Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 531/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1352/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 531
Ședința publică de la 28.10.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Vlad
JUDECĂTOR 2: Andreea Doris Tomescu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanții reclamanți și, împotriva sentinței civile nr. 152 din 06.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți și.
are ca obiect - acțiune în revendicare.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru apelanții reclamanți și, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/15.09.2009, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, intimatul pârât personal și asistat de avocatul, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/30.10.2008, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, același avocat reprezentând în proces și interesele intimatei pârâte.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a hotărârii apelate în sensul admiterii acțiunii, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a art. 480 Cod civil, a art. 21 din Constituția României și a art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În mod greșit s-a apreciat că reclamanții nu îndeplinesc condițiile proprietarului neposesor, deoarece titlul autorului lor nu este preferabil. Solicită a se constata că titlul de proprietate opus de apelanții reclamanți este un titlu valabil, dobândit conform cu legea, are o dată anterioară decât cel prezentat de intimații pârâți și a fost cel dintâi transcris. Acest titlu de proprietate este temeinic consolidat, deoarece este translativ și constitutiv al dreptului de proprietate conform art. 644 - 645 cod civil de la foștii proprietari, vânzătorii din actul de vânzare cumpărare din anul 1942, către bunicul reclamanților. Singura transmitere a dreptului de proprietate, în mod legal, de la autorul lor s-a făcut către tatăl reclamanților, respectiv către reclamantele de astăzi, prin certificatele de moștenitor.
Referitor la titlul de proprietate deținut de către intimații pârâți, arată că a fost încheiat în anul 1997, cu un non dominus, în temeiul Legii nr. 112/1995, ceea ce face să fie lipsit de preferabilitate, întrucât a fost dobândit de la un autor care nu deținea acest titlu de proprietate, astfel cum a precizat. Această împrejurare rezultă din caracterul abuziv al Decretului nr. 92/1950, dispozițiile art. 644 - 645 din Codul civil, care nu reglementează naționalizarea ca fiind un mod de dobândire a proprietății, dispozițiile Constituției de la 1947 care interzic naționalizarea, dispozițiile art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 92/1950 care precizează că statul "ia din mâna proprietarului" imobilul acesta, deci statul preia doar posesia. În situația în care statul ar fi preluat proprietatea, trebuia să declare nulitatea actului de proprietate al autorului reclamatelor, desființarea unui titlu de proprietate prin preluarea abuzivă a posesiei imobilului nu este posibilă potrivit dispozițiilor legale interne și comunitare.
De asemenea, având în vedere considerentele mai sus enunțate, consideră că titlul de proprietate al intimaților pârâți este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr. 112/1995, întrucât statul nu era proprietar la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare cu pârâții, nu deținea bunul cu titlu valabil.
O altă critică vizează motivarea instanței de fond, argumentată pe puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2688/03.03.2000, prin care s-a statuat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Referitor la această hotărâre, arată că nu poate avea putere de lucru judecat, deoarece nu poate fi opozabilă în prezenta cauză, întrucât imobilul în litigiu nu a făcut obiectul acelei pricini, având în vedere că autorul reclamantelor a renunțat la judecată cu privire la acest apartament. În plus, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, Decretul nr. 92/1950 a fost declarat abuziv în totalitate, indiferent dacă o persoană era sau nu exceptată de la naționalizare. Or, în fața unei legi, o hotărâre judecătorească nu poate avea putere de lucru judecat.
Concluzionând, solicită să se dea preferabilitate titlului de proprietate deținut de către apelantele reclamante, în raport de titlul pârâților.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Avocatul intimaților pârâți solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală, având în vedere următoarele:
În ceea ce privește așa zisa aplicare greșită a dispozițiilor art. 480 din Codul civil, solicită să se constate că prima instanță, în mod temeinic și legal, a analizat acțiunea în revendicare în contextul legislativ actual, respectiv în contextul existenței în ordinea juridică internă a Legii nr. 10/2001, republicată și modificată la zi.
Intimații pârâți au invocat în apărare dispozițiile art. 45 alin. 1 și 2 coroborate cu dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, inclusiv prin Legea nr. 1/2009, dispoziții care reglementează un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995. După apariția Legii nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să confere în mod expres și explicit bunei credințe a părților contractante beneficiul titlului de proprietate, obținut în temeiul Legii nr.112/1995, nedesființat pe cale judecătorească, acela că este preferabil titlului de proprietate produs de proprietarul anterior sau de moștenitorii săi.
În aceste condiții, instanțele nu se mai pot limita la a face doar o simplă comparare de titluri, dând câștig de cauză titlului mai vechi, ci, trebuie să țină seama și de prevederile legale sus menționate, introduse prin Legea nr. 10/2001 și producătoare de consecințe în stabilitatea circuitului civil, astfel cum rezultă din dispozițiile deciziei nr. 33/2008.
Referitor la criticile aduse prin motivele de apel considerentelor instanței de fond, care a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2688/03.03.2000, solicită să se constate că sunt vădit nefondate. În mod judicios, s-a reținut că sentința devenită irevocabilă are putere de lucru judecat în prezenta cauză și produce efecte față de părțile litigante, iar aprecierea instanței din anul 2000 referitoare la valabilitatea titlului statului nemaiputând fi pusă în discuție, cenzurată sau lăsată fără efecte.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr.32743/3/3.09.2008, reclamantele -- și au solicitat obligarea pârâților și să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.10 situat în B,-, sector 2.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că sunt moștenitoarele defunctului, proprietar al apartamentului revendicat, în calitate de succesor al părinților săi și -, după cum rezultă din certificatul de moștenitor și actele de stare civilă. Prin Decretul nr.92/1950, act normativ abuziv, dat cu încălcarea Constituției României din anul 1948 și a Codului civil român, bunicului reclamantelor i s-a naționalizat imobilul în care se găsește apartamentul pe care îl revendică prin prezenta acțiune.
Încadrarea Decretului nr.92/1950 în categoria actelor normative abuzive, prin care statul a deposedat pe proprietari de imobilele lor, a fost făcută și de Legea nr.10/2001, completată și modificată prin Legea nr.247/2005, care în art.2 alin.1 lit.a, declară în totalitate abuziv Decretul nr.92/1950, fără a se menține distincția dintre persoane exceptate sau nu de la naționalizare. Cu alte cuvinte, acest act normativ este abuziv cu privire la orice proprietar indiferent de calitatea sa profesională, prin efectul legii.
În urma aplicării acestui decret, apartamentul a fost preluat de către stat, fără titlu valabil, în sensul art.6, alin.1 din Legea nr.213/1998. Așa fiind, Statul a deținut și exploatat apartamentul, proprietate a autorului, fără titlu, deci ca unnon dominus.Cu toate că nu avea titlu de proprietate valabil Statul a vândut apartamentul pârâților, după cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare, cu plata în rate, nr.236/16.04.1997.
În prezent, asupra apartamentului există două titluri de proprietate, care emană de la autori diferiți, impunându-se preferabilității prin compararea celor două titluri. de specialitate și jurisprudența au statuat "că are câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil" aplicându-se principiulnemo plus juris ad abiem, transfere potest, quam ipse habet,folosindu-se următoarele criterii: data dobândirii dreptului de proprietate, data transcrierii acestei proprietăți.
Primul titlu de proprietate este al bunicului reclamantelor, acesta a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare din anul 1940, proprietatea terenului în suprafață de 868 mp situat în B-, (fost nr.186), teren pe care a construit imobilul în care se află apartamentul revendicat, după cum reflectă autorizația de construcție sub nr.8/T din 16.06.1942. Titlul de proprietate al reclamantelor are dată anterioară și a fost cel dintâi transcris.
În ce privește titlul de proprietate al pârâților, acesta este constituit de contractul de vânzare - cumpărare nr.236/1997, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, fiind lipsit de preferabilitate, întrucât a fost dobândit de la un autor care nu deținea acest titlu de proprietate. Titlul de proprietate al pârâților este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr.112/1995, în acest sens fiind și art.1 alin.4 din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, (aprobate prin HG nr.20/1996 modificată prin HG nr.11/1997). Titlul de proprietate al pârâților a fost încheiat și transcris la o dată ulterioară încheierii și transcrierii dreptului de proprietate al reclamantelor.
În drept, au fost invocate prevederile art.480 Cod civil; art.44, art.21, art. 20 din Constituția României, art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO precum și art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr.152/06.02.2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.17906/24.05.1940 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în B,-, fost nr.186, compus din teren în suprafață de 860 mp. În baza autorizației nr.800/16.06.1942, a edificat pe acest teren un corp de clădire format din pivniță, demisol, parter, 3 etaje și mansardă. Acest imobil a fost rechiziționat de către Ministerul d e Interne de la, astfel cum rezultă din procesul - verbal întocmit la 11.06.1949 și ulterior naționalizat în baza Decretului nr.92/1950.
De pe urma defunctului au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare - și fiul (certificatul de moștenitor nr.75/22.06.1999 eliberat de BNP ). De pe urma defunctei - a rămas ca moștenitor (certificatul de moștenitor nr.76/22.06.1999 eliberat de BNP ). De pe urma defunctului au rămas ca moștenitoare reclamantele, în calitate de fiice, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.52/21.07.2005 eliberat de și. Prin urmare reclamantele își dovedesc calitatea procesuală activă.
Prin dispoziția nr.5/20.06.2001 emisă de Primarul Municipiului B, s-a dispus restituirea către a imobilului situat în-, sector 2, format din construcție subsol, parter, 3 etaje și mansardă și teren în suprafață de 860 mp, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995 cu cotele aferente de teren.
Printre aceste apartamente se regăsește și apartamentul nr.10 situat la etajul 2 compus din vestibul, 3 camere, WC, degajament, baie, bucătărie, logie, balcon, boxă la mansardă, în suprafață utilă de 81,27 mp împreună cu cota indiviză de 4,41 % din părțile de folosință comună și 19,47 mp teren ce formează obiectul prezentului litigiu și care a fost înstrăinat către pârâții și, prin contractul de vânzare - cumpărare nr.236/16.04.1997.
Tribunalul a constatat că:
- Asupra acestui imobil invocă un drept de proprietate atât reclamanții în calitate de moștenitori ai fostului proprietar cât și pârâții în calitate de cumpărători în baza Legii nr.112/1995 și astfel se impune compararea titlurilor de proprietate ale părților pentru a se da preferință titlului mai bine caracterizat.
- Titlul statului, în speță al Municipiul Baf ost constatat prin sentința civilă nr.2688/03.03.2000 a Judecătoriei Sectorului 2 B mai puternic și deci preferabil față de al autorilor reclamanților, fiind lipsit de relevanță atât faptul că sentința menționată a fost pronunțată doar împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului B, reclamantul renunțând la judecată cu privire la apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995, cât și faptul că la data pronunțării sentinței acest apartament nu se mai afla în proprietatea Municipiului B, întrucât esențială din perspectiva analizei din prezenta cauză este aprecierea instanței de judecată asupra valabilității titlului statului.
Schimbarea practicii judiciare cu privire la însăși aptitudinea Decretului nr.92/1950 de a constitui un titlu valabil de preluare prin raportare la criteriile instituite prin art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, nu constituie un temei pentru înlăturarea efectelor unei hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.
Prin statuarea judiciară asupra titlului preluării imobilului de către stat, reclamanții nu mai au la data formulării cererii de chemare în judecată un bun actual în sensul art.1 din Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat apel reclamantele.
Prin motivele de apel se arată că instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a art.480 Cod civil, a art.21 din Constituția României și a art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În dezvoltarea acestui motiv de apel se arată că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu îndeplinesc condițiile proprietarului neposesor deoarece titlul autorului lor nu este preferabil. Pentru a ajunge la această concluzie instanța de fond mai întâi s-a contrazis, menționând că se impune analiza preferinței titlului autorului, în cazul în care titlurile părților provin de la autori diferiți, dar, în același timp înlătură criteriile (data transcrierii, încheierii actului, etc.) folosite de literatura de specialitate pentru compararea a două titluri de proprietate provenite de la doi autori diferiți și aplică alte criterii.
În realitate, titlul de proprietate al reclamanților - apelanți este preferabil întrucât are data anterioară, este cel dintâi transcris, este un titlu valabil, dobândit conform cu legea.
Titlul de proprietate al pârâților a fost dobândit de la un autor care nu deținea acest titlu, aspect care rezultă din caracterul abuziv al Decretului nr.92/1950, declarat în totalitate astfel prin dispozițiile Legii nr.247/2005, dispozițiile art.644 - 645, dispozițiile Constituției de la 1948, care interzic naționalizarea, dispozițiile art.1 alin.3 din Decretul nr.92/1950.
Totodată, se susține că, titlul de proprietate al pârâților este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr.112/1995, fiind încheiat și transcris la o dată ulterioară încheierii și transcrierii dreptului de proprietate al autorului reclamanților.
Mai arată apelanții că în mod greșit s-a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr.2688/03.03.2000, prin care s-a statuat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 cu respectarea acestui act normativ, deoarece sentința civilă nr.26688/2000 nu poate fi opozabilă în prezenta speță, întrucât acest imobil nu a făcut obiectul acelei pricini pentru că autorul apelantelor a renunțat la judecată cu privire la acest apartament. Deci, în obiectul acelei spețe nu a fost imobilul pe care au înțeles să-l revendice prin prezenta acțiune.
Prin dispozițiile Legii nr.247/2005, dispozițiile Decretului nr.92/1950 a fost declarat abuziv, în totalitate, indiferent dacă o persoană era sau nu exceptată de la naționalizare. Ori, în fața unei legi o hotărâre judecătorească nu poate avea putere de lucru judecat. De asemenea, instanța nu a motivat cum se justifică "aptitudinea Decretului nr.92/1950 de a constitui un titlu valabil de preluare" (fila 5 - sentința nr.152/06.02.2009), lucru imperios pentru o instanță de judecată atunci când constată că o hotărâre care încalcă o dispoziție imperativă legală (Legea nr.247/2005) are o putere de lucru judecat într-o cauză ulterioară intrării în vigoare a Legii nr.247/2005.
Pe cale de consecință, instanța de judecată nu trebuia să inducă prezenta cerere sub incidența sentinței nr.2688/2000 care produce efecte juridice contrare legii.
Pentru aceste motive se solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii.
Apelul este nefondat.
În fapt, imobilul situat în B,- (fost nr.186) a fost proprietatea autorilor reclamantelor conform actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.17906/24.05.1940 și autorizației de construcție nr.800/16.06.1946, imobil format din teren în suprafață de 860 mp și construcție compusă din pivniță, demisol, 3 etaje și mansardă.
Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950.
La data de 16.04.1997 apartamentul nr.10 din acest imobil, compus din vestibul, 3 camere, anexe și suprafața de 81,27 mp, reprezentând o cotă indiviză de 4,41, a fost vândut de Primăria Municipiului B, prin SC SA pârâților și, conform contractului de vânzare - cumpărare nr.236, aflat la fila 6 în dosar.
Între autorul reclamanților, și autorul pârâtilor Municipiul B reprezentat prin Consiliul General al Municipiului B, s-a mai purtat un litigiu ce a format obiectul dosarului nr.14439/1999, soluționat de Judecătoria Sectorului 2 B prin sentința civilă nr.2688/03.03.2000, prin care s-a statuat că imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 cu respectarea dispozițiilor acestui act normativ, nefiind dovedită exceptarea de la naționalizare a autorului reclamantului potrivit art.II din Decretul nr.92/1950.
Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr.494/12.10.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.
Într-adevăr, prin Legea nr.247/2005, s-a stabilit că Decretul nr.92/1950, reprezintă un mod de preluare, a imobilelor, abuziv pentru stat, dar prin aceasta nu se înțelege că orice preluare abuzivă este, totodată, și o preluare fără titlu.
Prin urmare, în mod corect s-a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr.2688/03.03.2000 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B în dosarul nr.14439/1999.
Faptul că în această cauză (soluționată prin sentința civilă nr.2688/2000) s-a renunțat la judecarea cererii de revendicare privind apartamentul în litigiu este fără relevanță întrucât analiza preluării cu titlu sau fără titlu a imobilului s-a făcut pentru întreg imobilul și nu pe apartamente.
De vreme ce prin această sentință s-a statuat cu privire la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, iar reclamanta nu a promovat o acțiune prin care să se solicite constatarea nulității contractului de vânzare - cumpărare nu se poate susține că acesta este lovit de nulitate absolută prin efectul Legii nr.112/1995.
Împrejurarea că persoana interesată, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască termenul în care putea să atace cu acțiune în constatarea nulității absolute contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 10/2001, ca și consecințele juridice ale nerespectării acestuia, nu s-a conformat exigenței legale dă expresia propriei sale culpe, iar, potrivit principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" lipsește de îndreptățire critica reglementării în cauză (Curtea Constituțională decizia nr. 344/2003).
Reclamantele nu au un bun de a fi protejat de art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prevalența dreptului subiectiv afirmat de reclamante, este necesar, potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele acesteia), să fie vorba de un bun actual al acestora (aflat în patrimoniul lor), calitatea de titular al dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând în patrimoniul părții existența unei speranțe legitime, de redobândire a bunului în materialitatea sa.
Prin urmare, un drept care face obiectul unei contestații în justiție sau care apare doar ca o simplă pretenție ce se poate susține, nefiind, în realitate, admisibilă potrivit legislației și jurisprudenței naționale, nu ar putea constitui o "speranță legitimă", apărată de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
În plus, este de reținut că acest articol nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statelor înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o "speranță legitimă" de redobândire a bunului sau a contravalorii.
Or, așa cum am arătat, faptul nesocotirii termenelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 și a procedurilor speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a principiului garantării proprietății.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 30 august 2007, în cauza () și ( - Std. Regatului Unit) instituția prescripției achizitive ori extinctive, nu reprezintă o atingere adusă în sine substanței dreptului de proprietate și, deci, o privare de proprietate în sensul art. 1 paragraf 1 din Protocol.
Or, în speță, nu numai că reclamantelor nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, ci acest drept a fost confirmat ca aparținând patrimoniului pârâților, ca urmare a neatacării în termen cu acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare.
De asemenea, reclamantele nu puteau pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concretă.
Potrivit art. 18 alin. 1 lit. c din Legea nr. 10/2001 (republicată) dar și dispozițiilor Legii nr.247/2005 invocate prin motivele de apel, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, ceea ce în speță s-a confirmat prin neformularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, titlul de proprietate al pârâților consolidându-se.
A considera că indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte că diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.
În acest sens, în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului s-a statuat (cauza Raicu României) că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Ca atare, în mod corect a reținut instanța de fond că norma de protecție a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este incidentă situației pârâților și de natură să conducă la respingerea acțiunii îndreptate împotriva lor.
În concluzie, admiterea acțiunii în revendicare împotriva pârâților chiriași cumpărători ar duce la ruperea, în defavoarea lor, a justului echilibru ce trebuia păstrat între protecția proprietății, cerințele interesului general și securitatea raporturilor juridice civile.
În raport de aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat apelantele - reclamante și, domiciliate în B,-,.1 bis, sector 2, împotriva sentinței civile nr.152 din 06.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți și, domiciliați în B,-,.10, sector 2.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
./
6 ex./04.01.2010
TB-5 -
Președinte:Elena VladJudecători:Elena Vlad, Andreea Doris Tomescu
