Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 51/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(2657/2008)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 51
Ședința publică de la 12 ianuarie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 2: Fănica Pena
JUDECĂTOR 3: Cristina Nica
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea asupra recursului formulat de reclamanții, împotriva deciziei civile nr. 991 din 15.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții, CENTRUL și MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenții - reclamanți, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/10.11.2008, emisă de Baroul București - Cabinet Avocat, pe care o depune la dosar, recurenta - reclamantă, reprezentată de același avocat, intimații - pârâți și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 11/-/09.01.2009, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimații - pârâți Istoric și Municipiul B prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Apărătorul intimaților - pârâți depune la dosar întâmpinare pe care o comunică în ședință publică apărătorului recurenților - reclamanți.
Curtea procedează la identificarea recurentului, care se legitimează cu CI seria - nr. -, CNP -, eliberat la data de 26.02.2003 de Secția 2 Poliție.
Curtea în temeiul art. 308 alin. 2 din Codul d e procedură civilă constată faptul că intimații - pârâți prin apărător au depus întâmpinare.
Recurenții nu solicitată termen pentru studierea întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților - reclamanți învederează faptul că prin decizia civilă nr. 991A/15.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a fost respins, ca nefondat apelul împotriva sentinței civile nr. 10633/05.12.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 Totodată, mai arată că prin cererea de chemare în judecată au solicitat instanței să oblige pârâții persoane fizice să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 10 situat în B,-,. A,. 4, sect. 3.
Apărătorul recurenților - reclamanți arată că buna credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu valorează proprietate, deoarece pârâții au cumpărat imobilul de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar la momentul înstrăinării. De asemenea, consideră că buna-credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare are relevanță numai în cazul în care se solicită nulitatea unui astfel de contract. Mai arată că obiectul acțiunii este compararea celor două titluri de proprietate, instanța apreciind exclusiv validitatea actului juridic al subdobânditorului în funcție de buna credință a acestuia, ignorând astfel să se pronunțe asupra puterii titlului reclamanților.
Apărătorul recurenților - reclamanți învederează faptul că instanța de apel a invocat prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001, apreciind că măsurile reparatorii cuvenite foștilor proprietari se vor stabili doar prin echivalent. De asemenea, mai arată că instanța trebuia să judece acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, în temeiul art. 480 cod civil și a principiilor generale de drept statuate atunci când există două titluri opuse pentru același imobil.
Apărătorul recurenților - reclamanți, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților - pârâți învederează faptul că intimații au cumpărat imobilul în baza dispozițiilor legale. De asemenea, mai arată că titlul de proprietate al imobilului a fost dobândit de la stat, iar recurenții - reclamanți nu au făcut dovada demersurilor pentru a le fi restituit imobilul.
Apărătorul intimaților - pârâți solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile nr. 991, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
La data de 11 ianuarie 2007 reclamanții și au chemat în judecată pe pârâții, Municipiul B prin Primarul General și SC Istoric SA, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în B,-,. 10, sector 3, și obligarea pârâților la retrocedarea în natură a imobilului către reclamanți.
În motivarea acțiunii s-a arătat că autorul reclamanților, ofițer, a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului sus-menționat prin actul de vânzare - cumpărare nr. 10021 din 30 martie 1936, transcris sub nr. 6595 din 20 martie 1936 la grefa Tribunalului Ilfov, care a fost naționalizat în mod abuziv conform Decretului nr. 92/1950, deși autorul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, în plus însuși decretul încalcă prevederile art. 480 - 481 Cod civil, Constituția din 1948 și Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Referitor la capătul al doilea de cerere privind revendicarea pe care o formulează în contradictoriu doar cu pârâții - persoane fizice, s-a solicitat compararea titlurilor de proprietate, fiind de necontestat că titlul reclamanților este mai puternic, provine de la adevăratul autor, nu de la un non dominus, statul român, iar eventuala bună - credință a pârâților pe care ar putea-o invoca în apărare, nu duce, în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar, la dobândirea dreptului de proprietate.
În drept s-au invocat prevederile art. 480 - 481 Cod civil și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Pârâtul Municipiul Baf ormulat întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea acțiunii și invocarea excepțiilor inadmisibilității și a lipsei de interes a formulării acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive pentru cel de-al doilea capăt de cerere privind revendicarea.
Pârâții și au formulat de asemenea, întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea acțiunii întemeiată pe art. 480 - 481 Cod civil, ca inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de retrocedare și măsuri reparatorii în echivalent și a constatării nevalabilității titlului statului care nu poate avea loc, în condițiile în care partea are la îndemână o acțiune în realizare, au invocat și lipsa calității procesuale pasive a Municipiului B, iar pe fond respingerea acțiunii, cu susținerea că valabilitatea contractului lor de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu deplina respectare a legii, nr. 434 din 20 ianuarie 1997 nu poate fi anihilată prin compararea titlurilor, pârâții fiind cumpărători de bună - credință și deci titlul lor având preferabilitate față de titlul autorului reclamanților, soluția avându-și rațiunea în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul "error communis facit jus" și prevederile Legii nr. 10/2001.
S-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri pentru părți constând în titlurile părților persoane fizice, certificatul de moștenitor nr. 141/1996 al Biroul Notarului Public "Vor " prin care reclamanții fac dovada calității lor de moștenitori (fii) ai autorului decedat la data de 28 noiembrie 1995, acte de stare civilă, anexă la Decretul nr. 92/1950 privind naționalizarea unui imobil din- (garsonieră) și relații privind situația juridică și istoricul poștal al imobilului, în sensul că actuala stradă - s-a numit str. - până la nivelul anului 1948, str. 30 până la nivelul anului 1990 și str. - - până la nivelul anului 1995.
Pârâții persoane fizice au mai invocat oral, excepția lipsei de calitate procesuală activă a reclamanților și excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei SC Istoric SA.
Prin încheierea din 09 mai 2007 prima instanță a respins aceste două excepții, reținând că pentru a promova o cerere de constatare a nevalabilității titlului statului potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, legea nu condiționează ca titularul cererii să aibă o calitate, fiind suficient interesul pretinderii că ei sunt foștii proprietari ai imobilului, iar pe cel de-al doilea capăt de cerere s-a constatat că excepția vizează fondul cauzei și s-a admis excepția privind lipsa calității procesuale pasive a SC Istoric SA, care a fost scoasă din cauză.
Prin încheierea din 28 martie 2007 prima instanță a respins și celelalte excepții invocate în întâmpinările depuse la dosar.
Astfel, s-a respins excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Municipiului B pentru primul capăt de cerere, întrucât există identitate între titularul obligației din raportul juridic dedus judecății și acest pârât, iar pe cel de-al doilea capăt de cerere, această problemă nu se mai pune, dată fiind precizarea reclamanților că revendicarea îi privește doar pe cei doi pârâți - persoane fizice.
S-au respins și excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii pentru constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât prin prevederile art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 se stabilește competența pentru astfel de cereri în sarcina instanțelor judecătorești, iar cu privire la revendicarea formulată în temeiul art. 480 Cod civil, pe considerentul că reclamanții nu au altă cale pentru a obține posesia imobilului, prin compararea titlurilor - aspect ce ține de soluționarea cauzei de fond, ca și excepția privind lipsa de interes, întrucât acesta, dimpotrivă, este afirmat prin scopul redobândirii imobilului.
Pe fondul cauzei, prin sentința civilă nr. 1063 din 05 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr-, s-a respins cererea ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a constatat că potrivit înscrisurilor de la dosar, imobilul se înscrie în cele preluate abuziv de către stat prin naționalizare potrivit Decretului nr. 92/1950 în perioada martie 1945 - 1989 și va avea în vedere criteriile de preferință prevăzute de Legea nr. 10/2001, constatând ca titlul pârâților - persoane fizice este preferabil, titlului autorului reclamanților.
Reclamanții nu au răsturnat prezumția de bună - credință de care beneficiază cumpărătorii, contractul lor de vânzare - cumpărare fiind valabil încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind un titlu care s-a consolidat, bucurându-se de o prezumție absolută de validitate, nefiind atacat în termenul legal de prescripție prevăzut de legea specială nr. 10/2001, reclamanții având vocația la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul în litigiu, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Reclamanții nu dețin în proprietate imobilul ca un bun actual aflat în patrimoniul acestora, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, spre a se aduce atingere dreptului cu privire la apartamentul în litigiu, potrivit susținerii, în caz de respingere a cererii, dându-se câștig de cauză cumpărătorilor - chiriași de bună - credință, care, la rândul lor justifică o speranță legitimă de a se bucura de bunul cumpărat, în condițiile în care titlul lor de proprietatea nu a fost desființat, iar instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii Convenției Europene a Drepturilor Omului (cauza Pincova și Pinc contra Cehia).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Astfel, în hotărârea Raicu împotriva României din 19 octombrie 2006 s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună - credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în favoarea foștilor proprietari, încălcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene Drepturilor Omului în alte situații decât cea din cauza prezentă, respectiv când petenții justificau un "bun" în sensul Convenției, în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care le consfințeau dreptul de proprietate asupra bunului revendicat și imposibilitatea punerii în executare a hotărârii de către Statul Român - situație în care nu se regăsesc reclamanții.
În cauză s-a constatat că este preferabil titlul chiriașilor - cumpărători de bună - credință nedesființat, în comparație cu titlul mai vechi al autorului reclamanților și neconfirmat printr-o hotărâre judecătorească de revendicare de la stat.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, arătându-se că pe capătul de cerere privind revendicarea instanței a făcut o interpretare greșită a legii, ignorând prevederile art. 480 - 481 Cod civil privind revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate, instanța apreciind exclusiv validitatea actului juridic al subdobânditorilor în funcție de buna - credință a acestora, ignorând să se pronunțe asupra puterii titlului reclamanților.
În mod greșit s-a reținut ca mai bine caracterizat titlul pârâților - persoane fizice în temeiul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 18 lit. c din legea modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, ignorându-se faptul că textul de lege arată că foștii proprietari au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent doar în situația în care înstrăinarea imobilului, chiriașilor, s-a făcut cu deplina respectare a Legii nr. 112/1995, ceea ce în cauză nu se regăsește.
În mod greșit s-au aplicat prevederile Legii nr. 10/2001 de care reclamanții nu s-au prevalat în cererea dedusă judecății, întemeiată dimpotrivă, pe dreptul comun - art. 480 - 481 Cod civil - revendicarea prin compararea celor două titluri de proprietate înfățișate în instanță, ajungându-se la o soluție de expropriere în detrimentul foștilor proprietari.
Intimații - pârâți - persoane fizice au depus întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, soluția primei instanțe care constată preferabilitatea titlului lor fiind legală și temeinică, reclamanții nefiind interesați până la promovarea acțiunii de față, de revendicarea imobilului, astfel că titlul pârâților, care nu a fost atacat în termenul de prescripție s-a consolidat, ei fiind cumpărători de bună - credință, fiind aplicabile prevederile Legi nr. 10/2001.
În apel nu s-au administrat noi probe.
Prin decizia civilă nr. 991 din 15 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr- s-a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei din apel, Tribunalul Bucureștia reținut că imobilul în litigiu a fost naționalizat în baza Legii nr. 112/1995, el a fost cumpărat prin contractul nr. 434 din 20 ianuarie 1997 de la Statul Român prin reprezentant SC Istoric SA.
S-a reținut că dimpotrivă, prima instanță a supus unei analize judicioase cauza dedusă judecății și pornind de la principiile de drept incidente în speță, criteriile de preferință prevăzute de Legea nr. 10/2001 și jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, a ajuns la concluzia justă a preferabilității titlului pârâților - cumpărători, în comparație cu titlul invocat de către apelanții - reclamanți, concluzie ce decurge și din prevederile art. 45 alin. 2 și 4 combinat cu art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 care condiționează restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari, de constatarea prealabilă a nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
contractului de vânzare - cumpărare în termenul legal de prescripție de către reclamanți a avut ca efect consolidarea titlului de proprietate al pârâților care se bucură de o prezumție absolută de validitate, astfel că în mod just prima instanță a făcut trimitere la prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001 care statuează că în ipoteza în care imobilul a fost vândut către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor legale, măsurile reparatorii se vor stabili doar prin echivalent, făcându-se în mod corect și referire la jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului în materie.
În mod just soluția respectă principiile securității circuitului civil, și stabilității raporturilor civile și a făcut referire și la validitatea aparenței în drept, fiind respinsă critica privind ignorarea prevederilor dreptului comun în materie de revendicare pe care s-a întemeiat acțiunea - art. 480 Cod civil și a principiilor generale de drept, câtă vreme în sentință s-a făcut aplicarea principiilor de drept incidente speței, cu referire și la practica Convenției Europene a Drepturilor Omului în materie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, fiind invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod de procedură civilă.
În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit a reținut instanța de apel că nu s-a răsturnat buna - credință a cumpărătorilor chiriași, astfel că titlul lor de proprietate s-a consolidat, bucurându-se de o prezumție absolută de valabilitate, în urma împlinirii termenului de prescripție a dreptului de a cere nulitatea acestuia, întrucât buna - credință nu valorează - proprietate, buna - credință are relevanță doar atunci când se analizează nulitatea contractului.
Or, recurenții - reclamanți au solicitat, nu nulitatea contractului, ci compararea titlurilor celor două părți în litigiu, într-o acțiune în revendicare.
S-a criticat decizia din apel și pentru că instanța a apreciat exclusiv validitatea actului juridic al subdobânditorilor în funcție de buna - credință a acestora, ignorând a se pronunța asupra puterii titlului recurenților - reclamanți, greșit reținându-se prevederile Legii nr. 10/2001 și neanalizând revendicarea din perspectiva art. 480 Cod civil invocat și a principiilor generale de drept statuate atunci când există două titluri opuse pentru același imobil, iar invocarea art. 18 din Legea nr. 10/2001 nu prezintă relevanță în speță.
Recurenții au mai arătat că în mod greșit s-a reținut că ei nu au prezentat o recunoaștere a titlului lor anterioară titlului pârâților, printr-o hotărâre judecătorească, iar art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu acordă preferință titlului subdobânditorilor în fața altor titluri și nu se pot îndrepta efectele naționalizării prin contractul de vânzare - cumpărare cu dată recentă, prin invocarea stabilității sociale și a echității care, nu pot conduce la validarea unui astfel de înscris.
S-a solicitat admiterea recursului, cu consecința admiterii acțiunii.
Intimații - pârâți și au formulat întâmpinare la dosar prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Recursul nu este fondat.
Curtea constată că revendicarea imobilelor care au fost preluate în mod abuziv de către stat în perioada martie 1945 - 1989 în temeiul invocat - art. 480 - 481 Cod civil nu poate face abstracție de reglementarea specială ce are ca obiect aceste imobile și sistemul reparator pe care-l statuează Legea specială nr. 10/2001, într-o acțiune promovată după intrarea acestei legi în vigoare.
Este soluția ce decurge dintr-un text legal - art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care prevede că bunurile preluate de stat fără titlul valabil "pot fi revendicate dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație".
Revendicarea însă, care este îndreptată împotriva cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, întemeiată pe prevederile art. 480 Cod civil este admisibilă, dar cu respectarea cerințelor imperative ale legii sus-menționate, întrucât nu pot fi ignorate și dispozițiile legale invocate în apărare de către cumpărători, în analiza complexă a comparării vechiului titlu al autorului recurenților și titlului actual al cumpărătorilor - chiriași.
Or, în această operațiune juridică, contractul de vânzare - cumpărare opus de pârâții - cumpărători în cadrul acțiunii în revendicare este preferabil în compararea titlurilor, față de împrejurarea că dreptul de proprietate al reclamanților nu a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească prealabilă încheierii contractului de vânzare - cumpărare al pârâților, acest din urmă contract s-a încheiat cu deplina respectare a prevederilor Legii nr. 112/1995 neexistând nici un demers de retrocedare din partea foștilor proprietari, reclamanții neatacând acest contract în termenul legal de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel că titlul pârâților s-a consolidat, el este prefect valid, un bun actual "obținut cu respectarea legii" și de bună - credință care poate fi opus cu succes, foștilor proprietari.
În acțiunea în revendicare de față în care, titlurile provin de la autori diferiți, preferabil este titlul pârâților care sunt și în posesia lucrului "in pari causa melior est causa posidendis".
Această soluție este concordantă cu prevederile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată și este menită să asigure securitatea circuitului civil și stabilitatea raporturilor civile, astfel cum a reținut în mod corect și instanța de apel, iar criticile contrare din recurs nu sunt fondate.
A analiza compararea de titluri exclusiv în temeiul art. 480 Cod civil, potrivit susținerilor recurenților, dând prioritate titlului vechi al autorului acestora, ar însemna să se ignore complet o întreagă reglementare prin legi speciale cu privire la imobilele în cauză, ca și de apărările întemeiate pe aceste legi de către pârâții - cumpărători.
Susținerea că buna - credință reținută de instanța de apel, nu valorează proprietate, este o sintagmă proprie, care nu a fost utilizată ca atare de către instanță, buna - credință fiind reținută ca element de validitate a titlului pârâților, care nu s-a contestat în termenul legal de prescripție prevăzut de Legea nr. 10/2001 într-o acțiune în constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare, care a avut ca efect, consolidarea deplină a contractului, deplin opozabil foților proprietari.
Referirea la art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 din decizia recurată a avut menirea de a menționa modalitatea de reparație "doar prin echivalent" pentru foștii proprietari, în cazul în care imobilele au fost cumpărate cu respectarea legii, situație care se regăsește în datele speței.
Critica în sensul că soluția instanței de acordare a validității și preferabilității contractului cumpărătorilor nu este de natură să îndrepte efectele naționalizării imobilului în litigiu, nu poate fi primită, întrucât sarcina statului în a repara nedreptățile care au decurs din naționalizări abuzive, nu trebuie să fie deplasată în sarcina cumpărătorilor - chiriași.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin practica sa constantă a statuat că trebuie păstrat un just echilibru între interesul general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale omului.
În cauza Pincova & Pinc, Curtea a arătat diminuarea vechilor atingeri constând în prejudiciile create în trecut foștilor proprietari, nu trebuie să creeze noi prejudicii, disproporționate. Legislația internă trebuie să permită să se ia în considerare circumstanțele sociale ale fiecărei spețe, astfel încât, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună - credință să nu fie puse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut, aceste bunuri.
În Hotărârea "Păduraru contra României" se reamintește că dacă într-adevăr, Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin, de a dispune de acestea conform atributelor dreptului de proprietate, se impune însă, ca fiecare stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi incumbă.
Pentru aceste considerente, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă, Curtea - în majoritate - va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și prevederile art. 274 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În majoritate:
Respinge recursul formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr. 991 din 15 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, SC Istoric SA și Municipiul B prin Primarul General, ca nefondat.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 ianuarie 2009.
Judecător, Judecător, Grefier,
Red./.
2ex./28.01.2009
-3.-;
Jud.3.-
OPINIE SEPARATĂ
Am opiniat în sensul admiterii recursului reclamanților-apelanți, pentru următoarele considerente:
În prealabil, apreciez că în cazul unei acțiuni în revendicare ca prezenta, având ca obiect un imobil preluat de către stat în perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, esențială este compararea titlurilor părților, dându-se preferință celui mai caracterizat. Această regulă fundamentală este comună tuturor acțiunilor în revendicare, întemeiate pe dreptul comun în materie (art.480 Cod civil) și se aplică și în cazul unor acțiuni în revendicare având obiectul special, anterior menționat, acțiuni în revendicare intentate nu statului, prin autoritățile sale abilitate sau diverselor persoane juridice deținătoare, ci intentate chiriașilor-cumpărători. Această concluzie rezultă pe de o parte, din împrejurarea reglementării, prin dispozițiile art.22-29 din Legea nr.10/2001, a entităților care trebuie notificate pentru restituirea imobilului preluat sau pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, eventuala etapă judiciară (prin contestarea dispoziției/deciziei emise), purtându-se în contradictoriu cu aceste persoane juridice, potrivit art.26 din Legea nr.10/2001 și, pe de altă parte, rezultă din împrejurarea că dispozițiile art.46 și 47 din Legea nr.10/2001 modificată și republicată la 2.09.2005, privesc acele acțiuni purtate în contradictoriu cu aceleași entități amintite anterior, acest lucru rezultând din interpretarea sistematică a acestor dispoziții legale cu ansamblul Legii nr.10/2001. Astfel, atunci când legiuitorul a dorit ca acțiunile în justiție întemeiate pe această lege, să se îndrepte împotriva altor persoane decât aceste entități, a prevăzut expres această posibilitate (de ex. art.48 alin.2 din lege, modificată). Articolul 21 din lege, nu infirmă, ci confirmă o dată în plus, entitățile cărora li se adresează Legea nr.10/2001, iar art.1, 7 și 9 trebuie interpretate sistematic, concluzia fiind cea arătată.
În consecință, în situația înstrăinării de către stat a imobilelor, unor persoane fizice - chiriașii - cumpărători, este admisibilă acțiunea în revendicare de drept comun, această acțiune în revendicare intentată de proprietari împotriva chiriașilor-cumpărători fiind o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi circumstanțiată în vreun mod special de art.45 din Legea nr.10/2001.
Art.45 din Legea nr.10/2001 republicată, privește doar valabilitatea și nulitatea absolută a actelor juridice de înstrăinare a acestor imobile, conținând în alineatul final dispoziții referitoare la acțiunea aferentă, de constatare a nulității absolute sau în anulabilitate. Nu putem să extrapolăm aplicarea acestor dispoziții exprese și în cadrul altor acțiuni, cum ar fi acțiunea în revendicare, pentru a stabili alte criterii de preferabilitate a titlurilor, întrucât textul nu face referire în acest sens, iar interpretarea aceasta ar contraveni principiilor generale de drept în materie, valabilitatea unui titlu nu echivalează cu preferabilitatea sa.
Ca atare, nu se poate opune nici regulaubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, pentru că textul distinge. Art.46 alin.2 din lege confirmă o dată în plus, concluzia, pentru că anularea contractului de vânzare-cumpărare ar determina readucerea bunului în detenția statului, de-abia atunci putând deveni eficientă procedura Legii nr.10/2001, motiv pentru care, până la soluționare, ea se suspendă.
Nu ar putea fi invocată nici metoda de interpretare sistematică a acestui text de lege specială - art.45, întrucât, chiar dacă am accepta un astfel de rezultat, rezultatul interpretării ar fi contrar principiilor generale de drept. De altfel, spiritul reglementării de ansamblu al Legii nr.10/2001 vizează repararea prejudiciului cauzat proprietarilor expoliați de stat în perioada comunistă.
Ca atare, sunt neîntemeiate și susținerile privind consecințele nefirești ale eludării Legii nr.10/2001, pentru că așa cum am arătat, acțiunea în revendicare comună este admisibilă și independentă de procedura Legii nr.10/2001.
De altfel, admisibilitatea acțiunii în revendicare intentată de proprietari împotriva chiriașilor, ca și prevalența criteriilor de drept comun, de apreciere a preferabilității titlurilor, sunt elemente caracteristice ale interpretării statului român, în litigiile soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, interpretarea autorităților interne (inclusiv cele judecătorești) nu poate fi divergentă celei pe care însuși Statul Român o recunoaște în materie (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 1 2005, definitivă la 1.03.2006, în cauza Păduraru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr.514/14.06.2006, paragrafele 56-59, Statul Român precizând chiar, în cuprinsul paragrafului 59, că "o procedură care constată buna-credință a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are nici un efect asupra existenței dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. Hotărârile care nu au dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare, nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului în speță și nici nu au diminuat șansele acestuia de a obține posesia bunului în urma introducerii unei acțiuni în revendicare. Constatarea bunei-credințe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului și nici confirmarea titlului cumpărătorului față de adevăratul proprietar").
B-credință ar putea fi analizată într-o acțiune în revendicare în situația în care nici o parte nu poate aduce un titlu de proprietate, pentru caracterizarea posesiei părților, ceea ce nu este cazul în speță.
În consecință, Curtea apreciază că în cazul unei acțiuni în revendicare,
cum este speța prezentă, operează regulile generale privind compararea titlurilor, nefiind aplicabile nici prevederile art.18 lit.d din Legea nr.10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 sau art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/19.07.2005, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor legale.
Această concluzie se impune, întrucât articolul este aplicabil doar în
situația cererilor introduse în baza Legii nr.10/2001, or prezenta acțiune în revendicare este întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, fiind o acțiune în revendicare de drept comun, care vizează redobândirea posesiei imobilului și nu măsuri reparatorii prin echivalent.
Nu se poate invoca nici aplicarea obligatorie a Legii nr.10/2001 ca o normă specială, pentru că așa cum am arătat, domeniul de aplicare al său, nu include și acțiunile în revendicare intentate chiriașilor-cumpărători, art.1 din lege, neconsacrând această concluzie eronată a intimaților, ci dimpotrivă, din alineatul său final, rezultând implicit domeniul său restrâns de aplicare, ca urmare a interpretării sale sistematice. Cum Legea nr.10/2001 nu are în obiectul său de aplicare acest bun imobil, pentru considerentele anterioare, acțiunea în revendicare este permisă și de art.6 din Legea nr.213/1998.
În cauză, nu poate fi invocat nici principiul ocrotirii bunei-credințe a
dobânditorului cu titlu oneros al unui imobil, potrivit teoriei aparenței în drept, întrucât chiriașul a cumpărat imobilul în condițiile Legii nr.112/1995, lege care privea imobilele preluate de stat în perioada comunistă. Așadar, date fiind modificările socio-politice după data de 22.12.1989, ca și controversa mediatică legată de adoptarea Legii nr.112/1995, nu se poate aprecia că acești cumpărători au considerat statul ca fiind adevăratul proprietar, în condițiile în care legea permitea proprietarilor expoliați să formuleze cereri de restituire în natură sau prin echivalent în legătură cu imobilele lor.
Împrejurarea că intimații au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Legea nr.112/1995 permițându-le să cumpere în anumite condiții, imobilul, nu echivalează cu întrunirea tuturor condițiilor teoriei aparenței în drept. nu au realizat dovada erorii comune și invincibile în care s-ar fi aflat, atât timp cât Legea nr.112/1995 privea tocmai imobilele preluate de stat, în perioada comunistă, profund contestată, de la adevărații proprietari.
Nu poate fi invocat în cauză nici principiul securității circuitului civil, în condițiile în care principiul respectării și garantării proprietății este consacrat expres de Constituție, precum și de art.1 din Protocolul 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta din urmă impunându-se.
Concluzionând în sensul că în cadrul acestei acțiuni în revendicare de drept comun, trebuie să fie aplicate criteriile obișnuite de comparare a titlurilor, este evident că titlul reclamanților este mai bine caracterizat.
Nu se poate aprecia că titlul intimaților ar fi preferabil întrucât, contrar susținerii lor, imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat care l-a vândut acestora, deși nu era proprietar.
Statul a preluat imobilul în baza Decretului nr.92/1950.
Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, de asemenea a fost abrogată, dar curtea constată flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art.8 care recunoștea și garanta prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art.17 pct.1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a, la 10.12.1947, pe care România o ratificase deja la data emiterii decretului incriminat. De altfel, această interpretare rezultă și din adoptarea ulterioară a Legii nr.213/1998 care definește "titlul" în acest sens precizat.
Dispozițiile internaționale și constituționale menționate erau în evidentă
contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, instanțele de judecată sunt obligate să constate nevalabilitatea sa.
Ca atare, atât sub imperiul nr.HG20/1996, cât și sub imperiul nr.HG11/1997, Decretul nr. 92/1950 nu putea fi apreciat ca un titlu valabil al statului, deci nu se poate aprecia că statul a preluat imobilul cu titlu (în sensul de titlu valabil).
Așadar, în mod corect, trebuia stabilită prevalența titlului recurenților față de cel al intimaților, ca urmare a dreptului preferabil al autorilor acestora.
Așa cum am arătat anterior, buna-credință nu poate fi opusă laolaltă cu principiul preferabilității luibeatus possidens, întrucât într-o acțiune în revendicare de drept comun, se analizează titlurile exhibate de părți și eventual, doar în lipsa titlurilor, s-ar putea analiza posesia întemeiată pe buna-credință.
Nu se poate invoca valabil, nici argumentul neconsacrării în jurisprudența, a existenței unui bun, în sensul art.1 din Protocolul 1, în lipsa unei hotărâri de recunoaștere sau de restituire, ulterior sau în lipsa unei cereri de retrocedare, atât timp cât prezenta acțiune este o acțiune în revendicare de drept comun, titlul exhibat de recurenți, fiind actul de proprietate al autorilor lor, nedesființat până în prezent.
Nu se poate face trimitere nici la cauza Raicu contra României, pentru că, spre deosebire de acea cauză, titlul intimaților nu a fost recunoscut ca valabil și confirmat astfel prin nici o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În ceea ce-i privește pe intimați, aceștia vor putea formula o cerere de
chemare în garanție pentru evicțiunea consumată, totală, potrivit dreptului comun în materia efectelor contractului de vânzare-cumpărare, îndreptată
împotriva vânzătorului.
Această concluzie se impune în condițiile în care aceștia nu se află în situația prevăzută de art.50 din Legea nr.10/2001, întrucât contractul lor de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul de vreo instanță judecătorească, fiind deci aplicabile regulile de drept comun, în consecință.
Un alt argument convergent către aceeași concluzie este și cel dat de faptul că acest contract de vânzare-cumpărare din 1997 nu prevede nici o clauză referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune, iar Legea nr.112/1995 nu conține nici o dispoziție specială în raport de prevederile de drept comun, ca atare se va aplica dreptul comun.
Dacă acest contract de vânzare - cumpărare ar fi fost declarat nul de instanțele judecătorești, atunci cumpărătorul se putea îndrepta cu acțiune în garanție pentru evicțiune potrivit art.50 din Legea nr.10/2001, în urma căreia ar fi obținut despăgubiri, astfel încât nu se poate afirma credibil că situația creată chiriașului - cumpărător ar fi excesivă.
Pentru ansamblul acestor considerente, am opinat în sensul admiterii recursului formulat de recurenții-reclamanți și, modificării deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței, în sensul admiterii acțiunii precizate, constatând nevalabilitatea titlului statului și obligând pârâții și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr.10 din B,-,.A,.4, sector 3, către recurenți, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
JUDECĂTOR,
- -
Red. /06.02.2009
Tehnodact. /12.02.2009
Președinte:Mariana HaralambeJudecători:Mariana Haralambe, Fănica Pena, Cristina Nica
