Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 49/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1006/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.49
Ședința publică de la 21 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
JUDECĂTOR 1: Mihai Andrei Negoescu Ionelia Drăgan Gândac
JUDECĂTOR - - -
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea cererii de apel formulat de apelanții reclamanți, și împotriva sentinței civile nr.143 din 03.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și și intimatul pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, precum și cererea de aderare la apel formulată de apelanta pârâtă HERĂSTRĂU NORD
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 07 ianuarie 2010, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art.260 Cod de procedură civilă, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 14 ianuarie 2010 și apoi la 21 ianuarie 2010, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19 septembrie 2001, reclamanții, și au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General, Primăria Municipiului B, SC Herăstrău Nord SA și și, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr.739/22990 din 21 octombrie 1996 și să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,-,.1,.5, sector 1.
Au arătat reclamanții că autorii lor, și, au dobândit terenul în litigiu în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 26734/1928 la Tribunalul Ilfov - Secția notariat. Ulterior pe acest teren au ridicat construcția existentă astăzi pe această suprafață de teren. Imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului -, deși autorii lor făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare.
Au mai arătat aceștia că, la data de 01.06.20001, au înaintat notificare către Primărie, notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, însă nu au primit nici un răspuns.
Referitor la primul capăt de cerere, în esență, reclamanții au susținut că pârâții au încheiat contractul în frauda legii, atât vânzătorul, cât și cumpărătorii fiind de rea credință, că prețul vânzării este neserios.
În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanții au solicitat analizarea acestuia din perspectiva comparării titlurilor, susținând că al lor este preferabil în comparație cu cel al pârâților.
În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr.10/2001 și ale art.480 Cod civil.
Prin încheierea din data de 25 aprilie 2002 pronunțată în dosarul nr.6724/2001, Tribunalul București, Secția a lll-a civilă a dispus conexarea la acest dosar a dosarului nr.6725/2001, având ca obiect cererea formulată la data de 19 septembrie 2001 de, și, în contradictoriu cu Primăria Municipiului B, Municipiul B prin Primar General, SC Herăstrău Nord SA și și, pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.1257/22893 din 6 noiembrie 1996 privind locuința situată în B,-, parter,.3, sector 1 și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților imobilul respectiv, cererea din acest al doilea dosar având aceeași motivare în fapt și în drept.
Prin sentința nr.992 din 27 iunie 2002, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis cererea reclamanților, a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr.739/22990 din 21 octombrie 1996 și nr.1257/22893 din 6 noiembrie 1996 și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentele nr.3 și 5, situate în B,-.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, fiind naționalizat pe numele proprietarului. S-a apreciat că nu se poate reține buna credință a cumpărătorilor prevăzută de art.46 din Legea nr.10/2001, ca o condiție de menținere a contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece la data încheierii acestora, adevăratul proprietar formulase cerere de restituire în natură a imobilului, iar cumpărătorii cu o minimă diligență ar fi putut afla situația juridică reală a imobilului. Pentru a se valida contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu proprietarul aparent era necesar ca buna credință a cumpărătorilor, la data încheierii contractului, să fie perfectă și lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, iar eroarea cu privire la calitatea de proprietar să fie comună și de neînlăturat, condiții ce nu sunt îndeplinite în speță, deoarece pârâtii cumpărători nu și-au luat toate măsurile de precauție normale conforme cu prudența și diligența. S-a precizat că situația juridică reală a apartamentelor cumpărate de către pârâți a format obiectul publicității, imobilul în întregul său fiind restituit prin hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă. Totodată, s-a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil în proprietatea statului, întrucât proprietarul era exceptat de la naționalizare.
Prin decizia nr.45 din 29 ianuarie 2003, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâții, și împotriva hotărârii pronunțată de tribunal, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca inadmisibil capătul de cerere în revendicare. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. A respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții Municipiul B prin Primar General și SC Herăstrău Nord SA.
S-a apreciat de către instanța de apel în ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare că s-a făcut corect aplicarea art.46 din Legea nr.10/2001. Față de probele administrate în cauză s-a constatat că imobilul în litigiu se încadrează în prevederile art.2 din Legea nr.10/2001, fiind preluat în mod abuziv, nedovedindu-se încadrarea autorilor reclamanților în categoria prevăzută de art.1 pct.1 din Decretul nr.92/1950. S-a mai reținut că imobilul a făcut obiectul unei acțiuni în justiție, fiind restituit adevăratului proprietar, iar ulterior a fost desființată hotărârea judecătorească pronunțată în cauză pe calea unui recurs în anulare. Prin urmare, dobânditorul cu minime diligențe putea să știe că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și că există pe rol o acțiune în revendicare. Ca urmare, el este de rea-credință, neputând invoca prevederile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001. S-a reținut, de asemenea, de către instanța de apel că potrivit Legii nr.112/1995 pârâții aveau obligația să verifice dacă apartamentele se află în situația celor care pot fi cumpărate conform art.9 din lege.
Referitor la capătul de cerere privind revendicarea, s-a reținut că instituția notificată nu a emis decizie sau dispozitie care să poată fi atacată în justitie, nici o dispozitie a Legii nr.10/2001 nelăsând să se înțeleagă că persoana îndreptățită își poate exercita drepturile sale printr-o acțiune adresată direct instanței, partea interesată având posibilitatea apelării la justiție pentru obținerea obligării la emiterea deciziei conform dispozițiilor legale incidente. Prin urmare, apreciind că este exclusă acțiunea directă în justiție, reclamanții trebuiau să continue procedura de restituire începută în temeiul Legii nr.10/2001, după soluționarea irevocabilă a cererii de nulitate a contractelor de vânzare-cumpărare.
Urmare desființării contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr.112/1995, cumpărătorii au redobândit calitatea de chiriași beneficiind de prevederile art.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.40/1999 privind protecția chiriașilor.
Împotriva deciziei pronunțată în apel au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâții și, Municipiul B prin primar general, și și SC Herăstrău Nord SA.
Reclamantii au arătat că lipsa răspunsului persoanei notificate reprezintă o încălcare a art.23 din Legea nr.10/2001 și nu le poate fi imputată, în condițiile în care și-au îndeplinit în condițiile și în termenul legal obligațiile ce le reveneau. În situația în care unitatea deținătoare folosește procedeul de a nu răspunde la notificare pentru a împiedica realizarea drepturilor persoanei îndreptățite, instanța de judecată este cea care trebuie să soluționeze aceste aspecte litigioase. În caz contrar, normele privind obligația imperativă a unității deținătoare, termenul instituit și calea de atac nu-și găsesc relevanța. Faptul că Legea nr.10/2001 nu reglementează în mod expres situația lipsei răspunsului la notificare nu constituie un impediment în a promova o acțiune în temeiul său, lipsa răspunsului echivalând în acest caz cu un răspuns negativ. Au precizat, totodată, că în condițiile în care instanțele s-au pronunțat pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare în sens favorabil persoanei îndreptățite se impunea restituirea bunului către adevăratul proprietar, aceasta fiind și soluția firească a aplicării principiului " resiitutio in integrum".
Municipiul B prin Primar General, prin recursul său, a arătat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, potrivit Decretului nr.92/1950 și chiar dacă autorul reclamanților ar fi fost exceptat de la actul naționalizării, numărul mare de apartamente supuse exploatării din care obținea venituri au anulat această excepție. Referitor la buna credință a chiriașilor, s-a arătat că, după cum rezultă din interpretarea sistematică a Legii nr.10/2001, s-au conferit acesteia consecințe juridice importante, astfel încât actul juridic încheiat în aceste condiții nu numai că este pe deplin valabil dar, examinat ca titlu de proprietate, este și preferabil titlului anterior deținut de proprietarul al cărui imobil a fost preluat abuziv de stat.
Pârâta SC Herăstrău Nord SA a arătat prin motivele de recurs că, în lipsa dovezilor concrete, imobilul a fost preluat abuziv, atâta timp cât, dacă s-ar fi constatat că autorul reclamanților nu se încadrează în prevederile Decretului nr.92/1950 s-ar fi făcut aplicațiunea Decretului nr.524/1955 și s-ar fi scos de sub naționalizare respectivul imobil. Mai mult, prin decizia nr.523 din 23 februarie 1996 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă s-a consolidat titlul statului asupra imobilului.
Pârâții și, precum și și au susținut prin recursul lor că, la data cumpărării apartamentelor, situația juridică a imobilului era clară întrucât Curtea Supremă de Justiție a constatat că titlul statului este valabil și că vânzarea - cumpărarea apartamentelor s-a făcut cu respectarea condițiilor impuse de Legea nr.112/1995, astfel încât nu se pot reține frauda la lege și neseriozitatea prețului ca motive de nulitate.
Prin decizia nr.4610 din 11.05.2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții, și, a casat, în parte, decizia precum și sentința nr.992 din 27 iunie 2002 Tribunalului București, Secția a III-a civilă și a trimis cauza pentru rejudecarea capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului aceluiași tribunal, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței cu privire la constatarea nutității contractelor de vânzare-cumpărare. Prin aceeași decizie s-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții și, Municipiul B prin primar general, și și SC Herăstrău Nord SA împotriva aceleiași decizii.
Referitor la recursul declarat de reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în considerentele deciziei pronunțate, că, prin notificarea formulată prin intermediul executorului judecătoresc la data de 8 iunie 2001 și adresată Primăriei Municipiului B, reclamanții au solicitat, în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în B,-, sector 1.
Prin urmare, reclamanții au declanșat, în forma și termenul stipulate de lege, prin intermediul notificării, care are natura juridică a unei cereri de restituire, procedura administrativă prealabilă și obligatorie prevăzută de Legea nr.10/2001.
Până la data formulării acțiunilor în justiție, întemeiate și pe dispozițiile Legii nr.10/2001, reclamanții nu au primit nici un fel de răspuns din partea instituției notificate.
Faptul că reclamanții au invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr.10/2001 și dispozițiile art.480 cod civil nu este de natură a schimba caracterul acțiunii, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001.
Instanța supremă a apreciat astfel că, față de motivarea cererii și temeiul juridic invocat de reclamanți, cadrul procesual trebuia stabilit, în limitele în care judecata ar fi trebuit să aibă loc.
S-a apreciat de către instanța supremă că este eronată reținerea instanței de apel potrivit căreia în situația în care Primăria nu a răspuns în termenul de 60 de zile de la notificarea făcută de către persoana îndreptățită nu sunt aplicabile dispozițiile art.24 alin.7 și 8 din Legea nr.10/2001, întrucât lipsește decizia sau dispoziția.
Astfel, făcând aplicațiunea dispozițiilor art.21 alin.1 din Constituție și ale art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că tăcerea entității învestite cu soluționarea notificării formulată în baza Legii nr.10/2001 încalcă o obligație cu caracter civil și, pentru acest motiv, deschide celui vătămat accesul liber la instanțele judecătorești.
Ca atare, cazul dedus judecății pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, lipsă datorată conduitei imputabile a acesteia, conduită care nu poate afecta interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Deși legiuitorul nu a reglementat expres situația în care persoana deținătoare nu a respectat dispozițiile art.23 alin.1 din Legea nr.10/2001 (în forma în vigoare anterior modificărilor aduse legii), cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente pentru a beneficia de drepturile conferite de acest act normativ, în măsura în care acestea sunt dovedite.
Instanța de recurs a statuat că, în considerarea argumentelor expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art.84, ale art.112 pct.a și ale art.129 alin.5 Cod procedură civilă, instanța de fond avea obligația de a stabili corect cadrul procesual, normele legale și instituțiile juridice aplicabile, în raport cu situațiile de fapt invocate prin acțiune.
Pentru aceste considerente, instanța supremă a admis recursul reclamanților, a casat, în parte, ambele hotărâri pronunțate și trimis cauza la instanța de fond pentru rejudecarea capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului, în temeiul Legii nr.10/2001.
Referitor la recursurile formulate de pârâți, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanțele de fond și apel au constatat că nu se poate reține buna credință a cumpărătorilor ca o condiție de menținere a contractelor de vânzare - cumpărare.
Stabilirea de către instanțele anterioare a relei-credințe a cumpărătorilor reprezintă o chestiune de fapt, care nu mai poate fi reiterată în recurs, în conditiile abrogării pct.11 al art.304 Cod procedură civilă prin art.1 pct.112 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.138/2000.
Potrivit reglementării în vigoare la data declarării recursului de către pârâți, această cale extraordinară de atac poate fi exercitată împotriva hotărârilor prevăzute la art.299 alin.1 Cod procedură civilă și numai pentru motivele prevăzute limitativ la art.304, care constituie motive de nelegalitate.
În ceea ce privește motivele de recurs ale pârâților Municipiul B prin primar general și SC Herăstrău Nord SA referitoare la faptul că imobilul în litigiu nu ar fi fost preluat în mod abuziv, instanța supremă a reținut că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950, iar instanțele anterioare au stabilit că foștii proprietari aveau calități socio - profesionale care îi exceptau de la aplicarea acestuia.
În aceste condiții, nu au putut fi reținute criticile recurenților - pârâți potrivit cărora imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, cu atât mai mult cu cât acest decret a contravenit chiar normelor constituționale în vigoare la data adoptării sale. Astfel, la data adoptării Decretului nr.92/1950 era în vigoare Constituția din 1948, care la art.8, prevedea că proprietatea particulară era garantată, motiv pentru care, titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil. S-a apreciat ca lipsită de relevanță susținerea potrivit căreia numărul mare de apartamente supuse exploatării conduce la exceptarea acestuia de la actul naționalizării, întrucât normele constituționale garantau proprietatea privată, fără a face deosebire cu privire la destinația pe care o aveau imobilele.
S-a mai reținut, totodată, că potrivit art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, imobilele naționalizate prin Decretul nr.92/1950 fac parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat.
În fond, după casare, cauza a fost înregistrată sub nr-, la Tribunalul București.
Municipiul Baf ormulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților susținută de faptul că acțiunea de față nu este formulată de toți moștenitorii, ci doar de trei dintre cei patru moștenitori, lipsind care este succesoare în linie directă a lui, fiul autorilor. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii față de faptul că cererea de chemare în judecată promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 intră sub incidența acestei legi.
SC Herăstrău Nord SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.
La termenul din 25.11.2008, pârâții, și au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, precum și excepția lipsei de unanimitate, întrucât acțiunea nu a fost formulată de toate persoanele care au calitatea de succesori, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La același termen din 25.11.2008, tribunalul a respins excepția inadmisibilității cererii de revendicare pentru motivele în fapt și în drept expuse în încheierea de la aceea dată.
În ceea ce privește excepția lipsei de unanimitate, tribunalul a calificat-o ca fiind tot excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, față de motivarea acestei excepții.
La termenul din 20.01.2009, reclamanții au precizat că în prezenta cauză (aflată în rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea) au calitatea de pârâți numiții, și, aceștia fiind cei care au posesia imobilelor a căror revendicare se solicită.
În aceste condiții, tribunalul nu a mai pus în discuția părților excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ce a fost ridicată de către Municipiul B prin întâmpinarea depusă la dosar.
În rejudecare, nu au fost administrate probe noi.
Prin sentința civilă nr.143 din 03.02.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a admis acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâții, și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților, apartamentele nr.3 și nr.5 situate în B,-, sector 1.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, în rejudecare, a reținut că prin sentința civilă nr.992/27.06.2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr.4610/11.05.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 39/22990/21.10.1996 și nr. 257/22893/6.11.1996, motivat de faptul că nu se poate reține buna credință a cumpărătorilor prevăzută de art.46 din Legea nr.10/2001, ca o condiție de menținere a contractelor de vânzare - cumpărare deoarece, la data încheierii celor două contracte de vânzare - cumpărare, adevăratul proprietar formulase cerere de restituire în natură a imobilului, iar cumpărătorii, prin minime diligențe, ar fi putut afla situația juridică reală a imobilului.
În aceste condiții, tribunalul a constatat că pârâții persoane fizice nu mai au un titlu valabil pentru apartamentele nr.3 și 5 din-, sector 1, S-a apreciat că pârâții nu mai dețin un titlu de proprietate valabil pentru a poseda în continuare imobilele revendicate, situație în care se impune admiterea acțiunii în revendicare, în temeiul art. 480 Cod civil și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie a reclamanților apartamentele nr. 3 și nr. 5 situate în B,-, sector 1.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, în termen legal, au declarat apel pârâții, și, solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței civile nr.143 din 03.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
În dezvoltarea motivelor de apel, pârâții au arătat că sentința este nelegală și netemeinică întrucât, prin decizia nr.4610/11 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a reținut că acțiunea reclamanților se întemeiază pe dispozițiile Legii nr.10/2001, cadrul procesual trebuind astfel să fie stabilit în domeniul de aplicare a acestei legi.
În aceste condiții, instanta de fond trebuia să se conformeze acestei îndrumări, conform art.315 Cod procedură civilă, și să stabilească corect cadrul procesul, normele legale și instituțiile juridice aplicabile în speță.
Apelanții pârâți au susținut că instanța de fond, în dezacord cu îndrumările de mai sus, a procedat la judecarea capătului de cerere privind acțiunea în revendicare în baza art.480 Cod Civil, ignorând îndrumarea dată în sensul că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile Legii 10/2001.
Prin dispozițiile sale, Legea nr.10/200 a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul din speță.
Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale conform principiului "specialia generalibus derogant". Codul Civil este un act normativ ce are forța juridică a unei legi și nicidecum un act normativ cu valoare constituțională care să impună conformitate cu dispozițiile sale a altor acte normative având valoare de lege.
Principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să li se aplice o lege generală în detrimentul uneia speciale.
Reclamanții au formulat notificarea nr.53/1 iunie 2001 prin care au solicitat în baza Legii nr.10/2001 restituirea în natură a imobilului situat în B,-, sector 1, notificare în curs de soluționare.
Prin Legea nr.10/2001 se instituie o procedură prealabilă cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu aceste imobile. Reclamanții în situația în care până în prezent notificarea nu a fost soluționată au posibilitatea de a acționa în judecată pe Primarul General la Municipiului B pentru a fi obligat să soluționeze notificarea și să acorde măsurile reparatorii ce se impun.
În acest sens prin Decizia XX din 19 martie 2007 Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a stabilit competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei sau dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat de a răspunde la notificarea părții interesate.
În speță reclamanții până în prezent nu au folosit căile legale pentru valorificarea drepturilor lor.
Instanța de fond a omis să examineze decizia civila nr.45/29 ianuarie 2003 Curții de Apel București - Secția IV-a Civilă, decizie prin care, printre altele, s-a respins ca inadmisibil capătul de cerere în revendicare, menținând celelalte dispoziții ale sentinței, apreciind că în speță sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001.
Instanța de fond nu a ținut seama de faptul că prin constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare pentru apartamentele 3 și 5 din-, sector 1, se impunea repunerea părților în situația anterioară în sensul că aceste imobile reveneau în patrimoniul Municipiului B prin Primarul General și nu apelanților. Și pentru acest motiv se impunea ca reclamanții să-și valorifice dreptul în baza Legii nr.10/2001.
La data de 23.09.2009, pârâta SC "Herăstrău Nord" SA a formulat cerere de aderare la apelul formulat de pârâți, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare conform prevederilor Legii nr.10/2001.
În dezvoltarea primului motiv din cererea de aderare la apel, această apelantă a susținut că în mod greșit instanța de fond s-a rezumat la a aprecia că față de nulitatea contractului de vânzare-cumpărare reținută prin decizia nr.4610/11.05.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, definitivă și irevocabilă, pârâții persoane fizice nu mai au titlu valabil, dispunând lăsarea în deplină libertate și liniștită posesie a celor două apartamente din- Sector 1 reclamanților, întemeindu-și această hotărâre pe art.480 din Codul Civil, deși pentru acțiunile promovate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, ca în cazul de față, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", așa cum prevăd dispozițiile Deciziei nr.33/09.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secțiile Unite, care potrivit art.329 al.3 din Cod procedură civilă sunt obligatorii.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelanta SC "Herăstrău Nord" SA a arătat că, deși prin acțiunea introductivă reclamanții au înțeles să se judece și cu Primăria Municipiului B și Herăstrău Nord SA, întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile Legii nr.10/2001, cât și a art.480 Cod Civil, prin sentința de fond, instanța și-a justificat pronunțarea soluției numai față de pârâții persoane fizice, pe o precizare formulată de reclamanți la termenul din 20.01.2009, prin care aceștia au indicat că înțeleg să se judece numai cu persoanele fizice, în condiții care exced prevederilor art.132 din Cod procedură civilă.
S-a mai susținut că instanța de fond, încălcând prevederile art.129 pct.5 din Cod procedură civilă, potrivit cărora avea obligația să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, nu a antamat situația juridică a raporturilor părților din dosar față de proprietatea revendicată. S-a precizat că prin constatarea nulității actului de vânzare cumpărare încheiat cu persoanele fizice nu s-a tranșat în niciun mod cu privire la proprietatea statului dobândită prin aplicarea Decretului nr.92/1950 și nici cu privire la proprietatea revendicată de reclamanți. S-a susținut că se impunea solicitarea unor relații de istoric fiscal și de carte funciară, precum și clarificarea contractului de împrumut nr.2468/1929 încheiat de doamna cu Societatea Creditului Financiar.
Invocând practica Curții Europene a Drepturilor Omului, apelanta SC "Herăstrău Nord" SA a susținut că instanța de fond trebuia să procedeze mai întâi la examinarea raportului juridic cu proprietarul de fapt acestor apartamentlor în litigiu, în speță Statul Român.
În calea de atac a apelului, după rejudecare, părțile nu au solicitat administrarea de probe noi.
Curtea, analizând apelul declarat de pârâții, și, constată că acesta este fondat, având în vedere următoarele argumente:
Curtea reține prevederile art. 315 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, care prevăd că: "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Textul legal citat instituie regula obligativității îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. în care este înscrisă regula sunt categorici, iar nerespectarea ei atrage desființarea hotărârii pronunțate.
Regula consacrată de art. 315 alin. 1 din Codul d e procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, aplicarea unei dispoziții de drept sau a unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța determinată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare indiferent de justificare.
Este limpede în ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor textului citat, acesta referindu-se în mod exclusiv la problemele de drept dezlegate și la necesitatea administrării unor probe, astfel că în privința problemelor de fapt instanța care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanței de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluție decât aceea pronunțată anterior sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.
În speță, prin decizia nr.4610/11 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a admis recursul reclamanților, a casat în parte ambele hotărâri pronunțate și a trimis cauza la instanța de fond pentru rejudecarea capătului de cerere privind restituirea în natură a imobilului, în temeiul Legii nr. 10/2001.
În considerentele deciziei, instanța de recurs a statuat că, în considerarea argumentelor expuse, în temeiul dispozițiilor art.84, ale art.112 pct. a și ale art.129 alin.5 Cod procedură civilă, instanța de fond avea obligația de a stabili corect cadrul procesual, normele legale și instituțiile juridice aplicabile, în raport cu situațiile de fapt invocate prin acțiune.
Faptul că reclamanții au invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, alături de Legea nr.10/2001 și dispozițiile art.480 Cod civil nu este de natură a schimba caracterul acțiunii, cadrul procesual trebuind plasat, neechivoc, în domeniul de aplicare a Legii nr.10/2001.
Instanța supremă a apreciat astfel că, față de motivarea cererii și temeiul juridic invocat de reclamanți, cadrul procesual trebuia stabilit, în limitele în care judecata ar fi trebuit să aibă loc.
Curtea constată că, în rejudecare, la fond, părțile nu au administrat probe noi care să conducă la schimbarea situației de fapt, iar reclamanții nu au adus schimbări în privința temeiului de drept al cererii de chemare în judecată, la termenul din data de 25.11.2008, cu ocazia cuvântului asupra excepțiilor lipsei calității procesuale active și inadmisibilității acțiunii, invocate de către Municipiul B și SC Herăstrău SA prin întâmpinare, reclamanții precizând că acțiunea nu e întemeiază pe dispozițiile dreptului comun.
Cu toate acestea, astfel cum rezultă din considerentele sentinței atacate, Tribunalul București - secția a III-a civilă, ca instanță de trimitere în rejudecare, a analizat cauza din perspectiva art. 480 Cod civil, temei în baza căruia a admis acțiunea reclamanților și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
Procedând în acest fel, prin raportare textul art. 315 Cod procedură civilă, instanța de trimitere în rejudecare a contrazis flagrant, absolut și discreționar decizia instanței superioare și, încălcând prevederile textului citat din Codul d e procedură civilă, a nerespectat îndrumările date de instanța de casare cu privire la problema de drept dezlegată.
În consecință, față de considerațiile teoretice expuse mai sus cu referire la art. 315 Cod procedură civilă și abordarea cauzei de către instanța de fond din pespectiva art. 480 Cod civil, contrar îndrumărilor instanței de recurs, Curtea nu poate da decât o singură soluție și anume aceea de admitere în temeiul art. 297 Cod procedură civilă, a apelului și a cererii de aderare la apel, a cărei analiză individuală nu se mai impune, de desființare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond - Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții, domiciliați în B,-,.1,.5, sector 1, și, domiciliați în B,-,.1,.3, sector 1, precum și cererea de aderare la apel formulată de apelanta pârâtă HERĂSTRĂU NORD, cu sediul în B,-, sector 1, împotriva sentinței civile nr.143 din 03.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți, domiciliat în B,-, sector 1, și, domiciliați în B,-, sector 1 și cu intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General, cu sediul în B,-, sector 5.
Desființează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond - Tribunalul București.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 21 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact./
Ex.10/02. 02.2010
Secția a III-a Civ. -
Președinte:Mihai Andrei Negoescu Ionelia Drăgan GândacJudecători:Mihai Andrei Negoescu Ionelia Drăgan Gândac
