Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 504/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI --SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.504.
Ședința publică de la 24.11. 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mihaela Paraschiv
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
JUDECĂTOR 3: Antonela Cătălina
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea - pârâtă împotriva deciziei civile nr.255R/12.05.2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr. în contradictoriu cu intimații - reclamanți -, și intimații - pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns contestatoarea - pârâtă, personal, intimații - reclamanți - și prin avocat, cu împuternicirea avocațială nr. 120/07.09.2009 la dosar și intimatul - pârât, personal și intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL prin consilier juridic, ce depune delegația la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Reprezentantul intimaților - reclamanți -, invocă excepția lipsei de interes a contestatoarei în formularea contestației în anulare, solicitând admiterea excepției și respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată.
Contestatoarea-pârâtă,personal, solicită respingerea excepției lipsei de interes și admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și motivată.
Intimatul-pârât, personal, solicită admiterea contestației în anulare.
Reprezentantul intimatului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, solicită respingerea excepției lipsei de interes a contestatoarei în formularea contestației în anulare și admiterea contestației în anulare astfel cum a fost formulată și motivată de contestatoarea-pârâtă.
CURTEA,
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, la data de 19.03.2007 sub nr-, reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, și Municipiul B prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul proprietatea lor situat în B,- B, parter,. 1, sector 1, compus din cameră, cameră, cameră, hol, vestibul, bucătărie, degajament, baie, vestibul, cameră (demisol), cameră (demisol), vestibul (demisol), pivniță, în suprafață utilă de 101,14 mp, reprezentând o cotă indiviză de 100% din imobil și 84,17 mp teren situat sub construcție și suprafața de teren de 120 mp aferentă construcției.
Prin sentința civilă nr. 16028/19.11.2007, Judecătoria Sectorului 1 Bar espins excepția lipsei calității procesuale active, a admis acțiunea formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâții, Municipiul B prin Primarul General, a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1 situat în B,- B, parter, sector 1, compus din cameră, cameră, cameră, hol, vestibul, bucătărie, degajament, baie, vestibul, cameră (demisol), cameră (demisol), vestibul (demisol), pivniță, în suprafață utilă de 101,14 mp, precum și suprafața de teren de 120 mp aferentă construcției, a luat act că reclamanții nu solicită cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanții pârâți Municipiul B prin Primar General, și.
Prin decizia civilă nr. 584/A/24.04.2008 pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții pârâți și.
A fost admis apelul declarat de Municipiul B, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii îndreptate împotriva pârâtului Municipiul B, privind revendicarea suprafeței de teren de 120. liberă de construcții, ca inadmisibilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs intimații-reclamanți, și apelanții și.
Prin recursul declarat de către recurenții și se susține în esență că hotărârea pronunțată de instanța de apel, pe aspectul revendicării suprafeței de teren liber aferent construcției, de 120 mp. a fost dată cu aplicarea greșită a legii, privându-i astfel de drepturile lor legale referitoare la garantarea și apărarea dreptului de proprietate și a dreptului la accesul liber la justiție.
Prin recursul declarat de către apelanta-pârâtă se arată hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 4, 7 teza a II-a, pct. 8, susținându-se în esență că, deși a fost admis apelul Municipiului B, instanța de apel a considerat că acțiunea reclamanților privind terenul în suprafață de 120 mp, este inadmisibilă - dar nu și pentru construcții, venind cu niște motivări elucubrante, contrare legii.
Precizează recurenta-pârâtă că "traducerea verbului a admite", potrivit explicativ al limbii române este în sensul "ADMITE, admit - verb III. Tranz. A primi ca bun, a considera ca adevărat, a fi de acord cu ceva; a îngădui, a permite. A da curs favorabil unei cereri". În acest context, apelanta-pârâtă - Municipiul B, a invocat în cadrul apelului său excepția inadmisibilității și a lipsei de interes pentru capătul de cerere prin care se cere a se constata că imobilul situat în B,-, parter,. 1, sector 1 în suprafață utilă de 101,14 mp, reprezintând o cotă indiviză de 100% din imobil și 84,17 mp teren situat sub construcție și suprafața de teren de 120 mp aferentă construcției, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
În continuare, recurenta redă motivele apelului formulat de către Municipiul B în sus ținerea faptului că a cumpărat cu bună credință imobilul în litigiu.
În cadrul motivelor de recurs formulate, recurenta se întreabă "cum se poate explica legal respingerea apelului" ei în condițiile în care instanța de apel a reținut "temeinicia criticii referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de intimații reclamanți. aspect sub care apelul acestui apelant urmează a fi admis", făcând referire și la conținutul art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001.
Consideră recurenta că s-au depășit și atribuțiile puterii judecătorești față de faptul că ea a arătat în răspunsul la întâmpinările intimaților-reclamanți, că solicită: admiterea excepțiilor invocate privind tardivitatea. Astfel, în speța dedusă judecății legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001 - o lege specială dată numai și tocmai pentru rezolvarea unor situații speciale, ca cea din cauza pendinte. În acest context, intimații-reclamanți nu mai aveau dreptul la restituire în natură a imobilului în cauză, ci doar la eventuale despăgubiri, aceeași instanță pronunțând în spețe identice soluții la care recurenta pretinde că a făcut referire. Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu mai era admisibilă acțiunea în revendicare a intimaților reclamanți, existând un termen de decădere. Se mai arată că recurenta a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, cu bună credință, cu proprietarul imobilului, Primăria B - în baza Legii nr. 112/1995, neexistând nici o notificare a așa zișilor "proprietari". Nu pot fi luate în considerare în nici un mod afirmațiile, inclusiv invocarea Constituției din 1948 deoarece imobilul revendicat, cu totală rea credință, de către intimații-reclamanți făcuse obiectul unei tranzacții, cu plată, în proprietatea statului conform Deciziei nr. 2209/29.11.1988 (și nu în 1948). Invocarea Constituției din 1948 este - în susținerea recurentei - cel puțin hilară, dacă nu de rea credință și prin depășirea atribuțiilor cu care, instanța de fond a judecat, în anul 1988 Constituția în vigoare fiind cea din 1965. În acest context, de la care ei au moștenit, nu mai era proprietara imobilului pentru că a încasat plata prețului pentru acest imobil, conform Deciziei nr. 2209/29.11.1988 - care nu a fost niciodată contestată sau cerută înscrierea sa în fals. Astfel, susține recurenta că inadmisibilitatea apare mai mult decât evidentă, și înțelege să solicite admiterea acestei excepții atât pentru faptul că legea aplicabilă este Legea nr. 10/2001, cât și pentru faptul că intimații-reclamanți nu aveau nici calitate procesuală activă, întrucât ei pretind un bun, imobil care nu a făcut parte din bunurile moștenite. La fel apare și lipsa de interes, întrucât intimații-reclamanți cunoșteau că vânduse imobilul în cauză, ei nedepunând o notificare în condițiile legii, formulând acțiunea la data de 19.03.2007.
Se mai precizează că intimații-reclamanți nu au formulat nici o acțiune de nulitate a titlului său de proprietate, astfel că ea este în continuare proprietară asupra unui imobil cumpărat, cu bună credință, de la adevăratul proprietar, în condițiile legii. Faptul că se invocă un act translativ de proprietate nr. 0524/1920, nu are relevanță, atâta timp cât bunul în cauză a fost înstrăinat prin acte autentice în 1988.
De asemenea arată recurenta că imobilul în cauză, a fost preluat cu titlu legal în 1988, nefiind încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului și nici prevederile Legii nr. 213/1998 în condițiile în care intimații recurenți nu erau proprietarii imobilului. a contrario, dreptul recurentei trebuie apărat și reparat exact în spiritul și litera legii, relevând adevăratul rol al justiției.
Interesul intimaților nu este - în susținerea recurentei - nici legitim, nici corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale, ci este doar o dorință de îmbogățire fără justă cauză a acestora, chiar dacă aveau calitate de moștenitori legali. Instanța de apel a ajuns la o concluzia că Legea 10/2001 nu dă dreptul proprietarului la o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași.
Precizează recurenta că înțelege să invoce prevederile art. 492 Cod civil, conform căruia "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ". În acest caz, proprietarul este Municipiul B, care prin act autentic, cu buna credință, contra unei sume de bani, a vândut recurentei construcția în cauză cu terenul aferent de sub ea.
Precizează recurenta-pârâtă că și acest art. 492 cod civil este în strânsă legătură cu art. 480, 481 Cod civil, la care face referire decizia atacată. Atâta timp cât s-a cumpărat o proprietate de la stat, în condițiile legii, precizarea instanței de apel în sensul că invocarea bunei credințe nu valorează proprietate, nu este pertinentă.
În drept, s-au invocat prevederile art. 299 și următoarele raportat la art. 304 Cod de procedură civilă.
Pentru recursul declarat la data de 09.09.2008 de către recurentul, au fost depuse motivele de recurs la data de 03.02.2009.
Recurenta-intimată a depus întâmpinare la recursul declarat de către recurenții-reclamanți, prin aceasta susținând caracterul nefondat al respectivului recurs. Se arată că recurenții-reclamanți nu mai aveau nici un drept de proprietate asupra imobilului revendicat atâta vreme cât autoarea lor îl înstrăinase cu bună știință, primind plata prețului acestui bun, astfel că noul proprietar - Primăria Municipiului B - nu era doar un detentor precar al bunului.
Mai precizează recurenta-intimată că reclamanții-recurenți invocă normele dreptului comun, ignorând prevederile Legii speciale (nr. 10/2001).
De asemenea, reiterează recurenta-intimată faptul că ea a cumpărat cu bună credință imobilul de la Primăria Municipiului B, la data respectivă neexistând vreo notificare a foștilor proprietari prin care aceștia din urmă să își fi făcut cunoscută intenția de a revendica imobilul.
Recurenții reclamanți au depus întâmpinare, prin aceasta solicitând respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă.
Recurentul-pârât a depus, în susținerea recursului formulat, un set de înscrisuri.
În ședința publică din data de 12.05.2009 a fost invocată, de către recurenții-reclamanți, excepția nulității recursului declarat de către recurentul pentru nemotivarea acestuia în termenul legal.
Prin decizia civilă nr. 255 R de la 12.05.2009 CURTEA DE APEL BUCUREȘTI ---SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, în opinie majoritară, a constatat nul recursul declarat de către recurentul și a dispus respingerea, ca nefondate, a recursurilor declarate de recurenții-reclamanți și, și de recurenta-pârâtă.
În motivarea deciziei s-au re ț inut următoarele.
Analizând cu precădere excepția astfel formulată, corespunzător prevederilor art. 137 alin. 1.pr.civ. Curtea, în majoritate, a re ț inut că recurentului i-a fost comunicată decizia recurată la data de 27.08.2009, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la fila 65 din dosarul instanței de apel. Potrivit art. 301.pr.civ. "termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii ", iar conform art. 303 alin. 1.pr.civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs". Deși a depus cerere de declarare a recursului înăuntrul termenului legal menționat (la data de 09.09.2008), recurentul a depus motivarea căii de atac astfel exercitate ulterior împlinirii acestui termen, respectiv la data de 03.02.2009. Se impune observația că același recurent a solicitat acordarea ajutorului public judiciar în forma asistenței juridice gratuite, solicitare ce corespunde prevederilor art. 6 lit. a din OUG 51/2008. După ce recurentul a complinit lipsurile (constatate de instanță, prin raportare la exigențele art. 14 din OUG 51/2008) în privința conținutului cererii inițial depuse, solicitarea acestuia de acordare a ajutorului public judiciar a fost încuviințată prin încheierea de ședință din data de 10.02.2009. Deși recurentul a depus motivele recursului formulat încă înainte de a înfățișa instanței o cerere de acordare a ajutorului public judiciar cu un conținut să permită soluționarea ei de către instanță (prin raportare la elementele cerute potrivit art. 14 din OUG menționată), iar ulterior a beneficiat de încuviințarea acestei cereri, nu a formulat o eventuală cerere de repunere în termenul de motivare a recursului în condițiile art. 105 alin. 2.pr.civ. În aceste condiții, Curtea constată că depunerea motivelor de recurs cu depășirea termenului legal prescris pentru îndeplinirea acestui act de procedură atrage sancțiunea prevăzută de art. 306.pr.civ. respectiv nulitatea recursului declarat de către recurentul pârât.
Analizând recursurile declarate de către reclamanții și, și de pârâta în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele impuse prin art. 304.pr.civ. Curtea a constatat caracterul nefondat al acestora.
Considerentele avute în vedere sunt următoarele:
Prin recursul declarat de către recurenții-reclamanți se critică soluția instanței de apel pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului deținut de către pârâtul-intimat Municipiul B cu argumentul că s-a reținut în mod greșit incidența legii speciale, respectiv a Legii 10/2001. Aceste critici sunt nefondate în contextul în care prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - pronunțată pe calea recursului în interesul legii - s-a statuat: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Această hotărâre a instanței supreme este obligatorie de la data publicării ei în Monitorul Oficial, potrivit cu prevederile art. 329 alin. 2 și 3 din.civ.
Pe cale de consecință, față de cele statuate prin hotărârea dată în soluționarea recursului în interesul legii, de caracterul obligatoriu conferit ei de norma juridică menționată, dar și de exigențele art. 304 partea introductivă din proc.civ. (potrivit căruia în calea de atac a recursului este permisă o verificare a hotărârii atacate exclusiv sub aspectul legalității ei) instanța de recurs nu ar mai putea constata că analiza cererii de revendicare fundamentată de către reclamanți pe normele dreptului comun ar putea conduce la înlăturarea aplicării Legii 10/2001, bunul revendicat de aceștia făcând parte în mod evident din categoria celor preluate de către stat în perioada de referință a legii speciale.
Legea 10/2001, prin care s-a declarat caracterul abuziv al actelor normative în baza cărora s-a procedat la preluarea unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, instituit atât o procedură administrativă prealabilă pentru acordarea măsurilor reparatorii aferente unor astfel de preluări, cât și termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv de către stat. Or, în privința reclamanților (care nu au întreprins, în condițiile legii 10/2001, demersuri pentru acordarea de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură de către unitatea deținătoare) instanța de apel nu a făcut altceva decât să aplice sancțiunea impusă de art. 22 alin. 5 din Legea 10/2001 republicată, ceea ce apare ca fiind în acord cu decizia 33/2008 a ÎCCJ. Și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a admis (în cauzele Mouhoub contra Franței, at Kenedy contra Germaniei, - II de Lichtenstein contra Germaniei) că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță care să soluționeze orice contestație cu privire la drepturile și obligațiile sale civile (drept garantat prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale) nu este unul absolut, el fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere. Ca atare, inițierea demersurilor reglementate prin legea 10/2001 în scopul redobândirii în proprietate a terenului deținut de către Municipiul B nu constituia o facultate pentru reclamanți, spre a ajunge la această finalitate, ci era chiar o obligație impusă prin legea specială menționată, edictată de către stat corespunzător marjei de apreciere permise.
Având în vedere considerentele anterior expuse, Curtea a constatat că este nefondată și critica recurenților reclamanți în sensul că ar exista o contradicție în raționamentul instanței de apel - din perspectiva analizei făcute corespunzător art. 6 din Legea 213/1998 - în condițiile în care în dezvoltarea acestei critici recurenții reclamanți susțin temeinicia cererii lor de revendicare îndreptată împotriva Municipiului B prin argumente fundamentate pe reglementările de drept comun.
Aceiași recurenți invocă decizia nr. 5/2000 pronunțată de ÎCCJ pe calea recursului în interesul legii. Această hotărâre - prin care s-a statuat în sensul că "instanțele judecătorești sunt competente să judece, potrivit normelor dreptului comun, acțiunile în revendicare formulate cu privire la imobilele preluate de stat în temeiul prevederilor Decretului nr. 223/1974" - nu poate produce vreun efect în cauza pendinte în condițiile în care ea a fost pronunțată la o dată la care nu intrase în vigoare legea specială (nr. 10/2001) în raport de care se impune a fi analizată cererea reclamanților - recurenți corespunzător contextului legislativ actual.
Recurenții reclamanți susțin fără temei legal că ar fi titularii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat de la Municipiul B în condițiile în care bunul a fost preluat de către stat de la autoarea lor printr-un act de autoritate să conducă, potrivit legislației existente la acea dată, la stingerea dreptului de proprietate al persoanei de la care a operat preluarea și, concomitent, la dobândirea acestui drept de către stat; conform art. 645.civ. legea constituie unul dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate.
În aceste condiții, ei nu mai pot pretinde că aveau (la data formulării acțiunii pendinte sau la data exercitării căii de atac a recursului) un drept de proprietate actual asupra imobilului preluat în baza unei legi, drept care să le confere beneficiul protecției reglementate prin art.1 din primul Protocol adițional la Convenție. Astfel cum s-a reținut anterior, ei aveau numai vocația de a solicita unității deținătoare acordarea măsurilor reparatorii recunoscute de Legea 10/2001 ca și consecință a faptului că respectiva preluare s-a realizat în baza unui act normativ care a produs efectele juridice specifice, dar a fost declarat prin această lege specială ca având caracter abuziv.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurenta-pârâtă, în analiza acestuia Curtea urmează a avea în vedere împrejurarea că decizia recurată a fost pronunțată la data de 24.04.2008, deci la un moment anterior pronunțării deciziei nr. 33/09.06.2008 de către ÎCCJ.
În condițiile în care, potrivit art. 304.pr.civ. recursul constituie o cale de atac extraordinară și instanța de recurs este chemată să realizeze un control de legalitate asupra hotărârii astfel atacate, față și de principiul neretroactivității legii (și implicit a oricărei statuări având puterea obligatorie specifică legii, astfel cum este cazul deciziilor pronunțate pe calea recursului în interesul legii începând cu data publicării lor în Monitorul Oficial), Curtea apreciază că analiza de legalitate care urmează a se realiza în contextul recursului pendinte trebuie să se facă prin raportare la contextul legislativ existent la data pronunțării deciziei recurate și în respectul protecției consacrate prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Altfel spus, Curtea apreciază că la data la care instanța supremă a soluționat recursul în interesul legii menit să pună capăt practicii neunitare a instanțelor în ceea ce privește chestiunea existenței sau nu a unei opțiuni între calea dreptului comun și aceea a legii speciale, decizia recurată avea, potrivit exigențelor art. 377 pct. 3 coroborat cu art. 371 ind. 1.pr.civ. caracter definitiv - fiind astfel intrată în puterea lucrului judecat - și executoriu. În consecință, reclamanții erau îndreptății ca, în puterea celor statuate prin hotărârea instanței de apel, să pretindă și să obțină predarea posesiei imobilului, corespunzător calității de proprietari ce le-a fost recunoscută de instanță.
Cum prin hotărârea recurată s-a constatat, pe de o parte, că nu exista o interdicție expresă ori implicită izvorâtă din legislația în vigoare în privința soluționării acțiunilor în revendicare de drept comun îndreptate de foștii proprietari - cărora li s-au preluat imobile în perioada de referință a legii 10/2001 - împotriva persoanelor care au cumpărat ulterior de la stat imobilul astfel preluat, iar pe de altă parte că actul de preluare a fost unul contrar Constituției (din anul 1965) în vigoare la data preluării și, astfel, titlul reclamanților este preferabil celui exhibat de către pârâții subdobânditori (care au cumpărat de la un neproprietar), Curtea apreciază că dreptul astfel recunoscut reclamanților are valoarea unui "bun" în sensul prevederilor art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția menționată și, în consecință, cele ulterior statuate prin decizia nr. 33/2008 nu ar putea conduce la o soluție de modificare a hotărârii instanței de apel fără a constitui o atingere a dreptului deja redobândit prin efectul acestei hotărâri definitive.
Pentru că ar putea fi considerat acest raționament contradictoriu celui dezvoltat în analiza recursului reclamanților, Curtea subliniază faptul că are de analizat legalitatea hotărârii instanței de apel; dintr-o atare perspectivă, pe de o parte nu mai este posibilă, în recurs, analiza pretențiilor reclamanților în raport de reglementările dreptului comun odată ce această chestiune a fost soluționată de instanța de apel chiar în sensul interpretării date de instanța supremă pe calea recursului în interesul legii (decizia 33/2008), iar pe de altă parte nu se poate reforma hotărârea instanței de apel potrivit interpretării date prin aceeași decizie a instanței supreme pentru că prima a devenit definitivă la o dată anterioară pronunțării recursului în interesul legii, așa încât, potrivit cu art. 329 alin. ultim din pr.civ. soluția pronunțată în interesul legii nu este aptă să producă efecte în privința situației reclamanților, aceștia din urmă având și beneficiul protecției rezultate din art. 1 al Protocolului menționat.
Instanța de apel a pronunțat o soluție de admitere a apelului formulat de către apelantul-pârât Municipiul B, dispunând în sensul schimbării în parte a sentinței astfel atacate. O atare soluție se circumscrie întru totul exigențelor art. 296.pr.civ. conform căruia "instanța de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată", cât și limitelor devoluțiunii acestei căi de atac (astfel cum sunt stabilite prin art. 295 alin. 1.proc.civ). Potrivit art. 123 alin. 1 din Constituția României "justiția se înfăptuiește în numele legii". Ca atare, soluțiile care pot fi pronunțate de instanțe în soluționarea cererilor cu care au fost investite trebuie să fie conforme exigențelor legale, nefiind relevantă împrejurarea că sensul juridic al unor termeni nu ar avea o semnificație identică sensului lor literar. Argumentele dezvoltate în cuprinsul apelului exercitat de către Municipiul B au fost analizate de instanța de apel corespunzător limitelor devoluțiunii acestei căi de atac, pronunțându-se o soluție de admitere a respectivului apel. În condițiile în care Municipiul B nu a înțeles să atace decizia instanței de apel, iar în apelul recurentei-apelante nu se regăseau critici având un conținut identic cu cele din apelul Municipiului B, aceasta din urmă nu se poate prevala de conținutul apelului exercitat de o altă parte spre a-si susține recursul. Altfel spus, actele de procedură (motivele de apel) și apărările formulate și susținute de către Municipiul B în fața instanței de apel nu pot folosi recurentei spre a susține nelegalitatea deciziei respectivei instanțe în calea de atac a recursului, potrivit cu exigențele art. 298 rap. la art. 48 alin. 1.proc.civ. Soluția de respingere a apelului exercitat de către apelanta-recurentă este judicios motivată, în fapt și în drept, de către instanța de apel, situație față de care nu se poate reține ca fiind lipsită de "explicație legală" - cum pretinde recurenta - soluția de respingere a apelului acesteia.
Susține recurenta că ar fi fost depășite atribuțiile puterii judecătorești, însă în dezvoltarea acestei alegații evocă poziția pe care a adoptat-o relativ la excepțiile ridicate de ceilalți pârâți din proces, faptul invocării excepției tardivității de către recurenta-pârâtă, precum și apărările de fond susținute în fața instanțelor. În condițiile în care instanțele erau investite cu acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți, respectiv cu apelurile exercitate de către pârâții-apelanți, acestea aveau îndatorirea de a statua asupra tuturor cererilor, excepțiilor și oricăror alte apărări formulate de părți, potrivit cu exigențele art. 125 din Constituția României (conform căruia "justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege; competența si procedura de judecată sunt stabilite prin lege") și ale art. 129 alin. 6 din proc.civ. (conform căruia "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra cererii deduse judecății").
Concluzia la care au ajuns instanțele de fond, respectiv aceea a netemeiniciei apărărilor astfel formulate de către pârâta-recurentă constituie rezultatul unei activități de judecată conformă reglementărilor legale enunțate. Instanțele care s-au pronunțat în cauză nu au acționat în afara limitelor atribuțiilor conferite autorității judiciare în condițiile în care nu au făcut altceva decât să aprecieze asupra situației litigioase deduse judecății, corespunzător susținerilor concret făcute de părți și contextului legislativ existent la data pronunțării hotărârilor prin care s-au desesizat.
Instanța de apel a conchis, în urma unei judicioase analize, că actul de preluare a imobilului în litigiu de către stat era contrar Constituției din anul 1965, așa încât critica prin care recurenta susține nelegalitate deciziei recurate prin prisma faptului că aceasta ar fi fundamentată pe Constituție din anul 1948 este lipsită de fundament. Este adevărat că instanța fondului avusese ca reper de apreciere a contextului legislativ în care a operat preluarea respectivului bun Constituția din anul 1948, însă această greșeală a fost remediată prin hotărârea instanței de apel, astfel că nu există temei spre a i se imputa instanței de apel o greșeală care nu îi aparține. Preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a realizat în baza unui act de autoritate (emis în baza unui act normativ special, Legea 4/1973), act pentru a cărui aplicare nu era relevantă existența sau nu a acordului autoarei reclamanților. Un asemenea act se deosebește în mod esențial de un contract de vânzare-cumpărare, în condițiile în care pentru încheierea acestuia din urmă ar fi esențial acordul de voință al tuturor părților față de care ar urma să producă efecte, potrivit prevederilor de drept comun reprezentate de art. 1294 rap. la art. 969.civ. Pe cale de consecință, nu se poate pune semnul egalității între actul emis de autoritatea publică în baza căruia a fost preluat bunul în litigiu și un contract de vânzare-cumpărare, cele două tipuri de acte juridice fiind supuse unor rigori legale distincte. Valabilitatea titlului de proprietate al recurentei-pârâte nu a fost contestată, aceasta constituind de altfel premisa analizei comparative făcute de instanțele de fond. În ipoteza în care ar fi fost stabilită nevalabilitatea titlului recurentei-pârâte, acțiunea în revendicare ar fi fost analizată în alte coordonate, respectiv ca acțiune îndreptată împotriva unui posesor neproprietar. În prezența celor două titluri de proprietate deopotrivă valabile ale părților, instanțele au dat eficiență unor criterii consacrate în doctrină și jurisprudență, criterii care au fost în egală măsură utilizate pentru ambele titluri corespunzător principiilor respectării dreptului la apărare și respectării dreptului la un proces echitabil. În lumina acestor principii, buna credință invocată de către recurenta-pârâtă nu putea fi utilizată drept criteriu care să se aplice numai titlului ei de proprietate, și să se facă abstracție de poziția subiectivă a autorilor reclamanților la încheierea actului juridic (titlul) pe care aceștia si-au fundamentat acțiunea în revendicare.
Invocarea prevederilor art. 492.civ. ca argument de natură a justifica existența titlului de proprietate al statului, constituie o cerere nouă pe care recurenta a formulat-o direct în fața instanței de recurs, cerere prin care practic se urmărește constatarea, de către instanța de recurs, a dobândirii de către Municipiul Bad reptului de proprietate prin efectul accesiunii imobiliare. Potrivit art. 316 raportat la art. 294 alin. 1.pr.civ. în calea de atac a recursului nu pot fi făcute cereri noi. Pe cale de consecință, un atare argument nu poate constitui fundamentul unei analize de legalitate asupra deciziei supuse controlului judiciar.
Celelalte argumente expuse în susținerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă nu reprezintă critici concrete față de soluția instanței de apel, ci se rezumă la reiterarea apărărilor formulate pe parcursul procesului.
Cum recursul este o cale de atac extraordinară, în contextul căruia instanța de control judiciar - potrivit limitelor stabilite prin art. 304 partea introductivă din pr.civ - poate aprecia exclusiv cu privire la legalitatea hotărârii astfel atacate, Curtea constată că nu poate proceda, în recurs, la rejudecarea pricinii prin prisma acelorași apărări ce s-au susținut în fazele procesuale anterioare. Instanța de apel s-a pronunțat asupra aspectelor legate de inadmisibilitatea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva pârâtei-recurente, asupra excepției prin care aceasta a susținut tardivitatea formulării acțiunii în revendicare, cât și cu privire la buna credință invocată ca și criteriu de apreciere în cadrul analizei comparative a titlurilor de proprietate exhibate de părțile din proces, expunând (în acord cu prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5.pr.civ) motivele de fapt și de drept pentru care a înlăturat apărările pârâților-apelanți.
La data de 27 mai 2009 fost înregistrată pe rolul acestei instan ț e contesta ț ia în anulare formulată de recurenta pârâtă, în temeiul art. 317 Cod de procedură civilă ș i art. 318. proc. civ. împotriva deciziei men ț ionate anterior.
În motivarea contestației in anulare, s-a arătat că procedura de citare cu Municipiul B, prin Procurorul General, nu a fost îndeplinită, acesta nefiind citat sau prezent, deși a fost parte și în apel, acesta fiind cel care i-a vândut prin act autentic locuința din-, sector 1.
Contestatara a mai arătat că dezlegarea dată este rezultatul faptului că instanța de recurs nu a analizat sau a omis să cerceteze faptul că imobilul în cauză fusese înstrăinat în anul 1988, deci înainte de a putea fi moștenit de către reclamanți, precum și faptul că după data de 14.02.2001, reclamanții nu mai puteau pretinde în natură imobilul, chiar dacă ar fi intrat în patrimoniul defunctei, precum și pentru nerespectarea Legii nr. 1/2009, fiind cunoscut că în asemenea situații se aplică legea specială, cu atât mai mult cu cât art. 6, alin. 2, din Legea nr. 213/1998, arată că pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv prin vicierea consimțământului, nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind exclusă acțiunea în revendicare pe drept comun. În acest context, rec1amanții, față de dispozițiile imperative ale acestei legi, nu mai aveau dreptul la restituire în natură a imobilului în cauză, ci doar la eventuale - pentru că în realitate nu avea nici acest drept, despăgubiri, aceeași instanță pronunțând în spețe identice soluții la care eu am făcut referire.
Contestatara a arătat în continuare că dreptul de moștenire este recunoscut de lege, dar, ceea ce nu s-a dorit să se vadă este faptul că, după ce a înstrăinat acest bun imobil, el nu se mai afla în patrimoniul succesoral, la data decesului, astfel că, familia, trecând peste prevederile Legii nr. 10/2001, nu au fost niciodată proprietarii acestui imobil, care nu a fost preluat în baza unui act neconstituțional și nelegal, ci contra plată, primită și încasată de către, că, de altfel, "nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent", că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, nu se mai face distincție Între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu.
Intimații- reclamanți -, au invocat excepția lipsei de interes a contestatoarei în formularea contestației în anulare.
Analizând actele ș i lucrările dosarului prin raportare la motivele contesta ției în anulare ș i excep ț ia invocată, Curtea a constatat fondată excep ț ia în ceea ce prive ș te motivele contesta ț iei întemeiate pe dispozi țiile art.317 alin.1pct.1 proc.civ. ș i neîntemeiată contesta ț ia, bazată pe dispozi ț iile art.318 alin.1 teza finală, pentru considerentele expuse mai jos.
În ceea ce prive ș te excep ț ia lipsei de interes Curtea a re ț inut că potrivit art.317 alin.1 pct.1 proc.civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, când procedura de chemare apărții,pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii.
Astfel, poate invoca acest motiv al contesta ț iei în anulare doar partea cu privire la care nu a fost îndeplinită procedura de citare, doar acesta putând fi vătămată prin judecarea cauzei în aceste condi ț ii.
De altfel, în spe ță Municipiul ș ti a fost citat prin reprezentantul său legal, Primarul General, neexistând vreo dispozi ț ie legală care să impună citarea acestei institu ții prin Procurorul General, ș a cum pretinde contestatara.
Referitor la partea din contesta ț ie prin care se invocă motive ce pot fi încadrate în dispozi ț iile art.318 alin.1 teza finală, contestatara are interes în formularea unei astfel de contesta ț ii, atâta timp cât recursul său a fost respins ca nefondat.
În legătură cu fondul preten ț iilor, Curtea a re ț inut că potrivit art.318 alin.1 proc.civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,a omisdin greșealăsă cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Ca atare esențial este ca instanța de recurs să nu fi analizat din greșeală vreunul din motivele de recurs invocate de către partea care formulează contestația în anulare.
Or, așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate, instanța de recurs, a arătat expres de ce nu a analizat an uite motive de recurs formulate de către recurenta.
Astfel, o primă categorie de motive nu au fost analizate întrucât " în condițiile în care Municipiul B nu a înțeles să atace decizia instanței de apel, iar în apelul recurentei-apelante nu se regăseau critici având un conținut identic cu cele din apelul Municipiului B, aceasta din urmă nu se poate prevala de conținutul apelului exercitat de o altă parte spre a-si susține recursul. Altfel spus, actele de procedură (motivele de apel) și apărările formulate și susținute de către Municipiul B în fața instanței de apel nu pot folosi recurentei spre a susține nelegalitatea deciziei respectivei instanțe în calea de atac a recursului, potrivit cu exigențele art. 298 rap. la art. 48 alin. 1.proc.civ."
O altă categorie de motive de recurs nu au fost analizate, întrucât instanța de recurs a considerat că "celelalte argumente expuse în susținerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă nu reprezintă critici concrete față de soluția instanței de apel, ci se rezumă la reiterarea apărărilor formulate pe parcursul procesului", și, "cum recursul este o cale de atac extraordinară, în contextul căruia instanța de control judiciar - potrivit limitelor stabilite prin art. 304 partea introductivă din pr.civ - poate aprecia exclusiv cu privire la legalitatea hotărârii astfel atacate, nu poate proceda, în recurs, la rejudecarea pricinii prin prisma acelorași apărări ce s-au susținut în fazele procesuale anterioare."
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii în revendicare raportat la dispozițiile Legii nr.10/2001, și existența titlului reclamanților instanța de recurs a analizat acest probleme de drept arătând de ce, în concepția sa nu poate modifica hotărârea dată în apel pe acest aspect.
Astfel, nereprezentând o necercetare din greșeală a vreunui motiv de recurs al contestatarei nu sunt îndeplinite condițiile art.318 alin.1 teza finală proc.civ.
În consecință, Curtea va respinge ca lipsită de interes contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 al. 1 pct. 1. și ca neîntemeiată contestația în anulare formulată în baza art. 318 al. 1 teza finală proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca lipsită de interes contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 317 al. 1 pct. 1. formulată de contestatoarea-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 255R/12.05.2009, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI, Secția a IX-a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - reclamanți -, și intimații - pârâți și MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL.
Respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată în baza art. 318 al. 1 teza finală proc.civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. MP
Tehnored. AP/MP
2 ex./23.12.2009
Președinte:Mihaela ParaschivJudecători:Mihaela Paraschiv, Silvia Pană, Antonela Cătălina
