut dreptul de proprietate și restituit în natură imobilul, mai puțin apartamentul în litigiu, deoarece era deja înstrăinat.
Vânzătorul Municipiul B nu a deținut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că nici nu l-a putut transmite în mod legal către pârâți prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Se face precizarea că apelanții-reclamanții au pierdut posesia și folosința imobilului în litigiu prin violență, bunul fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, elementul "abuz" sfârșit de stat, în dauna cetățenilor săi înlăturând orice temei care ar putea încălca drepturile subiective, legal recunoscute.
Potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, locuințele care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt fără o bază, în condițiile inexistenței unei reglementări legale care să se constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate sunt considerate fără titlu.
Astfel, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât statul nu poate fi considerat proprietar și asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere de legea nr. 112/1995.
Instanța de fond reține astfel că, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulate de apelanții reclamanți s-ar aduce atingere principiului securității și stabilirii raporturilor juridice, încercând prin respingerea prezentei acțiuni repararea abuzurilor juridice.
Așadar, a ajunge practic la exproprierea adevăratul proprietar, evident dincolo de limitele permise constituționale, cu încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate reglementat ca drept fundamental de art. 44 al Constituției României de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Dreptului Omului și a libertății Fundamentale.
Instanța de fond greșește în interpretarea prevederilor legale atunci când consideră că dreptul comun a fost înlocuit cu legea nr.1 0/2001, dispozițiile aceste legi suprimând, practic posibilitatea recurgerii la drepturi comune. Raportarea la deciziile Curți Europene se face prin analiza și interpretarea trunchiată a acestora, întrucât se consideră că situația de fapt nu suportă comparațiile cu spețele invocate, întrucât apelanții nu ar beneficia de o hotărâre anterioară prin care să se fi constatat dreptul lor de proprietate asupra imobilului, ci doar de o dispoziție a primarului general prin care le este restituit imobilul, așa cum se prezintă la acel moment, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1996.
În accepțiunea vădit greșită a instanței de fond, emiterea dispoziției nu echivalează cu recunoașterea de către instanțe asupra nevalabilității titlului statului, deși efectele sunt aceleași.
În drept s-au invocat prevederile art. 282 și urm. pr.civ.
Intimații-pârâți și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.1690/10.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare încheiat în martie 1895 a cumpărat de la numita imobilul situat în- și 24 astfel cum rezultă din înscrisul de la filele 4-5 din dosarul de fond. Conform înscrisului aflat la fila 6 dosar, la data de 31.07.1901 se dezbate succesiunea defunctei, stabilindu-se calitatea de unic moștenitor a numitului, iar de pe urma acestuia au rămas în calitate de moștenitori soția supraviețuitoare și fiul (7 dosar fond). Prin actul de tranzacție încheiat sub nr. 4264 din 5.02.1936, s-a stabilit că are un drept de uzufruct asupra corpului de case A din imobilului din B,-, pe tot restul vieții. Acest imobil a fost preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950, poziția 2293 de pe numele de, iar apelanții-reclamanți din prezenta cauză sunt moștenitorii defunctului astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 47/12.04.2002.
Tribunalul a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut că imobilul a fost preluat abuziv, deoarece Decretul nr. 92/1950 contravenea Declarației Universale a Drepturilor Omului, Constituției din 1948 și art. 481.civ.
Prima instanță reține insă greșit faptul că titlul reclamanților îl reprezintă Dispoziția nr. 607/04.11.2002 a Primarului General al Municipiului B, în realitate, titlul de proprietate al reclamanților reprezentându-l actul de vânzare din 1895 prin care autoarea acestora a dobândit imobilul în cauză, acest titlu urmând a fi comparat cu titlul pârâților-intimați, respectiv contractul de vânzare-cumpărare 535 din 23.10.1998 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului B prin SC SA.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a reținut că în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea bunului în natură, fie despăgubiri în temeiul art. 18 lit. c, după cum contractul de vânzare cumpărare a fost anulat sau nu, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, trebuie să se țină cont de regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală. Astfel, conceptul de normă specială este dat de existența a două reglementări diferite, care vizează același raport juridic. Nu există nici o rațiune pentru a considera că restituirea în natură ar fi obligatorie în toate cazurile, iar împrejurarea că norma specială derogă de la norma generală ar viza numai modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură de către foștii proprietari.
În consecință, acțiunea reclamanților nu poate fi soluționată făcând abstracție de reglementările speciale existente cu privire la dreptul lor de proprietate și modalitatea de ocrotire a acestuia, aplicabilă fiind cu prioritate norma specială, care prevede acordarea de despăgubiri. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuință, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din același act normativ, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost . cu respectarea dispozițiilor legale. Din aceste reglementări legale, rezultă că legiuitorul a . să acorde preferabilitate titlului foștilor chiriași, care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune, rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare. Totodată, prin edictarea acestei legi, legiuitorul a intenționat menținerea contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând prevalența interesului subdobânditorului cu titlu oneros, ce a dovedit o atitudine subiectivă, impunându-se asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
În consecință, criteriul de analiză al acțiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice a titlurilor înfățișate de părți, ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlul oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu impus prin voința legiuitorului și în considerarea căruia titlul pârâților este preferabil.
De altfel nici cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, astfel cum a fost interpretat constant de jurisprudență și de literatura de specialitate nu garantează restituirea bunului în natură, fiindcă este posibil să existe cauze obiective care să constituie un impediment în acest sens, situație în care persoana deținătoare a unui titlu de proprietate nu ar putea obține decât despăgubiri.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții reclamanți, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a Civilă și pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală la data de 09.04.2009 sub nr-.
Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate de instanța de fond, cât și de instanța de apel, iar după rejudecare să se dispună admiterea acțiunii, respectiv obligarea pârâților să le lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, str. - - - nr. 28-30, -.1,.2, sector 1.
În dezvoltarea motivelor de critică, s-a arătat că, deși instanțele au reținut corect calitatea de proprietar a autorilor lor, precum și preluarea abuzivă a bunului de către stat, iar tribunalul a corectat eroarea în care s-e găsea prima instanță referitor la titlul reclamanților, procedând la compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a considerat că în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate în temeiul Legii 112/1995, fostul proprietar al bunului poate să obțină fie restituirea în natură, fie despăgubiri, după cum contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat sau nu.
Raportându-se astfel la normele speciale, instanța de apel apreciază, în mod eronat, faptul că acțiunea recurenților-reclamanți nu poate fi soluționată făcând abstracție de aceste norme, potrivit cărora, în speță art. 20 alin. 2 din Legea 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Mai mult, tribunalul apreciază că potrivit dispozițiilor art. 18 lit. c din aceeași Lege 10/2001 că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, de unde instanța trage concluzia că legiuitorul a înțeles să acorde preferabilitatea titlului foștilor chiriași care au cumpărat cu respectarea prevederilor Legii 112/1995.
Recurenții critică soluția instanței de apel tocmai față de reținerile menționate mai sus, față de faptul că se constată în mod greșit că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii 112/1995 în condițiile în care conform acestei legi puteau fi înstrăinate doar imobilele trecute în proprietatea statului cu titlu.
În această situație, instanța de apel nu face decât să-și motiveze decizia cu argumente contradictorii în ceea ce privește soluția privind preferabilitatea titlului intimaților, deoarece în conformitate chiar cu edictatele prevederi ale Legii nr.112/1995 "locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia si nu intră sub incidenta legii nr. 112/1995". Mai mult, "imobilele care nu intră sub incidenta Legii nr. 112/1995 si pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun".
S-a susținut că titlul recurenților este preferabil, pentru a se înlătura în mod real efectele unui regim abuziv și care a încălcat în mod flagrant dreptul de proprietate privată. S-ar ajunge la o nesocotirea dreptului de proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituția României și de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România, care stabilește: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale al dreptului internațional".
Semnificativă în materie este și Hotărârea CEDO din 1 decembrie 2005, în cauza Păduraru contra României, prin care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și care, deși privește acțiuni în justiție referitoare la imobilele naționalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este deosebit de importantă raportat la consecințele pe care actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, precum și practica judiciară neunitară le pot genera.
Legea nr. 10/2001 nu acordă preferință cumpărătorului în baza Legii nr.112/1995 în fața fostului proprietar, iar în interpretarea acestei legi trebuie să fie dată prevalență principiului fundamental al respectării dreptului de proprietate, motiv pentru care se impune obligarea intimaților să lase recurenților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,--30, -.1,.2, sector 1.
Preluarea imobilului cu titlu de la autorul recurenților ar fi avut ca efect transferul valabil în proprietatea statului și de la unitatea administrativă la cumpărătorii în baza Legii 112/1995, adică la intimați, în speță constatându-se o succesiune de transmiteri ale dreptului de proprietate, apărare de care instanțele de fond și apel nu au ținut cont.
Legea 10/2001 nu interzice ca după intrarea sa în vigoare să se formuleze acțiune în revendicare, fie în cazul în care s-a respins cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare (ca în speță), fie pentru situația în care proprietarul nu a formulat o atare cerere în instanță.
Acțiunea de față, fiind promovată însă după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, chiar dacă recurenții au indicat exclusiv ca temei juridic prevederile art. 480 Cod civil, dispozițiile legii speciale nu pot fi ignorate, potrivit principiuluispecialia generalibus derogant,iar pe de altă parte prin dispoziția emisă de Municipiul B la notificarea formulată de recurenți, apartamentul cumpărat de intimați a fost exclus.
În plus, în cauză se verifică o situație ce intră în domeniul de reglementare al legii speciale și nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și libertăților Fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu și, etc.
Hotărârile menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și sunt citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existență unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1. Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură, recunoaștere care în speță a operat potrivit celor anterior arătate cu privire la nevalabilitatea titlului statului.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea recurenților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. "Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza ).
Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu.
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii fie legislativa, administrativă, ori judiciară pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost conceputa reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, odată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care se face referire.
Astfel este criticată lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna - credință a dobânditorului", "acțiunea în revendicare", "aparența în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită în practică a acestora.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11), în timp ce "buna credință", deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, s-a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului / individului la respectarea bunurilor sale.
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cauza, paragrafe 39, 43 și 59; cauza, paragraf 32 și, mai recent, cauza Penescu, anterior menționată, paragraf 26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nici o despăgubire.
Rezultă că buna credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, cu consecința - unică posibilă prin raționamentul descris - a constatării preferabilității titlului opus de recurenții - reclamanți, întrucât prin titlul intimaților a avut loc chiar privarea de proprietate a adevăraților titulari și care i-a împiedicat să redobândească posesia asupra apartamentului nr. 2 situat B,--30, -.1, sector 1.
Se impune precizarea că instanța de contencios european nu a pretins statului român reglementarea situației imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură a bunurilor.
În aproape toate hotărârile pronunțate în cauzele românești soluționate (cu excepția cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalitățile de compensare prevăzute de legea națională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudența sa, începând de la decizia dată la 23.09.1982 în cazul și Lonroth contra Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza, paragraf 51) - că privarea de proprietate implică obligația statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absența căreia, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza, paragraf 34; cauza Penescu, paragraf 30).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, aplicândmutatis mutandisraționamentul Curții Europene, se poate considera ca parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 - pe care recurenții din cauză au inițiat-o prin depunerea notificării, fiind emisă dispoziția nr. 607/04.11.2002 prin care le-a fost respinsă solicitarea de restituire a întregului imobil (în sensul excluderii apartamentului în discuție) și nici nu s-a făcut, fie și formal, o ofertă de despăgubire pentru ceea ce s-a exceptat de la restituire, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului lor către chiriași. Astfel, România, ca membră a Uniunii europene și semnatară a Convenției Europene a Drepturilor Omului și Protocoalelor sale este obligată să aplice legislația și jurisprudența Curții Europene, ori "orice dispoziție a convenției sau protocoalelor trebuie interpretată în așa fel încât să garanteze drepturi concrete si efective, nu teoretice si iluzorii". Aplicarea trunchiată a acestor prevederi privează recurenții-reclamanți de posibilitatea clară și concretă ca instanțele să decidă asupra cererii de restituire, aducând atingere însăși asupra substanței dreptului de acces la justiție.
Întrucât prin legea specială nu s-au promovat ipoteze, respectiv soluții normative diametral opuse în raport cu legea generală, nu se poate susține un fine de neprimire acțiunilor în justiție întemeiate pe dreptul comun.
De altfel, prevederile Legii 10/2001 se suprapun celor consacrate de dispozițiile art. 480-481.civ, soluția normativă preconizată, aceea de restituire în natură a unor astfel de bunuri fiind aceeași, în ambele reglementări.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe art. 304 pct. 9 Cod Proc.Civ.
Intimații-pârâți și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor expuse mai sus și în raport de prevederile art.304 pct.9 Cod Proc.Civ. curtea constată cărecursul este nefondat.
Se impune a arăta cu prioritate că demersul reclamanților recurenți, și anume acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate, fiind o creație a practicii judiciare, necuprinsă expres în vreun act normativ, poate primi noi valențe pe parcursul evoluției reglementării, ducând chiar la aplicarea altor criterii de preferabilitate.
Se poate astfel reține că s-a cristalizat în practică un nou tip de acțiune în revendicare imobiliară, specială, având ca obiect imobilele naționalizate, care nu se poate soluționa prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480-481 din Codul civil (și care au fost, de altfel, după cum s-a arătat, conturate de-a lungul timpului de doctrină și jurisprudență).
În ceea ce privește temeinicia acțiunii în revendicare, curtea reține că la momentul pronunțării deciziei de recurs a devenit obligatorie, conform art.329 alin.3 Cod Proc.Civ. interpretarea dată de instanța supremă pentru actele normative incidente în speța de față, prin decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/23.02.2009.
Problema raportului dintre legea specială și legea generală fusese rezolvată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia LIII din 4 iunie 2007, prin care a reținut că prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Având în vedere că procedura administrativă reglementată de Legea nr.10/2001 condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor, cât timp în cauza de față contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți cu statul nu a fost anulat, cererea reclamanților este nefondată.
Această interpretare trebuie făcută în lumina dreptului la un proces echitabil, garantat prin art.6 alin.1 din Convenție, interpretat în spiritul preambulului Convenției, care afirmă preeminența dreptului, ca element al patrimoniului comun al statelor membre, unul din fundamentele sale, consacrat în jurisprudența CEDO fiind principiul securității raporturilor juridice și al respectării dreptului de proprietate.
De altfel, și instanța supremă reține în considerentele Deciziei nr.33/2008 că rezolvarea raportului juridic litigios dintre fostul proprietar și chiriașul cumpărător trebuie să aibă în vedere și principiul securității raporturilor juridice.
Acest principiu contravine în mod obiectiv admiterii unei acțiuni în revendicare, exercitată de fostul proprietar după expirarea tuturor termenelor prevăzute de legea specială de reparație și câtă vreme cererea formulată de reclamanți în scopul constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul pârâților a fost respinsă, constatându-se valabilitatea acestui act juridic prin hotărâre judecătorească irevocabilă (decizia civilă nr.2107/30.09.2003 a Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă).
În consecință, după cum s-a arătat și în decizia instanței supreme amintită, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de aoptaîntre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil, iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină.
Pentru a răspunde recurenților reclamanți cu referire la argumentele deduse din jurisprudența Curții, curtea notează că s-a reținut din jurisprudența instanței europene că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, aceasta considerând că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25).
Pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru motivul că, la fel ca și în speța de față, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, ci confirmat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea Europeană a statuat că persoanei îndreptățite i se cuvin despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.
Din considerentele deciziei date în recurs în interesul legii, se mai reține că problema care se pune este dacă prioritatea Convenției poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv trebuie lămurit dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens s-a arătat că nu există un drept de opțiune între calea Legii nr.10/2001 și dreptul comun, căci ar însemna să se încalce principiulspecialia generalibus derogant, dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Acesta este motivul pentru care, contrar afirmațiilor intimaților-pârâți din întâmpinarea depusă în recurs, curtea consideră că nu se poate vorbi despre o inadmisibilitatede planoa acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun, instanța trebuind sa analizeze de la caz la caz în funcție de criteriile enunțate de decizia dată în recursul în interesul legii.
Or, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare pe drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii 112/1995 derivă, nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 Cod civil, ci din regulile speciale - calificate ca atare de decizia dată în interesul legii - ale Legii 10/2001, deoarece jurisprudența recentă și decizia menționată mai sus au deplasat discuția de la nivelul preferabilității titlurilor la aceste criterii.
Prin urmare, având în vedere situația particulară a imobilului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâtului devine preferabil, față de criteriile speciale instituite de Legea 10/2001, respectiv: valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, ce a fost constatat ca fiind valabil încheiat și dispozițiile art. 18 din Legea 10/2001, care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea 10/2001.
În ceea ce privește art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocat pe larg în cererea de recurs, curtea apreciază că reclamanții nu pot pretinde încălcarea acestuia în sensul că ei aveau un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.
în vedere faptul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție, pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, după ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au obținut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, titlu de proprietate al pârâtului, după cum nu au solicitat și obținut constatarea nevalabilității titlului statului, o procedură judiciară cu acest obiect nefiind desfășurată.
Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea rezultată din Legea nr.10/2001, speranță la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care acțiunea reclamanților în constatarea nulității absolute menționate mai sus fusese respinsă, singura speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii 112/1995, nu însă și a restituirii în natură.
Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material. Prin Legea specială nr.10/2001 li s-a garantat acestora legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.
Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr.10/2001, le-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.
Sunt lipsite de relevanță pentru judecata de față înscrisurile depuse în recurs de recurenții-reclamanți, respectiv notificările expediate anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, deoarece acestea prezentau relevanță sub aspectul relei-credințe a părților acelui contract, or problema atitudinii subiective a contractanților a fost dezlegată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, după cum s-a arătat, astfel că acestor argumente li se opune autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri, iar buna-credință nu mai poate fi pusă în discuție la acest moment procesual.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.480 cod civil raportat la considerentele Deciziei nr.33/09.06.2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție curtea, va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.377 alin.2 pct. 4 Cod Proc.Civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de către recurenții reclamanți și G -, ambii cudomiciliul ales la Cabinet de Avocat, în B,-,.5,.20, sectorul 5,împotriva deciziei civile nr. 1690/10.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-,în contradictoriu cu intimații pârâți și, ambii cu domiciliul în B,--30, -.1,.2, sectorul 1, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
-
GREFIER
Red.
.red.
2 ex.
Secția a V-a Civilă - jud.,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Elena Viviane Tiu, Ileana
