Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 493/2008. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 493.
Ședința publică din data de 20.11.2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 296A/04.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante, și și intimata - pârâtă Primăria Municipiului B prin Primar General.
Dezbaterile pe fondul cererii de recurs au avut loc în ședința publică din data de 13.11.2008, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru delibera și pentru da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 20.11.2008 - data pronunțării prezentei decizii civile.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 B sub nr. 4398/2002 reclamantele, și au chemat în judecată pe pârâtele Primăria Municipiului B și, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să fie obligate pârâtele să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 8 situat în imobilul din--34 și terenul aferent.
În motivarea cererii, reclamantele au susținut că, prin sentința civilă nr. 5115/08.05.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, le-a fost admisă acțiunea în revendicare privind imobilul din-, corp B, sector 2, constatându-se că imobilul fusese naționalizat abuziv în baza Decretului - lege nr. 92/1950 de la autorii reclamantelor, iar prin dispoziția Primarului General s-a dispus punerea în posesie a acestora.
Cu toate acestea, prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2437/29.01.1997 Primăria Municipiului Bav ândut pârâtei apartamentul nr.8 din imobil, astfel încât se impune să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul.
Pârâtele au formulat întâmpinare prin care au ridicat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de Lg.10/2001 și excepția lipsei calității procesuale active.
Pârâta a formulat și cerere reconvențională, solicitând să se constate valabilitatea titlului său de proprietate.
Prin sentința civilă nr. 9550/20.11.2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 Baf ost admisă excepția autorității de lucru judecat cu privire la cererea conexă având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare și s-a dispus disjungerea cererii având ca obiect revendicarea, formându-se dosarul nr. 115/2003.
Prin încheierea din 13.10.2004 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive pe revendicare a Municipiului B, dispunându-se scoaterea din cauză a acestui pârât.
Prin sentința civilă nr. 8433/17.11.2004 au fost respinse excepția inadmisibilității cererii principale și excepția lipsei calității procesuale active pe cererea principală, ca neîntemeiate, iar pe fond a fost admisă cererea principală formulată de reclamante împotriva pârâtei, a fost obligată pârâta reclamantă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 8 (în prezent. nr. 1) ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 2437/1997, situat în imobilul din B,- -34 corp B, reclamantelor pârâte, a fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată și s-a luat act că reclamantele pârâte nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, în privința excepției lipsei calității procesuale active, aceasta este neîntemeiată, deoarece, din actele existente la dosar, se constată identitatea dintre imobilul revendicat și cel care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 19139/1949.
S-a apreciat că imobilul nu intră sub incidența Lg. 10/2001, care reglementează situația imobilelor preluate abuziv și nerestituite până la data intrării în vigoare a acestei legi, deoarece a fost deja restituit reclamantelor, astfel că a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.
Pe fond, s-a reținut că, prin acțiunea în revendicare de drept comun, foștii proprietari, respectiv moștenitorii acestora, pot să reclame în fața instanțelor judecătorești încălcarea în orice mod a drepturilor lor de proprietate asupra locuințelor deținute sau vândute către chiriași, iar în cazul în care atât reclamantul, cât și pârâtul dețin titluri de proprietate ce provin de la autori diferiți, urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
În urma comparării titlurilor, s-a dat câștig de cauză titlului de proprietate al reclamantelor, care au dobândit imobilul în litigiu prin moștenire lăsată de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâta a dobândit imobilul de la Statul Român care l-a preluat abuziv în proprietatea sa.
Instanța a înlăturat apărarea pârâtei întemeiată pe disp. art.46 al. 1 și 2 din Lg. 10/2001, motivat de faptul că la compararea titlurilor nu se analizează dacă înstrăinarea s-a făcut cu respectarea disp. Lg. 112/1995 și nici nu s-a pus în discuție buna sau reaua credință a subdobânditorului cu titlu oneros al unui bun.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, calificat de instanță drept apel, pârâta.
Prin decizia civilă nr. 942/A/13.12.2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă, a fost respins apelul.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta.
Prin decizia civilă nr. 605/23.03.2007 pronunțată în dosar nr-, Curtea de Apel București - Secția a IV a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
După casare cu trimitere, cauza a fost înregistrată la data de 03.05.2007.
La termenul din data de 02.10.2007, tribunalul, având în vedere dispozițiile deciziei de casare, dispoziții obligatorii pentru instanță conform art. 315 Cod pr. civ. a dispus efectuarea unei expertize.
La dosarul cauzei a fost depus raportul de expertiză construcții efectuat de expert.
Prin decizia civilă nr. 296 din 4.03.2008, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat în cauză, constatând următoarele:
În ceea ce privește, primul motiv de apel, tribunalul a apreciat că prima instanță în mod corect a respins excepția lipsei calității procesuale active, reținând că există identitate între imobilul revendicat și cel care a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 19139/1949, astfel cum s-a recunoscut și prin sentința civilă nr. 5115/1997 pronunțată de Judecătoria sector 2
Astfel, din actele dosarului și din concluziile raportului de expertiză s-a reținut că parterul corpului B al imobilului litigios a avut la data cumpărării de către autorii intimaților reclamanți (1949) următoarea configurație: două camere, una solă, două magazii și un garaj.
După anul 1952, spațiul existent la parterul imobilului s-a reconfigurat și extins spre fața principală, garajul fiind înglobat în camera nr. 2 aferentă. 8, apartament cumpărat de către apelantă în baza Lg. 112/1995.
Totodată în locul celor 2 magazii și a garajului menționate în actul de vânzare cumpărare din anul 1949, s-a amenajat camera de locuit și grupul sanitar care actualmente fac parte din. 8 proprietatea apelantei pârâte.
În consecință, tribunalul a constatat că există identitate între imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1949 și imobilul proprietatea apelantei pârâte, schimbarea configurației imobilului neputând conduce la ideea că apartamentul nr. 8 fost construit după anul 1950.
Cu privire la cel de al doilea motiv de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, tribunalul a apreciat că nu este întemeiat, atâta timp cât s-a stabilit că imobilul nu intră sub incidența Lg. 10/2001, deoarece acesta a fost deja retrocedat până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, prin sentința civilă nr. 6115/1997 pronunțată de Judecătoria sector 2 B, hotărâre ce a intrat în puterea lucrului judecat.
Nici cel de al treilea motiv de apel nu a fost considerat întemeiat deoarece, pe de o parte, Lg. 112/1995 nu este incidentă în cauză, întrucât această lege se aplică numai imobilelor preluate în proprietatea statului după martie 1945 cu titlu, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5115/1997, iar ca urmare a comparării titlurilor, titlul apelantei pârâte nu poate fi preferabil titlului intimatelor reclamante, titlu ce nu a fost desființat niciodată având în vedere, caracterul abuziv al preluării imobilului în proprietatea statului.
Pe de altă parte disp. art.18 lit. C din Lg. 10/2001 s-a reținut că nu sunt aplicabile în speță, deoarece imobilul nu intră sub incidența acestei legi, fiind retrocedat înainte de apariția acestui act normativ.
Totodată, în speță nu se pune în discuție buna credință deoarece la compararea titlului se pleacă de la premisa că ambele titluri sunt valabile, urmând a da câștig de cauză titlului mai bine caracterizat.
În cauză titlul intimatelor reclamante a fost considerat ca fiind mai bine caracterizat deoarece acesta nu a fost desființat niciodată, imobilul nu a ieșit niciodată, în baza unui titlu valabil, din proprietatea lor, fiind incidente și disp. art. l din protocolul 1 al Convenției Europene a Dreptului Omului.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta, criticând-o ca fiind nelagală, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
1. Potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod Proc. Civilă, hotărârea trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".
Instanța de apel a perpetuat aceeași eroare a instanței de fond, în sensul că s-a reținut greșit temeiul de drept. Cu toate că reclamanta și-a motivat în drept cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 - așa cum rezultă din cererea introductivă de instanță - instanța de apel reține în mod greșit că "imobilul nu intra sub incidența Lg. nr. 10/2001, deoarece a fost deja retrocedat până la data intrării în vigoare a acestui act normativ prin sentința civilă nr. 6115/1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 B".
Aceasta reținere este de 2 ori greșită:
- în primul rând instanța nu poate trece peste voința părților, iar reclamantele și-au motivat în drept cererea pe dispozițiile legii nr. 10/2001;
- imobilul nu le-a fost restituit niciodată reclamantelor, el aflându-se în mod continuu în proprietatea și posesia recurentei, în baza contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Mai mult, instanța ignoră faptul că reclamantele au formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 - fiind îndreptățite în cazul în care restituirea în natura nu mai este posibilă, la despăgubiri.
Reținând în mod greșit temeiul de drept, instanța de apel a soluționat în mod greșit și excepția inadmisibilității.
Cu toate că această excepție a fost invocată încă de la fond - excepția a fost trecută nejustificat sub tăcere și neanalizată, nici la fond, nici cu ocazia judecării primului apel, fiind pusă în discuție abia cu ocazia rejudecării apelului, însă pornindu-se de la o calificare greșită.
După apariția Legii nr. 10/2001 practica judiciară și doctrina s-au pronunțat în sensul că acțiunea în revendicare imobiliară în dreptul comun a unor imobile preluate abuziv de stat este inadmisibilă, sau, chiar dacă ar fi admisibilă, este nefondată față de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Argumentul inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun este acela că, sub imperiul legii noi, care reglementează același domeniu, nu mai poate fi primită o acțiune în revendicare introdusă în temeiul art. 480 și urm civ, având aplicare imediată legea specială și derogatorie de la dreptul comun.
De asemenea, datorită faptului că acțiunea în revendicare a fost introdusă direct la instanța de judecată, fără parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzută în mod imperativ de Legea nr. 10/2001,acțiunea în revendicare trebuie respinsă ca inadmisibilă.
Mai mult cererea de revendicare pe calea dreptului comun nu mai poate fi primită nici pe fond, în raport de dispozițiile Legii nr. 1 0/2001,lege derogatoare de la dreptul comun și a cărei aplicare este obligatorie și exclusivă. Prin acest act normativ se recunoaște dreptul de proprietate al chiriașului cumpărător în baza bunei - credințe a acestuia, astfel că revendicarea pe drept comun trebuie respinsă și pe fond, chiar daca este admisibilă.
Principiul disponibilității se rezumă la cererile adresate instanței, cereri care constituie obiectul acțiunii, iar nu la temeiurile de drept invocate de reclamant. Pe cale de consecință, judecătorul are dreptul și obligația calificării corecte a acțiunii, nefiind ținut de aceste temeiuri și realizează încadrarea juridică in raport de voința reclamantului care rezultă din motivarea acțiunii".
Finalitatea urmărită de către legiuitor la adoptarea Legii nr. 10/2001 nu o reprezintă instituirea unei noi forme de revendicare de la unitățile deținătoare ale imobilelor preluate abuziv de către statul român, ci repararea daunelor produse de acesta proprietarilor ale căror bunuri imobile au fost naționalizate.
In ce privește dispozițiile art. 6 alin. 2, teza 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica și regimul juridic al acesteia, conform cărora "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, (. ), pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație", acestea nu pot fi interpretate în sensul că Legea nr. 10/2001 constituie o "lege specială de reparație" și adevăratul proprietar nu ar mai putea apela la acțiunea în revendicare de drept comun.
Acest text din Legea nr. 213/1998 nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport de norma specială care reglementează aceeași materie (prin definiție legătura normă generală - normă specială există atunci când cele două norme reglementează aceeași chestiune); poate fi considerată inadmisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe Codul civil atunci când există deschisă o altă acțiune în justiție, reglementată printr-o lege specială, pentru obținerea aceleiași finalități - restituirea în natură a bunului și recunoașterea aceluiași drept - dreptul de proprietate.
Astfel, în contextul art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998,nu există pentru proprietarul deposedat o altă cale juridică de a-și stabili proprietatea și a obține restituirea în natură a bunului.
II. În cauză se impune respingerea cererii principale, astfel cum s-a cerut și prin motivele de apel, întrucât titlul recurentei este mai caracterizat, pentru motivul că apartamentul în litigiu este cu totul altul decât cel ce a făcut parte din corpul B ce a aparținut autorului intimatelor reclamante.
După ce se face istoricul cauzei și susținerile părților, în considerentele sentinței atacate instanța de apel face o confuzie gravă, apreciind în mod eronat că "există identitate între imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1949 și imobilul proprietatea apelantei pârâte" (pag. 4 penultimul alineat din decizia criticat) IGNORAND ȘI CONCLUZIILE RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ, CARE ARATĂ ÎN contrariul CĂ APARTAMENTUL ACTUAL ESTE CU TOTUL ALTUL, PESTE DE PROPRIETATE A CORPULUI B CE A AUTORULUI RECLAMANTELOR.
Instanța a reținut astfel o situație de drept contrară realității, pronunțând în consecință o hotărâre vădit netemeinică și nelegală.
Procedând astfel, instanța de apel a împroprietărit nepermis intimatele apelante cu un apartament reconstruit și reconfigurat de stat în anii 1952-1956, dându-le și ceea ce nu le-a aparținut niciodată.
Această confuzie nepermisă făcută de instanța de apel cu privire la identitatea dintre apartamentul din anul 1949 este făcută cu ignorarea anexelor la raportul de expertiză din care se poate observa cu claritate că:
- corpul B ce a aparținut autorului intimatelor reclamante avea la momentul dobândirii anul 1949 - forma unui paralelogram - Anexa 1 la raportul de expertiză plan cadastral din anul 1949 1:500;
- actualmente corpul B are o forma neregulată, datorită reconfigurării și construcțiilor efectuate de către stat în anii 1952-1956 - Anexa 3 la raportul de expertiză plan de situație topo se 1:500;
- planul actualului apartament 8 depășește limita corpului B într-o proporție importantă, neputându-se retroceda intimatelor reclamante ceea ce nu le-a aparținut niciodată Anexa 4 la raportul de expertiză linie extindere - din care rezultă că aprox. 1/3 din apartament depășește Corpul B și configurația fostului apartament;
Mai mult, instanța de apel citează trunchiat concluziile raportului de expertiză deformând astfel realitatea, neținându-se seama de următoarele:
pag. 4 ultimul alineat din raportul de expertiză:
"Astfel se poate concluziona că la corpul de clădire B, după naționalizare, între 1952-1956 s-au executat lucrări importante de amenajări și extinderi, astfel: în locul celor 2 magazii și a garajului, menționate în actul de vânzare cumpărare din anul 1949, s-a amenajat camera de locuit și s-a extins grupul sanitar, care actualmente fac parte din spațiul. 8, aflat în proprietatea apelantei pârâte."
Cu alte cuvinte, expertul arată în ce măsură a fost modificat apartamentul inițial: edificându-se o nouă cameră de locuit, mult mai mare și extinzându-se grupul sanitar - toate acestea pe cheltuiala și pe terenul autorului recurentei - Statul Român prin Ministerul Culturii.
pag. 5 pct. VI. 2 alin. 2 din raportul de expertiză:
" După naționalizare, între 1952-1956 la corpul de clădire B s-au executat importante lucrări de amenajare și extinderi, pe bază de autorizație de construire, de către Ministerul Culturii, prin editura "Cartea ". Astfel, prin extinderea garajului și în locul magaziilor, spre fațada principală a clădirii s-au amenajat vestibulul de la parter, camera de locuit și grupul sanitar"
Cu alte cuvinte, expertul arată că au fost edificate (amenajate) vestibulul de la parter, camera de locuit și grupul sanitar, concluzionând clar că acestea nu au aparținut corpului B din anul 1949, fiind cu totul altele.
Față de cele de mai sus - schițe și concluzii neechivoce - este, cel puțin inexplicabilă, dar în mod sigur eronată, reținerea instanței din considerentele deciziei criticate, în sensul că există identitate între imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din anul 1949 și imobilul proprietatea recurentei.
Trecând peste erorile grave ale instanței de apel cu privire la cele de mai sus, trebuia să se aibă în vedere faptul că în condițiile în care este vorba de alt imobil, titlul reclamantelor intimate este incert cu privire la întindere, situație în care titlul recurentei este în mod evident preferabil.
Instanța omite însă să se mai refere la imperfecțiunile titlului intimatelor-reclamante, care este incert cu privire la întinderea lui.
de dispozițiile instanței de recurs prin care s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice care să lămurească faptul dacă apartamentul nr. 8, situat în B Sector 2,--34 face sau nu parte din corpul de clădire deținut de autorul intimatelor reclamante și față de concluziile expertizei efectuate în această cauză, rezultă în mod indubitabil că:
Imobilul în starea actuală din- nu mai este identic cu cel din 1949 dobândit de autorul intimatelor reclamante - fapt subliniat și de expert și care rezultă și din schițele anexă la contractul de vânzare cumpărare din 14.12.1949;
Apartamentul recurentei nu se află pe terenul intimatelor reclamante, la acea adresă fiind 3 corpuri de clădire, din care autorul reclamantelor nu a deținut decât unul;
Ap. nr. 8, situat în B Sector 2,--34 fost edificat după naționalizare și nu face parte - cel puțin parțial - din corpul de clădire deținut de autorul intimatelor reclamante
In raport de această lămurire nu există nici un temei pentr a fi admisă cererea având ca obiect revendicarea, întrucât ar însemna să se dea reclamantelor un bun care nu le aparține.
Chiar dacă s-ar accepta și teza intimatelor reclamante, potrivit căreia doar o parte din apartamentul nr. 8 ar fi fost edificată după naționalizare, tot nu se poate admite cererea acestora, aflându-ne astfel într-un caz de plus petita.
In ceea ce privește schița depusă de intimate la termenul la care cauza a rămas în pronunțare, aceasta nu poate fi avut în vedere întrucât:
- schița este un act preconstituit, pentru a se inocula părerea falsă că apartamentul recurentei ar fi făcut parte din corpul de clădire deținut de autorul acestora:
- schița nu poartă stampila Arhivelor naționale și nu este certificată pentru conformitate, având valoarea unui simplu desen;
- expertul a arătat în mod clar că, configurația imobilului la momentul naționalizării era de paralelogram, iar după naționalizare, a apărut și apartamentul recurentei.
De asemenea, se impunea respingerea cererii principale întrucât titlul recurentei este mai caracterizat, întrucât:
- contractul de vânzare cumpărare nr. 2437/2 prin care a dobândit proprietatea apartamentului nr. 8 (actual 1) din B Sector 2, Str. - nr. 32-34 este un act valabil, fiind încheiat la data de 29.01.1997, deci anterior retrocedării imobilului către recurenți, conform sentinței civile nr. 5115 din 08.05.1997 - acțiunea fiind introdusă la 07.04.1997;
- buna-credință a recurentei la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 2437/29.01.1997, fapt confirmat de cele 2 hotărâri definitive și irevocabile prin care au fost respinse acțiunile reclamantelor din prezenta cauză având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr. 2437/29.01.1997;
- imperfecțiunile titlului intimatelor-reclamante, care este incert cu privire la întinderea lui, însă lămurit în urma expertizei în sensul că Ap. nr. 8, situat în B Sector 2,--34 fost edificat după naționalizare și nu face parte din corpul de clădire deținut de autorul intimatelor reclamante
Expertiza administrată în cauză vine și confirmă aceste susținute anterioare, referitor la titlul intimatelor-reclamante - actul de vânzare încheiat la 14.12.1949 - ce este incert cu privire la întinderea lui, întrucât după naționalizare Ministerul Culturii a organizat în imobil Editura Cartea Rusa, iar după 1956 demolat o parte din imobil, construind un nou corp de clădire pentru a amenaja spații de locuit pentru angajații săi, instanța de apel nu avut deloc în vedere acest aspect esențial pentru dezlegarea pricinii.
Astfel:
- prin actul de vânzare încheiat la 14.12.1949, autorii intimatelor-reclamante - și au dobândit în indiviziune de la numai Corpul B din imobilul din B,- (actuala Str. -);
- însă imobilul din-, avea 3 corpuri de clădire, astfel cum rezultă din Procesul verbal nr. 8914/10.08.1940 al pentru înființarea Cărții funciare în B, din care autorii intimatelor-reclamante au cumpărat numai corpul B - fila 77 Dosar 6.417/2000 Trib.;
- cu rea credință, intimatele-reclamante nu au individualizat prin sentința civ. nr. 5115 din 08.05.1997 a Judecătoriei Sector 2 B, care anume din apartamentele aferente celor 3 corpuri le-au redobândit în proprietate. Expertiza administrată în apel înlătură dubiul arătând neechivoc că actualul apartament este diferit de cel vechi;
Imobilul în starea actuala din- nu mai este identic cu cel din 1949 dobândit de autorii recurentilor, Statul - prin Ministerul Culturii - a investit sume importante in anii 50, reconstruind mare parte din cladire prin edificarea de apartamente pentru salariatii ministerului, ocazie cu care a fost schimbată destinația anumitor corpuri de cladire, care practic au fost reclădite din temelie, introducându-se gaze etc. lucru dovedit cu:
Adresa6085/1952prin care Editura "Cartea Rusa" înștiințeaza Cosiliul Popular - Directia - Serviciul Autorizații despre faptul că în 1951 în baza autorizației nr.40F/1951s-a construit o anexa si etajul 2 peste corpul principal la imobilul din--34;
Decizia77/12.01.1957a Sfatului Popular al privind transmiterea imobilului în administrarea Ministerului Culturii;
Proces verbal din 18.01.1957 cu privire la predarea imobilului;
Procesul-verbal nr. 050.966 din 24.06.1957 prin care Ministerul Învațământului și Culturii Direcția Construcții și Investiții evaluează materialele de construcții rezultate din urma demolărilor și desfacerilor efectuate la imobilul Cartea din B,-;
Adresa nr. 158.197 din 07.09.1957 prin care Sfatul Popular al este încunoștințat despre amenajările în valoare de 830.000 lei (sumă foarte mare pentru acea vreme ) pentru locuințele oamenilor de artă și lucrătorilor din minister făcute la imobilul din B,-;
Proces verbal de receptie 10.11.1957 la terminarea lucrărilor de reamenajare;
Decizia3510/18.12.1957cu privire la transferul imobilului;
Adresa829/1957cu privire la valoarea imobilului;
Adresa nr.99318/1957a Secțiunii financiare cu privire la reamenajarea imobilui;
Ca dovadă a celor sustinute de recurentă se invocă existenta dosarului nr.8.397/2000în care o altă persoană (probabil mostenitoarea proprietarului altor corpuri din acelasi imobil) revendică același imobil;
S-a sustinut contrar evidenței că la data perfectarii vânzării imobilului, 23.01.1997, exista pe rolul Judecatoriei Sector 2 acțiunea de retrocedare, lucru nereal față de urmatoarele considerații:
Sentința nr. 5115 prin care s-a retrocedat imobilul este pronunțată la data de 08.05.1997 in dosarul nr.5717/1997,dosar introdus la 07.04.1997;
Dosarul susmentionat s-a soluționat în mod precipitat la primul termen de judecată, iar dispozitivul este neclar în ceea ce privește obiectul său, față de actele de proprietate ale reclamanților;
Contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit proprietatea apartamentului nr. 1 ( fost nr. 8) din B-Sector 2, fost încheiat la data de 29.01.1997, deci cu câteva luni înainte de introducerea acțiuniii în revendicare.
În plus, obligarea recurentei la a lăsa în deplină proprietate și linistită posesie încalcă dispozitiile OUG nr. 40/1999, conform careia aceasta ar trebui să revină la calitatea de chiriaș, avută anterior vânzării de către stat a apartamentului.
Câtă vreme OUG nr. 40/1999 în art. 6 stabilește că: persoanele care au cumpărat locuințele în baza legii nr. 112/1995, și ale căror contracte au fost anulate prin hotarâre definitivă și irevocabilă, au dreptul la încheierea unui contract de închiriere pe maxim 5 ani, nu se poate creea o situație mai grea recurentei, decât persoanelor cărora li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, aceasta fiind de bună-credință și având un contract pe deplin valbil încheiat cu statul.
În aceeași măsură în care art. 480 cod civil apără proprietatea intimatelor reclamante, art. 480 apără și proprietatea recurentei - titlul său fiind cenzurat de 2 ori in cadrul unor acțiuni în constatarea nulității, constatându-se implicit că acesta este pe deplin valabil. lmobilul în speță este locuit de 4 familii -, și recurentă - toate judecându-se atât în acțiunile privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, cât și în acțiunile în revendicare, mai puțin prezenta cauza.
Prin hotărâri definitive și irevocabile au fost respinse acțiunile în revendicare cu celelalte 3 familii.
Cu toate ca hotărârile irevocabile pronunțate în acțiunile in revendicare cu celelalte familii au numai valoare de practică judecătorească, a aplica măsuri diferite în spețe identice - revendicări prin comparare de titluri: contractele de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași în temeiul Legii 112/1995 și actul incert al intimatelor din 1949 - înseamnă a aplica în mod diferit aceeași lege.
În același context, recurenta mentionează și Decizia nr.199/07.06.2004a Inaltei Curti de Casatie si justitie, cu privire la acțiunea în revendicare, în care un argument în favoarea preferinței titlului său îl reprezintă buna credință - lucru ignorat complet de instanța de fond.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată recursul ca nefiind fondat, urmând a-l respinge, potrivit următoarelor considerente:
1. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă nu poate fi primit.
Hotărârea recurată cuprinde în considerente argumentele pentru care instanța de apel a găsit neîntemeiat apelul, expunerea succintă a acestora permițând exercitarea controlului judiciar în calea de atac a recursului, ceeace corespunde finalității respectării dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă.
-Instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii introductive, analiza cauzei fiind impusă de specificul acesteia, prin raportare la dispozițiile unei legi noi la data formulării cererii de chemare în judecată și în condițiile unei practici judiciare neunitare sub aspectul modului în care ar urma să se soluționeze acele cereri prin care proprietarii recunoscuți prin hotărâri judecătorești pronunțate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 au acționat în vederea obținerii recunoașterii acestui titlu și față de cumpărătorii imobilelor în temeiul Legii speciale nr. 112/1995 și nu numai a acesteia.
Din această perspectivă, însăși prima instanță a stabilit în mod corect faptul că imobilul revendicat de intimatele reclamante nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, care a reglementat exclusiv situația imobilelor preluate în mod abuziv și nerestituite până la data intrării ei în vigoare, astfel cum s-a stipulat prin primul articol al acesteia.
Pe de altă parte, astfel cum se va analiza în continuare, dispozițiile legii speciale nu pot fi ignorate, potrivit principiuluispecialia generalibus derogant,acțiunea fiind promovată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, considerată ca fiind legea specială în materie.
-Afirmația că imobilul în litigiu nu le-ar fi fost niociodată restituit reclamantelor intimate este în mod evident o eroare, recurenta făcând confuzie între posesia de drept, recunoscută intimatelor reclamante prin întocmirea procesului verbal de punere în posesie, act cu valoare execuțională și care a fost emis de Primăria Municipiului B în executarea sentinței civile nr. 5115/8.05.1997 a Judecătoriei sectorului 2, pronunțate în revendicare și posesia pe care o exercită recurenta, pe temeiul titlului de proprietate opus acestora în cadrul acțiunii în revendicare.
Tot astfel, împrejurarea că reclamantele ar fi formulat și cerere pe temeiul Legii nr. 10/2001 nu are nici o relevanță în cadrul dosarului de față, în care analiza nu se poate limita la o astfel de susținere, nefiind făcută vreo dovadă a îndeplinirii de către stat a obligațiilor de desdăunare a reclamantelor, ca urmare a imposibilității de a le restitui în natură imobilul, potrivit hotărârii judecătorești prin care statul a fost obligat la această restituire, urmare constatării unei preluări a imobilului fără un titlu valabil.
Lipsa finalității procedurii administrative, pe care intimatele au înțeles totuși să o urmeze, nu face decât să întărească teza admisibilității prezentei acțiuni.
Curtea reține sub acest aspect și faptul că reclamantele intimate au efectuat demersuri în legătură cu restituirea imobilului în care se regăsește și apartamentul revendicat în cauza de față începând din anul 1990, astfel cum rezultă din adresa nr. 14041/17.09.1990, fila 58 dosar -, adresa nr. 789/19.04.1996 a SC SA, aceeași filă, au formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995, la data de 11.06.1996 ( fila 24 din dosar1905/2005), au pornit mai multe proceduri judiciare, ulterior obținerii recunoașterii dreptului, acțiunea îndreptată împotriva pârâtei recurente în cauza de față, pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 fiind promovată în anul 1998 și soluționată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege care a fost considerată la acea dată ca fiind aplicabilă în acea cauză.
Se poate afirma, din această perspectivă, că reclamantele au suportat permanent consecințele unor acte normative care, invocate în susținerea drepturilor lor, nu au avut ca finalitate și obținerea acestor drepturi.
-În ce privește modul de soluționare a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, Curtea reține că prima instanță a analizat această apărare și a argumentat în sensul admisibilității acțiunii în revendicare îndreptată împotriva persoanelor fizice deținătoare ale bunurilor revendicate în temeiul unui titlu translativ dee proprietate.
Ulterior exercitării împotriva acestei hotărâri a căii de atac a apelului, o asemenea susținere nu a mai fost reluată în calea de atac decât din perspectiva temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată și a celui pe baza căruia a fost soluționată cauza.
În recursul declarat de aceeași recurentă pârătă în primul ciclu procesual, nu s-a mai regăsit această susținere, instanța care a dispus casarea nu a avut a se pronunța asupra unei asemenea excepții, așa încât nici instanța de rejudecare a apelului nu s-a mai referit la excepția inadmisibilității.
Argumentele ce vor urma sunt menite să susțină teza admisibilității acțiunii în revendicare, pornind de la practica devenită constantă și care s-a îndepărtat în mod semnificativ de cea la care a făcut referire recurenta prin motivele de recurs.
-În ce privesc motivele de recurs formulate în legătură cu incidența în cauză a dispozițiilor art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, republicată, a art. 18 lit. c din aceeași lege și ale art. 6 alin.2 din Legea nr. 213/1998, Curtea constată de asemenea criticile ca nefiind fondate.
Astfel cum s-a arătat și anterior, acțiunea de față a fost promovată după intrarea în vigoare a legii 10/2001, și, indiferent de temeiul juridic invocat de reclamante, Curtea apreciază că dispozițiile legii speciale nu pot fi ignorate, potrivit principiuluispecialia generalibus derogant.
Situația ce se regăsește în speță intră în domeniul de reglementare al legii speciale și, în acest context, nu poate fi ignorată jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 1 2005, continuând cu și, etc. jurisprudență la care s-a referit și instanța de apel.
Hotărârile menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și sunt citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană a apreciat ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură, recunoaștere care în speță a operat potrivit celor anterior arătate, prin însăși sentința civilă pronunțată în anul 1997.
Din perspectiva modului în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat existența, în patrimoniul foștilor proprietari a unui,bun", în sensul dat acestuia de dispozițiile cuprinse în Protocolul 1 Adițional la Convenție, s-a arătat că titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, având însă aceeași valoare ca și a unui bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, precum și în cauza ), situație care se regăsește și în speță.
În consecință, premisa evaluării de legalitate presupuse de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la momentul înstrăinării locuinței către chiriașii deveniți ulterior proprietari, prin cumpărarea apartamentelor în baza Legii nr. 112/1995, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, actele juridice de înstrăinare fiind cercetate din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună-credință; asemenea constatare a bunei credințe a cumpărătoarei și deci, respingerea cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, a avut loc prin decizia civilă nr.807/23.03.2001 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă, hotărâre care se impune în prezenta cauză cu autoritate de lucru judecat.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantelor, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza ).
În ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaș, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu.
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii- fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, odată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care Curtea face referire.
Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna - credință a dobânditorului", "acțiunea în revendicare", "aparența în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită în practică a acestora.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11), în timp ce "buna - credință", deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006; cauza Suciu A - Hotărârea din 9.11.2006).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți,chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cauza; cauza, și, mai recent, cauza Penescu, anterior menționată, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, o împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, cu consecința - unica posibilă prin raționamentul descris - constatării preferabilității titlului opus de intimatele reclamante, întrucât prin titlul recurentei a avut loc chiar privarea de proprietate a adevăraților titulari și acest fapt le-a împiedicat pe reclamante să redobândească posesia asupra apartamentului nr. 8 In prezent apartamentul 1) situat în imobilul din B,-, corp B, sector 2.
Se impune a se sublinia că deși intimatele reclamante au parcurs și procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nu au primit până la această dată nici un răspuns la demersurile întreprinse, astfel că se poate concluziona în sensul că dispozițiile legii speciale nu le-au permis acestora să beneficieze de o despăgubire efectivă, situație în care restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriașă.
2. Cu privire la motivele de recurs vizând lipsa identității imobilului ce a aparținut autorilor reclamantelor, cu cel revendicat, ocupat de către recurenta pârâtă, motive care, expuse din perspectiva imperfecțiunii titlului celor dintâi, în comparația de titluri efectuată în cauză poate fi încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține că argumentele recurentei nu sunt fondate.
Hotărârea recurată se bazează pe expertiza efectuată în cauză de expert care a avut ca sarcină să identifice construcția/apartamentul în raport de actele prezentate de părți, să stabilească dacă apartamentul în litigiu face parte din corpul B al clădirii și dacă imobilul a fost construit înainte de naționalizare.
Concluziile expertului au fost sub toate aspectele clare, în sensul că acesta a identificat apartamentul revendicat ca fiind cel deținut de recurenta pârâtă, a stabilit compunerea lui, suprafețele, prin confruntare cu suprafețele din actele inițiale, a arătat faptul că a fost construit (întregul corp de cladire) după anul 1885, iar după naționalizare, în perioada 1952-1956 s-au executat importante lucrări de amenajări și extinderi, pe bază de autorizație de construcție, de către Ministerul Culturii, prin editura Cartea. În acest fel, prin extinderea garajului existent inițial și în locul unor magazii, spre fațada principală a clădirii s-au amenajat la parter vestibulul, camera de locuit și grupul sanitar, în condițiile în care la parter existau la data cumpărării, în anul 1949, două camere, o sală, două magazii și un garaj.
În raport de aceste constatări identitatea dintre imobilul existent la nivelul anului 1949, revendicat, și cel actual este mai presus de orice îndoială.
Faptul că s-au efectuat investiții în legătură cu acest imobil, reprezintă un aspect mai puțin relevant, câtă vreme nu se poate pune în discuție construirea unui nou imobil, singura împrejurare care ar fi putut determina o altă situație, în planul drepturilor pretinse de către reclamante.
Această concluzie este identică cu cea la care a ajuns și expertul care a efectuat o expertiză similară în cauza ce a format obiectul dosarului nr. 6417/2000, pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă ( fila 28 și urm. din dosar nr. 3867/2005), depusă ca probă extrajudiciară în cauza de față.
De altfel, dispoziția de restituire către reclamantele intimate a imobilului, în executarea sentinței civile nr. 5115/8.05.1997 ( fila 21, dosar nr. 115/2003) a stabilit la art. 2 că predarea-primirea bunului se va face după restituirea către Direcția generală de administrare a fondului imobiliar a eventualelor sume suportate de aceasta pentru lucrări de investiții neamortizate, reactualizate în raport de rata inflației.
Oricum, ceea ce interesează în cauză, în raport de susținerile recurentei, este stabilirea identității imobilului revendicat cu cel aflat în stăpânirea acesteia și nu eventuale alte desocotiri ce ar urma să se facă între proprietarii recunoscuți ai imobilului și statul care a deținut imobilul începând din anul 1950.
Cum aceasă identitate a fost clar stabilită, Curtea apreciază că așa-numitele,imperfecțiuni" ale titlului intimatelor, invocate de recurentă, imperfecțiuni determinate de efectuarea unor lucrări ce au tins la conservarea imobilului pe durata îndelungată a posesiei exercitate de stat, nu pot fi opuse reclamantelor, nici din perspectiva dovezilor privitoare la lucrările executate asupra construcției și nici din cea de ordin juridic, ținând de existența unor dubii cu privire la întinderea și valabilitatea titlului intimatelor.
În opinia Curții, titlul reclamantelor intimate este unul mai bine caracterizat, potrivit argumentelor expuse la pct. 1, argumente care, în logica expunerii lor și potrivit practicii CEDO exclud de la analiză buna credință a recurentei pârâte, bună credință care, de altfel, a fost reținută printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
3. În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile de drept material cuprinse în OUG nr. 40/1999, Curtea constată că acest motiv de recurs, bazat pe susțineri formulate pentru prima oară în calea de atac a recursului, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, neputând reprezenta o critică a hotărârii recurate, în condițiile în care instanța de apel (cum de altfel nici prima instanță) nu a fost investită cu vreo cerere care să-și găsească temei în actul normativ invocat.
În raport de motivarea dată recursului declarat în cauză, Curtea reține că încadrarea motivelor de recurs a permis numai analiza din perspectiva art. 304 pct. 7 și 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Dezvoltarea motivelor de recurs nu a făcut posibilă încadrarea acestora în punctele 6 și 8, respectiv, ipoteza în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceeace nu s-a cerut și cea în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Așa fiind, față de considerentele expuse, Curtea urmează ca în baza art. 312 alin. 1cu ref. la art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefiind fondat.
Se va lua act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva deciziei civile nr. 296A/4.03.2008 a Tribunalului București - Secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimatele reclamante -, și - și cu intimata pârâtă PRIMARIA MUNICIPIULUI B, prin PRIMARUL GENERAL
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20 noiembrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
-
GREFIER
Th. Red. /2 ex.
2.02.2009
TB a III-
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de: 13.11.2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - - - -
JUDECĂTOR - - - -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 296A/04.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante, și și intimata - pârâtă Primăria Municipiului B prin Primar General.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns recurenta - pârâtă, reprezentată de mandatar, cu procură judiciară autentificată prin încheierea de autentificare nr. 2443/30.11.2007, aflată la fila nr. 25 din dosar și avocat din cadrul, cu împuternicire avocațială nr. -/01.10.200 aflată la fila 46 dosar recurs, personal și asistată de avocat -, cu împuternicire avocațială nr. -/01.09.2008 aflată la fila nr. 23 din dosar, intimatele - reclamante, și prin același avocat, lipsind intimata - pârâtă Primăria Municipiului B prin Primar General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Avocatul recurentei-pârâte, învederează instanței că a luat cunoștință de actele originale prezentate de intimatele-reclamante, înscrisuri pe care nu le contestă și întrucât nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentantul intimatelor - reclamante, și de concluziile apărătorului legal al recurentei-
Pârâte, solicită restituirea celor patru înscrisuri originale ce au fost depuse la grefa instanței astfel cum s-a dispus în ședința publică din data de 23.10.2008.
Curtea, deliberând asupra cererii formulate de reprezentantul legal al intimatelor-reclamante, dispune depunerea înscrisurilor originale la Casa de Valori a acestei secții în baza unui proces verbal.
Curtea, dispune restituirea către intimatele-reclamante a celor patru înscrisuri originale respectiv: originalul actului de vânzare-cumpărare încheiat între numiții din B,-, în calitate de vânzător pe de o parte și și, ambii din comuna Vidra, județul I, în calitate de cumpărători pe de altă parte, prin care vinde numiților - și, imobilul proprietatea sa situat în B,- și anume Corpul din fundul curții, compus din teren și construcție, act încheiat la B, la data de 14 1949, la Sfatul Popular al, originalul procesului-verbal nr.19139 din 14.12.1949 încheiat de Tribunalul Ilfov -Secția I-a Civilă Comercială, originalul declarației numitului dată la B, la data de 03 Ianuarie 1950 din care rezultă că a primit restul de preț în sumă de 20.000 (două zeci mii) din prețul total al vânzării care a avut loc între acesta și numiții și - precum și originalul Certificatului nr.502 din 12 1949 eliberat de Republica Populară Română--Grefa Tribunalului Ilfov -Secția I Civilă Comercială din care rezultă că, pentru imobilul situat în B,--34 de la 1 Ianuarie 1937 până la 12 1949, pe numele, nu s-a găsit nici o sarcină, urmând ca reclamantele să se prezinte personal la grefierul șef al acestei secții pentru a intra în posesia respectivelor înscrisuri.
Reprezentantul intimatelor - reclamante, și învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de recurs.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul pe cererea de recurs, solicitând părților prezente să formuleze concluzii și asupra chestiunilor legate de concordanța dispozițiilor OG nr.40/1999 cu art. 20 din Constituția României și reglementările prevăzute în art.1 din Protocolul nr.1 adițional Convenției Europene pentru Drepturile Omului.
Avocatul recurentei-pârâte, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei civile atacate în sensul admiterii apelului formulat de iar pe fond, respingerea cererii principale formulată de reclamante ca fiind neîntemeiată și admiterea cererii reconvenționale. De asemenea, solicită amânarea pronunțării cauzei pentru a depune concluzii scrise, fără cheltuieli de judecată. În dovedirea recursului, precizează că în primul rând, instanța de fond iar mai apoi instanța de apel au reținut greșit temeiul de drept al cererii principale, respectiv Legea nr.10/2001 și ca urmare, instanța de apel a soluționat în mod greșit și excepția inadmisibilității. De asemenea, deși în cauză s-a efectuat un raport de expertiză prin care s-a stabilit în mod indubitabil faptul că, apartamentul actual este cu totul altul decât cel ce a făcut parte din Corpul B al imobilului ce a aparținut autorului intimatelor-reclamante, instanța de apel face o gravă confuzie, apreciind că există identitate între imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1949 și imobilul proprietatea pârâtei, reținând astfel o situație de drept contrară realității și acordând reclamantelor ceva ce nu le-a aparținut niciodată. Cu privire la acest aspect precizează că a depus la dosar o serie de înscrisuri din care rezultă în mod evident ce îmbunătățiri a suferit imobilul în litigiu din anul 1956 și ce clădiri au mai fost edificate. Totodată, arată că din probele administrate în cauză, reiese buna credință a pârâtei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.2437 din 29.01.1997, astfel din toate actele dosarului rezultă faptul că, titlul pârâtei este mai bine caracterizat neexistând dubii cu privire la întinderea și valabilitatea lui.
Reprezentantul intimatelor - reclamante, și, solicită respingerea recursului astfel cum a fost formulat și motivat ca nefondat, menținerea deciziei civile atacate ca fiind legală și temeinică, fără cheltuieli de judecată. În dovedirea poziției sale, arată că hotărârea instanței de apel este legală și temeinică, aceasta reținând în mod corect că prin sentința civilă nr.5115 din 08.05.1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, intimatelor-reclamante li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu iar așa cum rezultă și din raportul de expertiză tehnică imobiliară, efectuat în cauza de față, după casare, instanța de apel a concluzionat corect când a stabilit că, o schimbare a configurației imobilului, nu poate conduce la ideea că apartamentul nr.8 a fost construit după anul 1950.De asemenea, din raportul de expertiză efectuat de domnul precum și din toate actele depuse la dosar rezultă că, după anul 1952 spațiul existent la parterul imobilului s-a reconfigurat și s-a extins iar garajul a fost înglobat în camera nr.2 aferentă apartamentului nr.8, apartament cumpărat de pârâta în baza Legii nr.112/1995 precum și faptul că în locul celor două magazii și a garajului, menționate în actul de vânzare- cumpărare din anul 1949, s-a amenajat camera de locuit și grupul sanitar care actualmente fac parte din același apartament nr.8, ajungându-se astfel la concluzia că, toate încăperile ce compun actualul apartament nr.8 existau și la nivelul anului 1949 dar, sub o altă formă. Totodată, în opinia sa, din toate actele dosarului rezultă că, titlul de proprietate al intimatelor-reclamante este mai bine caracterizat, rezultând în mod cert, faptul că, imobilul a fost retrocedat anterior apariției Legii nr.10/2001.
CURTEA
În temeiul art. 156 alin.2 pr.civ. pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise,
DISPUNE
Amână pronunțarea pentru data de 20.11.2008 în cauza ce are ca obiect recursul formulat de către recurenta - pârâtă împotriva deciziei civile nr. 296A/04.03.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - reclamante, și și intimata - pârâtă Primăria Municipiului B prin Primar General.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.11.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
