Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 505/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 505/
Ședința publică din data de 19 septembrie 2008
PREȘEDINTE: Viorica Mihai Secuianu judecător
JUDECĂTOR 2: George Popa
JUDECĂTOR 3: Irinavicepreședintele Curții de Apel
Grefier -
-.-.-.-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor civile declarate de către pârâții, - și reclamanții,împotriva deciziei civile nr. 66 din 28.02.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâții, PRIMĂRIA COMUNEI TULNICI -COMISIA LOCALĂ DE APLICARE A LEGII 18/1991, PREFECTURA V - COMISIA JUDETEANA DE APLICARE A LEGII 18/1991, în acțiunea civilă având ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 9 septembrie 2008, conse4mnate în încheierea de ședință din aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta, când, Curtea, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 15.09.2008, 17.09.2008 și 19.09.2008, când a pronunțat următoarea decizie.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Focșani sub nr. 7362/2004, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta solicitând să fie obligată aceasta să îi lase în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de 2.000 mp teren situat în punctul "", 47, 1859 precum și anularea parțială a titlului de proprietate nr. 47.300/1994 eliberat pe numele pârâtei pentru suprafața de teren de 2.000 mp mai sus identificată.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că este proprietarul suprafeței de 4.400 mp teren fâneață situat în extravilanul comunei Tulnici, punct, 47, 1859 având ca vecini: drum, moștenitorii defunctei, râul și pe, teren pe care îl folosește în continuu după decesul lui și care, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 929/1998 i-a fost atribuit prin lotul nr. 3.
Reclamantul a mai arătat că pârâta i-a ocupat fără drept suprafața de 2.000 mp teren întrucât deține teren în calitate de moștenitoare a defunctului fiindu-i eliberat astfel titlul de proprietate nr. 47.300/1994.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Focșani sub nr. 54/2005, a chemat în judecată pe pârâții, și solicitând constatarea nulității absolute a adeverinței nr. 1045/1993 și a schițelor de plan aferente proprietăților atribuite în punctul, a certificatului suplimentar de moștenitor nr. 86/1998 și a contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. 929/1998 la BNP.
În motivarea cererii pârâta reclamantă a arătat că se află în litigiu cu pârâții și că a descoperit cinci abateri de la legalitate ale certificatului nr. 1045/1995 al Primăriei comunei Tulnici și ale adeverinței nr. 1045/1998. Aceasta a mai susținut că din certificatul de moștenitor nr. 959/1991 al notariatului de Stat V nu reiese că moștenitorii defunctei ar avea vreo proprietate la Tulnici în punctul "" și că, în realitate, moștenitorii acesteia nu și-au dovedit proprietatea acelui teren prin nici un act cerut de lege, notarul autentificând astfel un partaj fictiv. A mai arătat că pârâții au inclus în mod voit și cu rea credință în proprietatea lor suprafața de teren ce îi aparține și pentru care nu au nici un drept iar bunul nu face parte din masa succesorală a defunctei.
Prin întâmpinare, pârâții au precizat că terenul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 întrucât l-au stăpânit ca proprietari particulari. Din adeverința nr. 733/1996 a Sfatului Popular Tulnici rezultă că terenul a fost comasat în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 15/1951. La data de 17.02.1998 prin procesul-verbal nr. 19 din aceeași dată pârâții au fost repuși în posesie cu suprafața de 2,11 ha fâneață în punctul "", parcela nr. 1859, reclamantei reconstituindu-i-se dreptul de proprietate în parcela nr. 1855.
La termenul din data de 08.09.2005 s-a dispus conexarea celor două dosare.
Prin sentința civilă nr. 2463/2006 a Judecătoriei Focșania fost admisă în parte acțiunea reclamantului și pe cale de consecință a fost constatată nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr. 47.300/1994 emis pe numele defunctului pentru suprafața de 183 mp contur 2-3-8 conform schiței anexă la raportul de expertiză. A fost obligată pârâta să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantului suprafața de 183 mp teren situat în punctul "", 47, 1855, delimitată în conturul 2-3-8 conform schiței anexe la raportul de expertiză efectuat în cauză de expert.
Prin aceeași hotărâre a fost respinsă ca nefondată acțiunea conexă formulată de pârâta reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1949 tatăl pârâtei a vândut doar 70 de prăjini din cele 100 de prăjini cât avea în punctul "" și că potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză pârâta a ocupat doar suprafața de 183 mp din proprietatea reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat toate părțile.
Prin decizia civilă nr. 614/2006 a Tribunalului Vranceaa fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâții, și precum și recursul declarat de reclamantul.
A fost admis recursul reclamantei pârâte, a fost schimbată în parte sentința atacată și a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul iar prin decizia civilă nr. 113/27.02.2007 a Curții de APEL GALAȚI, a fost admis recursul, a fost casată decizia nr. 614/2006 a Tribunalului Vrancea și a fost trimisă cauza la aceeași instanță spre competenta soluționare a apelului deoarece, raportat la valoarea obiectului cererii deduse judecății și la dispozițiile art. 282 indice 2 Cod procedură civilă, hotărârea pronunțată în cauză este supusă atât apelului cât și recursului.
În rejudecare, la Tribunalul Vrancea cauza a fost înregistrată sub nr- iar la termenul din data de 31.05.2007 s-a dispus conexarea la acest dosar a cauzei ce forma obiectul dosarului nr- al aceleiași instanțe.
În cadrul acestui din urmă dosar, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții, Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 Tulnici și Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 V solicitând constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. 47.300/1994 emis pe numele pârâtei, pentru suprafața de 1860 mp teren fâneață situat în punctul pe raza comunei Tulnici. Au solicitat totodată să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate și pașnică folosință această suprafață de teren.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că terenul în litigiu face parte dintr-o suprafață de teren mai mare de 1,3 ha care a aparținut tatălui reclamanților fiind dobândit prin cumpărare de la, autorul pârâtei în baza actului de vânzare din anul 1949.
În anul 1960, autorul reclamanților a fost dislocat cu privire la această suprafață de teren fiindu-i repartizat în schimb teren în punctele și.
Reconstituirea dreptului de proprietate s-a făcut pe vechiul amplasament din punctul, însă reclamanții au primit în loc de 13.000 mp cât li se cuvenea, doar suprafața de 11.140 mp.
Reclamanții consideră că în mod greșit i s-a reconstituit reclamantei dreptul de proprietate în punctul în condițiile în care autorul acesteia a înstrăinat terenul proprietatea sa situat în acel punct.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților întrucât aceștia nu au produs nici un titlu de proprietate care să poată fi opus pârâtei și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii motivat de faptul că ascendentul reclamanților, defunctul G, a acceptat hotarele timp de 12 ani fără a contesta dreptul pârâtei.
Ulterior pârâta a invocat și excepția prescripției achizitive, având în vedere posesia pe care a exercitat-o asupra terenului.
Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acțiunii invocând faptul că autorul său, a vândut doar suprafața de 70 de prăjini teren și nu 130 acri cum pretind reclamanții.
Prin sentința civilă nr. 255 din 22.01.2007 a Judecătoriei Focșani au fost respinse cele teri excepții invocate de pârâtă și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți, aceștia fiind obligați să plătească pârâtei suma de 1400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții nu au făcut în nici un fel dovada faptului că terenul pe care autorul lor l-a dobândit prin cumpărare de la defunctul prin actul de vânzare din 10.06.1949 se regăsește în titlul emis pe numele pârâtei, că terenurile părților se învecinează și că reclamanții nu au contestat dreptul de proprietate al pârâtei multă vreme, titlul acesteia fiind emis din anul 1949.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.
În esență, reclamanții au arătat că în mod greșit instanța de fond a reținut că autorul lor nu a avut teren în punctul atât timp cât acesta a fost dislocat cu suprafața de 1,3 ha în punctul și. Au mai susținut că este firesc ca în procesul-verbal de punere în posesie să nu apară ca vecin pârâta în condițiile în care titlul de proprietate al acesteia a fost eliberat mai târziu.
Pe de altă parte, au susținut că instanța de fond nu a ținut cont nici de recunoaștere pârâtei cu privire la vânzarea de către autorul ei a unei suprafețe de teren în punctul după cum nu a avut în vedere nici recunoașterea aceleiași pârâte referitoare la faptul că nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenurile ce au aparținut defunctului, terenuri ce au fost vândute autorului reclamanților.
Investit cu soluționarea celor două apeluri, Tribunalul Vrancea, prin decizia civilă nr. 66 din 28.02.2008, a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2463/2006 pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare titlu de proprietate și revendicare formulată de reclamantul. menținând celelalte dispoziții ale hotărârii.
Prin aceeași decizie au fost respinse ca neîntemeiate apelurile declarate de reclamantul și pârâții, și împotriva sentinței civile nr. 2463 din 06.07.2006 a Judecătoriei Galați precum și apelul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile 255/2007 a Judecătoriei Focșani.
Au fost obligați apelanții să plătească numitei suma de 5.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că la baza litigiului dintre părți stă neînțelegerea cu privire la întinderea suprafeței de teren înstrăinate prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1949 de către autorul apelantei autorului apelanților, suprafață de teren situată în punctul și în legătură cu care unii pretind că ar fi de 70 de prăjini în timp ce ceilalți susțin că ar fi vorba de 100 prăjini.
Deși din actul de vânzare-cumpărare rezultă că în punctul, după această vânzare defunctul nu a mai rămas cu nicio suprafață de teren, din probele administrate rezultă că, în realitate, apelantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate în același punct, terenul pentru care s-a făcut reconstituirea provenind de la autorul acesteia.
Instanța a mai reținut că prin actul de dezmembrare și partaj voluntar din 02.02.2000, moștenitorii cumpărătorului G și-au împărțit suprafața de 11.140 mp teren fâneață situat în 47, 1859, punctul, teren care la est are ca vecini pe și. Întrucât în răspunsul la interogatoriul luat apelantului acesta a arătat că în luna august 2004 când s-au făcut măsurători în vederea intabulării dreptului de proprietate aparținând apelantei i-a spus apelantei "să-i lase 70 de prăjini cât au pe act", instanța de apel a reținut că practic apelanții au avut cunoștință de reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea apelantei împărțindu-și terenul în limita celor 11.140 mp.
Aceste aspecte sunt de natură a crea convingerea că în anul 1949 nu s-a vândut tot terenul de către defunctul, convenția părților fiind doar cu privire la 70 de prăjini.
De altfel, apelanții au stăpânit terenul, l-au împărțit și au vândut chiar loturi din el fără a contesta întinderea suprafeței de teren ce s-a vândut de către autorul apelantei. Abia în anul 2006 au formulat acțiune în justiție invocând faptul că titlu de proprietate al reclamantei este nul pentru suprafața de 1860 mp deoarece suprafața lor de teren trebuia să fie de 13.000 mp și nu de doar 11.140 mp cât stăpânesc în prezent. Acțiunea apelanților a pornit de la aspectele reținute prin expertiza efectuată în cadrul dosarului nr. 7362/2004 al Judecătoriei Focșani în sensul că suprafața de 5300 mp poate constitui obiect al unui litigiu cu G, autorul apelanților, neavând legătură cu terenul apelanților.
Instanța de apel a mai reținut că deși apelanții se prevalează în revendicarea suprafeței de 1,30 ha din punctul de adresa nr. 733 din 30.05.1960 din care rezultă că defunctul Gaf ost dislocat cu suprafața de 1,30 ha din punctul, această adresă vine în contradicție cu aspectele înscrise la rolul agricol din perioada 1959-1963 și în procesul-verbal de punere în posesie. Astfel, terenul din punctul a fost în CAP iar Gaa vut înscrise la rol două suprafețe de teren de câte 65 ari și, respectiv 115 ari, ambele în punctul. Acesta a fost repus în posesie în punctul respectiv cu suprafața totală de 2,7 ha deși la rol a avut doar 2,45 ha.
În fapt, însă, atât la momentul înscrierii la rol cât și în momentul repunerii în posesie suprafețele de teren nu au fost măsurate și înregistrate cu exactitate, rezultând în mod evident diferențe.
Cum terenul a fost în CAP, acesta a făcut obiectul legilor funciare potrivit art. 14 alin. 1 și 2 din Legea nr. 18/1991 în forma inițială, doar apelantei eliberându-i-se titlu de proprietate în timp ce celelalte părți au fost doar repuse în posesie.
Față de aceste împrejurări Tribunalul a reținut că nu se poate aprecia că apelanții ar fi îndreptățiți la o suprafață de teren mai mare decât cea pe care și-au împărțit-o prin actul de partaj voluntar.
În ceea ce privește apelul declarat de, Tribunalul a reținut că atât timp cât acesta este întemeiat pe principalul argument potrivit căruia defunctul a vândut întreaga suprafață de teren din punctul și câtă vreme acest aspect a fost lămurit în sensul că ceea ce s-a vândut a fost suprafața de 70 de prăjini, apelanții nu pot pretinde vreo suprafață de teren din amplasamentul proprietății moștenitorilor defunctului, ei fiind străini de acest raport juridic.
Instanța de apel a reținut că autoarea apelanților a primit prin testament suprafața de aproximativ 2 ha fânețe, a fost dislocată cu suprafața de 1,50 ha și a fost repusă în posesie cu suprafața de 21.100 mp, în prezent apelanții stăpânind o suprafață de teren mai mică deoarece 2.152 mp au fost atribuiți în albia râului care este domeniu public, așa cum precizează expertul prin expertiza efectuată în apel, deși la fond reținuse o suprafață de teren mult mai mică, de circa 400 mp.
Or, împrejurarea că există contradicții cu privire la întinderea acestei suprafețe de teren precum și că aceasta se află în domeniul public nu poate afecta dreptul de proprietate al apelantei în condițiile în care aceasta, spre deosebire de apelanții, deține titlu de proprietate conform Legii nr. 18/1991, amplasamentul înscris în procesul-verbal de punere în posesie nu a fost contestat de apelanți, aceștia urmărind practic modificarea lui în condițiile în care nu dovedesc că au primit terenul în amplasamentul solicitat și nu au formulat o asemenea cerere.
Instanța de apel a mai reținut că împrejurarea potrivit căreia apelanții au fost puși în posesie în albia râului poate reprezenta un litigiu cu autoritatea locală care a întocmit actul și nu cu apelanta. aceasta a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma autorilor săi prin cererea nr. 233/1991 iar așa cum rezultă din dosarul de reconstituire, în dovedirea dreptului său, a atașat și actele referitoare la punctul ceea ce dovedește că acest teren a fost solicitat iar titlul de proprietate a fost corect emis.
Prin urmare, în ceea ce privește acțiunile în revendicare și anulare titlu de proprietate, tribunalul a reținut că nici unul dintre apelanți nu și-a dovedit dreptul de proprietate pentru terenul revendicat.
S-a mai reținut că instanța de fond a soluționat greșit cererea privind constatarea nulității titlului de proprietate al apelantei pe motiv că aceasta ocupă teren de la apelanții în condițiile în care titlurile de proprietate ale părților se suprapun astfel încât nu era necesară anularea titlului de proprietate al apelantei fiind suficient ca aceasta să fie obligată să elibereze terenul.
În raport de titlul de proprietate emis pe numele apelantei, pe care instanța de apel l-a apreciat ca fiind valabil și de expertiza efectuată în apel, s-a reținut că apelanta nu a ocupat nici o suprafață din terenul apelanților.
Împotriva deciziei civile nr. 66 din 28.02.2008 a Tribunalului Vrancea au declarat recurs pârâții, și precum și reclamanții, și.
La termenul din data de 09.09.2008, Curtea, din oficiu, a invocat excepția tardivității tuturor recursurilor cu excepția celui declarat de pârâta.
Excepția este întemeiată și urmează a fi admisă cu consecința respingerii recursurilor ca fiind tardiv formulate pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 301 Cod procedură civilă termenul de recurs este de 15 zile de la data comunicării hotărârii.
În speță, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului Curtea constată că hotărârea instanței de apel a fost comunicată tuturor recurenților, cu excepția numitei, la data de 22.04.2008, astfel încât ultima zi de depunere a cererii de recurs era 08.05.2008.
Cu toate acestea, cele două cereri de recurs au fost înregistrate la instanța de apel la data de 09.05.2008, deci cu o zi după expirarea termenului legal de 15 zile reglementat de Codul d e procedură civilă, ceea ce face ca recursurile să fie tardive.
Cu privire la excepția tardivității recursurilor, recurenții s-au apărat invocând nelegala comunicare a deciziei Tribunalului Galați. În esență, aceștia susțin că atât timp cât destinatarii nu au fost găsiți la domiciliu pentru a li se putea înmâna personal hotărârea, aceasta trebuia comunicată prin scrisoare recomandată fiind exclusă posibilitatea afișării pe ușa locuinței.
Cum la dosar nu există nici o dovadă că s-ar fi procedat în această manieră, respectiv nici scrisoarea de trimitere a hotărârii și nici confirmarea de primire a acesteia, recurenții consideră că, practic, nu există o comunicare legală a deciziei astfel încât termenul de recurs nici nu a început să curgă, excepția tardivității recursurilor fiind neîntemeiată.
Apărările formulate urmează a fi înlăturate pentru următoarele considerente:
Legea procesual civilă a stabilit în mod detaliat modul în care agentul procedural trebuie să procedeze cu prilejul înmânării citațiilor și a celorlalte acte de procedură. Asemenea elemente procedurale sunt statornicite prin dispozițiile art. 90-94 Cod procedură civilă.
Din economia textelor legale mai sus citate rezultă că, de regulă, înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința părții, personal celui în cauză care va semna adeverința de primire, agentul însărcinat cu înmânarea certificând identitatea și semnătura acestuia.
Normele procedurale prevăd însă și numeroase excepții de la această regulă generală, printre acestea numărându-se și afișarea citației sau, după caz, a actului de procedură pe ușa locuinței destinatarului sau pe ușa principală a clădirii (dacă nu este indicat apartamentul sau camera locuită), agentul procedural încheind proces-verbal despre aceasta.
În speță, Curtea constată din analiza dovezilor de comunicare a hotărârii instanței de apel, aflate la filele260-273 din dosarul Tribunalului Vrancea, că nici unul dintre recurenți, cu excepția numitei, nu a fost găsit la domiciliu de către factorul poștal, astfel încât acesta a procedat, în mod legal, la afișarea hotărârii pe ușa domiciliului fiecăruia dintre destinatari, consemnând în procesul-verbal întocmit cu acea ocazie împrejurările constatate.
Cum afișarea hotărârii pe ușa locuinței părții în cauză este o modalitate legală de comunicare a actelor de procedură, susținerea recurenților în sens contrar precum și afirmația potrivit căreia comunicarea hotărârii ar fi trebuit să se facă prin scrisoare recomandată sunt lipsite de orice fundament juridic.
Este adevărat că potrivit art. 86 alin. 3 Cod procedură civilă în cazul în care comunicarea cererilor și a celorlalte acte de procedură nu poate fi făcută în condițiile aliniatului 1 al aceluiași articol, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia.
Interpretarea dată, însă, de recurenți acestor dispoziții legale depășește voința legiuitorului prin scoaterea din contextul articolului 86 conținutului aliniatului final al acestuia.
În realitate, art. 86 Cod procedură civilă, aflat la începutul capitolului II al Codului, intitulat "Citațiile și comunicarea actelor de procedură", stabilește un principiu general potrivit căruia comunicarea tuturor actelor de procedură se face din oficiu, adică fără a fi necesară stăruința părții interesate în întocmirea actului de procedură respectiv. În acest sens, aliniatul 1 al art. 86 prevede: "comunicarea cererilor și a tuturor actelor de procedură se va face din oficiu, prin agenți procedurali ai instanței sau prin orice salariat al acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe în ale căror circumscripții se află cel căruia i se comunică actul". Modalitatea concretă, însă, în care se face comunicarea cererilor, citațiilor și a celorlalte acte de procedură, regulile care trebuie urmate de agenții procedurali sau de cei care se substituie acestora este reglementată în mod amănunțit abia în articolele următoare în care legiuitorul a încercat să surprindă toate situațiile posibile care s-ar putea ivi cu ocazia înmânării actelor de procedură.
Or, nicăieri în cuprinsul textului art. 90-94 Cod procedură civilă nu se vorbește despre obligația comunicării actelor de procedură prin poștă, cu scrisoare recomandată, către părțile care nu au fost găsite la domiciliu de agentul procedural, fiind însă în mod expres instituită obligația agentului ca, în situația în care partea lipsește de la domiciliu, acesta să procedeze la afișarea actului de procedură pe ușa locuinței acesteia.
În consecință, reținând că Tribunalul a comunicat în mod legal decizia pronunțată în apel către toți recurenții din prezenta cauză, Curtea urmează a înlătura apărările făcute de recurenți sub acest aspect ca neîntemeiate.
Recurenții au mai susținut și faptul că data în funcție de care trebuie calculat termenul de recurs nu poate fi data consemnată de agentul procedural în cuprinsul procesului-verbal întocmit cu ocazia deplasării acestuia la domiciliul destinatarului ci data poștei așa cum rezultă aceasta din ștampila aplicată pe dovada de comunicare, dată în raport de care, în speță, recursurile apar ca fiind formulate în termen.
Nici aceste susțineri nu pot fi primite.
Câtă vreme agentul procedural are obligația stabilită prin dispozițiile codului d e procedură civilă de a încheia proces-verbal la momentul comunicării efective a actului de procedură, este firesc ca tocmai data întocmirii acestuia să fie momentul la care se consideră că partea a luat cunoștință de conținutul actului comunicat, neexistând nici o logică în considerarea datei poștei ca fiind momentul de la care termenul de recurs începe să curgă.
De altfel, art. 301 Cod procedură civilă stabilește că termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, or data comunicării este data consemnată de agentul procedural în procesul verbal întocmit la momentul înmânării sau afișării actului procedural și nu data poștei.
În toate cazurile proba îndeplinirii procedurii de citare sau a comunicării actelor de procedură se face numai cu dovada de primire sau procesul-verbal. Eventualele îndoieli exprimate de altfel de către recurenți cu privire la veridicitatea consemnărilor făcute de agentul procedural în cuprinsul procesului-verbal nu pot face obiect de analiză în speță recurenții având la îndemână cel mult procedura înscrierii în fals la care însă nu au apelat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va înlătura apărările făcute de recurenți cu privire la excepția tardivității recursurilor și, reținând că cererile de recurs au fost depuse după expirarea termenului legal de 15 zile de la data comunicării hotărârii instanței de apel, va respinge recursurile declarate de pârâții, și precum și de către reclamanții, și ca fiind tardiv declarate.
Rămâne în discuție doar recursul declarat de pârâta, recurs în care aceasta critică hotărârea instanței de apel pe motive de nelegalitate invocând în drept, dispozițiile art. 304 punctele 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
În esență, recurenta susține că aspectele reținute de instanța de apel în motivarea soluției adoptate nu au susținere în probele existente la dosar, că în realitate ceea ce s-a vândut de către defunctul a fost suprafața de 100 de prăjini și nu doar 70 de prăjini teren cum greșit s-a reținut în decizia recurată, aspect de la care, de altfel, au pornit toate nelegalitățile comise în cauză și că adresa nr. 733 din 30.05.1960 emisă de Sfatul Popular Tulnici din care rezultă că defunctul G ar fi fost dislocat cu privire la suprafața de 1,30 ha teren fâneață din punctul în punctul și a fost greșit interpretată de instanța de apel.
Recurenta a mai arătat că nu s-a avut în vedere recunoașterea constantă a pârâtei cu privire la faptul că terenul pe care îl deține provine de la autorul său, defunctul, precum și cu privire la faptul că nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul ce a aparținut autorului ei, ceea ce dovedește că titlul de proprietate emis pe numele acesteia este nul în ceea ce privește terenul în litigiu.
Recurenta a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul anulării titlului de proprietate emis pe numele pârâtei pentru suprafața de teren în litigiu.
Recursul este nefondat.
Sub un prim aspect, Curtea constată că deși recurenta a susținut prin motivele de recurs că hotărârea atacată este nelegală, invocând în acest sens cazurile de modificare reglementate prin dispozițiile art. 304 punctele 7, 8 și 9 Cod procedură civilă, în realitate, toate criticile formulate vizează netemeinicia deciziei recurate, rezultând din analiza incorectă și incompletă a probelor critici ce se circumscriu motivului de modificare reglementat prin dispozițiile art. 304 punctul 10 Cod procedură civilă, dispoziții legale în prezent abrogate, ceea ce face ca recursul să nu poată fi primit.
Trecând peste acest aspect formal al recursului, Curtea constată că nici pe fond criticile formulate de recurentă nu sunt întemeiate pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Aspectul esențial al speței deduse judecății și, de altfel, motivul care a dus la declanșarea celor două acțiuni având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei, îl reprezintă înstrăinarea unei suprafețe de teren situate în punctul, de către autorul pârâtei, defunctul către G, problema pusă în discuție fiind aceea a întinderii suprafeței de teren vândute.
În actul sub semnătură privată întocmit la acel moment se consemnează că se vând "70 de prăjini și cât s-a mai găsi", sintagmă care a fost interpretată în mod diferit de părțile în litigiu. Astfel, recurenții susțin că ceea ce s-a vândut este întreaga suprafață de 100 de prăjini pentru că altfel nu s-ar justifica expresia folosită "și cât s-a mai găsi" în timp ce intimata pârâtă consideră că obiectul vânzării l-a constituit doar suprafața de 70 de prăjini, cum se specifică în mod expres în actul întocmit.
Curtea apreciază că sintagma "70 de prăjini și cât s-a mai găsi" nu poate fi interpretată în sensul că s-au vândut 100 de prăjini întrucât, pe de o parte, vânzătorul știa exact dimensiunea terenului supus tranzacționării, menționată în actul de dobândire, iar pe de altă parte pentru că, dacă ar fi intenționat să vândă întreaga proprietate, nimic nu l-ar fi împiedicat pe acesta să folosească expresia clară că se vând 100 de prăjini sau întreaga proprietate din punctul.
Mai mult decât atât, cele 100 de prăjini de teren în legătură cu care se pretinde că ar fi fost înstrăinate autorului recurentei, nu se regăsesc la rolul acestuia din înregistrările făcute la acel moment rezultând că la rolul agricol al defunctului G figura doar suprafața de 1,15 ha teren, ceea ce înseamnă aproximativ 70 de prăjini de teren și în nici un caz 100 de prăjini.
Că ceea ce s-a vândut în anul 1949 fost doar suprafața de 70 de prăjini de teren și nu 100 de prăjini rezultă și din aceea că din probele administrate rezultă că în realitate suprafața de teren pentru care pârâtei i s-a reconstituit dreptul de proprietate în punctul provine tocmai de la autorul ei, defunctul. De altfel, moștenitorii cumpărătorului G, recurenții din prezenta cauză, și-au împărțit în anul 2000, prin act de partaj voluntar, doar suprafața de 11.140 mp, echivalentul a 70 de prăjini teren, aceștia cunoscând împrejurarea că pârâtei îi fusese reconstituit dreptul de proprietate pentru terenul rămas de la autorul ei în punctul. Abia în anul 2006 recurenții recurenții au invocat nulitatea titlului de proprietate al pârâtei susținând că ar trebui să aibă în proprietate 13.000 mp, adică echivalentul a 100 de prăjini de teren și nu doar 11.140 de mp, respectiv echivalentul a 70 de prăjini de teren. Diferența de teren pretinsă de recurenți nu reprezintă însă nici pe departe echivalentul a 30 de prăjini de teren, însăși revendicarea unei suprafețe atât de mici de teren fiind o dovadă în plus a recunoașterii faptului că ceea ce s-a vândut și cumpărat în anul 1949 de către autorii părților a fost doar suprafața de 70 de prăjini de teren.
În ceea ce privește critica referitoare la greșita interpretare de către instanța de apel a conținutului adresei nr. 733 din 30 05.1960 emisă de Sfatul Popular al comunei Tulnici din care rezultă că autorul recurentei a fost dislocat cu suprafața de 1,30 ha teren fâneață din punctul în punctul și, Curtea constată că nici aceasta nu este întemeiată, fiind evident, așa cum în mod corect și Tribunalul Vranceaa reținut, că aceasta vine în contradicție cu aspectele care rezultă din verificarea rolului agricol din perioada 1959-1963 și din procesul-verbal de repunere în posesie, acte ce se află la filele 96 și, respectiv, 60 din dosarul primei instanțe, și din care rezultă suprafețele de teren din punctul cu care autorul recurentei, defunctul G, figura înscris în evidențe.
Diferențele de teren rezultă, în mod evident, din aceea că nici la momentul înscrierii la rol și nici la data repunerii în posesie, suprafețele nu au fost măsurate cu exactitate.
Terenul cu care defunctul G figura în punctul a fost înscris în CAP, acesta făcând obiectul procedurilor reglementate de legile funciare, doar intimatei pârâte eliberându-i-se titlu de proprietate în timp ce toate celelalte părți au fost doar repuse în posesie.
Față de toate aceste aspecte, Curtea constată, așa cum s-a reținut și de către instanța de apel, de altfel, că moștenitorii defunctului G nu sunt îndreptățiți să primească o suprafață de teren mai mare decât cea pe care și-au împărțit-o încă din anul 2000 în punctul și că titlul de proprietate al intimatei a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale, neexistând nici o cauză de nulitate absolută a acestuia.
Pentru considerentele arătate, în conformitate cu dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă, recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat, recurenții urmând a fi obligați către intimată la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca fiind tardive recursurile civile declarate de către pârâții, -și de către reclamanții, împotriva deciziei civile nr. 66 din 28.02.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr-.
Respinge ca nefondat recursul civil declarat de către pârâta împotriva deciziei civile nr. 66 din 28.02.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr-.
Obligă pe recurenți către intimata la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 19 septembrie 2008.
Președinte, Judecător,
- --- - -
Grefier,
OPINIE SEPARATĂ
Consider că recursul declarat de pârâta este întemeiat astfel că în temeiul dispozițiilor art.312 în referire la art.296 Cod procedură civilă urmează să fie admis pentru motivele pe care le vom arăta în continuare:
Prin cererea înregistrată la nr.7362/2004 reclamantul a chemat în judecată pârâta, pentru revendicare și anulare parțială titlu de proprietate nr.47300/octombrie 1994.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este proprietarul suprafeței de 4400 mp teren fâneață situat în extravilan Tulnici, pct. 47, pc.1859, cu vecinii: drum, moștenitoarea defunctei, râul și, pe care-l folosește continuu după decesul lui, iar prin contractul de partaj voluntar autentificat la nr.929/1998 i-a fost atribuit prin lotul nr.3.
A mai arătat că, pârâta fără drept i-a ocupat abuziv suprafața de 2000 mp teren întrucât deține teren în calitate de moștenitoare a defunctului, fiindu-i eliberat astfel titlul de proprietate nr.47300/octombrie 1994. În dovedire, a solicitat proba cu acte și expertiza topometrică.
Pârâta, prin memoriu probator, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, menționând că nu a fost introdusă în termenul legal.
Prin cererea înregistrată la nr.54/2005, a chemat în judecată pârâții, pentru a se constata nulitatea absolută a adeverinței nr.1045/1993 și a schițelor de plan aferente proprietăților atribuite în punct, constatarea nulității absolute a certificatului suplimentar de moștenitor nr.86/1998 și a contractului de partaj voluntar autentificat la nr.929/1998 la BNP.
În motivarea cererii, a arătat că se află în litigiu cu pârâții, că a descoperit cinci abateri de la legalitate a certificatului nr.1045/1995 al Primăriei com.Tulnici, în adeverința nr.1045/1998. Din certificatul de moștenitor nr.959/1991 al Notariatului de Stat V nu reiese că moștenitorii Gh. au vreo proprietate la Tulnici, punct. Totodată, în realitate moștenitorii acesteia nu și-au dovedit proprietatea asupra acelui teren prin nici un act cerut de lege, iar notarul a autentificat astfel un partaj fictiv.
A mai arătat că, în realitate pârâții au inclus voit și cu rea credință în proprietatea lor, suprafața de teren care îi aparține și pentru care nu au nici un drept, iar bunul nu face parte din masa succesorală a def.. În dovedire a solicitat proba cu acte, interogatoriul pârâților și dosarele notariale.
, și, au formulat întâmpinare, prin care au arătat că, a introdus acțiune separată întrucât nu a depus cerere reconvențională în termen în dosarul nr.7362/2004, că acțiunea acestea este neîntemeiată.
Au precizat că terenul din pct. nu a făcut obiectul Legii nr.18/1991 întrucât au stăpânit terenul ca proprietari particulari. Potrivit adeverinței nr.733/1996 a Sfatului Popular Tulnici, rezultă că terenul a fost comasat în conformitate cu prevederile Decretului Lege nr.15/1951. La 17.02.1998 prin procesul verbal nr.19 au fost repuși în posesie cu suprafața de 2,11 ha fâneață în pct. pc.1859,1840. Prin titlul de proprietate nr.47300, reclamantei i s-a reconstituit dreptul de proprietate în pc.1855.
La termenul din 08.09.2005, s-a dispus conexarea dosarului nr.54/2005 la dosarul nr.7362/2004.
Prin sentința civilă nr.2463/2006 Judecătoria Focșania admis în parte acțiunea pentru revendicare și anulare titlu proprietate, a constatat nulitatea absolută parțială a titlului de proprietate nr.47300/1994 emis pe numele defunctului pentru suprafața de 183 mp contur 2-3-8 cu schița anexă a raportului de expertiză.
A obligat pe pârâta să delase în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de 183 mp situat în pct. 47, pc.1855 delimitat în contur 2-3-8 conform schiței anexe a raportului de expertiză și a respins cererea pârâtei pentru anularea certificatului de moștenitor și a contractului de partaj ca neîntemeiate.
A reținut instanța că prin înscrisul de vânzare-cumpărare din anul 1949 tatăl pârâtei a vândut doar 70 prăjini din 100 prăjini cât avea la punctul, iar că potrivit raportului de expertiză pârâta a ocupat doar suprafața de 183 mp de la reclamanți.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât pârâta cât și reclamantii și pârâții, și.
Aceștia au criticat sentința deoarece instanța a apreciat greșit că a înstrăinat doar 70 prăjini, când din actul de înstrăinare constatările expertului și faptul că defunctul numai apare înscris la rol cu teren în punctul, rezultă că s-a înstrăinat tot terenul.
Instanța de fond a apreciat greșit că pârâta le-a acaparat doar suprafața de 183 mp și că în această variantă s-a considerat că titlul pârâtei a fost valabil eliberat.
Pentru această concluzie expertul a măsurat și o parte din albia râului și a inclus în această suprafață suprafața deținută de reclamanți.
Recurenții au arătat că instanța nu a ținut seama de constatările făcute cu ocazia cercetării locale și nu a audiat pe martorul, deși această audiere era necesară.
Au solicitat să se admită recursul, să se modifice sentința și să se constate nulitatea absolută parțială a titlului pârâtei pentru suprafața de 1804 mp și să fie obligată pârâta să le lase liber acest teren.
Pârâta-reclamantă a criticat sentința pentru următoarele motive:
Instanța nu a comparat actele pe care și-a susținut fiecare parte dreptul de proprietate și a dat eficiență actelor pârâților deși acestea sunt contrare legii.
Moștenitorii def. trebuiau să urmeze procedura de reconstituire a dreptului de proprietate pentru că autoarea lor nu a avut nici un act de proprietate, însă în loc să urmeze această procedură, au întocmit actul de partaj voluntar care nu este opozabil recurentei.
Prin decizia civilă nr.614/2006 Tribunalul Vranceaa respins ca neîntemeiat recursul declarat de reclamantul și pârâții, și.
A admis recursul declarat de reclamanta, a modificat în parte sentința, în sensul că, a respins ca neîntemeiată acțiunea în anulare și revendicare formulată de reclamantul.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs și prin decizia civilă nr.113/R/27.02.2007 a Curții de APEL GALAȚIs -a admis recursul, s-a casat decizia civilă nr.614/2006 și s-a trimis cauza la aceeași instanță spre competentă soluționare a apelului deoarece valoarea obiectului litigiului este mai mare de un miliard lei vechi și calea de atac este supusă dispozițiilor art.2821cod procedură civilă.
La Tribunalul Vrancea cauza a fost reînregistrată la nr- și la termenul din 31 mai 2007 s-a dispus și conexarea dosarului nr-.
În urma analizării probelor administrate, prin decizia civilă nr. 66/28.02.2008 Tribunalul Vranceaa admis apelul pârâtei-reclamante și modificând hotărârea instanței de fond a respins acțiunea reclamantului având ca obiect anulare titlu de proprietate și revendicare.
Susținem faptul că recursul pârâtei este întemeiat întrucât așa cum rezultă din conținutul actului de vânzare-cumpărare aflat la fila 144 dosar nr.54/2005 al Judecătoriei Focșani, autorul reclamantei a înstrăinat întreg terenul proprietatea sa situat în comuna Tulnici, punctul.
Din conținutul actului rezultă că acesta a vândut numiților G și suprafața de 70 prăjini și "tot cer se va mai găsi". Susținem acest punct de vedere, că a fost înstrăinată întreaga suprafață, motivat de faptul că în acea perioadă (1 august 1949) vânzarea se făcea fără o măsurătoare în teren, părțile trecând în act doar vecinii.
Ulterior vânzării, nu mai apare ca fiind vecin cu proprietatea moștenitoarei, în locul acestuia fiind trecuți cumpărătorii.
Mai mult, din adeverința nr.1036/18.03.1991 rezultă că pârâta-reclamantă solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în calitate de moștenitoare a mamei sale, cunoscând faptul că tatăl său a vândut întreaga suprafață de teren - fâneață deținută în comuna Tulnici, punctul.
Așa cum și comunică Primăria Tulnici, mama pârâtei-reclamante a deținut terenuri în comuna, județul V, terenuri pe care le-a și solicitat a-i fi restituite în temeiul Legii nr.18/1991.
Este de neînțeles și faptul de ce Primăria Tulnici le comunică reclamanților și, atunci când au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile situate în punctul, că acestea nu au fost cooperativizate, însă ulterior, pârâtei se reconstituie dreptul de proprietate potrivit Legii nr.18/1991 pentru un teren situat în același loc.
Din întreg materialul probator rezultă cu certitudine că autorii reclamanților au deținut teren în comuna Tulnici, punctul iar autoarea pârâtei-reclamante (respectiv mama sa) a deținut teren în comuna, întreaga suprafață de teren situată în comuna Tulnici, punctul fiind vândută de tatăl pârâtei în anul 1949 soților.
Întrucât din probele administrate până la închiderea dezbaterilor rezultă că recursurile reclamanților și pârâților sunt tardive, Curtea va admite numai recursul pârâtei, recurs declarat în termen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca fiind tardive recursurile pârâților, și reclamanților, și împotriva deciziei civile nr. 66 din 28.02.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr-.
Admite recursul civil declarat de către pârâta împotriva deciziei civile nr. 66 din 28.02.2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în dosarul nr-.
Schimbă în parte decizia civilă nr. 66/28.02.2008 a Tribunalului Vrancea în sensul că respinge ca nefondat apelul pârâtei-reclamante și admite apelul pârâtei.
Modifică în parte sentința civilă nr. 2463/06.07.2006 în sensul că admite acțiunea pârâtei.
Constată nulitatea parțială titlului de proprietate nr.47.300/octombrie 1994 pentru suprafața de 1860m.p. teren.
Obligă pârâții, Primăria F și Prefectura V să lase pârâtei în deplină proprietate și pașnică folosință suprafața de 1860. teren (fâneață) situat în comuna Tulnici sat, punctul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 19 septembrie 2008.
JUDECĂTOR,
- -
Red. și tehnoredactat motivare decizie /17.10.2008
Red.opinie separată GP/22.10.2008
Red.și tehnoredactat decizie VM/23.10.2008
2 ex/VM/23.10.2008
Fond: Judecătoria Focșani - judecător .
Apel: Tribunalul Vrancea - judecători:.
Președinte:Viorica Mihai SecuianuJudecători:Viorica Mihai Secuianu, George Popa, Irina
