Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 439/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2463/2008)
Completul 4
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 439
Ședința publică de la 04.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Aurora Herold Petre
JUDECĂTOR 2: Elena Vlad
JUDECĂTOR: - -
GREFIER: I
Pe rol pronunțarea cererii de recurs formulată de recurenții - reclamanți - - C, - și -, împotriva deciziei civile nr. 905 din 30.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, și
Obiectul pricinii - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 11.02.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 18.02.2009, 25.02.2009 și apoi la 04.03.2009, hotărând următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la 8.02.2005, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamanții, C și - au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului B, și și au solicitat să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în B,- ( fost nr. 4 ), sector 5, prin încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, totodată să se dispună retrocedarea către reclamanți a etajului format actualmente din 2 apartamente, numerotate ambele cu nr. 3, apartamente aflate în stăpânirea pârâților și, prin cumpărare în baza Legii 112/95, precum și a cotei - părți aferente din terenul curții și părțile aflate în indiviziune forțată, teren de 215. și construcție parter și 3 etaje, situate în B,-, sector 5.
Pârâții și au depus la dosar întâmpinare, cerere reconvențională de chemare în garanție, învederând că înțeleg să cheme în judecată, Primăria Municipiului B prin Primarul general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca aceștia să fie obligați să le dea o locuință în proprietate la fel ca cea pe care au cumpărat-o cu bună-credință ori, dacă nu este posibil, să li se acorde prețul unui imobil la valoarea de circulație actuală pentru a-și putea cumpăra o altă locuință.
S-a solicitat de către pârâți respingerea cererii reclamanților ca neîntemeiată, întrucât aceștia nu au dovedit că sunt moștenitorii autorilor lor, precum și a modului în care imobilul a trecut în proprietatea statului, invocându-se doar decretul nr. 92/50, fără a se proba că bunul a fost naționalizat pe numele altei persoane, respectiv.
Au mai arătat pârâții că titlul statului este valabil, autorii reclamanților încadrându-se în prevederile art. 1 din Decretul de naționalizare, astfel că bunul a fost preluat de stat cu respectarea actelor normative în vigoare la acel moment, că pârâții sunt dobânditori de bună - credință ai imobilului în litigiu pe care l-au cumpărat în baza Legii 112/1995 și că bunul nu a suferit transformări.
La data de 27.04.2005, Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare la cererea reconvențională de chemare în garanție și prin care a invocat excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, față de împrejurarea că nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare referitor la imobil, el nefăcând altceva decât să încaseze sumele virate de primărie ori de mandatarele acesteia într-un cont extrabugetar.
În subsidiar, a fost invocată excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție, întrucât pârâții solicită asigurarea unei locuințe sau prețul unui imobil la valoarea de circulație actuală, ori Legea 112/1995 nu prevede astfel de măsuri reparatorii.
La termenul de judecată din data de 18.04.2005, pârâții și au precizat capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a formelor de trecere în proprietatea statului, a imobilului din str. -, sector 5, în sensul ca instanța să constate în baza Legii nr. 213/1998 că titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950 este nul.
La data de 30.05.2005, reclamanții-pârâții au precizat primul capăt de cerere, în sensul că solicită să se constate nulitatea poziției 58l6 din anexa la Decretul nr. 92/2000.
Judecătoria Sectorului 5 pronunțat sentința civilă nr.1261/20.02.2006, prin care a respins, ca neîntemeiate, excepția de necompetență materială a Judecătoriei Sectorului 5, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Municipiului B, reprezentată de Primarul General, precum și excepția inadmisibilității cererii principale.
Instanța a admis în parte cererea principală, formulată de reclamanți, a constatat nevalabilitatea titlului statului în ceea ce privește imobilul din str. - nr. 2, sector 5, respins cererea reclamanților de revendicare a celor 2 apartamente (ambele nr.3), situate la etajul 2, sector 5, precum și a cotei-părți aferente acestora din terenul curții și părțile imobilului aflate în indiviziune forțată, totodată fiind respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție, formulată de pârâții și.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin decizia civilă nr.905A/30.06.2008, pronunțată în dosarul nr-, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții-reclamanți, C, și de către apelanții-pârâți Municipiul B prin Primarul General, și, împotriva acestei sentințe.
A reținut Tribunalul că:
Reclamanții-apelanți sunt, potrivit certificatelor de moștenitor anexate la dosar, succesorii legali ai autorilor și care, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5238/28.02.1954 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, au dobândit în proprietate un teren în suprafață de 215. situat în B,-, teren pe care au edificat pe baza de autorizație o construcție formată din subsol, parter, etaj și mansardă.
Imobilul din-, sector 5, fost trecut în proprietatea statului, în proporție de 71,80%, preluat în baza decretului de naționalizare nr. 92/50, de la foștii proprietari - poziția 1820 și - poziția 5816 și că cele 2 apartamente în litigiu au fost vândute de stat în baza Legii nr.112/1995, către pârâta, conform contractului de vânzare-cumpărare, cu plata în rate, nr. 41501/1997, iar pârâtului, prin contractul de vânzare-cumpărare, cu plata în rate, nr. 41502/1997.
Totodată, s-a arătat că prin dispoziția nr.965/10.04.2003, emisă de Primarul General al Municipiului B, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamanților C și -, a imobilului din B, str. - nr. 2, sector 5, format din teren în suprafață de 97,98. din totalul de 225. și care reprezintă teren aferent construcției ce se restituie și liber de construcții - curtea și construcții, în timp ce pentru apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995, s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent.
Tribunalul a apreciat că nu sunt fondate susținerile pârâților privind valabilitatea titlului statului, întrucât concluzia primei instanțe este justa, ea întemeindu-se atât pe dovezile existente la dosar, cât și pe o analiză judicioasă a modului în care acest decret de naționalizare venea sau nu în contradicție cu actele normative aflate în vigoare la acea dată, făcându-se în acest sens, referire la dispozițiile Codului civil, ori ale Constituției din anul 1948, atât legea fundamentala a statului, cât și Codul civil, garantând proprietatea particulară.
Totodată, s-a avut în vedere de către instanță și faptul că la data naționalizării imobilului în litigiu, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 dec.1948, act în care se prevedea că orice persoană are dreptul de proprietate, atât singură, cât și în asociere cu alții, astfel că nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
Prima instanță a reținut corect, pe baza actelor depuse, că imobilul în litigiu a fost preluat de stat pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, în condițiile în care, la poziția nr. 5816 din anexa la decret, figurează pentru imobilul situat în B, str. - nr. 2, iar nu autorul reclamanților, care figurează în anexa la decret la poziția nr. 1820, cu un alt imobil, respectiv cu imobilul din- și din str. - nr.2 bis, astfel că naționalizarea a fost nelegală; că, în speță, nu sunt incidente prevederile art.1 din Decretul nr.92/1950, întrucât autorul reclamanților - proprietar al imobilului situat în str. -, sector 5, deși comerciant de profesie, totuși nu se încadra în categoria marilor comercianți, astfel încât să-i fie aplicabile dispozițiile acestui act normativ.
Tribunalul a înlăturat, ca neîntemeiate și acele susțineri, conform cărora, se impunea adoptarea de către instanță a soluției de respingere, ca lipsit de interes, a capătului 1 din cererea de chemare în judecată, în raport de prevederile Legii nr.247/2005, întrucât față de considerentele expuse, este evident că naționalizarea imobilului situat în str. - nr. 2, sector 5, s-a realizat, în regimul anterior, într-un mod abuziv și ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art.1 din Legea nr.10/2001.
Dispoziția primei instanțe de constatare a nevalabilității titlului statului privitor la acest imobil, este justă și în raport de prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 privind regimul juridic, al proprietății publice, text în care se arată că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile ce au fost dobândite de stat în intervalul 6 Martie 1945 - 22 dec.1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Tribunalul a considerat că este nefondată și critica privitoare Ia respingerea capătului 2 din acțiunea reclamanților, având ca obiect revendicarea celor 2 apartamente, situate la etajul 2 al imobilului din-, sector 5, precum și a cotei-părți aferente acestora, întrucât prima instanță a adoptat această soluție în urma unei analize judicioase, a dovezilor aflate la dosar care au demonstrat că pârâții și, au fost de bună-credință la momentul perfectării contractului în anul 1997, astfel că, în mod just au fost aplicate dispozițiile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 modificată conform Legii nr.247/2005.
Apelanții-reclamanți nu au reușit să răstoarne prezumția de bună-credință de care au beneficiat apelanții-pârâți, în conformitate cu prevederile art.1898 - 1899 Cod civil, prin aceea că din nici o probă a dosarului nu a rezultat că i-ar fi notificat pe pârâți, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, în legătură cu intenția lor de a redobândi proprietatea, cererea reclamanților de restituire în natură a imobilului din str. -, fiind formulată după apariția Legii nr.10/2001, și după emiterea dispoziției nr. 965/2003, de către Primarul General.
Este evident astfel că, la momentul achiziționării celor două imobile, pârâții-apelanți nu au putut avea vreun dubiu asupra calității de proprietar a vânzătorului, reprezentat de Statul Român, de vreme ce nu fusese depusă o cerere de revendicare din partea proprietarului inițial, astfel că pârâții de bună-credință fiind, au făcut demersurile necesare pentru a cumpăra apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriași, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.112/1995.
Împotriva acestei decizii, au formulat recurs reclamanții.
Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală întrucât:
- Motivarea instanței de apel, conform căreia reclamanții nu au răsturnat prezumția de bună-credință a pârâților și că nu poate fi pusă la îndoială buna lor credință, este o motivare străină de natura pricinii, întrucât obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acțiunea în revendicare, iar nu acțiunea în anulare.
În cazul de față, obiectul acțiunii constă în compararea titlurilor deținute de către fiecare dintre părți, cu privire la același imobil, pentru a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat.
În cadrul acestei comparații, nu prezintă relevanță buna sau reaua credință a persoanelor.
Într-o astfel de acțiune, buna sau reaua credință a persoanelor poate fi analizată numai pentru a determina obligația de restituire a fructelor, fără a prezenta relevanță în analiza comparativă a titlurilor.
- Întrucât instanța își motivează soluția prin invocarea art.45 din Legea nr.10/2001, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Atâta timp cât exercitarea acțiunii în revendicare nu este condiționată de desființarea anterioară a titlului invocat de partea adversă, iar instanța nu a fost investită cu o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că instanța a schimbat natura acțiunii ce trebuia soluționată.
Admiterea noțiunii de "bună-credință" în sfera acțiunii în revendicare și rezolvarea acestui tip de acțiune în funcție de existența sau inexistența acestui element subiectiv, reprezintă o gravă greșeală și, în același timp, pune în pericol securitatea circuitului civil.
Pe de altă parte, susțin reclamanții, în mod greșit au reținut instanțele că intimații-pârâți au fost într-o eroare invincibilă, întrucât acestora le era cunoscut cel puțin faptul că nu statul construise acel imobil.
În opinia recurenților este greu de conceput că foștii chiriași nu au cunoscut situația juridică a imobilului, în condițiile în care vânzarea se făcea în condițiile Legii nr.112/1995, după obținerea unor avize care menționau și modul în care statul dobândise bunul respectiv.
În aceste condiții, instanțele, în mod greșit, nu au făcut aplicarea principiului "fraus omnia corrumpit".
- Prin ultimul motiv de recurs se arată că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Instanța de apel, reținând că soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare, este temeinică întrucât a avut în vedere siguranța circuitului civil și respectarea unui principiu de bază al procesului civil și anume cel al validității aparenței în drept, a nesocotit prevederile art.480 cod civil și ale art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, dându-se preferință titlului pârâților numai în temeiul unor principii generale.
Prin aceasta a fost încălcat dreptul lor de proprietate, iar instanța a nesocotit prevederile art.4 din Codul civil care interzic judecătorului să se pronunțe pe cale de dispoziții generale asupra cauzelor ce îi sunt supuse.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și a acțiunii în revendicare, astfel cum a fost formulată.
Recursul este nefondat.
În fapt, imobilul situat în B,- (fost nr.4), Sector 5, compus din cele două apartamente numerotate cu nr.3, au fost proprietatea autorului reclamanților.
A fost naționalizat în temeiul Decretului nr.92/1950, conform anexei la decret, poziția nr.1820.
Cele două apartamente în litigiu au fost vândute de Stat, în temeiul Legii nr.112/1995, către pârâta-intimată, conform contractului de vânzare-cumpărare, cu plata în rate, nr.41501/1997, iar pârâtului, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, nr.41502/1997.
Recurentul-reclamant nu a formulat cerere de despăgubiri în temeiul Legii nr.112/1995, a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, iar prin dispoziția nr.965/10.04.2003, emisă de Primarul General al Municipiului B, s-a dispus restituirea în natură în proprietatea reclamanților C și a imobilului din B,-, sector 5, format din teren în suprafață de 97,98 mp, din totalul de 225 mp, iar pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr.112/1995 s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent. Decizia nu a fost contestată.
Prezenta acțiune în revendicare a fost formulată la data de 08.02.2005.
Reținând această situație de fapt, în mod corect instanțele de fond și apel au avut în vedere în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți buna-credință a pârâților și art.45 din Legea nr.10/2001.
Reclamanții - recurenți nu au un bun de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Or, în speță, nu numai că reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, prin neformularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr.10/2001.
De asemenea, reclamanții nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Potrivit art.18 alin.1 lit.c din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale (ceea ce în speță s-a constatat prin neatacarea contractelor de vânzare - cumpărare cu acțiune în constatarea nulității absolute conform art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001).
Aceste măsuri reparatorii au fost concretizate de altfel, prin dispoziția nr.965/2004 a Primarului General al Municipiului B și care nu a fost contestată.
Câtă vreme reclamanții nu au obținut o hotărâre judecătorească de natura celei prevăzute la art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, ei nu au un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, așa cum am mai arătat. Dimpotrivă, pârâții sunt cei care, la data introducerii acțiunii în revendicare, aveau și au un bun în sensul Convenției și care îl reprezintă legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale pe aspectul necesității introducerii acțiunii de anulare a contractului de vânzare - cumpărare al chiriașului în termenul menționat.
Nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții-reclamanți, - și -, împotriva deciziei civile nr.905A/30.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04.03.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - -
GREFIER,
I -
Red.
Tehnodact.
2 ex./04.05.2009
- Secția a III-a Civilă -
-
Jud. Sectorului 5. -
Președinte:Ioana Aurora Herold PetreJudecători:Ioana Aurora Herold Petre, Elena Vlad
