Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 541/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1440/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 541
Ședința publică din 2.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Adriana Bînă
JUDECĂTOR 2: Ioana Buzea
Grefier - - -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantele reclamante -- și ---, împotriva sentinței civile nr. 207 din 12.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, - și.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare.
La apelul nominal se prezintă avocatul -, în calșitate de reprezentant al apelantelor reclamante -- și ---, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București, precum și intimata pârâtă - în nume propriu și în calitate de mandatar al intimaților pârâți - și, în baza procurilor judiciare aflate la filele 23 și 25 din dosarul de fond.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Intimata pârâtă depune la dosar întâmpinare, precum și împuternicire avocațială de reprezentare în cauză, arătând că avocatul ales, nu se poate prezenta în instanță, având de susținut o pricină pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel că partea înțelege să-și susțină singură apărările. Nu solicită amânarea judecății pentru lipsă de apărare.
Se comunică un exemplar al întâmpinării, iar avocatul apelantelor arată că nu solicită acordarea vreunui termen pentru studierea acestui act procedural.
Părțile arată că nu au alte cereri sau probe de solicitat.
Având în vedere faptul că nu se solicită administrarea de probe, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Avocatul apelantelor reclamante -- și --- susține că instanța de fond a încălcat prevederile art. 1295 și art. 644, 645 din Codul Civil, coroborate cu dispozițiile art. 129 alin. 6 din Codul d e procedură civilă, în sensul că nu s-a pronunțat în limitele cererii de chemare în judecată.
Astfel, tribunalul a respins acțiunea în raport de prevederile dreptului comun, însă a analizat-o și s-a pronunțat prin prisma dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că, față de obiectul cererii de chemare în judecată, prin care se solicita a se proceda la compararea titlurilor părților, prima instanță a constatat că titlul deținut de pârâți este preferabil, dar a ajuns la această concluzie schimbând obiectul acțiunii într-o cerere privind constatarea nulității titlului.
Au fost încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin faptul că s-a considerat că dreptul reclamantelor nu este protejat, ci numai dreptul pârâților, respectiv al deținătorilor bunului.
Instanța a reținut că reclamantele ar fi trebuit să obțină o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, apreciind insuficient prevederile Legii nr. 247/2005, prin care se stabilise deja faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost abuziv.
Precizează că, în sentința apelată, se regăsește o contracție în sensul că, pe de o parte instanța a considerat că titlul reclamantelor nu este valabil, iar, pe de altă parte a reținut că dreptul reclamantelor poate fi supus protecției stabilite de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru toate aceste aspecte, cuprinse pe larg în motivele de apel depuse la dosar, solicită admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, cu consecința menținerii celor două excepții, admiterii acțiunii și analizării titlului deținut de reclamante în raport de temeiurile de drept invocate în cererea de chemare în judecată.
Intimata subliniază că își întemeiază apărările pe ultimele hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv decizia nr. 33 din 9.06.2008 pronunțată în recursul în interesul legii, precum și pe prevederile Legii nr. 1/2009.
Pentru toate motivele arătate în cuprinsul întâmpinării, solicită respingerea apelului și a acțiunii.
Menționează, totuși, că recunoaște existența unui drept real al foștilor proprietari ai imobilelor, însă acestea trebuie respectate în măsura în care sunt prevăzute în legislație.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 19.09.2006 reclamantele și au chemat în judecată pe pârâții și solicitând să fie obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul 13 situat în B,-, sectorul 2.
În motivarea cererii s-a arătat că reclamantele sunt moștenitoarele defunctului cel care a deținut inițial proprietatea asupra imobilului.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, fiind o preluare abuzivă și fără titlu valabil astfel definit de art. 6 din Legea nr.213/1998.
Titlul reclamantelor este preferabil având în vedere că provine de la adevăratul proprietar, respectiv care a dobândit proprietatea prin actul de vânzare - cumpărare nr.3612/24.05.1940, fiind primul transcris la data de 8838/24.05.1940.
În comparație, titlul pârâților îl reprezintă contractul de vânzare - cumpărare 241/23.10.1996, încheiat cu unnon dominus, imobilul nu făcea obiectul Legii nr.112/1995, fiind fără titlu astfel cum arată art.1 alin.4 din Legea nr.112/1995.
Pârâtul - a formulat întâmpinare arătând că pârâta este decedată din anul 2006, moștenitorii săi fiind și, pe fondul cauzei solicitând respingerea acțiunii ca inadmisibilă, ori ca neîntemeiată.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoria sectorului 2 B fiind soluționată prin sentința civilă nr.7378/ 2.10.2007.
Prin această sentință s-a admis cererea și pârâții obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții -, și.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr.1064/2.09.2008 a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru judecare în primă instanță către tribunal, dispunând și înaintarea cauzei pentru repartiția aleatorie.
În considerentele acestei decizii s-a arătat că, așa cum rezultă din rapoartele de expertiză depuse la filele 33 - 47 din dosarul de apel, valoarea obiectului pricinii la momentul introducerii acțiunii - 19.09.2006 - depășea 5 miliarde lei rol, astfel încât, în raport de dispozițiile art.2 lit.b Cod de procedură civilă, competența de soluționare a acțiunii în revendicare aparținea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă sub nr- fiind soluționată prin sentința civilă nr.207/12.02.2009.
Prin această decizie s-a respins excepția inadmisibilității și cea a lipsei calității procesuale active ca neîntemeiate, s-a respins ca nefondată acțiunea.
În considerente s-a reținut cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,prin prisma dispozițiilor Legii nr.213/1998 și Legii nr. 10/2001,o acțiune de drept comun ce are ca obiect revendicare apare ca fiind inadmisibilă în raport și de dispozițiile speciale prevăzute de Legea nr.10/2001.
Procedura Legii nr.10/2001, care într-adevăr este o procedură specială privind acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele trecute abuziv în proprietatea statului în perioada 6.03.1945-22.12.1989 (atât cele trecute în proprietatea statului cu titlu valabil cât și cele fără titlu valabil), este incidentă în situația în care imobilele se află în deținerea unor entității cu personalitate juridică care exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii sau în patrimoniul unei entități cu personalitate juridică indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul în patrimoniul acesteia sau este vorba de o entitate investită cu soluționarea notificării, care după caz poate să fie unitatea deținătoare sau persoana juridică abili tată de lege să soluționeze notificarea cu privire la un bun ce face obiectul notificării, ori în cauză nu poate fi reținută niciuna dintre situațiile prevăzute de legea specială.
Pe de altă parte în temeiul dispozițiilor art.21 din Legea nr. 10/2001, nu se poate vorbi nici de restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale întrucât imobilul nu se mai află în proprietatea statului, acesta fiind înstrăinat anterior în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat de către stat cu un subdobânditor cu titlu particular.
Legea nr.10/2001 și nici Legea nr.213/1998 nu înlătură posibilitatea reclamanților de a-și apăra dreptul de proprietate în temeiul unei acțiuni în revendicare de drept comun întemeiată pe disp. art.480 Cod civil, art.6 din Legea nr.213/1998, referindu-se doar la bunuri aflate în proprietatea statului nu și cele care au ieșit din patrimoniul acestuia, cum este cazul în speță, iar Legea nr.10/2001 nu împiedică promovarea unor astfel de acțiuni în revendicare și nici compararea titlurilor de proprietate.
S-a apreciat că dispozițiile art.45 din Legea nr.10/2001 au doar incidență în cazul stabilirii titlurilor de proprietate ce nu au fost contestate în termenul prevăzut de lege și care intră în obiectul de reglementare prevăzut de acest text de lege și care face posibilă compararea titlurilor de proprietate, urmând a se reține cel mult în ce măsură această normă de drept reglementează sau nu o preferință legală.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active tribunalul a constatat că această excepție este neîntemeiată.
Tribunalul a arătat că pârâții au fost chemați în judecată pentru a se dispune obligarea la lăsarea în deplină proprietate și posesie a bunului revendicat astfel încât prin raportare la obiectul cererii care este revendicare imobiliară instanța de judecată analizează în ce măsură preluarea imobilului a fost făcută cu sau fără titlu valabil, în ce măsură reclamanții pot opune un titlu valabil asupra imobilului, deci în ce măsură aceștia justifică legitimare procesuală, iar problema valabilității titlului statului este o apărare de fond ce va fi analizată de tribunal atunci când va prezenta temeinicia cererii în revendicare ce presupune compararea titlurilor de proprietate și stabilirea preferabilității unuia dintre titluri.
Titlul de proprietate pe care reclamanții îl opun pârâților este reprezentat de actul de vânzare-cumpărare nr.3612/24.05.1940 prin care autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 868 mp situat în B,- pe care s-a construit imobilul în care se află apartamentul revendicat potrivit autorizației de construire nr.8/.06.1942.
Pe fond, acțiunea în revendicare este neîntemeiată găsindu-se ca fiind preferabil titlul de proprietate al pârâților în procesul de comparare a titlurilor de proprietate.
Imobilul ce face obiectul acțiunii a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950,de la autorului reclamanților, iar acțiunea în revendicare presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, iar în această comparare se analizează inclusiv valabilitatea titlului statului, analiza ce trebuie făcuta de către instanță chiar și în lipsa investirii cu o cerere care să aibă ca obiect nulitatea sau nevalabilitatea titlului statului. Instanța este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.
Tribunalul a reținut, cu privire la același imobil s-a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,iar prin dispoziția nr.5/2001 emisă de Primarul Municipiului B s-a restituit în natura imobilul, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995.
În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950 și care, în art. II, prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, doar pct. 3 din art.1 al Decretului nr. 92/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor, ca mijloace de producție), apare ca fiind constituțional.
In celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5 ale art.1 din decret, întrucât imobilul în discuție avea calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituției atunci în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
De altfel nici o interpretare a textului, art.11 din Constituția vremii nu permitea o alta concluzie; înaintea acestui text, art.8 prevedea cu titlu de principiu ca proprietatea particulara este recunoscuta si garantata de lege; textele ulterioare, inclusiv art. II, erau prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății private, iar excepțiile sunt de stricta interpretare si aplicare, ceea ce odată mai mult - duce la concluzia ca locuințele la care s-a referit Decretul nr.92/1950 nu puteau fi considerate "alte mijloace de producție" și deci nu puteau fi naționalizate.
Decretul nr.92/1950 arăta în art. II, că sunt exceptate de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, Decretul nr. 524/1955,întregește prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950,și prevede că, imobilele aparținând respectivelor categorii, pentru a fi exceptate de la naționalizare, trebuie să fi fost ridicate din venituri provenite din muncă.
Decretul 92/1950 este contrar si Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptata de Adunarea Generală la 10.12.1948) la care România era parte semnatara și care prevedea in art. 17 pct. I și 2 ca orice persoana are dreptul la proprietate, atât singura cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, Decretul nr.92/1950 încalcă și disp. art.481 cod civil potrivit cărora "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afara numai pentru cauza de utilitate publica și primind o dreapta și prealabila despăgubire" tocmai prin faptul ca obliga cetățenii romani sa cedeze proprietatea in favoarea statului fără sa existe o cauza de utilitate publica.
Prin urmare, trecerea imobilului in proprietatea statului în condițiile Decretului nr.92/1950 nefiind subsumata cerințelor unei exproprieri în sensul art.481 Cod civil nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 Cod civil), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului. Pe de alta parte imobilul nici nu putea fi supus naționalizării pentru că, autorul reclamanților era exceptat de la naționalizare, fiind funcționar public.
In ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamanții cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului in prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifica în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Așadar, nu există nici o rațiune pentru a considera că la data la care s-au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii 112/1995 pentru apartamentul în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art.I alin.1 din Legea 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr.73/1995.
Prin deciziile pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele și alții contra Greciei și Malhous contra Cehiei în aplicarea art. I din Codul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului calitatea de titular al titlului de proprietate există conform jurisprudenței CEDO numai la data recunoașterii sale printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau printr-un act de aplicare a unor măsuri legislative de restituire, iar, în cauză, cu privire la apartamentul în litigiu nu există un astfel de act de confirmare.
Or, în cazul de față dreptul pârâților de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu dreptul reclamanților.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca li Pinc contra Cehiei) care și în cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.
Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.
Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
In speța dedusă judecații, pornind tocmai de la aceste argumente ale Curții Europene, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților, aceștia au fost de buna credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, iar față de dipoz.alin.2, 3 și 4 ale art.I din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995 aprobată prin HG nr.20/17.01.1996 și republicată în temeiul prevederilor art.II din HG nr.11/1997 se consideră a fi trecute în proprietatea statului cu titlu, imobilele cu destinație de locuință care au fost preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, fiind enumerate cu titlu exemplificativ Decretul nr.92/1950, Decretul nr.111/1951, Decretul nr.142/1952, Legea nr.4/1973 și Decretul nr.223/1974. Pe de altă parte, s-a arătat și că imobilul supus vânzării la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare se încadra în categoria celor prevăzute de art.I din Legea nr.112/1995, apartamentul nu putea fi supus restituirii in natura foștilor proprietari, iar titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești, astfel că situația juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.
Tribunalul a reținut că potrivit art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001(în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință.
Tribunalul a arătat că se nu poate reține ca fiind întemeiată apărarea pârâților privind invocarea uzucapiunii de scurtă durată, întrucât pe lângă condițiile justului titlu și bunei credințe trebuie îndeplinită și condiția termenului prevăzut de lege.
Contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu statul reprezintă un just titlu pentru că acesta s-a încheiat cu nonproprietar, are ca scop transferarea dreptului de proprietate și nu emană de la adevăratul proprietar, buna-credință care trebuie sa existe la data dobândirii bunului imobil există potrivit art.1899 și aceasta nu a fost răsturnată, însă nu este împlinit termenul prevăzut de lege, cererea de chemare în judecată s-a introdus la data de 19.09.2006 și este nesoluționată definitiv, iar aceasta întrerupe termenul prescripției achizitive.
Tribunalul a constatat că potrivit art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiata întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamanți prin acțiune, aceștia nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr.10/2001 (art. 18 Iit. c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și.
În motivele de apel se susține că instanța a aplica greșit dispozițiile Legii nr.10/2001 și a încălcat dispozițiile art.1295 și 644-645 Cod civil.
Deși acțiunea s-a întemeiat pe dispozițiile art.480 Cod civil instanța a abordat criterii de preferabilitate a dreptului de proprietate specifice unei acțiuni în nulitate reglementate de art.45 din Legea nr.10/2001.
Compararea titlurilor presupunea analizarea titlului autorului lor deposedat abuziv prin Decretul nr.92/1950, limitat abuziv prin Legea nr.112/1995 și Legea nr.1/2009 și cel al pârâților. Întrucât s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în raport cu Legea nr.10/2001, trebuia să se facă aplicarea criteriilor aferente dreptului comun, cu referire la art.1295 și 644-745 Cod civil.
O altă critică este aceea că instanța a încălcat dispozițiile art.1 din Protocolul nr.1 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României sunt obligatorii pentru instanțele interne normele de drept ale Curții Europene a Drepturilor Omului și nu hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cele două spețe, una privind Cehia și cealaltă România, soluționate pe aspectul dreptului de proprietate, au altă situație de fapt și alt temei juridic.
În ceea ce privește faptul că tribunalul a reținut că nu a avut o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, se apreciază că nu era necesară deoarece statul prin Legea nr.247/2005 a declarat abuziv Decretul nr.92/1950, stabilindu-se prin lege nevalabilitatea titlului statului.
Referitor la siguranța raporturilor juridice se opinează că aceasta trebuie realizată prin lege și nu prin hotărâri judecătorești care echivalează cu o nouă naționalizare.
Pârâții nu pot fi considerați că au un bun în sensul convenției întrucât prin nicio normă de drept internațional nu este protejat un drept care are ca obiect dobândirea abuzivă a unei proprietăți, pârâții cunoșteau modalitatea de intrare în proprietatea statului a imobilului, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a avut în vedere asigurarea securității unui raport juridic abuziv și protecția dreptului de proprietate ale dobânditorilor care cunoșteau preluarea abuzivă de către stat a bunului.
Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va admite apelul având în vedere următoarele considerente:
Imobilul în litigiu - teren în suprafață de 860 mp, a fost dobândit de autorul reclamantelor prin actul de vânzare - cumpărare nr.3612/24.05.1940, ulterior edificând o construcție compusă din pivnițe, demisol, parter, trei etaje și mansardă prin autorizația de construire nr.8/07/16.06.1942 eliberată de Primăria Municipiului
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950, iar succesorul defunctului, a formulat cerere de retrocedare în temeiul Legii nr.10/2001.
Prin dispoziția nr.5/20.06.2001 a Primarului General al Municipiului B s-a restituit în natură imobilul compus din suprafața de 860 mp teren și construcție formată din subsol, parter, 3 etaje și mansardă, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr.10/2001 iar prin procesul - verbal de predare - primire nr. 4940/ 24.07.2001 a fost pus în posesie.
Pârâții au dobândit apartamentul nr.13 din imobilul în litigiu de la autoarea lor, aceasta cumpărându-l în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. -.10.1996.
Instanța de fond a respins acțiunea în revendicare pe considerentul că pârâții sunt cumpărători de bună - credință, fiind apărați de dispozițiile Legii nr.10/2001 iar reclamanta nu deține o hotărâre anterioară în contradictoriu cu statul prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului sau cu unitatea administrativ teritorială, pentru a fi aplicabilă practica judiciară conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În același timp, tribunalul a reținut în considerentele sentinței apelate că, imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr.92/1950, iar preluarea imobilului nu poate fi considerată decât una fără titlu valabil.
De asemenea, s-a arătat că acțiunea în revendicare imobiliară presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului, în temeiul art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998.
Tribunalul a mai statuat că Decretul nr.92/1950 este contrar și Declarației Universale a Drepturilor Omului (adoptată în 1948) la care România era parte semnatară și care prevede în art.17 pct.1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietate sa.
Decretul nr.92/1950 încalcă și dispozițiile art.480 Cod civil potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire, tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică. vedere următoarele considerente:
În raport de dispozițiile Constituției din 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950, doar art.I pct.3 din Decretul nr.92/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor), apare ca fiind constituțional.
În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5 ale art.I din Decretul nr.92/1950, naționalizarea s-a făcut cu încălcarea Constituției atunci în vigoare, astfel încât imobilul s-a preluat fără titlu valabil.
Prin urmare, se arată în continuare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretul nr.92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art.481 Cod civil nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 Cod civil), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.
În condițiile în care, tribunalul a reținut nevalabilitatea statului cu ocazia analizării titlurilor de proprietate a părților, în considerentele hotărârii apelate, și cum acestea nu au fost criticate de nici una dintre părți, fiind definitive, apelanta - reclamanta este cea care are un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, împrejurare față de care în mod greșit s-a respins acțiunea în revendicare.
Această soluție nu vine în contradicție cu decizia civilă nr.33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație, unde se arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc".
Soluția nu vine în contradicție nici cu jurisprudența, similară ca situație de fapt.
Din această perspectivă, Curtea are în vedere Hotărârea din 4 noiembrie 2008 Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României, unde se arată paragraful 32. "Reclamanții insista asupra faptului ca apartamentul lor a fost naționalizat abuziv și apoi vândut chiriașilor, care au fost de rea-credință. De aceea, ei consideră că instanțele naționale au refuzat pe nedrept să anuleze contractul de vânzare-cumpărare. Referitor la notificarea vizând restituirea bunului în temeiul Legii nr.10/2001, ei susțin că primăria a amânat analizarea acestei cereri de o manieră excesivă.
33. Curtea arată că Judecătoria Constanțaa stabilit caracterul ilegal al naționalizării bunului prin Sentința sa din 21 iunie 2004. Prin urmare, ea apreciază că această constatare a ilegalității care, de altfel, nu a fost infirmată de o instanță superioară are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului în cauză. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și că nu a fost nici contestat, nici infirmat până astăzi (vezi, printre multe altele, și alții menționată mai sus, 38; împotriva României, nr.58.612/00, 37, 12 octombrie 2006; împotriva României, nr.35.951/02, 2526, 8 martie 2007; împotriva României, nr.36.992/03, 24, 24 ianuarie 2008). Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că argumentul Guvernului conform căruia ilegalitatea naționalizării nu a fost reținută în dispozitivul sentinței, ci în motivele sale, nu poate determina o abordare diferită în speță.
34. Prin urmare, Curtea apreciază că reclamanții aveau un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
35. Ea reamintește ca a examinat în mai multe rânduri cauze care ridicau probleme similare cu cele ale speței de față și că a constatat încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (vezi, printre altele, împotriva României, nr.4.596/03, 3235, 16 februarie 2006). Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună - credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri (, menționata mai sus, 32). O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art.1 din Protocolul nr.1 (, menționata mai sus, 39, 43 și 59). În plus, nici Legea nr.10/2001, nici Legea nr.247/2005 care o modifica nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza absenței îndelungate a acordării despăgubirilor, de către persoane care, la fel ca reclamanții, au fost lipsite de bunurile lor (, menționată mai sus, 34).
36. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față.
37. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea apreciază că, în speță, zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, asociată cu o lipsă totală de despăgubire, i-a făcut pe aceștia să suporte o sarcina disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1.
38. Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și constată că a avut loc încălcarea art.1 din Protocolul nr.1."
Aceiași opinie a fost exprimată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și în cauza Czaran și împotriva României prin hotărâre pronunțată în 2009 reținându-se că:"În ceea ce privește aplicarea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție Curtea a arătat că instanțele interne au reținut, în motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut în dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanță și nu poate conduce la concluzia că aceștia nu ar avea un "bun", în sensul Convenției (a se vedea în același sens cauzele Reichardt vs. România, par. 17-20 și și Dimeca vs. România, par. 22-24).
Curtea a reafirmat că, în contextul legislației în vigoare în România, care reglementează acțiunile în revendicarea imobilelor și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terțe persoane de bună-credință, chiar dacă este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa oricărei despăgubiri, este contrară articolului 1 din Protocolul nr.1.
Astfel, cum prin considerentele sentinței instanței de fond s-a reținut nevalabilitatea titlului statului, dezlegare definitivă în condițiile neapelării sale, neputând fi criticată nici în recurs față de principiul " omisso medio", în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul, va schimba în tot sentința în sensul că, în temeiul art.480 Cod civil, art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului se va admite acțiunea, va obliga pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 13 situat în imobilul din B,-, sectorul 2.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantele reclamante -- și -, domiciliate în B,-,.4,.1 bis, sector 2, împotriva sentinței civile nr.207 din 12.02.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, domiciliată în B,-,.4,.19, sector 2, -, domiciliat în B,-,.2,.13, sector 2 și, domiciliat în B,-,.4,.19, sector 2.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul admite acțiunea formulată de reclamante.
Obligă pârâții să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr.13 situat în imobilul din B,-, sectorul 2.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 2 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Tehnored.B/
7 ex/2.12.2009
-----------------------------------------------
- Secția a IV-a -
Președinte:Daniela Adriana BînăJudecători:Daniela Adriana Bînă, Ioana Buzea
