Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 488/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (2070/2008)
Completul 2
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 488
Ședința publică din 14.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Ioana Aurora
GREFIER - I
Pe rol se află pronunțarea, în complet de divergență, a apelului formulat de apelantul reclamant - pârât, împotriva sentinței civile nr. 654 din 4.04.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte - reclamante - și (moștenitoare a intimatului ).
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 05.10.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 12.10.2009 și apoi la 14.10.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
La data de 26 februarie 2007 reclamantul a chemat în judecată pe pârâții și, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o pronunța să dispună obligarea pârâților să-i lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 din imobilul situat în B,-, sector 5.
În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul sus-menționat a fost proprietatea autoarei sale conform contractului de vânzare - cumpărare din 26 ianuarie 1940, autorizație de construire și procesului - verbal din 25 octombrie 1945 pe care o moștenește reclamantul, conform certificatului de moștenitor nr. 73/2003 și testament - imobilul fiind confiscat și naționalizat în mod abuziv prin Decretul nr. 111/1951, în contra prevederilor art. 480 - 481 cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Constituția României din acea vreme.
Decretul nr. 111/1951 - s-a mai arătat - utiliza termeni evazivi, necunoscuți în teorie și practică, de exemplu "cedare" care putea fi asimilat termenului de confiscare, măsură care era neconstituțională.
În drept s-au invocat art. 480 - 481 Cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâții au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, arătând că ei sunt cumpărători de bună - credință ai apartamentului în litigiu, dobândit cu deplina respectare a prevederilor Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare - cumpărare nr. 40996 din 25 noiembrie 1996, transcris sub nr. 1480/1996, invocând prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în sprijinul susținerilor lor și respectiv ale art. 18 din lege care prevăd că în cazul înstrăinării legale a bunului, fostul proprietar este îndreptăți, numai la obținerea de măsuri reparatorii în echivalent.
S-au invocat și excepțiile de necompetență, de inadmisibilitate a acțiunii în raport de prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și privind autoritatea de lucru judecat, întrucât prin sentința civilă nr. 853 din 08 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă - rămasă irevocabilă, acțiunea în revendicare existentă între aceleași părți și aceeași cauză, s-a respins ca inadmisibilă.
S-au administrat probele cu înscrisuri și expertiză tehnică de evaluare a imobilului care a stabilit că valoarea de circulație a acestuia este de 701.598 lei.
Pe cale de consecință, prin sentința civilă nr. 3421 din 17 mai 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
La noua instanță, prin încheierea de ședință pronunțată la data de 05 octombrie 2007 s-au respins ca neîntemeiate excepțiile privind puterea lucrului judecat, a inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune invocate de pârâți.
La data de 23 ianuarie 2008 pârâții și au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului B prin Primarul General și obligarea acestuia la plata către pârâți - în caz de admitere a acțiunii - a sumei de 701.598 lei reprezentând contravaloarea imobilului cu titlu de daune interese și dobânda legală aferentă și cheltuieli de judecată.
În drept s-au invocat prevederile art. 60 - 63 Cod de procedură civilă, art. 1337 Cod civil.
La aceeași dată, pârâții au depus și cerere reconvențională, solicitând instanței să constate și nulitatea legatului cu titlu particular instituit de către defuncta în favoarea reclamantului prin testamentul olograf din 30 iulie 2001 și în subsidiar, caducitatea acestui legat, întrucât nu rezultă în mod clar obiectul legatului, în afara oricărei îndoieli, astfel că dacă el poartă asupra clădirii, legatul este nul, întrucât bunul nu se afla în patrimoniul defunctei, fiind incidente prevederile art. 907 Cod civil.
În subsidiar, s-a solicitat instanței ca prin hotărâre să constate că dreptul trebuie exercitat în baza Legii nr. 10/2001 - drept care s-a stins înainte de moartea testatorului.
În drept s-au invocat prevederile art. 907 și 927 Cod civil.
Prin încheierea de ședință din 22 ianuarie 2008 Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, văzând tardivitatea depunerii cererii de chemare în garanție, a disjuns-o cu formarea unui nou dosar.
S-au administrat probele cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 654 din 04 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr- s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul - pârât ca neîntemeiată, s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâții și, în contradictoriu cu reclamantul - ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul Bucureștia constatat că reclamantul - pârât este moștenitor legatar cu titlu particular, conform certificatului de calitate emis în acest sens nr. 72 din 27 august 2003 la Biroul Notarului Public " și ", fără a fi identificate bunurile succesorale, din testamentul lăsat de rezultând că obiectul legatului privește imobilul situat în B, str. - - - fostă str. -. - nr. 10, conform adresei nr. - din 12 august 2005 emisă de Serviciul urbană (fila 45).
S-au înlăturat astfel, susținerile pârâților - reclamanți privind lipsa de identitate privind imobilul revendicat.
S-a reținut că prin decizia nr. 1286 din 17 octombrie 1959 emisă în baza Decretului nr. 111/1951, imobilul a fost preluat de stat, fără a fi încasate despăgubiri, potrivit relațiilor comunicate la dosar de SC SA, astfel că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, s-a apreciat că imobilul a trecut în proprietatea statului în mod abuziv, cu încălcarea art. 480 - 481 Cod civil și art. 17 din Declarația Universală privind Drepturile Omului, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.
La rândul lor, pârâții și opun ca titlu de proprietate, contractul de vânzare - cumpărare nr. 40996 din 25 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului B prin SC SA privind apartamentul nr. 2 din imobil, aflat la parter, în baza Legii nr. 112/1995.
Din înscrisurile de la dosar, s-a constatat că valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare a fost confirmată prin decizia civilă nr. 10438 din 18 decembrie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul - (în format vechi 13839/2005) prin care s-a respins în mod irevocabil acțiunea în constatarea nulității absolute formulată de către reclamant, ca fiind prescrisă.
Reclamantul nu a făcut dovada că autoarea sa a făcut demersuri de restituire în natură a imobilului, reținându-se astfel, buna - credință a cumpărătorilor - pârâți, invocată în apărare, la data încheierii contractului nr. 40996/1996, buna - credință fiind prezumată conform art. 1889 Cod civil, ea nefiind răsturnată prin administrarea de probe pentru dovedirea relei - credințe.
Constatând buna - credință conform celor sus-menționate și a prevederilor art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care salvează de la nulitate contractul de vânzare - cumpărare, s-a apreciat că aceasta are menirea de a-i ocroti pe subdobânditori în acțiunea în revendicare formulată de reclamant, în scopul asigurării stabilității și siguranței circuitului civil.
Cumparând cele două titluri ale părților, Tribunalul Bucureștia apreciat că titlul cumpărătorilor este mai bine caracterizat, acordând preferabilitate acestui titlu, pârâții având și posesia bunului.
S-a respins și cererea reconvențională, instanța constatând că dimpotrivă, dispoziția testamentară este clară, voința testatoarei fiind în sensul gratificării reclamantului cu imobilul.
S-a mai reținut că lipsa obiectului în natură spre a se asigura executarea legatului, în acest caz nu conduce la caducitatea lui, reclamantul putând obține executarea prin echivalent, fiind irelevant în pricina de față, faptul că nu s-au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamant sau de către autoarea sa, testatoarea dispunând de un drept aflat în patrimoniul său, instanța fiind chemată să verifice titlul statului, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1988.
Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că în mod greșit Tribunalul Bucureștia reținut că prin decizia civilă nr. 10438 din 18 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare în cauză, întrucât în realitate acțiunea s-a respins ca fiind prescrisă și în mod greșit s-a reținut buna - credință a cumpărătorilor - chiriași care trebuiau ca mai întâi de cumpărare, să se intereseze de situația juridică a imobilului, dacă este naționalizat, să încerce să afle din alte surse dacă statul avea titlu valabil, adică să aibă o atitudine activă, iar nu pasivă, de diligență spre a dobândi în mod corect proprietatea bunului, ceea ce în cauză nu a existat, cumpărătorii fiind astfel de rea - credință, în condițiile în care, existau discuții notorii privind situația caselor naționalizate.
Cumpărătorii trebuiau să aibă un comportament activ, comparabil cu al unui bonus familias, care să prezume buna - credință, să încerce să verifice funcționarii care erau interesați să încheie contractul de vânzare - cumpărare în schimbul comisionului de 1% perceput, cu privire la situația reală a imobilului și să le-o aducă la cunoștință, respectiv lipsa calități de proprietar real al statului vânzător.
Iar în compararea celor două titluri de proprietate ale părților, preferabilitate nu poate avea decât titlul apelantului - reclamant, fiind mai vechi, provenind de la adevăratul proprietar și fiind transcris mai întâi.
Întrucât în cursul procesului, intimatul - pârât a decedat la data de 21 august 2008 conform certificatului de deces seria - nr. - (fila 15), în cauză au fost introduși moștenitorii conform certificatului de moștenitor nr. 7 din 23 februarie 2009 emis de Biroul Notarului Public " B" (fila 21), respectiv intimata - pârâtă în calitate de soție supraviețuitoare și moștenitoarea, în calitate de fiică.
La termenul din 01 iunie 2009 cauza a rămas în pronunțare, fiind repusă pe rol la termenul din 07 septembrie 2009 pentru reluarea dezbaterilor în complet de divergență.
S-au administrat din oficiu probe privind eventualele cereri ale reclamantului sau ale autoarei sale privitoare la imobil la organele locale de specialitate.
Astfel, Primăria Municipiului B - Direcția Juridic, contencios Legislație a comunicat la dosar că autoarea a depus cerere de acordare dedespăgubiriîn baza Legii nr. 112/1995 (nesoluționată) pentru imobil, fiind atașată o copie la dosar (fila 44) și două notificări în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituire în natură sau măsuri reparatorii în echivalent, prin mandatar, fiind atașate în copii (filele 39 - 41 din dosar), conexate, pentru care s-a solicitat completarea dosarului administrativ cu mai multe acte (notificări nesoluționate).
Nu s-au administrat și alte probe în cauză.
Apelul nu este fondat.
Curtea constată că nu poate fi primită critica în sensul că nu are relevanță decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a respins în mod irevocabil cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, întrucât nu s-a purtat pe fondul cererii, ci s-a respins ca prescrisă, întrucât constatarea prescripției dreptului material la acțiune are efectul că nu mai poate fi pusă în discuție validitatea acestui contract, ulterior împlinirii termenului de prescripție prevăzut în legea specială nr. 10/2001, inclusiv buna - credință care este prezumată potrivit art. 1889 Cod civil și care nu mai poate fi pusă la îndoială ulterior momentului împlinirii prescripției, ca și, reaua - credință a cumpărătorilor.
Altfel spus, titlul cumpărătorilor - chiriași s-a consolidat, constituind un bun real și actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care poate fi opus cu succes vechiului titlu al autoarei reclamantului, într-o acțiune în revendicare prin compararea titlurilor în temeiul art. 480 Cod civil.
Din relațiile de la dosar, s-a constatat că în baza Legii nr. 112/1995, autoarea reclamantului a formulat cerere de acordare de despăgubiri, astfel că și cumpărătorii au formulat cerere de cumpărare conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, respectând prevederile aceleiași legi.
Nesoluționarea cererii autoarei de către comisia specială constituită în baza Legii nr. 112/1995 nu poate fi imputată cumpărătorilor - chiriași.
În compararea celor două titluri în cauză, Curtea constată că preferabilitate trebuie să aibă titlul cumpărătorilor de bună - credință al căror titlu nu a fost constatat nul în termenul legal de prescripție extinctivă, aceștia având și posesia bunului - soluție care respectă principiul stabilității raporturilor juridice și securității circuitului civil, conform și deciziei nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii în materie, de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Apelantul - reclamant are la rândul său, deschisă calea obținerii de măsuri reparatorii în echivalent pentru bun, în condițiile legii speciale nr. 10/2001 (art. 18 lit. c).
Însăși jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a formulat aprecierea că persoanele care și-au dobândit cu bună - credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat întrecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri ale proprietății nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate (cauza Raicu împotriva României, cauza Pinc și Pincova contra ).
În consecință, potrivit art. 296 Cod de procedură civilă, Curtea în majoritate, va respinge apelul ca nefondat.
Cu privire la excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata - pârâtă în dezbaterile orale din ședința publică de la data de 05 octombrie 2009, în raport de sentința civilă nr. 853 din 08 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr. 481/2003, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 10438 din 18 decembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care acțiunea în revendicare formulată de același reclamant împotriva acelorași pârâți, întemeiat pe aceeași cauză a fost respinsă ca inadmisibilă - Curtea o va respinge ca nefondată, cu motivarea că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 Cod civil, autoritatea lucrului judecat impunându-se nu pe soluționarea unei excepții, ci doar în situația în care, decizia invocată ar fi soluționat cauza pe fond.
Potrivit art. 274 Cod de procedură civilă cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata va fi respinsă ca nefondată, în lipsa chitanței doveditoare la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge excepția autorității lucrului judecat.
Respinge apelul formulat de apelantul - reclamant - pârât domiciliat în B,-,. 41,. 1,. 7, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 654 din 04 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - pârâte - reclamante și domiciliate în B, str. -. - - - nr.10, parter,. 2, sector 5 și în B, str. -. - nr. 5,. 2, sector 5, ca nefondat.
Respinge cererea intimatei de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 octombrie 2009.
Judecător, Judecător, Grefier,
I
Red.
.
7ex./27.10.2009
-4.-
Opinie separată
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, sunt de acord cu respingerea sa, însă pentru un alt considerent decât cele reținut de majoritate.
Ca și constatare cu caracter preliminar, observ că în general, se îmbrățișează opinia majoritară conform căreia nu se acceptă inadmisibilitățile, ca și mijloace de apărare, situate distinct între excepțiile de procedură și cele de fond, ci doar ca efecte ale invocării unora dintre aceste două categorii prevăzute legal, prin dispozițiile art. 137 Cod de procedură civilă (a se vedea în acest sens, "Probleme privind excepțiile procesuale", în Dreptul nr. 9 - 12/1990, pag. 147 - 155).
Astfel, apreciez că soluția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pronunțată în primul litigiu soluționat între părți, nu leagă prezenta instanță de judecată, prin intermediul excepției autorității de lucru judecat reglementată de art. 1201 Cod civil și art. 166 Cod de procedură civilă, deoarece, raliindu-mă acestei opinii majoritare, constat faptul că excepția inadmisibilității reținută în decizia civilă nr. 10438 din 18 decembrie 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de care se invocă autoritatea de lucru judecat, vizează de fapt, exercițiul dreptului la acțiune prin greșita cale procesuală aleasă de reclamanți: calea acțiunii în revendicare de drept comun, față de procedura specială a Legii nr. 10/2001. Concret, Înalta Curte de Casație și Justiție reține în cuprinsul deciziei sale: "Având în vedere că prin art. 1, art. 21 alin. 1 din legea amintită, a fost instituită o procedură prealabilă și obligatorie care în speță, nu a fost îndeplinită la data sesizării instanței de fond, acțiunea astfel formulată contravine cerințelor art. 109 alin. 2 Cod de procedură civilă, fiind inadmisibilă" (fila 15 dosar fond).
Această carență reținută în primul proces soluționat între părți, vizează așadar exercițiul dreptului la acțiune, reprezentând deci, o excepție de fond a cărei soluție poate să constituie primul termen al autorității de lucru judecat, deoarece vizează fondul cauzei, ca și excepție de fond.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin cauzeleîmpotriva României- (Hotărârea din 29 iulie 2006) șiîmpotriva României(nr. 62710/00, 37, 26 ianuarie 2006), că:"trebuie examinat, în lumina ansamblului circumstanțelor cauzei, dacă modul în care instanțele naționale au respins cea de-a doua acțiune a reclamanților, aplicând dispozițiile legii privind autoritatea lucrului judecat, le-a respectat dreptul lor de acces la un tribunal, ținând seama de principiul supremației dreptului într-o societate democratică.
- Într-adevăr, trebuie neapărat să se constate dacă, de la introducerea primei lor acțiuni în revendicare, cererile formulate de reclamanți, atât la instanțe, cât și la autoritățile administrative, pentru a obține recunoașterea calității lor de proprietari ai imobilului aflat în litigiu și restituirea sa, nu au făcut niciodată obiectul vreunei examinări în fond. -
În această privință, Curtea relevă că prima acțiune în revendicare a fost declarată inadmisibilă - pe motiv că reclamanții nu au parcurs toate etapele procedurii administrative de restituire a imobilului, prevăzută de legea nr. 112/1995.Or, cererea administrativă de restituire a imobilului a rămas până astăzi fără răspuns din partea comisiei de aplicare a legii nr. 112/1995".
Comparând cele două cauze, în sensul impus de raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, constat același element distinct, hotărâtor, care schimbă datele problemei și care atrage caracterul nefondat al excepției invocate.
Astfel, în vreme ce în prima cauză, cererea era declarată inadmisibilă, pentru a se urma procedura Legii nr. 10/2001, în cauza prezentă, constat că această procedură specială a fost declanșată de reclamanți (dovadă notificările nr. 6252 din 16 mai 2001 - filele 40 - 41 dosar apel), dar până în prezent, ele nu au fost soluționate (fila 39 dosar prezent).
Or, potrivit considerentelor care vor urma, impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea sa pronunțată în cauza Faimblat împotriva României, din ianuarie 2009, inefectivitatea procedurii Legii nr. 10/2001, atrage admisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun.
Așadar, constat că, îndeplinind cerința impusă prin decizia civilă nr. 10438 din 18 decembrie 2006, de Înalta Curte de Casație și Justiție, de recurgere la procedura specială, dar constatând caracterul său ineficace, în virtutea și a hotărârii ultim menționate a Curții europene, dreptul la acțiune al reclamanților nu mai este afectat de această obligație, el putând fi exercitat plenar sub acest aspect, în prezenta cauză. De aceea, excepția autorității de lucru judecat, raportat la soluția pronunțată în primul proces, trebuie respinsă ca nefondată, situațiile premise dintre cele două cauze fiind diferite, în prezenta cauză procedura Legii nr. 10/2001 fiind urmată, dar rămânând ineficace.
Sub aspectul fondului, nu îmi însușesc soluția dată de majoritatea completului, astfel încât am opinat pentru admiterea apelului, ca fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel, sub aspectul fondului, Curtea (în minoritate) constată că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractului de vânzare - cumpărare deținut de recurenții - pârâți din cauză, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, nedesființat până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr.10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună - credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.
Cu toate acestea, nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83-87, precum și în cauza, paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României).
Raportat și la argumentul dedus din art. 2 pct. 2 din Legea nr.10/2001, în vigoare la data formulării prezentei acțiuni, precum și la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001, ca și la stabilirea în mod definitiv (prin neapelarea acestei părți din hotărâre, de către pârâți) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată fiind și Hotararea CEDO in cauza Czaran si Grofcsik vs. Romania prin care s-a statuat: "Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)"), rezultă evident că reclamantul este deținător al unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantului la momentul înstrăinării locuinței către fostul chiriaș, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu proprietatea autoarei reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în același sens, și hotărârea Katz împotriva României din 2009).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112). În consecință, Curtea (în minoritate) va constata inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, pentru argumentele evidențiate.
Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâtă, Curtea observă că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă,a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări. Deși autoarea reclamantului a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a obținut până în prezent nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mai mulți ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare Faimblat și Katz împotriva României, din 2009). De altfel, demersurile reclamantului (ale autoarei sale) au fost inițiate încă de la adoptarea Legii nr. 112/1995 când, în limitele conferite de legiuitorul de la acea dată, și-a revendicat proprietatea (adresă și notificare - filele 43 - 44 dosar apel).
În același timp, Curtea nu contestă faptul că intimatele-pârâte, deținătoare și ele ale unui titlu asupra apartamentului, încă necontestat, dispun la rândul lor, de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantului mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamant, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a autoarei reclamantului și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
Astfel, s-a constatat de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primului, în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autoarei reclamantului către chiriaș, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâtii - foști chiriași - cumpărători, care evident, nu ar putea fi obligați la plata de despăgubiri bănești către reclamant.
Convingerea pârâților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare - cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului, însă nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare, în condițiile concrete expuse, raportate și la concursul dintre dispozițiile interne și cele convenționale.
În consecință, Curtea apreciază că în cauză, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune, întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de apel (în minoritate) a și făcut în cauză. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută și la împrejurarea că în cauză, ambele părți se prevalează de un bun, cum am arătat, Curtea constată că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv.
prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale: "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător. Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele circumscrise de capătul de cerere privind revendicarea, pârâții indicați în acțiune, cu privire la acest capăt de cerere, fiind doar persoanele fizice, Curtea constată că despăgubirea reclamantului prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul deciziei în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Susținerea în sensul că reclamantul va avea posibilitatea să obțină despăgubiri de la stat, pe baza unei acțiuni viitoare separate, nu oferă în aprecierea mea, certitudinea eficacității unui asemenea demers, raportat la existența legii speciale nr. 10/2001, a cărei prevalență, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", este recunoscută în chiar prezenta Decizie în interesul legii. Aprecierea se raportează și la recunoașterea în cadrul aceleiași decizii, a admisibilității acțiunii în revendicare de drept comun (care vizează redobândirea bunului), în anumite condiții, precum și la caracterul împovărător al trimiterii reclamantei la o nouă procedură, ale cărei șanse de succes sunt cel puțin îndoielnice, dacă nu chiar iluzorii. că paragrafele din Decizia în interesul legii, relevante sub acest aspect, trebuie interpretate în sensul că, atunci când statul sau unitatea administrativă-teritorială este pârât(ă) în cadrul acțiunii în revendicare, iar restituirea în natură nu este posibilă, atunci vor fi acordate reclamantului, despăgubiri bănești, interpretare sistematică, rezultând din ansamblul considerentelor deciziei.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător.
Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului la posibilitatea obținerii valorii de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autoarei reclamantului, decât prin redobândirea de la pârâți.
Consider că argumentele primei instanțe de judecată, referitoare la respingerea cererii reconvenționale, sunt legale și temeinice, însușindu-mi-le pe deplin.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea, în minoritate, va respinge excepția autorității lucrului judecat; va admite, conform art. 296 Cod de procedură civilă și în aplicarea Deciziei în interesul legii menționate, ca fondat, apelul formulat de apelantul - reclamant - pârât, împotriva sentinței civile nr. 654 din 04 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - pârâte - reclamante și, va schimba sentința civilă în parte, în sensul că va admite acțiunea principală și va obliga pârâtele să lase reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul din B,-, sector 5, compus din apartamentul nr. 2, cota de 15,50% din părțile comune și 28,64 mp teren situat sub construcție. Va menține celelalte dispoziții ale sentinței și va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Judecător,
Red. HM
.
7ex./12.11.2009
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Ioana Aurora
