Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 465/2008. Curtea de Apel Ploiesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie
DOSAR NR-
DECIZIA Nr. 465
Ședința publică din data de 25 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Constanța Ștefan C -
JUDECĂTORI: Constanța Ștefan, Gherghina Niculae Ana Roxana
- - -
Grefier -
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții și, cu domiciliul ales la &, B,-,. 3, sector 1, împotriva deciziei civile nr. 534 pronunțată la data de 28 septembrie 2007 de Tribunalul Prahova, în contradictor cu intimații-pârâți SC SRL, cu sediul în S, - -, nr.12, jud.P și SC SA, cu sediul în S,-, jud.
Prezența și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 18 aprilie 2008, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta, când instanța pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de mai sus când, în urma deliberării, a pronunțat următoarea decizie:
Curtea:
Examinând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sinaia sub nr.939/2000, după declinarea competenței în favoarea acestei instanțe de către Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr.175/2000 pronunțată în dosarul nr.3985/2000, reclamanții și - au solicitat în contradictoriu cu pârâții SC SA și Primăria S, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul împreună cu toate construcțiile situate pe el, din orașul S,-, jud.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul revendicat a aparținut autoarei lor, mama respectiv bunica, decedată în anul 1982, moștenitori fiind reclamanții, în calitate de fiu și nepoată de fiică. Au mai arătat că în anul 1933 a cumpărat terenul în litigiu cu actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.8845 și nr.7400/30 iunie la ribunalul Ilfov - Secția notariat iar construcția denumită " Movilița" a fost construită în baza autorizației nr.1562/1933.
.//.
-2-
Reclamanții au mai arătat că datorită politicii postbelice de acaparare a bunurilor deținute de persoanele care nu simpatizau cu regimul de la acea vreme, imobilul a fost preluat de la autoarea lor în urma unui proces de care nu a cunoscut, în baza Decretului 111/1951.
Pârâta SC SA S, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității cererii, susținând că reclamanții nu au făcut și nu pot face dovada proprietății imobilului care a trecut la stat cu titlu legal, în baza Decretului 111/1950, în condițiile în care autorii reclamanților nu au mai făcut acte de administrare a imobilului din anul 1946.
Pârâta a mai arătat că reclamanții nu au făcut dovada vocației succesorale, deoarece actul de notorietate emis în Franța și tradus în România nu conduce la concluzia că aceștia sunt succesorii legali ai defunctei, că a fost încheiat pentru imobil contractul de leasing nr.278/27.05.1999 pe o perioadă de 5 ani, în favoarea SC SRL, societate care se află în posesia și folosința imobilului.
Prin cerere reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamanților la plata sumei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparații și modernizări făcute cu imobilul, în sumă de 500 milioane lei și constituirea unui drept de retenție până la achitarea acestei sume.
Prin cererea aflată la fila 29 dosar fond, pârâta SC SA a precizat cererea reconvențională, arătând că valoarea reparațiilor și modernizărilor făcute la imobil este de 50 milioane lei și nu de 500 milioane lei, cum eronat s-a dactilografiat, și a solicitat introducerea în cauză a SC SRL - beneficiara contractului de leasing.
A fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă SC SRL, care prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii reclamanților ca neântemeiată, întrucât imobilul în cauză a fost preluat cu titlu legal de stat iar reclamanții nu fac dovada proprietății asupra lui.
La termenul din 21.09.2000, reclamanții și-au exprimat acordul cu cererea reconvențională, respectiv cu plata sumei de 50 milioane lei cu titlu de despăgubiri.
Prin înscrisul aflat la fila 43 dosar fond, pârâta SC SA Sar enunțat la judecata cererii reconvenționale în tot, luându-se act de această renunțare prin încheierea din ședința publică de la data de 13.12.2000.
La cererea reclamanților, s-a încuviințat cererea de probe cu expertiză tehnică topometrică și expertiză tehnică de construcții, pentru identificarea terenului și construcțiilor situate pe acest teren, imobile revendicate de reclamanți.
La termenul din 18.04.2001, la solicitarea reclamanților, în baza art.47 alin.1 din Legea 10/2001 s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea notificării formulate de reclamanți în condițiile Legii 10/2001, iar cu cererea înregistrată la data de 09.01.2007 reclamanții au solicitat repunerea pe rol a cauzei, arătând că nu mai subzistă motivele pentru care s-a dispus suspendarea.
După repunerea pe rol a cauzei, instanța de fond a efectuat verificări privind stadiul soluționării notificării formulate de reclamanți iar Primăria orașului Sac omunicat că notificarea a fost înaintată spre rezolvare conform art.28 din Legea 10/2001, la AVAS, care, la rândul său, a comunicat că s-a suspendat
-3-
procedura soluționării notificării până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în revendicare, la cererea expresă a petenților.
La termenul din 20.04.2007, pârâta SC SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, arătând că aceștia nu au făcut dovada acceptării tacite sau exprese a succesiunii autoarei lor,. La același termen, instanța, din oficiu, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria orașului S, în raport de starea de fapt rezultată din probe cu privire la deținerea și stăpânirea imobilului în litigiu.
Judecătoria Sinaia, prin sentința civilă nr.417/27.04.2007, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria orașului S, invocată din oficiu de instanță și a respins cererea formulată de reclamanți față de aceasta, ca fiind greșit îndreptată.
S-a respins excepția inadmisibilității cererii reclamanților, invocată de pârâta SC SA S, ca neântemeiată, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta SC SRL, ca neântemeiată.
S-a admis cererea formulată de reclamanți și au fost obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul teren și construcții din orașul S,-, jud.P - teren în suprafață de 1675 mp. " Movilița", anexă garaj și păsări, identificate prin expertiza tehnică.
Pronunțându-se pe excepțiilor invocate, instanța de fond a reținut în ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare, că aceasta a fost înregistrată pe rolul instanței anterior apariției Legii 10/2001 iar motivarea dată excepției de către pârâta SC SA nu are legătură cu admisibilitatea.
Faptul că reclamanții au făcut sau nu dovada proprietății, este una aspect de fond și nu are legătură cu excepția de inadmisibilitate iar dacă s-ar accepta raționamentul pârâtei, s-ar ajunge la concluzia că orice acțiuni pentru care reclamantul nu produce dovezi ar fi inadmisibile.
Asupra excepției privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâta SC SRL, instanța a reținut că este neântemeiată, deoarece reclamanții au făcut dovada acceptării succesiunii defunctei, autoarea acestora, în principal cu înscrisul emis în procedura succesorală în fața notariatului din, intitulat "notorietate" din 08.12.1982, prin care a fost identificată persoana decedată, s-a stabilit că nu există dispoziții de ultimă voință, moștenitori legali fiind și autoarea reclamantei, respectiv mama acesteia, în calitate de descendenți, care culeg împreună toată masa succesorală sau J pentru fiecare.
Înscrisul arătat reprezintă dovada certă că după decesul - intervenit la la 28.11.1982, a fost acceptată succesiunea acesteia prin demersuri efectuate de moștenitori, finalizate cu emiterea actului de "notorietate" la data de 08.12.1982.
Excepția privitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtei Primăria S, invocată din oficiu de instanță, s-a reținut că este întemeiată, urmând să fie admisă și respinsă cererea reclamanților față de această pârâtă, ca fiind greșit îndreptată întrucât, atâta la data cererii cât și ulterior, Primăria nu avut
-4-
calitatea de posesor neproprietar al imobilului în litigiu pentru a fi justificată participarea sa în proces ca pârâtă în cererea formulată în condițiile art.480 cod civil.
Examinând fondul cauzei, instanța a reținut că acțiunea reclamanților este întemeiată deoarece:
Cu actele de vânzare - cumpărare nr. 8845/03.04.1933 și nr.7400/30.06.1933, numita a dobândit de la. -, două loturi de teren în suprafață de 612 mp. și respectiv 583 mp. situate la acea vreme în S,- (fostă str.-, fostă str.-.- nr.48) la data preluării numărul poștal al imobilului fiind nr.12, astfel cum rezultă din actul de preluare. Pe acest teren a fost edificată o construcție cu autorizația nr.1562/1933 denumită în prezent " Movilița", imobil identificat prin expertiza tehnică topometrică întocmită de expert, fiind vorba de teren de 1675 mp. "Movilița", garaj și o anexă - de păsări, imobil situat în oraș S,-.
Prin sentința civilă nr.411/18.11.1954 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului S, s-a dispus trecerea în patrimoniul statului român a imobilului, cu tot mobilierul existent în el, situat în orașul S,-, proprietatea numitei, în baza disp. art.1 lit. i din Decretul 111/1951, pentru că propietarul bunului a făcut ultimul act de administrare al acestuia la data de 15.02.1946 și că, trecând mai mult de un an de la acea dată, se impune trecerea bunului în proprietatea statului datorită abandonării lui.
În perioada ce a urmat anului 1989, imobilul în litigiu a fost transmis în patrimoniul pârâtei SC SA S în baza Legii 15/1990 și HG nr.834/1991, fiind emis certificatul nr. - 0232/07.02.1995 pentru atestarea dreptului de proprietate asupra acestuia.
În calitate de proprietar al imobilului, SC SA Saî ncheiat contractul de leasing nr.278/27.05.1999 cu pârâta SC SRL S și ulterior fost înstrăinat între aceleași părți, cu contractul de vânzare-cumpărare nr.917/2001.
Potrivit disp. art.6 din Legea 213/1998, sunt considerate ca făcând parte din domeniul public sau privat al statului bunurile dobândite de acesta în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989 dacă acestea au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Același text din lege stabilește că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari, iar instanțele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Prin urmare, instanței îi incumbă obligația de a stabili dacă Decretul 111/1951 poate fi socotit titlu valabil în folosul statului prin prisma criteriilor pe care aceste dispoziții legale le oferă, urmând să se stabilească dacă acesta era în acord cu Constituția de la acea vreme și tratatele la care România era parte, demers primar și subsecvent, dacă s-ar reține că era în acord cu acestea, să se stabilească dacă a fost respectat în momentul aplicării.
Potrivit Constituției din 1948, în vigoare la acel moment, art.8 alin.1 "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege".
-5-
Potrivit disp. art.1 lit.d din Decretul 111/1951, bunurile fără stăpân precum și cele considerate abandonate în accepțiunea acestui act, respectiv ai căror proprietari erau necunoscuți sau absenți mai mult de un an, cu procedura prevăzută de act, erau trecute în proprietatea statului.
Instanța de fond, examinând cele două texte de lege, a reținut că dispozițiile Decretului 111/1951, care autorizau trecerea la stat a bunurilor proprietate particulară a persoanelor considerate absente, sunt în conflict cu dispozițiile constituționale de la acea vreme care garantau proprietatea particularului - absent sau prezent și, ca atare, nu a fost niciodată titlu valabil de preluare a bunului în litigiu în folosul statului.
Faptul că Legea 10/2001 prevede în mod explicit faptul că imobilele preluate în baza Decretului 111/1951 sunt imobile preluate fără titlu, constituie o consacrare a argumentației anterioare, o confirmare a faptului că raționamentul instanței în ce privește aplicarea art.6 din Legea 213/1998 este corect, în cauză însă nefăcându-se raportarea la prevederile Legii 10/2001, întrucât această lege nu era în vigoare la data cererii introductive.
Contatând că statul român nu a deținut niciodată cu titlu valabil imobilul în litigiu, că adevăratul proprietar și moștenitorii acestuia nu au pierdut niciodată dreptul lor de proprietate, instanța de fond, în baza disp. art.480 cod civil, a admis acțiunea reclamanților, obligând pârâții să lase acestora în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din litigiu.
Împotriva acestei sentițe a declarat apel pârîta SC SA S, care a arătat că repunerea cauzei pe rol a fost realizată cu încălcarea prevederilor art.244 pct.1 cod pr.civilă fără a exista o hotărâre definitivă și irevocabilă de soluționare a notificării formulate în baza Legii 10/2001.
Apelanta a mai precizat că instanța de fond nu a fost preocupată de administrarea de probe în vederea rezolvării litigiului corect și legal, încălcându-se prevederile art.129 cod pr.civilă pentru că nu a solicitat reclamanților să facă dovada cu acte, a modului în care a fost soluționată notificarea, iar răspunsurile date de AVAS cererilor repetate ale instanței au fost interpretate în mod greșit, fără a se fi avut în vedere faptul că procura dată de reclamantul avocatului ales, viza numai pe acesta și cota sa din drepturile succesorale, ceea ce înseamnă că avocatul nu era îndreptățit să formuleze cereri și în numele reclamantei, astfel încât pentru cota de din imobil instanța nu a fost investită în mod legal.
Pe fond, prima instanță nu a avut în vedere situația imobilului care a fost preluat de către stat cu titlu, iar în proprietatea SC SA a intrat în baza legii 15/1990, ulterior înstrăinându-l către pârâta SC SRL prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.917/23.03.2001, motiv pentru care nu putea fi obligată să restituie în natură bunul respectiv atât timp cât actul juridic indicat nu a fost anulat.
Apelanta a mai susținut că instanța de fond nu a pus în discuția părților buna credință a celor două societăți pârâte potrivit art.1898 cod civil.
Referitor la legalitatea titlului statului, în mod greșit instanța a apreciat că acesta este nelegal, în condițiile în care hotărârea nr.411/1954 a fost pronunțată în contradictoriu cu fosta proprietară.
-6-
Împotriva sentinței a declarat apel și pârâta SC SRL, care a susținut că este nelegală și netemeinică întrucât imobilul a fost trecut la stat cu titlu, reprezentat de sentința civilă nr.411/18.11.1954 a Tribunalului Popular S, prin care s-a reținut că imobilul a fost abandonat și nu s-au plătit impozitele aferente.
Apelanta a mai susținut că în acest cadru procesual, instanța nu era abilitată să facă aprecieri asupra concordanței dintre prevederile art.1 lit.d din Decretul 111/1951 și Constituția României și să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr.534/28.19.2007, a admis ambele apeluri formulate de pârâte, a schimbat în parte sentința în sensul că pe fond a respins ca neântemeiată acțiunea formulată de reclamanți, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâta SC SRL, tribunalul a constatat că imobilul situat în orașul S, - - nr.12, compus din teren și construcțiile aflate pe acesta, a fost preluat de stat în baza sentinței civile nr.411/18.11.1954 a Tribunalului Popular S, ca urmare a declarării acestuia ca fiind abandonat pentru neplata impozitelor aferente, potrivit Decretului 111/1951.
Având în vedere prevederile art.1 lit.d din Decretul 111/1951, tribunalul a reținut că titlul de proprietate al statului cu privire la bunurile ce intrau sub incidența art.1 lit.d din decret, îl constituia hotărârea judecătorească definitivă, în măsura în care hotărârea are și în prezent valoare juridică de titlu, fiind pronunțată cu respectarea întocmai a procedurii reglementate de respectivul act normativ.
Tribunalula a apreciat ca fiind corectă susținerea apelantei potrivit căreia, chiar și în contextul politic al perioadei în care a fost pronunțată hotărârea de preluare, proprietara avea posibilitatea de a-și formula apărări în procesul având ca obiect preluarea imobilului, ori să exercite căile de atac prevăzute de legea în vigoare la acel moment, modalitate în care, de altfel, au procedat alți proprietari în perioada de referință.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâta SC SA, s-a reținut că deși în prezent, prin Legea 10/2001 a fost rezolvată problema preluării imobilelor cu sau fără titlu de către stat, față de împrejurarea că acțiunea dedusă spre soluționare a fost promovată anterior adoptării acestei legi, au devenit incidente prevederile art.47 din Legea 10/2001, iar prin încheierea din 18.04.2001 instanța a dispus suspendarea judecării cauzei la cererea reclamanților până la soluționarea notificării adresate Primăriei
Față de împrejurarea că notificarea nu a fost soluționată până la începutul anului 2007, reclamanții au formulat precizarea de la fila 185, prin care au arătat că solicită judecarea litigiului pe fond, acesta fiind singurul mijloc de a recupera în natură imobilul, care oricum nu se mai afla în proprietatea statului.
În aceste condiții, instanța de apel a considerat ca fiind neântemeiat primul motiv de apel formulat de pârâta SC SA, având în vedere poziția procesuală a reclamanților, la cererea cărora acțiunea a fost suspendată, neputându-se considera că prevedrerile art.244 alin.2 ar fi aplicabile prin asemănare în situația avută în vedere de prevederile art.47 din Legea 10/2001.
-7-
În ceea ce privește critica referitoare la soluționarea litigiului și pentru cota cuvenită reclamantei, instanța de apel a reținut că problema reprezentării acestei părți de către & nu a fost invocată de apelanta-pârâtă decât pe calea apelului iar nu la prima instanță.
În plus, reclamanta a fost reprezentată în baza împuternicirilor aflate în dosarul nr.3865/2000 al Tribunalului Prahova și în dosarul nr.939/2000 al Judecătoriei Sinaia, iar potrivit procurii speciale emise în anul 2005 rezultă că și-a însușit fără dubiu acțiunea dedusă judecății.
Luând în considerare precizările anterioare, din care se desprinde concluzia legalității titlului statului de preluare a imobilului în litigiu de la proprietara, imobil care ulterior a fost înstrăinat succesiv, în prezent aflându-se în deținerea apelantei-pârâte SC SRL în baza contractului autentificat sub nr. 917/23.03.2001, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamanților în revendicare este neântemeiată, din compararea titlurilor părților rezultând că cel al pârâtei SC SRL este preferabil.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții în temeiul disp. art.304 pct.9 cod pr.civilă, susținânmd că în mod greșit instanța de apel a decis că acțiunea recurenților reclamanți este neântemeiată, motivat de faptul că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în mod legal în baza Decretului 111/1951, prin sentința civilă nr.411/18.11.1954 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului
Recurenții susțin că autoarei lor, nu i-a fost comunicată niciodată această sentință, că nici nu a fost legal citată, lucru ce se observă din sentința care a fost pronunțată în lipsa acesteia și în care este menționat domiciluiul autoarei ca fiind în B,- și respectiv în-, când, în realitate, adresa corectă era cea din- - ceea ce înseamnă că aceasta nu avea cunoștință de proces, și, cu atât mai mult, să promoveze calea de atac, hotărârea fiind nulă pentru viciu de procedură.
Sentința civilă nr.411/1954 a Tribunalului Popular Raion Saf ost dată în baza Decretului 111/1951 - act abuziv și contrar tuturor normelor legale în vigoare la acea dată și, prin urmare, nu poate constitui un mod legal de trecere în proprietatea statului și respectiv un titlu de proprietate, acest decret nesocotind caracterul perpetuu al dreptului de proprietate garantat de constituția în vigoare la acea vreme.
Decretul 111/1951 contravenea și Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală la 10.12.1948, la care România era parte semnatară și care prevedea la art.17 că "orice persoană are dreptul la proprietate atât singur cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa."
Totodată, acest decret încalcă și dispozițiile art.481 din codul civil, potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire."
Prin Legea 10/1001 republicată, Decretul 111/1951 este definit în mod clar ca un mod abuziv de preluare, fiind cunoscut faptul că reprezenta o modalitate de preluare, instituțiile statului refuzând la acea vreme să primească impozitele de la proprietari tocmai pentru a putea confisa imobilele.
-8-
Având în vedere și prevederile art.2 alin.2 din Legea 10/2001 republicată, recurenții consideră că bunul nu a ieșit niciodată din proprietatea autoarei lor și ulterior a reclamanților, astfel încât nu putea fi transmis în mod valabil de către stat pârâtei persoană juridică.
În mod corect instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamanți și i-a obligat pe pârâți să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în S,-, compus din teren în suprafață de 1675 mp. și construcțiile aflate pe acest teren, titlul de proprietate al reclamanților fiind unul autentic și mai bine conturat din punct de vedere juridic decât cel al pârâților.
Faptul că titlul pârâtei nu a fost desființat, nu semnifică împrejurarea că aceasta are vreun drept de proprietate legal dobândit asupra imobilului revendicat, neputându-se concepe situația în care asupra unui bun există doi proprietari, ci doar situația în care asupra unui bun există două titluri de proprietate.
Plecând de la distincția netă între titluri (ca act juridic invocat drept mod de dobândire a dreptului pus în discuție) și dreptul propriu-zis, nu există nici o contradicție între situația menținerii titlului invocat de pârâtă și constatarea că aceasta nu are totuși nici un drept de proprietate, deși actul juridic nu a fost desființat, dat fiind că vânzarea bunului altuia este neproducătoare de efectul transmiterii dreptului de proprietate.
Astfel, în cazul în care înstrăinarea unui bun se face între un vânzător care nu este proprietarul bunului și un terț în calitate de cumpărător, bunul respectiv nu iese din patrimoniul adevăratului proprietar, care rămâne liber să dispună de dreptul său iar buna-credință la încheierea actului nu valorează proprietate.
Recurenții mai susțin că în cauze similare, CEDO a apreciat că foștii proprietari au asupra acestor imobile un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, făcând o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc și acordând atenție faptului că, Convenția are drept scop apărarea drepturilor concrete și efective.
Reținând în astfel de cauze o lipsă de coerență pe plan legislativ și divergențele de jurisprudență din domeniul naționalizării imobilelor, împrejurări care au creat un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică, Curtea a constat că statul român nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Intercitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra fostului proprietar, care se vede în imposibilitatea de a-și recupera întregul bun, statul neândeplinindu-și obligația de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție, încălcând astfel "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Recurenții solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei și pe fondul cauzei menținerea sentinței civile nr.417/27.04.2007 pronunțată de Judecătoria Sinaia, ca fiind legală.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, decizia criticată prin recursul formulat, constată că este afectată legalitatea acesteia, recursul fiind fondat și urmează a fi admis, deoarece:
-9-
Este întemeiată susținerea recurenților că în mod greșit instanța de apel a respins acțiunea recurenților-reclamanți, motivat de faptul că trecerea imobilului în litigiu în proprietatea startului s-a făcut în mod legal în baza Decretului 111/1951 prin sentința civilă nr.411/18.11.1954 a Tribunalului Popular al Raionului
S-a stabilit în mod irevocabil că imobilul din litigiu a fost proprietatea autoarei reclamanților, dobândită cu actele de vânzare-cumpărare nr.8845/03.04.1933 și nr.7400/30.06.1933 pentru două loturi de teren de 612 mp. și respectiv 583 mp. situate în oraș S,-, respectiv nr.12 la data preluării.
Cu autorizația nr.1562/1933 s-a edificat pe acest teren o construcție denumită în prezent " Movilița", imobilul fiind identificat prin expertiza topo întocmită la instanța de fond de expert și compus din teren de 1675 mp. " Movilița", garaj și o anexă - de păsări, situat în orașul S, - - nr.12, jud.
Imobilul a fost preluat de stat prin sentința civilă nr. 411/18.11.1954 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului S în baza dispozițiilor art.1 lit.i din Decretul nr.111/1951, iar ulterior a fost transmis în patrimoniul pârâtei SC SA S în baza Legii 15/1990 și HG 834/1991, fiind emis Certificatul nr. - nr.0232/07.02.1995 pentru atestarea dreptului de proprietate, în prezent imobilul aflându-se în posesia pârâtei SC SRL S în baza contractului de vânzare-cumpăprare nr.917/23.03.2001 încheiat între cele două pârâte.
Temeinicia prezentei acțiuni în revendicare, formulată în anul 2000, anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, se va analiza în cele ce urmează în raport de dispozițiile legale pertinente, prevăzute de art.480 cod civil, art.6 din Legea 238/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și art.1 alin.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Art.480 cod civil prevede că "proprietatea" este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.
Potrivit art.6 din Legea 238/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrative teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a Tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării de către stat.
Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.
Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului."
Art.1 alin. din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
-10-
Pentru recunoașterea și ocrotirea titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, pentru care reclamanții invocă titlul lor incontestabil - contract de vânzare-cumpărare și autorizație de construcție iar pârâții Legea 15/1990, HG 834/1991 și contractul de vânzare-cumpărare, instanțele aveau de stabilit valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat.
În mod corect instanța de fond a stabilit că preluarea de către stat a imobilului revendicat, s-a făcut fără un titlu valabil, întrucât Decretul 111/1951 a fost un act normativ neconstituțional și, în consecință, sentința civilă nr.411/18.11.1954 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului S în baza disp. art.1 lit.i din Decret, este fără efecte juridice.
Astfel, dispozițiile art.8 din Constituția României din 1948, în vigoare la data emiterii Decretului 111/1951 dispuneau: "proprietatea particulară și dreptul de moștenire sunt recunoscute și garantate prin lege" iar potrivit art.10 din aceeași Constituție, "pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreptă despăgubire stabilită de justiție."
Prin Decretul 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării și hotărârea judecătorească pronunțată în baza acestui decret, imobilul în litigiu a fost considerat abandonat și trecut în mod gratuit în proprietatea statului, ceea ce în mod vădit contrazicea dispozițiile Constituției din 1948, act normativ cu forță juridică superioară Decretului 111/1951.
În consecință, dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis în mod valabil în proprietatea statului, și, ca urmare, statul nu a avut un titlu valabil asupra acestuia niciodată.
Caracterul abuziv al preluării imobilului în baza Decretului 111/1951 este stabilit prin art.2 alin.(1) lit.e din Legea 10/2001, consecința fiind prevăzută în alin.(2) al aceluiași articol, că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării."
Deși prezenta cauză nu este întemeiată pe Legea 10/2001, prevederile legale citate mai sus constituie un argument hotărâtor pentru nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce a aparținut autoarei reclamanților și admisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamanți, contrar celor reținute de instanța de apel.
Pe cale de consecință, reclamanții pot fi considerați că dețin un bun, în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Ulterior preluării, statul a transmis imobilul în patrimoniul pârâtei SC SA S în baza Legii 15/1990 și HG 834/1991 și această operațiune reprezintă o privare de bun, constituind o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, care nu au mai avut posibilitatea de a intra în posesia bunului și de a dispune de acesta în orice fel.
Această situație a avut ca efect privarea reclamanților de proprietatea lor, în sensul celei de a doua fraze a primului aliniat al art.1 din Primul Protocol, privarea de proprietate nefiind făcută pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității.
Fiind o acțiune în revendicare formulată pe dreptul comun, instanța de apel a procedat la compararea titlurilor părților și a concluzionat că cel al pârâtei
-11-
SC SRL este preferabil, reținând legalitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu de la proprietara.
a contrario, față de caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, care l-a transmis pârâtei SC SA, deși nu era în proprietatea sa, titlul pârâtelor asupra imobilului nu este preferabil față de titlul reclamanților.
În principal, Curtea constată că problema comparării titlurilor prezentate de părți, nu se pune în speță atât timp cât titlurile părților provin de la același autor comun, care este - autoarea reclamanților.
În concluzie, reținându-se că reclamanții dețin un titlu din care rezultă o prezumție de proprietate și că pârâtele nu se bucură de această prezumție întrucât au dobândit bunul de la un neproprietar, acțiunea în revendicare este întemeiată, motiv pentru care recursul va fi admis în baza disp. art.312 alin.1 cod pr.civilă, modificată în parte decizia în sensul respingerii apelului declarat de pârâte și pe fond menținută sentința ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții și, cu domiciliul ales la &, B,-,. 3, sector 1, împotriva deciziei civile nr. 534 pronunțată la data de 28 septembrie 2007 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimații - pârâți SC SRL, cu sediul în S, - -, nr.12, jud. și SC SA, cu sediul în S,-, jud.P, și în consecință:
Modifică în parte sus-menționata decizie în sensul că respinge ca nefondate apelurile declarate de apelantele-pârâte SC SRL S și SC SA împotriva sentinței civile nr.417 din 27 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria Sinaia.
Menține restul dispozițiunilor deciziei.
Pe fond menține sentința civilă nr.417 din 27 aprilie 2007 pronunțată de Judecătoria Sinaia, jud.P, ca fiind temeinică și legală.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 aprilie 2008.
Președinte, JUDECĂTORI: Constanța Ștefan, Gherghina Niculae Ana Roxana
C - - - ---
Grefier,
.//.
-12-
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
red.NG /tehnored.VM
3 ex./30.04.2008
939/2000 Judecătoria Sinaia
f. -
a- Tribunalul Prahova
, -
Președinte:Constanța ȘtefanJudecători:Constanța Ștefan, Gherghina Niculae Ana Roxana
