Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 51/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 51A
Ședința publică de la 16 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Melania Stanciu
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr.360/13.03.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, -, SC NORD SA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanții - reclamanți și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 32/02.10.2009, aflată la fila 15 din dosar, intimatul - pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 11/03.11.2009, aflată la fila 16 din dosar, și intimata - pârâtă -, reprezentată de același avocat, în baza aceleiași împuterniciri avocațiale, lipsind intimații - pârâți SC NORD SA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că la data de 08.02.2010 s-au depus relațiile solicitate SC NORD SA, în 3 exemplare.
La strigarea cauzei la amânare, se procedează la comunicarea unui exemplar al înscrisurilor depuse de SC NORD SA, către reprezentantul apelanților - reclamanți.
Reprezentantul intimaților - pârâți, - arată că a luat cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse de SC NORD SA.
Reprezentantul apelanților - reclamanți și solicită lăsarea dosarului la ordine, pentru a lua cunoștință de conținutul acestor înscrisuri. De asemenea, solicită amânarea pronunțării.
Curtea dispune strigarea cauzei la ordine. pentru a da posibilitate apelanților - reclamanți să ia cunoștință de conținutul relațiilor depuse de SC NORD SA.
La strigarea cauzei la ordine, la apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanții - reclamanți și, reprezentați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 32/02.10.2009, aflată la fila 15 din dosar, intimatul - pârât, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. 11/03.11.2009, aflată la fila 16 din dosar, și intimata - pârâtă -, reprezentată de același avocat, în baza aceleiași împuterniciri avocațiale și intimata - pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, reprezentată de consilier juridic cu delegație la dosar, lipsind intimații - pârâți SC NORD SA, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Părțile prezente prin reprezentanți învederează instanței că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Reprezentantul apelanților - reclamanți și solicită admiterea apelului declarat împotriva sentinței civile nr.360/13.03.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția V-a Civilă, astfel cum a fost formulat. De asemenea, solicită ca motivele de apel să fie avute în vedere ca și concluzii scrise. Fără cheltuieli de judecată.
Totodată, arată că acțiunea în revendicare s-a făcut prin compararea a două titluri izvorâte de la autori diferiți. Precizează că singurul titlu ce poate fi preferat, este cel au autorilor săi, iar celălalt titlu nu există.
Mai arată că, statul român nu poate avea titlu și invocă dispozițiile Decretului nr. 223/1974 și ale Decretului - lege nr. 9/1989.
Totodată, arată că s-a analizat buna - credință, care nu are relevanță în acțiunea în revendicare. Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimaților - pârâți și - solicită respingerea apelului formulat împotriva sentinței civile nr.360/13.03.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția V-a Civilă, ca nefondat.
De asemenea, invocă dispozițiile Deciziei nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că nu a fost îndeplinită condiția posedării acelui bun. Precizează că, în condițiile în care nu au uzat de nicio procedură, reclamanții nu pot justifica acest drept.
Mai arată că părțile pe care le reprezintă au obținut toate avizele necesare dobândirii în mod legal a acestui imobil.
De asemenea, arată că nu există nici măcar o cerere de restituire a imobilului.
Totodată, invocă dispozițiile art.18 din legea nr. 10/2001 și precizează că buna sa credință nu a fost și nu poate fi contestată. Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatei - pârâte PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL solicită respingerea apelului formulat împotriva sentinței civile nr.360/13.03.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția V-a Civilă, ca neîntemeiat. De asemenea, arată că reclamanții nu au formulat notificare.
Având cuvântul în replică, reprezentantul apelanților - reclamanți și susține că în Protocolul Adițional la CEDO nu se menționează expres necesitatea posesiei bunului și arată că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul părților pe care le reprezintă.
Mai arată că Decizia 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este o decizie de îndrumare și lasă deschisă și calea revendicării.
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 32408/3/26.09.2007, astfel cum a fost precizată la 23.05.2008, reclamanții și (născută ) au chemat în judecată pe pârâții și; Municipiul B, prin reprezentant legal Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței sa pronunțe o hotărâre prin care în temeiul art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 să stabilească nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în mun. B,-, parter,. 1, respectiv nevalabilitatea deciziei nr. 870/30.06.1981 emisă de către - Comitetul Executiv; în temeiul art. 481 și următoarele cod civil să oblige pârâții și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul de la parterul imobilului situat în mun. B,-, palier, sector 1, compus din 5 camere, vestibul, debara, baie, degajament, bucătărie, WC de serviciu, casa scării, depozit combustibil, garaj subsol, duș, WC, cu o suprafață totală de 147,78.p; cota indiviză de din spălătorie, uzina termică, depozit combustibil, garaj subsol, duș WC; cu o suprafață de 52,77. precum și cota indiviză de din suprafața de 120. de teren aferent apartamentului; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 12.06.1978, a vândut fiicei sale, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 3499/1978, apartamentul situat la parterul imobilului din B,- A, apartament aflat în proprietatea sa, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4730/347/24.07.1957.
Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost preluat cu plată în proprietatea statului, de la data de 30.06.1981, conform Decretului 223/1974, prin Decizia 870/30.06.1981 a, nr. 28303/15.07.1981, urmare a plecării definitive a reclamanților în străinătate, unde s-au stabilit, aceștia renunțând ulterior și la cetățenia română, devenind cetățeni ai Germania.
Au mai arătat că urmare a demersurilor întreprinse, au aflat că imobilul nu se mai poate fi retrocedat în natură deoarece nu a fost depusă notificare în timp util, conform Legii 10/2001.
Au mai arătat că deși se cunoștea faptul că imobilul a făcut obiectul, preluării în baza Decretului 223/1974, respectiva Legii nr. 58/1974, acte normative abrogate prin Decretul Lege nr. 9/1989 datorită caracterului lor abuziv, Consiliul General al mun. B Administrația Fondului Imobiliar, l-a vândut pârâților și.
Au arătat și că preluarea imobilului în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri modice care nu acoperea valoarea reala a construcției și nu-l îndestula în mod just pe proprietar, nu a reprezentat altceva decât condiționarea acordării permisiunii de a părăsi țara, bazată exclusiv pe acte normative care au fost recunoscute ulterior de către legiuitor ca fiind abuzive și abrogate în consecință prin Decretul Lege nr.9/1989.
Pârâții nu pot invoca prevederile art. 50 alin. 2 fost art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 deoarece legea civilă nu retroactivează.
Conform Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, apartamentul face obiectul art. 2 lit. h cu referire la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fiind un imobil preluat abuziv de către autoritățile locale, fără titlu valabil, în baza Decretului 223/1974.
Se mentioneaza că apartamentul revendicat nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, deci înstrăinarea către foștii chiriași, în speță, pârâții și, nu s-a făcut cu titlu valabil, întrucât obiectul acestui act normativ îl reprezintă numai imobilele preluate de stat cu titlu valabil, în perioada 6 martie - decembrie 1989. imobilele preluate de stat titlu valabil nefăcând obiectul Legii nr. 112/1995 și neputând fi înstrăinate foștilor chiriași, actele juridice de înstrăinare fiind lovite de nulitate absolută, astfel cum rezultă și din prev. art. 1, alin. 4 și 5 din HG nr. 20/1996, modificată prin HG nr. 11/1997
Statul Român nu a dobândit niciodată "de jure" dreptul de proprietate asupra imobilului, ci a intrat doar în posesia acestuia în mod ilegal și abuziv, astfel că nu putea să îl înstrăineze foștilor chiriași, conform principiului "nemo dat quod non habet".
În momentul preluării imobilului de către stat, dreptul de proprietate era reglementat de Codul Civil prin art.480 si 481, potrivit cărora proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, nimeni neputând fi silit a-și ceda proprietatea decât pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă si prealabilă despăgubire.
De asemenea, art. 2 pct. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la care România a aderat conform Legii nr. 30/1994, prevede că orice persoana este libera sa părăsească orice tara, inclusiv pe a sa. Ca atare, au dreptul de a exercita dreptul de emigrare din România fără ca aceasta să fie condiționată de înstrăinare a forțată către stat a proprietății pe care o dețin în mod legitim.
De asemenea, Constituția din 1948, în art. 8, prevedea că dreptul de proprietate si de moștenire sunt garantate. De asemenea principiul constituțional al ocrotirii dreptului de proprietate era prevăzut și de Constituția României din anul 1965, în art. 36 și de către Constituția României din anul 2003.
Comparând cele două titluri existente asupra aceluiași apartament, se observa că unul privește foștii proprietari deposedați în mod abuziv, iar celalalt pe cel al așa zișilor actual proprietari, care desigur, se vor pretinde de buna credința. Este de necontestat că titlul reclamanților este mai puternic, întrucât au dobândit imobilul prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3499/1978, de la adevăratul proprietar - autor necontestat ( ), în timp ce autorii pârâților și au dobândit imobilul de la un non proprietar (statul român), care l-a preluat în mod abuziv și cu nerespectarea Constituției și a legilor în vigoare la acea dată.
În cazul în care pârâții invocă buna credință la momentul întocmirii actului, se observă că aceasta este irelevantă în acțiunea în revendicare.
Intenția legiuitorului nu a fost de a limita accesul la justiție prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ci intenția a fost de instituire a unei proceduri de retrocedare mai rapidă, iar acțiunea în revendicare între doua persoane fizice, chiar dacă are drept obiect un imobil naționalizat, se face pe calea dreptului comun, nu prin Legea nr. 10/2001, altfel s-ar ajunge la o limitare a dreptului la un proces echitabil, conform prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului amendată prin Protocolul nr. 11. Conform practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, a încălca acest articol, ce are prioritate în fața normelor de drept intern, i-ar transforma pe reclamanți în "victime" îndreptățite a cere despăgubiri Statului Român.
Au mai arătat și că in acest sens se îndreaptă și practica instanțelor judecătorești, neputând fi ignorate Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 65 din 2 ianuarie 2005; 6494 din 8 septembrie 2005; 5001 din 8 iunie 2004; 1012 din 9 februarie 2005; 8039 din 17 octombrie 2005, precum și Hotărârile Curții Europene ale Drepturilor Omului, rămase definitive în urma cererilor nr. 63.252/2000 (u versus România), 1597/200 (Patrichi vs. România) 40.670/1998 (Todorescu vs. România) și 38467/2003 (u vs. România), în care România a fost obligată la despăgubiri pentru că nu s-a dat întâietate acestei prevederi.
Prin apariția unei legi speciale, Legea nr. 10/2001, nu se pot ignora principiile generale ale dreptului civil, cum ar fi detentorul precar, în cazul Statul Român, nu poate vinde, iar în cazul în care o face, actul nu are valabilitate, titularul fiind la rândul sau tot un detentor precar; în cazul în care pentru același imobil există două acte de proprietate se dă preferință celui mai vechi, respectiv celui care a transcris primul; posesia abuzivă nu poate constitui titlu de proprietate, abuzul nu creează drept, fostului proprietar nefiindu-i imputabilă deposedarea.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 Cod civil, art. 2 și art. 50 și următoarele din Legea. 10/2001, republicată și modificată, art. 1 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 6 din Legea nr. 213/1 998 (capătul 1 și 2 al cererii) și art. 111 și 274 Cod Procedură Civilă, cu referire la art. 15, lit. r din Legea 146/1997.
Prin întâmpinarea formulată la 14.12.2007, pârâții și au invocat excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 astfel cum s-a statuat de către J; au invocat excepția prescripției dreptului de a formula acțiune în constatarea nulității absolute a contract de vânzare cumpărare nr. 2121/19.362/1996) pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată solicitând aplicarea principiului error communis facit ius, principiului ocrotirii actelor translative eu titlu oneros încheiate cu bună credință. Pârâții au arătat că: decizia de preluare a apartamentului în litigiu nu a fost desființată astfel încât la momentul contractării pârâții nu au avut nici un dubiu că încheie actul cu adevăratul proprietar; că titlul statului a fost supus formalităților de publicitate imobiliară fiind transcris în registrul de transcripțiuni că reclamanții nu au utilizat posibilitatea oferită de Legea nr. 112/1995, formulând o cerere în natură sau de despăgubiri și nici nu au inițial vreun alt demers administrativ sau judiciar prin care să reclame calitatea de proprietari, pârâții aflându-se într-o eroare comună și invincibilă pe care nici o altă persoană nu ar fi putut-o înlătura; că pârâții au obținut toate avizele necesare pentru perfectarea contractului și că au fost de bună credință, situație în care în favoarea acestora operează criteriul instituit de art. 45 alin. 2 din legea nr. 10/2001. Au arătat că legiuitorul a înțeles să confere bunei credințe a părților contractante efecte juridice similare celor produse prin aplicarea principiului error communis facit ius, în sensul că actele juridice încheiate în condițiile menționate sunt nu doar valabile ci preferabil titlului anterior opus de proprietarul al cărui imobil a fost preluat de către stat.
Ulterior prin completarea Ia întâmpinare, formulată la 18.04.2008, pârâții au invocat excepțiile inadmisibilității lipsei calității procesuale de folosință a reclamanților și a Primăriei Municipiului B; au invocat prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO și jurisprudența Curții care a stabilit că în măsura în care cel interesat nu a îndeplinit condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o evidență diferență între o simplă speranță de restituire și o speranță legitimă; au invocat nr. Decizia 373/2006 a Curții Constituționale; au arătat că reclamanții au încasat despăgubirile oferite de stat care corespundeau valorile de piață la acel moment și drept urmare s-a emis decizia de preluare de către stat al imobilului. Au mai arătat că reclamanții au stat în pasivitate neformulând acțiuni în justiție până în anul 2007 și nici cereri în baza legilor speciale, atitudine care au conturat pârâților convingerea că dreptul de proprietate aparține statului.
Prin întâmpinarea formulată la 15.09.2008 pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a invocat excepția lipsei de interes în ce privește nevalabilitatea titlului statului în raport de dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin legea nr. 247/2005.
Prin SC nr. 360/ 13.03.2009 Tribunalul Bar espins actiunea ca neintemeiata.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a retinut urmatoarele:
Decizia de preluare a bunului de catre stat a fost emisă în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 223/1974, fiind deci legală. Decretul nr. 223/1974 contravenea însă dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României în vigoare la acel moment, dispozițiilor art. 481 Cod civil, și dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, preluarea imobilului făcându-se deci cu titlu dar în mod. abuziv.
Cat priveste compararea titlurilor părților și la stabilire preferabilității unuia dintre ele, în lumina dispozițiilor legale aplicabile, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a J și a practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Părțile se află în situația în care invocă fiecare un titlu de proprietate, provenit de la autori diferiți, situație pentru care jurisprudența a consacrat regula preferabilității titlului după puterea titlului autorului. Această regulă nu mai poate fi aplicată ca atare după pronunțarea deciziei nr. 33/2008 de către J, care a stabilit în recursul în interesul legii alte reguli aplicabile în concursul dintre fostul proprietar și dobânditorul în baza Legii nr. 112/1995, reținând aplicabilitatea cu prioritate a legii speciale în concurs cu normele de drept comun, cu condiția de a nu fi vătămare drepturi recunoscute prin convențiile și tratatele internaționale la care România este parte, dar nici drepturile dobândite ulterior în condițiilor legii speciale.
Legea specială respectiv Legea nr. 1 0/2001 nu instituie criterii de preferință în favoarea chiriașului cumpărător, astfel cum se susține.
Astfel, neformularea sau respingerea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 10/2001 nu conferă acestuia o deplină preferință în raport cu titlul fostului proprietar, însă are ca efect recunoașterea actualității dreptului de proprietate al chiriașului cumpărător și întrunirea în persoana acestuia a calității de titular al unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CE.. ce se impune a fi ocrotit independent de modul de constituire a titlului statului, jurisprudența Curții Europene ale Dreptului Omului statuând că dobânditorul în temeiul legii speciale nu poate fi ținut să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist. În același sens practica și a Curții Constituționale au statuat că se impune a fi ocrotit cu precădere dreptul chiriașului cumpărător de bună credință, în favoarea căruia operează aparența de drept și principiul error communis facit jus. În cauză, prezumția de bună credință a pârâților instituită de art. 1889 Cod civil a fost întărită tocmai de lipsa oricărui demers întreprins de reclamanți pentru redobândirea imobilului.
Din perspectiva criteriilor sus menționate, Tribunalul a apreciat că reclamanții nu au dovedit actualitatea dreptului lor în sensul jurisprudenței Curții, în condițiile în care aceștia nu au formulat acțiuni pentru redobândirea drepturilor nici pe cale judiciară nici pe cale administrativă o perioadă suficient de îndelungată, independent dacă ar fi apreciată de la momentul la care puteau face acest lucru, după înlăturarea regimului comunist în decembrie 1989 sau de la momentul dobândirii de către pârâți a dreptului de proprietate în anul 1996, de la care au trecut aproximativ 10 ani.
S-a mai retinut de asemenea că aceștia nu pot să invoce o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO în sensul jurisprudenței Curții stabilit în cauzele, și alții, întrucât în acele cauze Curtea a avut în vedere alte situații de fapt respectiv inexistența totală a despăgubirii, (ipoteză neincidentă în cauză față de faptul că astfel cum am arătat reclamanții au primit o despăgubiri consistentă la nivelul anului 1981, chiar dacă aceasta nu era deplin corespunzătoare valorii bunului) sau desființarea unor hotărâri prin care se recunoscuse drepturi foștilor proprietari asupra unor imobile, pe căi extraordinare de atac și pentru motive care limitau accesul foștilor proprietari la justiție (ipoteze de asemenea neincidente în cauză).
Impotriva acestei hotarari au declarat apel reclamantii, criticand sentinta pronuntata pentru urmatoarele motive:
1. decizia de preluare, nr. 870/30.06.1981, nu poate fi, în același timp, și legală și abuzivă. Decretul nr. 223/1974 este el însuși o ilegalitate, dat fiind faptul că, așa cum a reținut și instanța de judecată, încălca legile superioare. Or, consecința încălcării unei legi superioare ierarhic este aceea a ilegalității celei inferioare. Legea inferioară se situează în acest caz în afara legalității date de legea superioară. Și atunci, ea nu exista ca lege. Nu poate justifica, în cazul de fata, în nici un fel deposedarea reclamantilor de proprietatea lor. Alăturarea a doi termeni - titlu și abuziv - nu poate exista juridic.
2. instanta de fond a greșit atunci când nu s-a pronunțat explicit pe primul capăt al cererii de chemare în judecată. El nu este inclus în primul ci este un capăt de cerere distinct. Chiar dacă se deduce din considerente că "titlul" Statului este un abuz, adică de fapt nu există titlu, această opinie juridică trebuia să îmbrace forma soluționării în cuprinsul dispozitivului.
3. in mod greșit a apreciat instanța de fond atunci că, urmare Deciziei nr. 33/2008 a, nu mai poate fi aplicabilă regula preferabilității titlului după puterea autorului.
Nimeni, nici chiar J, nu poate încălca principii de drept doar pentru un anumit grup de cetățeni (recte, chiriașii cumpărători, beneficiari ai Legii nr. 112/1995), nu poate crea discriminări în justiție în funcție de modul în care dobândești proprietatea unui bun imobil. Or, prin modul în care instanța de fond interpretează Decizia nr. 33/2008, nu face decât să încalce art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
4. În niciun caz, neformularea unei acțiuni în nulitatea unui act juridic nu echivalează cu "recunoașterea actualității dreptului chiriașului cumpărător și întrunirea în persoana acestuia a calității de titular de bun actual în sensul Protocolului nr. 1 la.".
Nu trebuie uitat nici o clipă că Legea nr. 10/2001 încalcă un principiu de drept, acela al imprescriptibilității acțiunii în nulitatea absolută a unui act juridic.
Iar "dreptul" chiriașului trebuie judecat nu exclusiv în baza Legii nr. 112/1995 sau a Legii nr. 10/2001, ci în baza întregii legislații care guvernează proprietatea, în baza principiilor de drept în materie.
Interpretarea dată de instanța de fond nu este nimic altceva decât o încercare de justificare a nerespectării unor legi și, mai ales, a unor principii de drept sănătoase. Stabilitatea juridică nu poate însemna perpetuarea nedreptății.
5. mai apreciaza reclamantii ca este nejustificata interpretarea in sensul ca subdobânditorul "să suporte ponderea responsabilității statului pentru preluarea abuzivă a imobilului în timpul regimului comunist". Chiriașul dobânditor este protejat prin lege în situația în care se restituie - imobilul către proprietarul adevărat (singurul, de altfel). Legea nr. 1/2009 obligă Statul să plătească acestui dobânditor o despăgubire la valoarea de piață a imobilului.
6. mai apreciaza apelantii ca in mod gresit a aplicat instanta de fond principiul aparenței de drept și principiul ocrotirii bunei credințe.
Se arata ca, pentru ca teoria error comunis facit jus să poată avea aplicație este necesară, în afara bunei credințe a dobânditorului, întrunirea a două condiții sine qua non: eroarea să fie comună și invincibilă. - Prin sintagma eroare comună se înțelege o eroare generală: proprietarul să fie considerat ca atare în mod general. - Aparența trebuie să fie pricinuită dintr-o eroare care să fie nu numai comună, ci și invincibilă".
apelantii din tratatul de drept civil al autorului " de Drept Civil", Editura Europa, B, 1994: "Teoria este generoasă pentru protejarea bunei credințe, dar aplicarea ei trebuie făcută cu precauțiune de a nu leza drepturile adevăratului titular al dreptului. B credință nu trebuie să apere ușurătatea unui dobânditor care, la adăpostul ei, neglijează să controleze atent drepturile celui de la care vrea să obțină un lucru. Teoria aparenței face, în fond, dublă întrebuințare cu teoria erorii ca viciu de voință. de multă maleabilitate ar demonstra Dreptul, el trebuie să se ferească de a transforma eroarea dintr-un viciu de consimțământ într-o sursă de drepturi".
Astfel, cat priveste eroarea comună, se arăta că, la data apariției Legii nr. 112/1995, deja exista o abrogare, foarte clar argumentată, a Decretului nr. 223/1974. În plus, față de abuzul numit Legea nr. 112/1995, există nenumărate luări de poziție consemnate în toată mass-media vremii, astfel încât nimeni nu poate fi credibil atunci când spune că a crezut că Statul este proprietar.
Se mai arata ca eroarea trebuie să fie invincibilă, adică, cu un minim efort, să nu poata fi aflat adevărul despre proprietatea respectivă, ipoteza care nu poate fi primita in conditiile in care chiriași nu se puteau prevala in sensul ca nu au cunoscut că achiziționează o proprietate preluata de Stat de două ori.
7. apreciaza apelantii ca neformularea unor acțiuni pentru redobândirea dreptului de proprietate o perioadă suficient de lungă nu înseamnă că nu a fost dovedita actualitatea dreptului reclamantilor.
Astfel, dreptul de proprietate detinut de acestia nu a părăsit niciodată patrimoniul apelantilor. Inactivitatea în exercitarea prerogativelor acestui drept de proprietate poate duce la o sancțiune, dar în speța de față nu este cazul.
8. in mod gresit a retinut prima instanta de fond ca reclamantii nu pot invoca art. 1 din Primul Protocol, cât timp lipsirea de proprietate nu s-a făcut pentru cauză de utilitate publică și fără o justă despăgubire prealabilă.
Condițiile în care putea fi expropriată o persoană sunt clar stabilite în Constituția României din 1965, în Codul Civil, în tratatele internaționale la care și România era, formal, parte, conditii care nu au fost respectate in ce ii priveste pe reclamanti.
In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a sentintei apelate, prin prisma si a motivelor de apel formulate, Curtea retine urmatoarele:
Este nefondata critica formulata la punctul 1. cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor hotararii primei instante cat priveste aprecierea asupra naturii preluarii imobilului.
Astfel, instanta de fond a apreciat in sensul ca preluarea bunului s-a facut in mod legal, in sensul respectarii legislatiei in vigoare la acel moment, respectiv a prevederilor Decr. 223/1974, facandu-se o diferentiere intre notiunile de preluare cu titlu si preluare abuziva, fara ca una dintre acestea sa o excluda pe cealalta.
Conform prevederilor art. 2 din Lg. 10/2001 legiuitorul a apreciat asupra caracterului abuziv al preluarii imobilelor in perioada 6 martie 1945- 22.12.1989, facand distinctie intre bunurile preluate cu titlu si cele preluate fara titlu.
Aceasta distinctie, intre preluarea abuziva a bunurilor de catre stat cu sau fara titlu valabil este facuta si in cadrul DC nr. 33/2008 a ICCJ pronuntata in recurs in interesul legii.
Prin urmare, considerentele avute in vedere cat priveste caracterul abuziv al preluarii bunului nu au un caracter contadictoriu, dezlegarea data fiind temeinica si legala.
Si cea de-a doua critica este nefondata, instanta de fond solutionand toate capetele de cerere cu care a fost investita, in cuprinsul considerentelor hotararii facandu-se referiri atat asupra naturii preluarii bunului, cat si asupra cererii de revendicare, ca urmare a compararii titlurilor exhibate de parti, iar in cuprinsul dispozitivului se mentioneaza solutia de respingere a actiunii astfel cum a fost formulata, nefiind necesar ca solutia sa vizeze fiecare capat de cerere in parte.
Curtea apreciaza ca instanta de fond a facut o corecta interpretare si aplicare a Deciziei nr. 33/2008 pronuntata de Inalta C de Casatie si Justitie, in sensul ca prin aceasta hotarare s-a stabilit cu putere obligatorie pentru instantele din tara prevalenta dispozitiilor legii speciale, in situaia cand acestea vin in conflict cu normele generale.
In cuprinsul acestei hotarari instanta Suprema a statuat in sensul ca nu poate fi primita solutia data de unele instante care recunosc aplicarea dreptului comun in concurs cu legea speciala, intr-o actiune in revendicare. Instantele au fost practic obligate sa analizeze aceste cauze prin prisma dispozitiilor legii speciale, cat si apracticii CEDO.
In cadrul acestui rationament se arata ca "nerevendicarea imobilului in termenul de prescriptie inchide persoanei indreptatite - verus dominus - orice posibilitate de a redobandi proprietatea imobilului de care a fost deposedat, situatie in care actiunea in revendicare urmeaza sa fie respinsa ca nefondata, daca se va retine ca tertul dobanditor a fost de buna - credinta. Se mai retine ca in aceasta ipoteza restituirea bunului in natura este conditionata de anularea titlului tertului dobanditor.
Prin urmare, Inalta Cad at eficienta, in cadrul actiunilor in revendicare, teoriei aparentei de drept, iar cat priveste compararea titlurilor s-a stabilit prevalenta titlului subdobanditorului de buna credinta.
Mai mult, in cadrul analizei temeiniciei actiunii in revendicare, se apreciaza ca necesar mai intai a se statua asupra valabilitatii titlului tertului dobanditor, facandu-se in mod implicit trimitere la prevederile art 45 din lege.
In situatia in care exista conflict intre dispozitiile legii interne si normele comunitare este necesar a se stabili daca admiterea actiunii in revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.
Astfel, in situatia acestor neconcordante instanta trebuie sa verifice daca paratul din actiunea in revendicare nu are la randul sau un bun in sensul Conventiei, ipoteza care poate fi acceptata in situatia in care exista o hotarare judecatoreasca anterioara prin care a fost consolidat titlul acestuia sau daca exista o speranta legitima in acest sens, rezultata din prevederile legii speciale.
In cadrul acestei analize Curtea apreciaza ca fiind relevanta decizia CEDO pronuntata in Cauza Pincova si Pinc contra, prin care s-a stabilit cu referire la actiunile in revendicare avand ca obiect bunuri preluate de stat in timpul regimului comunist si ulterior instrainate in temeiul legii catre terte persoane, ca fiind necesar ca "legislatia sa faca posibila luarea in considerare a circumstantelor prticulare ale fiecarei cauze, astfel incat persoanele care au dobandit bunuri cu buna-credinta sa nu fie puse in situatia de a suporta responsabilitatea, care apartine in mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat candva aceste bunuri ".
Si in cuprinsul DC nr. 33/2008 a ICCJ s-a stabilit, cu referire la jurisprudenta CEDO, ca in situatia in care nu mai este posibila restituirea in natura a imobilului preluat abuziv de catre stat, iar titlul subdobanditorului nu a fost anulat, urmeaza sa i se plateasca persoanei indreptatite despagubiri, in temeiul Lg.10/2001, in situatia in care aceasta a facut demersuri pe aceasta cale.
Paratii in cauza au fost de buna credinta la momentul dobandirii imobilului, contractul fiind incheiat cu respectarea prevederilor Lg. 112/1995, iar pe de alta parte reclamantii nu au intreprins nici un demers administrativ sau judiciar prin care sa tinda a redobandi bunul, demers ce ar fi putut sa creeze paratilor indoiala in ce priveste calitatea de proprietar a statului.
Mai mult, titlul paratilor a fost consolidat si din perspectiva aplicarii dispozitiilor art 45 alin 2 din Lg.10/2001, iar reclamantii nu au formulat actiune in anularea contractului de vanzare-cumparare detinut de parati in termenul prevazut de Lg.10/2001.
Paratii au fost incredintati ca au dobandit bunul de la adevaratul proprietar, cata vreme preluarea s-a facut cu titlu, emis in conformitate cu prevedeile legale in vigoare la acel moment, acest act nefiind desfiintat.
Prin urmare, avand in vedere cele mai sus retinute, Curtea apreciaza ca paratii detin "un bun " din perspectiva dispozitiilor art 1 din Protocolul 1 CEDO, iar reclamantii pe de alta parte nu pot justifica existenta unui "bun" in sensul Conventiei, in conditiile in care titlul de proprietate al paratilor nu a fost niciodata contestat, iar reclamantii nu detin o hotarare judecatoreasca prin care sa se constate caracterul abuziv al preluarii sau o decizie administrativa care sa le recunoasca dreptul de proprietate asupra imobilului si nici nu au utilizat caile legale pe care le-au avut la indemana in vederea redobandirii bunului, care le-ar fi putut oferi "speranta legitima " ca vor dobandi bunul in litigiu.
Astfel, atat din perspectiva dispozitiilor legii speciale, cat si al celor retinute de Inalta C de Casatie si Justitie prin DC nr. 33/2008 in sensul prevalentei titlului subdobanditorului de buna credinta, al practicii CEDO in materie, Curtea apreciaza ca in cauza paratii sunt cei care justifica un drept actual si un titlu de proprietate preferabil.
Pentru aceste motive, Curtea, in temeiul dispozitiilor art 296.pr.civila, urmeaza sa respinga apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanții - reclamanți și ambii cu domiciliul ales la mandatar -, în L-G,-,. 9,. 2, jud. C și la & în B, sector 4,-, corp B,. 1,. 2 împotriva sentinței civile nr.360/13.03.2009, pronunțată de Tribunalul București, Secția V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți și-ambii cu domiciliul în B,-, sector 1,SC NORD SAcu sediul în B,-, sector 1,PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERALcu sediul în-, sector 5,STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICEcu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red. SP
Tehnored. AP
9 ex. / .
Secția a V-a civilă
Jud. fond: -
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX- CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIE Nr. 51A
Ședința publică de la 16 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE - -
Judecător - -
Grefier - -
Pe rol judecarea cauzei Civil privind pe
apelant cu domiciliul ales la mandatar, apelant cu domiciliul ales la mandatar, apelant cu domiciliul ales la &, apelant cu domiciliul ales la &
și pe intimat, intimat -, intimat SC NORD SA, intimat PRIMARIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, intimat STATUL R PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, având ca obiect
revendicare imobiliară
împotriva deciziei numărul
La apelul nominal făcut în ședința publică
lipsind:
- intimat Pârât -
- intimat Pârât - -
- intimat Pârât - PRIMARIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL
- apelant Reclamant - cu domiciliul ales la &
- apelant Reclamant - cu domiciliul ales la mandatar
- apelant Reclamant - cu domiciliul ales la mandatar
- apelant Reclamant - cu domiciliul ales la &
- intimat Pârât - SC NORD SA
- intimat Pârât - STATUL R PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează
INSTANȚA
Asupra cauzei de față / deliberând asupra apelului / recursului declarat împotriva. constată următoarele
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Pronunțată în ședința nepublică de la 16 Februarie 2010
Președinte, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
12 Mai 2010
Președinte:Melania StanciuJudecători:Melania Stanciu, Silvia Pană
