Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 497/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(345/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 497
Ședința publică din 15.10.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 2: Daniela Adriana Bînă
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului formulat de apelanta reclamantă - -, împotriva sentinței civile nr. 1659 din 6.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, și.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 5 octombrie 2009, care face parte integrantă din prezenta, când pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 12 octombrie, apoi la 15 octombrie 2009 și a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 26.06.2007 reclamanta a chemat în judecată pe pârâții -, -, și solicitând să se constate că titlul de proprietate al reclamantei, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.4286/1934 este mai bine caracterizat în comparație cu titlurile pârâților, obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în str.-.- nr.6, compus din apartamentul nr.1, parter și apartamentul nr.2, etaj 1 inclusiv părțile de folosință comună și dependințe, împreună cu terenul aferent în suprafață de 247,71 mp.
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.4286/17.02.1934 de Secția notariat a Tribunalului Ilfov și intabulat în Cartea Funciară prin procesul verbal nr.49553/15.12.1941, defuncta sa bunică a cumpărat de la G imobilul din str.-.- nr.6, compus din 475 mp și o construcție cu destinația de locuință compusă din parter și etaj (trecut în act mansardă).
La rândul său vânzătorul Gad obândit proprietatea prin actul de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat sub nr.5987/1912 și transcris de același Tribunal sub nr.4067/1912, de la G și.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, motiv pentru care a adresat Primăriei Municipiului cererea de restituire înregistrată sub nr.487/1996, la care nu a primit nici un răspuns și notificarea nr.158/30.05. 2001 formulată în baza Legii nr.10/2001.
Prin dispoziția nr.4733/17.10.2005 emisă de Primarul Municipiului B s-a restituit din întregul imobil doar suprafața de 128,29 mp teren, pe care nu îl poate folosi având în vedere faptul că o mare parte din acesta reprezintă calea de acces în imobil. Pentru restul terenului împreună cu construcția p+1, primăria a refuzat neîntemeiat restituirea în natură, apartamentele fiind vândute chiriașilor.
În opinia reclamantei ambele contracte de vânzare - cumpărare sunt lovite de nulitate având în vedere că statul nu a fost niciodată proprietar.
Actele de vânzare - cumpărare sunt lovite de nulitate fiind încheiate cu rea - credință, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, întrucât reclamanta avea cerere de restituire a bunului în natură din anul 1996 atât la Primăria Municipiului B cât și la Consiliul Local al Sectorului 5 B, cereri înregistrate sub numerele 487 și 488 din data de 19.07.1996.
Prin înstrăinarea imobilelor, statul care nu deținea nici un titlu de proprietate, a împiedicat adevăratul proprietar să-și redobândească bunul, contractele fiind încheiate cu o cauză ilicită, în frauda legii și cu rea - credință.
Cauza a fost inițial înregistrată pe rolul Judecătoria Sectorului 5 B care prin sentința civilă nr.468/23.01. 2008 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea litigiului.
Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, prin sentința civilă nr.1659/6.11.2008 a respins acțiunea ca neîntemeiată.
În considerentele sentinței s-a reținut că imobilul ce face obiectul acțiunii a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, poziția 734 de la autoarea reclamantei, imobilul fiind compus din teren cu o suprafață totală de 474,05 mp și două corpuri de clădire A și B, ambele fiind vândute în temeiul Legii nr.112/1995 către pârâții chemați în judecată.
Imobilul a fost dobândit de către autoarea reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare nr.4286/17.02.1934 înscris în Cartea Funciară prin procesul-verbal nr.49553/15.12.1941 de la vânzătorul G. Calitatea de moștenitoare a reclamantei s-a dovedit prin certificatul de moștenitor nr.839/1975 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 6 B potrivit căruia are calitatea de moștenitoare în calitate de strănepoată iar acest certificat de moștenitor până la anularea sa printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă face dovada calității de moștenitor potrivit dispozițiilor art.88 din Legea nr.136/1995.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, poziția 734 de la autorul reclamanților, iar preluarea imobilului nu poate fi considerata decât una fără titlu valabil.
Acțiunea în revendicare imobiliară în esența sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului. Instanța este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Decretul nr.92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generală la 10.12.1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art.17 pct.1 și 2 că orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, Decretul nr.92/1950 încalcă și dispozițiile art. 481 cod civil potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr.92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art.481 Cod civil nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 Cod civil), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamanta, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Tribunalul a reținut că potrivit art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 (în prezent art.45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință.
În speța dedusă judecații, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, pârâții cumpărători au fost de bună - credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, iar față de dipozițiile alin.2, 3 și 4 ale art.1 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 aprobată prin HG nr.20/17.01.1996 și republicată în temeiul prevederilor art.II din HG nr.11/1997 se consideră a fi trecute în proprietatea statului cu titlu, imobilele cu destinație de locuință care au fost preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, fiind enumerate cu titlu exemplificativ Decretul nr.92/1950, Decretul nr.111/1951, Decretul nr.142/1952, Legea nr.4/1973 și Decretul nr.223/1974. Pe de altă parte se arată și că imobilul supus vânzării la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare se încadra în categoria celor prevăzute de art.1 din Legea nr.112/1995, apartamentele nu puteau fi supuse restituirii în natură foștilor proprietari, iar titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești, astfel că situația juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.
Din adresa nr.4667/03.10.2002 emisă de către SC SA rezultă că la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare nr.41524/19.01.1997, nu rezultă că ar fi existat proces la instanță sau altă formă de revendicare a imobilului de către fostul proprietar sau de către moștenitorii acestuia, și deși reclamanta a susținut că a formulat cerere de restituire a imobilului, anterior vânzării nu a făcut astfel de dovezi.
Dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
Reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamanților.
Așadar, nu există nici o rațiune pentru a considera că la data la care s-au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995 pentru apartamentele în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art.1 alin.1 din Legea nr.112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr.73/1995.
Prin deciziile pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzeleși alții contra GrecieișiMalhous contra Cehieiîn aplicarea art.1 din Codul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenței CEDO numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, or, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.
Or, în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiată întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamantă prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 (art.18 lit.c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art.9 din Legea nr.112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art.9 din Legea nr.112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.
Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principiului stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Așadar, în raport de prevederile speciale ale Legii nr.10/2001, acțiunea în revendicare a fost găsită neîntemeiată fără considera că dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamantei și chiar și în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu un neproprietar. În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie un imobil despre care reclamanta susține că are calitatea de proprietar și care a trecut în proprietatea statului în mod abuziv în temeiul Decretului nr.92/1950.
De asemenea, a aprecia în sensul admisibilității acțiunii în revendicare, nu înseamnă o eludare a dispozițiilor art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001 - în sensul că proprietarul care nu a fost diligent și nu a atacat titlul de proprietate al subdobânditorului bunului în termenul prevăzut de textul menționat, ar formula după expirarea termenului, o acțiune imprescriptibilă.
În consecință, în speța dedusă judecății, tribunalul a constatat că acțiunea introductivă de instanță nu se întemeiază pe Legea nr.10/2001, fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri, între două persoane fizice, neavând ca obiect revendicarea imobilului de la statul român, prin vreuna din unitățile deținătoare pentru a fi incidentă procedura administrativă, prevăzută de Legea nr.10/2001.
În speța dedusă judecății, obiectul litigiului este o acțiune în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 împotriva unor persoane care nu au calitatea să retrocedeze administrativ bunul, astfel încât în mod evident nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii formulate, fiind fără relevanță în ce măsură reclamanta au urmat sau nu procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 sau dacă aceasta s-a finalizat.
În concluzie faptul că reclamanta a recurs la acțiunea în justiție potrivit dreptului comun după ce autorul acestora formulase o cerere de restituire în temeiul legii speciale nu echivalează cu o eludare a procedurii instituite din legea specială, din moment ce, prin intermediul acțiunii în fața instanței de judecată, se urmărește valorificarea dreptului de proprietate imobiliară în contradictoriu cu deținătorii actuali ai locuințelor, în condițiile în care restituirea în natură a acestora pe calea procedurii administrative reglementate de Legea nr.10/2001 nu și-ar putea atinge în mod obiectiv finalitatea, câtă vreme apartamentul în litigiu nu se mai află în sfera de deținere a instituțiilor solicitate, situație în care nici etapa jurisdicțională prevăzută de art.26 din această lege nu ar putea opera în scopul pentru care a fost concepută de legiuitor.
Prin urmare, adoptarea Legii nr.10/2001 nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acțiunea în revendicare de drept comun, în măsura în care persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat urmărește recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea efectivă a posesiei imobilului, în contradictoriu cu subdobânditorul acestui imobil, deci cu titularul contractului încheiat sub imperiul Legii nr.112/1995, iar o interpretare contară anihilează vocația persoanei care se consideră adevărat proprietar al bunului de a-și valorifica dreptul său de proprietate în scopul redobândirii plenitudinii prerogativelor ce definesc acest drept real, în condițiile în care nici o altă instanță nu a mai cercetat, până în prezent, temeinicia pretenției sale cu privire la bunul în concret revendicat în justiție. Tribunalul a reținut că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea SăvuIescu împotriva României, hotărârea Popescu și împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/ 1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speța dedusă judecății, reclamanta nu deține nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul B prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.
Reclamanta nu a formulat nici o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâți nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrar art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO.
Precizează instanța că, în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume, pârâții.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta.
În motivele de apel reclamanta critică hotărârea sub următoarele aspecte: 1) instanța de judecată în mod greșit a apreciat că intimații - pârâți au încheiat actele de vânzare - cumpărare în temeiul Legii nr.10/2001 cu bună - credință; 2) tribunalul a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, reținând eronat că vânzarea imobilului a fost făcută cu respectarea dispozițiilor legale; 3) neîntemeiată fiind și aprecierea instanței cu privire la faptul că nu există o hotărâre judecătorească care să constate nevalabilitatea titlului statului.
1. În dezvoltarea primului motiv de apel se arată că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, fără plata unor despăgubiri, prin Decretul nr.92/1950, poziția 734, motiv pentru care după apariția Legii nr.112/1995 a formulat cerere de restituire a imobilului înregistrată sub nr.487/11.07. 1996 la și cererea nr.488/11.07.1996 la Primăria Sectorului 5 B, cereri prin care și-a exprimat intenția de a-și redobândi imobilul.
Ignorând cererile de restituire, pârâții au cumpărat imobilul prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.41524/17.01.1997 și prin contractul de vânzare - cumpărare nr.41672/22.01.2007 cu încălcarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995 și dispozițiile HG nr.117/ 23.10.1996.
În opinia reclamantei - apelante cele două contracte au fost încheiate cu aplicarea greșită a legii, având în vedere cererile de restituire formulate de reclamantă și faptul că bunurile în litigiu au fost preluate de stat abuziv, deci fără titlu valabil, aspect învederat și instanței de fond.
În acest sens sunt menționate dispozițiile Legii nr.10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 și faptul că Decretul nr.92/1950 este neconstituțional.
Urmare a notificării nr.158/30.05.2001 s-a emis dispoziția nr.4733/17.10.2005 de către Primarul General al Municipiului prin care i s-a restituit din întregul imobil doar suprafața de 198,29 mp teren care nu poate fi folosit, mare parte din acesta reprezentând calea de acces în imobil.
În ceea ce privește aprecierea bunei - credințe a intimaților la data vânzării, tribunalul a ignorat cele două cereri de restituire a imobilului din anul 1996 și răspunsul dat de prin adresa nr.3610/11.07.1996.
Vânzarea imobilului s-a realizat cu rea - credință și fraudulos, după ce reclamanta și-a exprimat dorința de a redobândi imobilului cu un an înainte ca imobilul să fie vândut.
Astfel cele două contracte de vânzare - cumpărare au o cauză ilicită, deoarece statul nu deținea un titlu valabil, încălcând prevederile Legii nr.112/1995 și ale Codului civil și o cauză imorală, deoarece prin încheierea lor statul a împiedicat adevăratul proprietar să-și redobândească bunul iar pe de altă parte contractele de vânzare - cumpărare au fost încheiate cu rea - credință.
B - credință astfel reglementată de art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 trebuie să fie perfectă lipsită de orice culpă sau îndoială, însă în cazul de față pârâții dacă doreau puteau să ia la cunoștință de cele două cereri de restituire, mai ales că aceștia au fost înștiințați și personal de către reclamantă.
2. Referitor la aprecierea instanței privitoare la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare cu respectarea legii, se susține că s-au încălcat dispozițiile art.9 alin.1 din Legea nr.112/1995, HG nr.20/1996 și HG nr.11/1997, contractul de vânzare - cumpărare putând fi încheiat între stat și chiriași numai după clarificarea situației juridice a imobilului, iar prin cererile de restituire primite, vânzătorului îi era interzis de lege să vândă la aceea dată.
3. În ceea ce privește faptul că nu există o hotărâre judecătorească care să constate nevalabilitatea titlului statului, sunt menționate dispozițiile art.2 alin.1 lit.a din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005 și alin.2 al aceluiași articol potrivit căruia, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului, apreciind că nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare nu mai poate fi pusă în discuție, apelanta renunțând la judecarea acestui capăt de cerere, sunt cumpărători de bună - credință deoarece titlul statului nu era contestat pe calea unei acțiuni judecătorești, cererile înregistrate sub nr.487 și 488/1996 sunt lipsite de relevanță, nefiind prezentat.
Titlurile intimaților pârâți s-au consolidat și urmare a deciziei civile nr.198/23.04.2003, prin care s-a respins acțiunea în anularea contractelor de vânzare - cumpărare.
De asemenea, în sprijinul apărării s-a invocat și decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație.
În cadrul probei cu acte apelanta depus la dosar cererea de revendicare nr.487/19.07.1996 în temeiul Legii nr.112/1995, adresa nr.19292/1.06.2009 a Primăriei Sectorului 5 B, adresa nr.3610/11.07.1996 emisă de SC SA, adresa nr.64523/16.07.1996 emisă de Administrația Financiară a Sectorului 5, notificarea nr.158/30.05.2001 formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
Intimații au depus la dosar adresa nr.4667/3.10.2002 emisă de SC SA, cartea imobilului, copii ale actelor de identitate.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va admite apelul având în vedere următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a fost dobândit de către autoarea reclamantei prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.4286/17.02.1934 de Secția notariat a Tribunalului Ilfov, fiind intabulat în Cartea Funciară prin procesul verbal nr.49553/15.12.1941 și transmis pe cale succesorală reclamantei.
Prin Decretul nr.92/1050 imobilul a intrat în proprietatea statului fiind naționalizat de la proprietara.
Pârâții au dobândit calitatea de proprietari ai imobilului prin actul de vânzare - cumpărare nr.41524/17.01.1997, iar pârâții prin contractul de vânzare - cumpărare nr.41672/22.01.2007, cumpărând imobilul în temeiul Legii nr.112/1995.
Anterior perfectării actelor de vânzare - cumpărare dintre stat și pârâți, apelanta - reclamanta a formulat în temeiul Legii nr.112/1995 cererile cu nr.487/11.07.1996 și nr.488/11.07.1996 solicitând restituirea imobilului în natură.
Ulterior în baza Legii nr.10/2001 s-a formulat și notificare cu aceiași solicitare. Prin dispoziția Primarului General al Municipiului B nr.4733/17.10.2005 s-a restituit în natură reclamantei suprafața de teren de 198,29 mp, afectată însă de calea de acces în imobil, restul imobilului fiind înstrăinat prin actele de vânzare - cumpărare menționate anterior.
Prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâții recunoașterea calității de proprietar al imobilului, titlul său fiind mai bine caracterizat și, în consecință, obligarea pârâților la predarea posesiei, aceștia dobândind de la un neproprietar, prin frauda legii și cu rea - credință.
Instanța de fond a respins acțiunea în revendicare pe considerentul că pârâții sunt cumpărători de bună - credință, fiind apărați de dispozițiile Legii nr.10/2001 iar reclamanta nu deține o hotărâre anterioară în contradictoriu cu statul prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului sau cu unitatea administrativ teritorială, pentru a fi aplicabilă practica judiciară conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În același timp, tribunalul a reținut în considerentele sentinței apelate că, imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950, poziția 734, de la autorul reclamanților, iar preluarea imobilului nu poate fi considerată decât una fără titlu valabil.
De asemenea, s-a arătat că acțiunea în revendicare imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului, în temeiul art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998.
În raport de dispozițiile Constituției din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950, doar art.I pct.3 din Decretul nr.92/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor), apare ca fiind constituțional.
În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5 ale art.I din Decretul nr.92/1950, naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituției atunci în vigoare, astfel încât imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
Tribunalul a mai statuat că Decretul nr.92/1950 este contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului (adoptată în 1948) la care România era parte semnatară și care prevede în art.17 pct.1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietate sa.
Decretul nr.92/1950 încalcă și dispozițiile art.480 Cod civil potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, se arată în continuare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretul nr.92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art.481 Cod civil nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 Cod civil), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
În condițiile în care, tribunalul a reținut nevalabilitatea statului cu ocazia analizării titlurilor de proprietate a părților, în considerentele hotărârii apelate, și cum acestea nu au fost criticate de nici una dintre părți, fiind definitive, apelanta - reclamanta este cea care are un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare față de care în mod greșit s-a respins acțiunea în revendicare.
Această soluție nu vine în contradicție cu decizia civilă nr.33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, unde se arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc".
Din această perspectivă, Curtea are în vedere Hotărârea din 4 noiembrie 2008 Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se arată paragraful 32. "Reclamanții insista asupra faptului ca apartamentul lor a fost naționalizat abuziv și apoi vândut chiriașilor, care au fost de rea-credință. De aceea, ei consideră că instanțele naționale au refuzat pe nedrept să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea vizând restituirea bunului în temeiul Legii nr.10/2001, ei susțin că primăria a amânat analizarea acestei cereri de o manieră excesivă.
33. Curtea arată că Judecătoria Constanțaa stabilit caracterul ilegal al naționalizării bunului prin Sentința sa din 21 iunie 2004. Prin urmare, ea apreciază că această constatare a ilegalității care, de altfel, nu a fost infirmată de o instanță superioară are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și că nu a fost nici contestat, nici infirmat până astăzi (vezi, printre multe altele, Străin și alții menționată mai sus, 38; împotriva României, nr.58.612/00, 37, 12 octombrie 2006; împotriva României, nr.35.951/02, 2526, 8 martie 2007; împotriva României, nr.36.992/03, 24, 24 ianuarie 2008). Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că argumentul Guvernului conform căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul sentinței, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în speță.
34. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanții aveau un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
35. Ea reamintește ca a examinat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cele ale speței de față și că a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (vezi, printre altele, împotriva României, nr.4.596/03, 3235, 16 februarie 2006). Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri (, menționata mai sus, 32). O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (Străin, menționata mai sus, 39, 43 și 59). În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifica nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanții, au fost lipsite de bunurile lor (, menționată mai sus, 34).
36. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față.
37. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceștia să suporte o sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
38. Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și constată că a avut loc încălcarea art.1 din Protocolul nr.1."
Aceiași opinie a fost exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza Czaran și împotriva României prin hotărâre pronunțată în 2009 "În ceea ce privește aplicarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție Curtea a arătat că instanțele interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un "bun", în sensul Convenției (a se vedea în același sens cauzele Reichardt vs. România, par. 17-20 și Popescu și Dimeca vs. România, par. 22-24).
Curtea a reafirmat că, în contextul legislației în vigoare în România, care reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În prezenta cauză, reclamanta a solicitat încă din anul 1996 prin cererile înregistrate sub nr.487/1996 și 488/1996 restituirea în natură a imobilului, cereri care nu erau soluționate la momentul înstrăinării imobilului către pârâți prin actele de vânzare - cumpărare nr.41524/17.01.1997 și 41672/22.01.1997, iar potrivit art.9 din Legea nr.112/1995, vânzarea către chiriași se putea realiza doar după soluționarea cererilor foștilor proprietari.
Rezultă astfel, că actele de vânzare - cumpărare nu au fost încheiate cu respectarea legii și că reclamanta nu a stat în pasivitate până la momentul introducerii acțiunii, ci a învederat autorităților statului că titlul lor nu este valabil, solicitând restituirea în natură a proprietății, apelanta fiind privată de bun, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, cum prin considerentele sentinței instanței de fond s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, dezlegare definitivă în condițiile neapelării sale, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în tot sentința în sensul că, în temeiul art.480 Cod civil, art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se va admite acțiunea restrânsă, va obliga pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, str.-.- nr.6 compus din apartamentul nr.1 parter și apartamentul nr.2 etajul 1, inclusiv părțile de folosință comună și dependințele sale, împreună cu terenul aferent în suprafață de 247,71 mp. Curtea va lua act în temeiul art.246 Cod procedură civilă, că reclamanta a renunțat la judecata capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.41524/17.01.1997 și nr.41672/22.01.1997.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta - reclamantă - -, domiciliată în B,-,.2, sector 3 și cu domiciliul ales la avocat, în B,- B, sector 6, împotriva sentinței civile nr.1659 din 6.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți și, domiciliați în B, str.-.- nr.6, parter,.1, sector 5, și, domiciliați în B, str.-.- nr.6,.1,.2, sector 5.
Schimbă în tot sentința în sensul că:
Admite acțiunea.
Obligă pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B, str.-.- nr.6 compus din apartamentul nr.1 parter și apartamentul nr.2 etajul 1, inclusiv părțile de folosință comună și dependințele, împreună cu terenul aferent în suprafață de 247,71 mp.
Ia act că reclamanta renunță la judecata capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare nr.41524/17.01.1997 și nr.41672/22.01.1997.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
.
8 ex./05.11.2009
TB-S4 -
Președinte:Doinița MihalceaJudecători:Doinița Mihalcea, Daniela Adriana Bînă
