Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 520/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (108/2009)
Completul 6
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.520
Ședința publică de la 19 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Rodica Susanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea contestației în anulare a deciziei civile nr.1470 din 27.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr-, formulată de contestatorii, în contradictoriu cu intimatul și a cererii de suspendare a executării hotărârii a cărei anulare se solicită.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la data de 12 martie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte din prezenta, când Curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 19 martie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.2539/12.04.2007, Judecătoria Sectorului 6 Baa dmis cererea formulată și completată de reclamanta, împotriva pârâților și, a dispus obligarea pârâților să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.4, situat în B,-, -.2,.A,.1, sector 6 împreună cu garajul și boxa și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
În esență, instanța a reținut că reclamanta și-a păstrat și în continuare, după data preluării imobilului, calitatea de proprietar, în considerarea dispozițiilor art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001.
În procedura comparării titlurilor de proprietate aflate în conflict judiciar, prima instanță a dat câștig de cauză reclamantei, temeiul juridic fiind dispozițiile art.480-481 din Codul d e procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.83 A/25.01.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în opinie majoritară, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții - pârâți și, împotriva sentinței civile nr.2539/12.04.2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B și a luat act că intimata nu solicită cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr.1470/27.10.2008, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenții - pârâți și împotriva deciziei civile nr.83 A din 25.01.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr- și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut următoarele:
Cu referire la primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art.304 pct.7 Cod de procedură civilă, care are însă în vedere doar aspectele de nemotivare ori motivare sumară, Curtea a apreciat că acesta nu este fondat.
Astfel, Tribunalul, față de dispozițiile art.261 alin.1 pct.5 Cod de procedură civilă, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora s-a format convingerea completului, în majoritate, astfel încât decizia recurată nu apare nemotivată, pentru a atrage eventual casarea hotărârii.
În analiza recursului, sub toate aspectele invocate, trebuie să se plece de la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâților de a lăsa reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul ce face obiectul contractului de vânzare - cumpărarea nr.274/1996, acțiunea promovată având ca temei juridic dispozițiile art.480 - 481 Cod civil.
Aceasta presupune, așadar, verificarea valabilității titlurilor opuse de ambele părți și compararea lor prin raportare la criteriile instituite de textele de lege invocate de reclamantă.
Anterior însă, Curtea a considerat necesar a stabili în ce măsură instanța de apel era obligată să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, cât timp prin cererea de apel aceste critici nu au fost susținute.
Chiar dacă, în opinia minoritară, s-a avut în vedere și acest aspect, nu înseamnă că Tribunalul a omis să examineze vreun motiv de apel.
În situația în care acest argument a fost învederat instanței, fie prin înscrisurile depuse la dosar, fie prin concluziile pe fond (fila 172 dosar apel), Tribunalul a concluzionat (fila 10 din decizia recurată) că modul în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în fața instanței de fond nu a fost criticată prin apel, iar, potrivit art.295 alin.1 Cod de procedură civilă, instanța de apel este obligată să verifice situația de fapt și aplicarea legii în limitele cererii de apel.
Pentru a înlătura însă alte obiecțiuni cu privire la această excepție, Curtea a considerat necesar a face următoarele precizări, analiza sa în această fază procesuală neproducând vătămarea vreunei părți din proces, eventualele lacune ori inadvertențe ale motivări putând fi suplinite sau remediate la acest moment.
Legea nr.10/2001, reglementând regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, este o lege specială de reparație; acest fapt nu reprezintă o în calea fostului proprietar de a formula o acțiune în revendicare în scopul redobândirii posesiei imobilului, cu atât mai mult cu cât cererea introdusă a fost întemeiată în drept de către reclamantă pe dispozițiile art.480 Cod civil.
Nu se poate nega dreptul fostului proprietar de a formula o acțiune în revendicare a imobilului, ce a trecut în proprietatea statului prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii de stat sau ale administrației de stat.
S-a stabilit că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri nu este inadmisibilă, întrucât Legea nr.10/2001 nu a declarat inadmisibile astfel de acțiuni.
Recurenții au susținut însă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de față, promovată după apariția Legii nr.10/2001, dat fiind că dreptul comun a fost înlocuit cu legea specială care, fără a diminua accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator. După apariția Legii nr.10/2001, dispozițiile dreptului comun au rămas fără aplicare, iar reclamanta nu are alegerea între calea dreptului comun și cea a Legii nr.10/2001, căci astfel, aceasta din urmă ar rămâne fără efecte și aplicare.
Curtea nu a putut subscrie opiniei recurenților privitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun, ca urmare a regimului juridic special creat prin Legea nr.10/2001 și aplicabil tuturor imobilelor preluate abuziv de stat întrucât, pentru situația concretă în care se află intimata - reclamantă, al cărei bun nu se mai regăsește în patrimoniul unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art.21 din Legea nr.10/2001 republicată, ca urmare a înstrăinării lui către chiriași, acest act normativ nu prevede nici o cale directă de a acționa în procedura administrativă de soluționare a notificărilor în vederea restituirii bunului în natură.
În plus, reclamantei i se poate recunoaște, cu efect retroactiv, valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, concomitent cu constatarea nevalabilității titlului cu care acesta era deținut de stat, astfel că, având "un bun", în sensul art.1 Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, după cum înțelesul acestui termen a fost conturat în jurisprudența, trebuie să se recunoască deopotrivă accesul intimatei la instrumentul specific de apărare a acestui bun, care este acțiunea în revendicare.
S-a avut în vedere, de asemenea, și faptul că, în jurisprudența instanțelor naționale, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare a fost adoptată în acele cazuri în care deși bunul se afla în patrimoniul unei unități deținătoare dintre cele enumerate de art.21 din Legea nr.10/2001, republicată, persoana interesată nu uza de căile procedurale reglementate special de acest act normativ în vederea obținerii restituirii, deși avea deschisă calea acestora, ci utiliza căile dreptului comun (respectiv, acțiunea în revendicare).
Așadar, nu are relevanță în cazul de față dacă reclamanta a uzat de dispozițiile procedurale din Legea nr.10/2001, urmând sau nu procedura instituită de acest act normativ, întrucât prin obligarea sa la respectarea acestei cerințe i-ar fi îngrădit liberul acces la justiție. Argumentele ce vor fi expuse în continuare vin în sprijinul soluției Curții asupra acestei apărării a recurenților, respectiv în combaterea motivelor lor de recurs.
Afirmația recurenților, potrivit căreia, în conformitate cu art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 cu privire la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, până la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, câtă vreme în legislația română nu exista o lege specială de reparație, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist era admisibilă, nu și după apariția acestui nou act normativ, urmează a fi înlăturată.
Practic, alin.2 și 3 ale art.6 din Legea nr.213/1998 reglementează probleme diferite, respectiv cadrul unor acțiuni distincte - alin.2, cadrul acțiunii în revendicare, iar alin.3 cadrul acțiunii în stabilirea valabilității titlului statului - fără vreo legătură de dependență între ele.
Astfel, admisibilitatea cererii în constatarea nevalabilității titlului statului trebuie raportată la dispozițiile speciale în materie, respectiv art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998. Din moment ce art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiție având acest obiect este perfect admisibilă, neavând relevanță dacă ea este alăturată unei acțiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincție nu este impusă de textul legal, ori acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face.
Textul invocat de recurenți reglementează, într-adevăr, calea acțiunii în revendicare ca modalitate de recuperare a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, dacă acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, numai că respectivul text nu se poate constitui într-un fine de neprimire pentru o astfel de acțiune, din moment ce cadrul legal este fixat de o normă distinctă.
Deși motivele de recurs sunt expuse pe 16 pagini, în fapt au fost formulate mai multe critici referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare (aspect analizat anterior), la aplicarea greșită a dispozițiilor dreptului comun - art.480 Cod civil, în loc de prevederile Legii nr.10/2001, cât privește compararea titlurilor opuse de părți, cu ignorarea criteriului preferabilității instituit de legea specială în materia proprietății, la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către un cetățean străin, la greșita aplicare a dispozițiilor legale cât privește modul de dobândire a imobilului de către pârâți, la modalitatea de preluare a imobilului de către stat.
Aceste critici au fost înlăturate pentru considerentele următoare;
Curtea a reținut că instanțele, fiind învestite cu o cerere de revendicare, prin care reclamanta invocă, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, au atributul de a examina valabilitatea titlului statului și au constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr.223/1974; că acesta nu constituie in sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest decret încalcă în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment, care, în art.8, recunoștea si garanta, în mod expres, cu de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare ale art.10 și 11 prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulara.
În continuarea raționamentului care întemeiază admiterea cererii în revendicare a reclamantei, Curtea a apreciat că analiza cererii în revendicare se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art.480 cod civil și a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, și nu în considerarea Legii nr.10/2001, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a valabilității contractului de vânzare - cumpărare nr.274/1996, titlul exhibat de recurenții - pârâți din cauză, încheiat în baza Legii nr.112/1995 și nedesființat până în prezent, Curtea va face următoarele considerații:
Prin reglementarea din art.45 (fost 46) alin.2 din Legea nr.10/2001, și a articolului 18 lit. c, se susține că s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu bună-credință", așadar, în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei-credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună - credință.
Această interpretare, care, în mod legal, nu a fost însușită de către tribunal, nu poate fi primită nici de către instanța de recurs, pentru următoarele considerații:
Numai printr-o interpretare a Legii nr.10/2001, (deci nu printr-un text expres) s-a ajuns, în dezbaterile legate de aplicarea acestei legi, la afirmarea ideii ca Legea nr.10/2001 ar modifica principiile aplicabile acțiunii în revendicare și ar declara preferabil titlul subdobânditorului de la stat în fața dreptului proprietarului deposedat de statul comunist (și chiar ar determina inadmisibilitatea de plano a acțiunii în revendicare a proprietarului deposedat împotriva subdobânditorului de la stat).
În opinia Curții, aceasta interpretare nu își găsește suportul explicit în niciun text legal, niciun text neconsacrândin terminisprioritatea vreunui titlu, în conflictul dintre fostul proprietar si chiriașul cumpărător.
Într-adevăr, art.18 lit.c din Legea nr.10/2001 prevede că masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost vândut chiriașului cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995. Textul este perfect logic, având în vedere ca domeniul de aplicare a legii vizează exclusiv raporturile dintre "persoana îndreptățită" si acele organe si instituții menționate în art.20 si nu semnifică decât că, în situația în care imobilul a fost deja vândut, organele si instituțiile publice menționate la art.20 nu mai pot dispune ele însele restituirea în natura, pentru simplul motiv ca bunul nu se mai afla în deținerea lor, iar, în aceste cazuri, la cererea proprietarului deposedat, aceste unități vor trebui sa plătească acestuia despăgubiri.
Aceste dispoziții nu pot fi, însă, aplicate în raporturile dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul de la stat în cadrul acțiunii în revendicare în justiție, pentru simplul motiv că Legea nr.10/2001 nu reglementează aceste raporturi.
În ceea ce privește art.45 din Legea nr.10/2001, acesta vizează exclusiv aspectele legate de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare ca act juridic (așa fiind redactat textul legal), valabilitate analizată prin prisma condițiilor prevăzute de art.948 od civil (consimțământ, capacitate, cauza și obiect). Nimic în redactarea acestui text nu justifică, însă, extinderea efectelor lui, în sensul afirmării ideii că declară preferabil titlul cumpărătorului de la stat în fața titlului proprietarului deposedat de statul comunist. De altfel, aceasta a fost și rațiunea pentru care, prin decizia nr.145/ 2004, Curtea Constituțională a decis că art.46 alin.2 din Legea nr.10/ 2001 este constituțional în raport de art.44 din Constituția României. S-a reținut ca art.46 alin.2, recunoscând validitatea titlului de proprietate al dobânditorului de buna - credință, nu a înțeles însă, să consacre și prevalența acestuia față de titlul proprietarului inițial, care, potrivit aceleiași legi, nu a încetat niciun moment să existe. Textul de lege nu tranșează conflictul de interese legitime între proprietarul inițial și dobânditorul de bună-credință al imobilului în favoarea acestuia din urmă, ci determină exclusiv premisele litigiului dintre ei, litigiu care constă în coexistența a două titluri de proprietate având același obiect, Curtea Constituțională concluzionând astfel că art.46 alin.2 este constituțional tocmai pentru că este departe de a nesocoti dreptul proprietarului inițial și, prin aceasta, de a contraveni art.44 din Constituție.
Așadar, incidența articolului 46 (actualul articol 45) din Legea nr.10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la ipoteza acțiunii în declararea nulității actului juridic, textul nu se referă la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, el nemodificând principiile comparării titlurilor și nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus deverus dominus(adevăratul proprietar).
Această interpretare este în deplin acord cu jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, principiile de interpretare ale Curții fiind aplicate în cauzele românești, începând cu cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele și Porțeanu contra României și toate cauzele repetitive în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate de către statul român.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art.11 alin.2 și 20 alin.2 din Constituția României, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Cauzele menționate reprezintă "cauze pilot" în jurisprudența Curții și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art.1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", "valori sau interese patrimoniale" sau "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, se constată, în speță, că reclamanta deține un "bun" în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către instanțe nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu și, deci, existența dreptului de proprietate în patrimoniul său.
În consecință, premisa evaluării de legalitate, presupusă de speță, este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei, la momentul înstrăinării locuinței către chiriași, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art.45 (fost 46) alin.2 din Legea nr.10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr.247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună-credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art.1 din Protocolul nr.1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. "Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza, paragraf 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă, și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de preluare abuzivă, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraf 112).
În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art.1 al Protocolului 1 (cauza contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâți, Curtea a observat că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acesteia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat, și, implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți, care să pună capăt acestei încălcări.
În același timp, recurenții - pârâți, deținători ai unui titlu asupra apartamentului în litigiu, necontestat, dispun, la rândul lor, de un "bun", însă, după cum corect a apreciat tribunalul, viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al intimatei-reclamante, mai bine caracterizat.
Astfel, întrucât părțile litigante dețin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște, întocmai cum a făcut-o tribunalul, preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașilor cumpărători, la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art.1 din Protocolul nr.1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă față de titlul subdobânditorilor de bună - credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Astfel, putem conchide că, și în ipoteza în care s-ar accepta interpretarea unei jurisprudențe minoritare, în sensul că art.45 ar institui un criteriu de preferință în favoarea chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale s-ar putea realiza, oricum, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării preferabilității contractelor de vânzare - cumpărare, prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei și care îmE. redobândirea posesiei de către aceasta.
În același sens, trebuie adăugat că instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr.10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr.247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
Nu se poate susține ca un contraargument valid că reclamantei nu trebuie să i se restituie imobilul în natură întrucât acesteia îi este recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, dreptul la despăgubiri, ca drept de creanță fiind un drept distinct de însuși dreptul de dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanță având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente echivalând cu o expropriere, în sensul constituțional al acestei măsuri.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriași, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Circumstanțele concrete ale cauzei, decurgând din constatarea nevalabilității titlului statului, îmE. a se avea în vedere, în buna-credință cu care recurenții ar fi acționat în momentul cumpărării apartamentului lor, și a unui criteriu de preferabilitate a titlului, în judecarea cererii în revendicare, pentru că numai imobilele preluate cu titlu valabil ar fi putut face obiectul Legii nr.112/1995, ipoteză ce nu se regăsește în speță.
Curtea reține, astfel, că buna-credință a pârâților-cumpărători, ca atitudine subiectivă manifestată la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul în litigiu, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în materia revendicării, neputând valora, per se, un titlu de proprietate de natură să anihileze forța juridică a titlului reclamantei.
Convingerea recurenților cu privire la calitatea statului de veritabil proprietar, deci, buna-credință a acestora poate constitui un argument pentru salvarea contractelor de vânzare-cumpărare de la sancțiunea nulității absolute pentru inexistența calității de proprietar a vânzătorului și pentru modul în care cumpărătorul evins, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, va avea dreptul la plata prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului (a se vedea cauza Raicu contra României), însă, nu poate produce consecințe juridice în planul acțiunii în revendicare.
În același sens, nu trebuie ignorată, în cauză, nerespectarea de către stat a obligațiilor pozitive ce decurg din articolul 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a suspenda vânzările în temeiul Legii nr.112/1995, până la soluționarea cererii de restituire în natură formulată de fosta proprietară (existentă în anul 1996, astfel cum rezultă din înscrisul depus la fila 81, dosar fond, care conține situația locuinței solicitate pentru restituire conform Legii nr.112/1995) și, deci, până la clarificarea situației juridice a imobilului asupra căruia exista o dispută reală și serioasă, în sensul Convenției (par.102, 103, cauza Păduraru contra României, precitată).
Împrejurarea că reclamanta nu era cetățean român la data formulării cererii de chemare în judecată nu este de natură să condusă la respingerea acțiunii în revendicare, întrucât ceea ce a solicitat prin cerere a fost restituirea în natură a unui apartament, cel înstrăinat pârâților din prezenta cauză.
-se valabilitatea titlului recurenților sub aspectul modalității de dobândire a imobilului - dacă a fost achiziționat cu respectarea dispozițiilor art.9 din Legea nr.112/1995, instanțele nu erau obligate să verifice această situație, procedând doar la compararea titlurilor prezentate după criteriile deja înfățișate.
Împotriva deciziei instanței de recurs au formulat contestație în anulare la data de 15.01.2009 contestatorii și, prin care au solicitat (1)suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere în condițiile unei cauțiuni cu aplicarea art.403 alin.3 și 4 din Codul d e procedură civilă; (2) admiterea contestației în anulare, cu consecința desființării deciziei instanței de recurs.
Criticile contestatorilor vizează nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate, sub următoarele aspecte:
Prin decizia civilă nr.1470/27.10.2008, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă a decis, în majoritate, respingerea recursului, cu opinie separată- unul din membri completului de judecată a considerat că decizia recurată poate fi modificată în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței și, pe fond, și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca nefondata având în vedere dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, fiind vorba de fapt în speță de aplicarea greșită a legii.
Art.318 Cod procedură civilă stabilește că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în condițiile în care a respins recursul și a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în care se stabilește că poate fi atacata cu recurs când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Din punctul de vedere al contestatorilor, fiind în deplină concordanță cu opinia separată pronunțată - pârâții - contestatori beneficiază de prevederile art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, fiind comparatori de bună credință ai apartamentului cu consecința păstrării bunului în natura sa.
Art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, nu încălcă dispozițiile constituționale privind protecția proprietății private și recunoaște validitatea titlului de proprietar al dobânditorului de bună credință al unui imobil preluat de stat fără titlul proprietarului inițial, însă în condițiile art.2 alin.2 al aceluiași act normativ numai după obținerea deciziei - ceea ce în cauză lipsește.
Legea nr.10/2001 perfecționează sistemul reparatorrestitutio in integrumși procedural prin controlul judecătoresc și prin accesul la condițiile de publicitate la 3 grade jurisdicție, imparțiale și independente.
În situația în care în baza Decretului nr.223/1974, intimatei i-a fost preluat apartamentul cu plata conform deciziei nr.1167/1986 fiind acordate despăgubiri pe numele intimatei în valoare de 62.197 lei, iar diferența de rate neachitate de 17.803 lei fiind virată către creditoare și, titlul pârâților constituit din contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 din 1.11.1996 care nu a fost desființat niciodată printr-o hotărâre judecătorească, situație în care ar fi fost necesară o eventuală acțiune în constatare a nulității contractului care să fi fost inițiate în termen legal de intimată.
Astfel, instanța de recurs respingând recursul și menținând soluția instanței de apel și fond a aplicat în mod greșit legea ignorând validitatea titlului contestatorilor, situație în care aceștia sunt grav prejudiciați deoarece intimata avea la dispoziție prevederile art.20 alin.2 din Legea nr.10/2001 de a obține măsuri reparatorii în echivalent pentru imobil.
Astfel, intimata - reclamanta a obținut pe de o parte despăgubiri (foloase necuvenite) în cuantum de 62.197 lei care însemnau maximul posibil la acea dată, iar pe de altă parte, a obținut printr-o greșită aplicare a legii și restituirea apartamentului în natură în urma desființării titlului lor de proprietate.
Având în vedere aceste apărări printr-o greșită aplicare a legii, instanța de recurs respingând recursul a acordat preferabilitate titlului reclamantei fără a avea în vedere că aceasta nu avea achitat integral apartamentul la data preluării.
În ceea ce privește compararea celor două titluri de proprietate, instanța de recurs a menținut punctul de vedere al instanței de fond asupra valabilității titlului statului în condițiile art.6 din Legea nr.213/1998, reținând că prin Decretul nr.223/1974 se încalcă principiile și consideră că acest act de preluare a încălcării dispozițiilor art.480 Cod civil, ceea ce este contrazis de dispozițiile Decretului nr.223/1974, în sensul că statul avea titlu valabil constituit.
Astfel, în baza titlului său valabil reclamanta - intimată nu mai avea calitatea de proprietar, iar în baza Legii nr.112/1995 (în lipsa vreunei notificări) contestatorii pârâți au procedat la cumpărarea apartamentului prin încheierea unui act juridic cu respectarea condițiilor cerute de acea lege.
Astfel, instanța de recurs nu a analizat niciuna dintre condițiile impuse de Legea nr.112/1995, condiții care au permis cumpărarea imobilului și care conferă o forță juridică puternică a actului de proprietate.
Pe cale de consecință ar însemna că orice vânzare efectuată în temeiul Legii nr.112/1995 nu are valabilitate, actul respectiv neavând forța juridică în raport de actul fostului proprietar fără a se avea în vedere buna credință a contestatorilor, așa observând și nenumăratele sentințe pronunțate prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al chiriașilor cumpărători, deoarece deciziile de preluare nu fuseseră niciodată anulate. Mai mult decât atât preluarea imobilului s-a făcut în urma unei cereri de părăsire definitivă a statului român.
Contestația în anulare este neîntemeiată pentru considerentele ce urmează;
Potrivit art. 318 din Codul d e procedură civilă, "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
Acest text de lege fundamentează contestația în anulare formulată de contestatori, respectiv teza a-2-a, cu referire expresă la motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă.
Analizând expunerea de motive a deciziei instanței de recurs-redată în întregime în prezentarea cursului procesului pendinte-Curtea constată că nu poate fi reținută ipoteza premisă a textului de lege procedural care întemeiază contestația în anulare, respectiv omisiunea cercetării motivului de recurs susmenționat.
Așa cum se poate lesne observa din cuprinsul contestației în anulare, contestatorii nu sunt de acord cu modul în care opinia majoritară a instanței de recurs și-a fundamentat punctul de vedere care susține soluția pronunțată(considerentele deciziei atacate)-solicitarea explicită a contestatorilor fiind de reapreciere a probelor administrate în cauză, respectiv rejudecarea raportului juridic litigios după propriile argumente de legalitate și temeinicie.
Instanța de recurs, în opinie majoritară, a analizat pe larg toate aspectele de pretinsă nelegalitate și netemeinicie care s-au constituit în motive de recurs, inclusiv cele configurate pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă-hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Astfel, instanța de recurs a analizat raportul juridic litigios în contextul procedural al unei acțiuni în revendicare de drept comun, prin compararea titlurilor părților aflate în conflict judiciar, a stabilit raporturile dintre dispozițiile legii generale și dispozițiile legii speciale de reparație civilă, a stabilit că obiectul de judecată este un drept fundamental-dreptul de proprietate, circumstanță care atrage după sine, aplicabilitatea dispozițiilor art.1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului, a asigurat aplicarea tuturor garanțiilor care trebuie să însoțească recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei.
Contestatorii reiau în expunerea de motive a contestației în anulare aceleași considerente de fapt și de drept care au constituit și motive de recurs, asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat, respectiv le-a analizat în mod detaliat.
Faptul că aceste părți sunt nemulțumite de hotărârea pronunțată de instanța de recurs, nu poate constitui un motiv de desființare a acestei hotărâri și prin urmare, un motiv de reluare a judecății în recurs, recursul la recurs fiind inadmisibil.
Pentru considerentele de fapt și de drept ce preced, Curtea în conformitate cu dispozițiile art.317 și următoarele din Codul d e procedură civilă, va respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.
Cererea de suspendare va fi respinsă ca fiind rămasă fără obiect dat fiind că judecata în contestația în anulare s-a finalizat la cel de-al doilea termen de judecată, incidența dispozițiilor art.319 Cod procedură civilă nemaiputând fi susținută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatorii și, împotriva deciziei civile nr.1470/27.10.2008, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în contradictoriu cu intimata.
Respinge cererea de suspendare ca rămasă fără obiect.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 19.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
MARI - - - - -
GREFIER
- -
Red.
./
2 ex./27.04.2009
-3 -;
-;
-
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Doinița Mihalcea, Rodica Susanu
