Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 541/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (39/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 541
Ședința publică de la 24.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Simona Gina Pietreanu
JUDECĂTOR 2: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 3: Bianca
GREFIER - I
Pe rol pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr. 1291 A din 22.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă -.
are ca obiect - revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 17.03.2008, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat pronunțarea cauzei la 24.03.2009, hotărând următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 B la data de 18.04.2007, reclamanta (născută, căsătorită /) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, în urma comparării titlurilor, apartamentul nr.67, situat în B, nr.112,.5, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că acest imobil a fost dobândit prin actul de donație acceptat, autentificat la notariatul de stat al sectorului 1 B și transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr.1036/09.10.1972, anexa 1.
Acest imobil a fost preluat abuziv de către stat prin Decizia nr.533 din data de 06.05.1975 a, în baza Decretului nr.223/1974.
Ulterior, după apariția Legii nr.112/1995, apartamentul a fost înstrăinat de către stat pârâtei, conform contractului de vânzare cumpărare nr.2593/24400/09. 01.1997.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestei acțiuni, arătând că a acționat cu bună credință în ceea ce privește cumpărarea acestui imobil.
Prin sentința civilă nr.6717/21.05.2008, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta, a obligat pârâta să lase reclamantei în deplina proprietate și liniștita posesie imobilul situat în B, nr.112,.5,.67, sector 1 și a respins excepția invocării uzucapiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta, prin actul de donație din anul 1972, dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu, act transcris în Registrul de transcripțiuni sub nr.106/1972. Prin plecarea acesteia din România, acest imobil a trecut în proprietatea statului în baza Deciziei nr.533/1975 emisă în conformitate cu Decretul nr.223/1974.
Ulterior acestei preluări și după apariția Legii nr.112/1995, pârâta a dobândit, în temeiul actului de vânzare cumpărare menționat, dreptul de proprietate asupra acestui apartament, deși anterior deținuse, până în anul 1991, un alt spațiu în același imobil.
S-a mai reținut că prevederile Decretului nr.223/1974 contravin însăși legii fundamentale valabile la acea dată, precum și art.480 Cod civil, care menționează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cazurile pentru utilitate publică și numai după o justă și prealabilă despăgubire.
Având în vedere că acest imobil a fost scos din patrimoniul reclamantei printr-un act normativ neconstituțional, instanța a apreciat că titlul statului asupra apartamentului nu este valabil.
În cauză, reclamanta și pârâta invoca titluri de proprietate cu caracter translativ, care provin de la autori diferiți. Titlul de proprietate al reclamantei este contractul de donație din anul 1972, iar pârâta invocă contractul de vânzare cumpărare întocmit în baza Legii nr.112/1995.
De aceea, comparând titlurile de proprietate ale părților, instanța nu poate concluziona decât că reclamanta a dobândit în mod valabil proprietatea, în vreme ce pârâta a contractat cu un neproprietar, care nu-i putea transmite și nu i-a transmis dreptul de proprietate.
Prima instanță a mai constatat că buna credință la încheierea unui act juridic cu un neproprietar poate prezenta relevanță doar în cazul uzucapiunii de 10-20 de ani, însă nici atunci dobândirea proprietății nu este efect imediat și direct al actului încheiat cu neproprietarul, ci se produce ca urmare a exercitării posesiei utile pe toată perioada prescrisă de lege, iar pârâta nu poate invoca aceasta situație.
S-a mai reținut că această pierdere a dreptului de proprietate de către adevăratul proprietar ar fi o expropriere dincolo de limitele permise constituțional, presupunând încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituita României, art.44 din aceasta, revizuită, și de art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Convenție ratificata de România.
Semnificativă în această materie este și Hotărârea CEDO din data de 1 decembrie 2005, în cauza Păduraru contra României, prin care s-a constatat încălcarea art.1 la Protocolul 1 și care, deși privește acțiuni în justiție referitoare la imobilele naționalizate formulate de reclamant anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, este deosebit de importantă raportat la consecințele pe care le au actele normative neclare, susceptibile de interpretări diferite, pe care și practica judiciară neunitară le pot genera.
În consecință, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactiva a supraviețuirii vechiului drept de proprietate al reclamatului asupra acestui imobil; trebuie menționat că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și imobilele ramase în patrimoniul statului. Curtea a reținut nerespectarea acestei obligații pozitive de către Stat ca urmare a incertitudinii juridice generate de lipsa de claritate și coerență a legislației aplicabile și consecințele acestora pentru reclamant. Curtea a notat că pentru a defini aceste situații în dreptul romanesc apar mai multe noțiuni esențiale, respectiv titlu statului, vânzarea lucrului altuia, acțiunea în revendicare, buna credință a cumpărătorului și aparența de drept.
În această lumină a celor expuse, Curtea a constatat că Statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent față de problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea de imobile intrate în posesia sa pe baza decretelor de naționalizare sau alte acte normative neconstituționale.
În consecință, față de cele expuse mai sus, prima instanță a apreciat că reclamanta nu și-a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra acestui imobil, iar pârâta a cumpărat acest apartament de la un neproprietar, motiv pentru care s-a dat preferință titlului reclamantei și s-a dispus obligarea pârâtei să lase acesteia în deplină proprietate și liniștita posesie acest imobil.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr-, la data de 10.09.2008.
În motivarea apelului, s-a arătat că instanța de fond a aplicat greșit art.6 Legea nr.213/1998, pretinzând că instanțele au fost îndrituite prin acest articol să verifice valabilitatea titlului statului asupra imobilelor, putând cerceta pe cale incidentală constituționalitatea actelor de preluare. De fapt, instanțele au procedat la verificarea titlurilor în baza art.480 cod civil și înainte de apariția art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998 și după apariția acestei legi.
Se mai arată că instanța de fond a văzut doar prima parte a art.6 alin.2 din Legea 213/1998 și a ignorat exact condiția în plus stipulată de acest articol, și anume: "dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparații". Deci, art.6 din Legea nr.213/1998 nu a permis revendicarea în orice condiții, cum era practica judiciară înainte de apariția Legii nr.213/1998, ci a restrâns revendicările doar la cele care nu fac obiectul unor legi de reparație (și anume, categoria imobilelor preluate abuziv de stat).
De asemenea, s-a mai învederat că instanța de fond a ignorat existența Legii nr.10/2001, ca lege specială în materia imobilelor preluate abuziv de stat și care avea întâietate în aplicare în concurs cu Codul Civil.
În ședința din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite în dosarul nr.60/2007, s-a pronunțat arătând: "concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiuluispecialia generalibus derogant,chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În ceea ce privește revendicarea prin compararea de titluri, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă, prin decizia nr.3244/2005, s-a pronunțat contrar celor arătate de către instanța de fond, și anume: " a practicii judiciare și doctrinei, instituției comparării titlurilor i s-au cristalizat, în decursul timpului, câteva criterii de operare, care, în speță, sunt mai numeroase în favoarea recurenților." Astfel, argumentului considerat esențial de cele două instanțe, privind dobândirea de la adevăratul proprietar, cu corolarulnemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet, i se poate aduce corectivul în sensul că și chiriașii cumpărători au dobândit un titlu oneros și cu bună credință de la o persoană pe care, fiind într-o eroare comună și invincibilă, au considerat-o proprietar. Pe de altă parte, criteriul posesiei actuale (impari causa melior est causa possidentis) operează și el în favoarea recurenților-pârâți.
În fine, nu poate fi negată împrejurarea că prevederile art.46 din Legea nr.10/2001 instituie un adevărat criteriu de preferință în favoarea dobânditorului de bună credință, nefiind vorba de o simplă apreciere a valabilității actului.
Apelanta a mai învederat că, în ceea ce privește uzucapiunea, instanța de fond nu a observat că în cauză s-a împlinit termenul de 10 ani de posesie liniștită și niciodată tulburată de reclamantă, în așa fel încât imobilul a trecut în proprietatea pârâtei prin efectul uzucapiunii.
Instanța de fond în mod greșit a admis cererea reclamantei, deoarece acțiunea de revendicare imobiliară a fost introdusă în regimul de aplicare a Legii nr.10/2001, care reglementează situația imobilelor abuziv preluate de stat în perioada 1945-1989. Acțiunea în revendicare s-a întemeiat pe art.480 Cod civil, ce definește, la modul general, dreptul de proprietate și nu prevede niciun criteriu de preferință între două titluri valabile de proprietate. Criteriile de preferință a unui titlu de proprietate sau a altuia sunt o creație constată a practicii juridice.
O dată cu apariția Legii nr.10/2001, a fost individualizată o categorie aparte de imobile, și anume cele preluate abuziv de stat, pentru care s-a prevăzut în această lege o rezolvare a conflictului dintre cele două categorii de titluri, ale fostului proprietar și ale actualului proprietar. Existența acestei categorii aparte, care beneficiază de un regim juridic special, este consacrată expres prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, care prevede în mod imperativ că "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație". Deci, pentru imobilul în litigiu există o lege specială - Legea nr.10/2001, care exclude aplicarea regulii generale a comparării titlului în baza practicii stabilite până la apariția legii speciale.
Faptul că soluționarea conflictului dintre cele două categorii de proprietari, prevăzut în Legea nr.10/2001, modificată, la art.50 se referă la anularea contractelor, nu înseamnă decât o reiterare punctuală a dispozițiilor art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998, aceleași criterii fiind aplicabile la toate acțiunile care privesc această categorie specială de imobile, indiferent dacă sunt acțiuni în anulare sau în revendicare.
Atâta vreme cât există în compararea titlurilor un criteriu stabilit de practica judiciară și, pe de altă parte, criterii prevăzute de Legea nr.10/2001, exclusiv pentru o categorie specială de imobile, instanța de fond trebuia să aplice criteriile prevăzute de legea specială și nu cele generale, stabilite în practica judiciară, când este vorba de această categorie de imobile. În Legea nr.10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005 și nr.HG498/2003 se reglementează criterii de preferabilitate diferite față de cele stabilite de practica judiciară în materia revendicărilor imobilelor obișnuite.
În speță, este vorba de o categorie specială de imobile, cele preluate abuziv de stat, cu titlu sau fără titlu în perioada 1945-1989. În funcție de verificarea modului de preluare - cu titlu sau fără - se stabilesc criteriile de preferință în Legea nr.10/2001 și în normele metodologice.
În art.46 pct.3 din nr.HG498/18.04.2003 - Normele de aplicare a Legii nr.10/2001, se prevede că înstrăinările în temeiul Legii nr.112/1995, cu respectarea legii, până la apariția Legii nr.213/1998, au beneficiul deplin al protecției Legii nr.10/2001, cu modificări ulterioare, în sensul că sunt recunoscute și conservate efectele acestor acte.
Legea nr.10/2001 nu reglementează doar o procedură de restituire a acestor categorii de bunuri în posesia statului sau a unor persoane juridice deținătoare, ci cuprinde reglementări și în conflictul dintre fostul proprietar și actualul proprietar-cumpărător în baza Legii nr.112/1995 și stabilește criterii de preferință în acest conflict, care operează și în revendicări, nu numai în anulări.
De aceea, spre deosebire de revendicările unor imobile obișnuite în revendicarea imobiliară de imobile abuziv preluate de stat, instanța trebuia să aplice criteriul stabilit de legea specială și nu criteriul stabilit în practica judiciară anterioară apariției acestui act normativ,
Reclamanta din cauză nu are o hotărâre irevocabilă de recunoaștere a dreptului său anterioară acestui proces, deci nu are un bun (drept de proprietate) în sensul celor protejate de CEDO și este obligată să respecte Legea nr.10/2001 și să primească despăgubiri la contravaloarea actuală a imobilului revendicat, cale pe care de altfel a și acționat.
Prin notele scrise depuse la dosar la data de 22.10.2008, intimata a solicitat respingerea apelului formulat de pârâta, cu cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr.1291 din 22.10.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - pârâtă, aceasta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 700 lei.
Tribunalul a reținut, în primul rând, că în mod corect a analizat prima instanță valabilitatea titlului statului, acesta nu numai din cauză că art.6 din Legea nr.213/1998 permite acest lucru, ci și pentru că una din probleme esențiale care se impune a fi soluționată într-o astfel de cauza este tocmai stabilirea modalității în care bunul a fost preluat de stat, acesta preluare fiind cauza actualului conflict juridic. Pe de altă parte verificarea valabilității sau nu a titlului statului se impune și prin prisma practicii CEDO.
În acest sens, trebuie subliniat că, din moment ce preluarea s-a făcut fără titlu, consecința este aceea că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului, ceea ce echivalează cu o confirmare de către instanța a dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia. În consecință, și reclamantul are un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO; o alta interpretare ar fi lipsită de logică juridică. Astfel, deși s-ar constata de către instanța că niciodată bunul nu a ieșit din patrimoniul reclamantului, totuși instanța să constate că nu există bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, deoarece confirmarea în justiție nu a fost anterioară vânzării.
În acest context, se impune o precizare, și anume aceea că nu este vorba de nașterea unui nou drept de proprietate, ci de confirmarea celui anterior preluării, ceea ce înseamnă că la data vânzării acesta exista în patrimoniul reclamantului, consecința directă fiind aceea a încălcării art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO.
Astfel, prin Hotărârea CEDO Buttu contra României s-a stabilit că există o încălcare a art.1 din Protocolul 1 și atunci când confirmarea definitivă în justiție a fost ulterioară vânzării bunului. Totodată, s-a reținut că, presupunând că o eventuală cerere în temeiul Legii nr.10/2001 ar fi admisibilă și poate ocaziona o despăgubire, totuși Fondul Proprietatea nu funcționează în mod susceptibil pentru a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizații către reclamant.
De asemenea, în hotărârile pronunțate în cauzele Cohen contra României, Hollitzer contra României, Huber contra României se menționează de către CEDO că în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art.1 din Protocolul nr.1
În al doilea rând, instanța fiind investită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun, dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt incidente, legea specială reglementând doar situația acordării de despăgubiri în cazul bunurilor vândute, nu și situația în care se solicita restituirea în natură. Oricum, din moment ce statul înstrăinase bunul, nici nu mai avea cum să îl restituie în natură.
În acest context, trebuie făcută o subliniere esențială, și anume aceea că acțiunea în revendicare, cât și dispozițiile Legii nr.10/2001 ar trebui să aibă drept scop acoperirea prejudiciului cauzat prin deposedarea abuzivă de un bun, fie prin restituirea bunului, fie prin acordarea de despăgubiri rezonabile și efective. Or, discuțiile referitoare la incidența Legii nr.10/2001 și a Legii nr.247/2005 sunt lipsite de substanță atât timp cât procedurile instituite de aceste legi nu conduc la acordarea unor despăgubiri rezonabile și efective. Acesta deoarece în momentul de fata Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv (în acest sens pronunțându-se Curtea în nenumărate rânduri), ceea ce înseamnă ca adevăratului proprietar nu i se acoperă nici în momentul de față, în mod efectiv, paguba creată, cu toate că Legea nr.10/2001 a intrat în vigoare din anul 2001.
Atât timp cât statul nu a luat măsuri urgente, coerente și efective în sensul rezolvării situației creată ca urmare a preluării fără titlu a imobilelor în discuție, susținerile ca foștii proprietari deposedați abuziv nu au deschisă calea acțiunii în revendicare, ci doar posibilitatea de a urma calea Legii nr.10/2001 sunt total neîntemeiate.
Consecința directă este aceea a înlăturării aplicabilității legii speciale, inclusiv a dispozițiilor art.45, acest articol având incidență doar în ceea ce privește analizarea valabilității titlului pârâtei, ceea ce înseamnă că în cazul în care se menține respectivul contract de vânzare cumpărare este posibilă compararea celor doua titluri, deoarece în caz contrar ne-am afla în fața unei acțiuni în revendicare în care pârâta nu poate invoca niciun titlu în favoarea sa. În aceste condiții, susținerile că reclamanta nu poate apela decât la procedura specială a Legii nr.10/2001 sunt neîntemeiate, ci, din contra acțiunea în revendicare apare, în prezent, ca fiind singura cale prin care se poate repara paguba rezultată din privarea de proprietate.
Or, atât timp cât Legea nr.10/2001 nu își găsește aplicabilitate în cauza de față, cu atât mai puțin se poate vorbi de existența unor criterii de preferabilitate instituite de respectiva lege sau de incidența art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998.
Pe de alta parte, invocarea deciziei pronunțată în recursul în interesul legii în această materie nu are nicio relevanță, având în vedere că nu a fost motivat și publicat în Monitorul Oficial, astfel că nu este obligatoriu pentru instanțe.
Nu în ultimul rând, trebuie menționat că apelata are la dispoziție căi mult mai eficiente de acoperire a prejudiciului cauzat de pierdea bunului ce i-a fost vândut în temeiul Legii nr.112/1995, respectiv acțiunea în evicțiune.
În ceea ce privește invocarea uzucapiunii de scurtă durată, tribunalul a constatat că nu este îndeplinită una din condițiile cerute, și anume aceea a termenului ce trebuie să se scurgă pentru a interveni prescripția achizitivă, acesta deoarece din actele dosarului rezultă că reclamanta a avut domiciliul în străinătate și nu a locuit în raza teritorială a Tribunalului București, astfel că termenul este 20 de ani și nu de 10 ani.
În termen legal a declarat recurs pârâta, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că soluția instanței de apel, în sensul că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu sunt incidente în cauză și singura cale de a se repara privarea de proprietate este revendicarea pe calea dreptului comun, prin comparare de titluri, este greșită.
Dimpotrivă, legal, singura cale de rezolvare a conflictului dintre fostul proprietar și cel actual este Legea nr.10/2001. În acest sens sunt și argumentele deciziei de îndrumare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care recurenta a înțeles să le expună prin motivele de recurs.
A mai susținut recurenta - pârâtă că criticile de preferință a unui titlu de proprietate sau a altuia sunt o creație a practicii juridice, consacrată în timp înainte de apariția Legii nr.10/2001 și se referă la toate imobilele, reprezentând cadrul general de reglementare.
O dată cu apariția legii speciale a fost individualizată o categorie aparte de imobile, și anume cele preluate abuziv de stat, pentru care s-a prevăzut o rezolvare a conflictului dintre cele două categorii de titluri, ale fostului proprietar și ale actualului proprietar. Existența acestei categorii aparte, care beneficiază de un regim juridic special, este consacrată expres și prin art.6 alin.2 din Legea nr.213/1998. Așadar, pentru imobilul în litigiu există o lege specială, care exclude aplicarea regulii generale a comparării titlului în baza practicii stabilite anterior.
În consecință, instanța de fond trebuia să aplice criteriile de preferință prevăzute de Legea nr.10/2001, modificată, în compararea titlurilor opuse de părți, dat fiind că se revendică un imobil cu un regim juridic special.
Recurenta pârâtă a precizat că soluția instanței de apel este în contradicție și cu ultima modificare a Legii nr.10/2001 privind interzicerea retrocedării, atunci când locuința a fost cumpărată conform legii și cu bună credință. În speță, nu s-a făcut dovada răsturnării prezumției de bună - credință.
Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A arătat că motivele de recurs nu aduc niciun element nou, încă nediscutat sau nesoluționat de instanța de fond și de cea de apel. În mod corect s-a reținut că apartamentul în litigiu a fost preluat fără titlu, în mod abuziv (în raport de prevederile Legii nr.10/2001, art.2 lit.i), situație în care vânzarea către pârâtă a avut loc cu violarea art.1 din Legea nr.112/1995.
Restituirea imobilului nu are loc ca urmare a aplicării dreptului comun - art.480 Cod civil, cu simpla comparare de titluri în acest cadru legal. Deși nu ignoră efectele legii speciale, în opinia reclamantei cererea sa este fundamentată pe prevederile Constituției României și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Prin vânzarea bunului altuia, cum este cazul în speță, a avut loc o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantei. În absența unor măsuri adecvate și eficace luate din timp, vânzarea bunului altuia a dus la ruperea justului echilibru între exigențele de interes public și imperativele garantării dreptului de proprietate. În speță, vânzarea încalcă criteriul proporționalității, iar invocarea bunei credințe este lipsită de orice relevanță juridică.
În ședința publică din 17.03.2009, recurenta - pârâtă, prin avocat, a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 1 B în soluționarea cauzei în primă instanță, considerând că, indiferent de motivare, acțiunile având ca obiect revendicarea trebuie să aibă în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001, care prevăd că tribunalul este instanța competentă să judece pricina în fond.
Intimata - reclamantă, prin avocat, a solicitat respingerea excepției invocate, învederând că temeiul juridic al cererii nu este cel de drept comun, ci raportat la prevederile Constituției României și tratatele internaționale ratificate de România.
Analizând cu prioritate excepția de ordine publică invocată de pârâta, Curtea constată că nu este întemeiată.
Astfel, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta a avut drept obiect revendicarea apartamentului deținut de pârâta, prin compararea titlurilor înfățișate de părți. Reclamanta a indicat că nu a făcut niciun demers pe legea specială pentru restituirea imobilului în natură sau prin măsuri reparatorii, că admisibilitatea acțiunii în revendicare, conform dreptului comun - art.480 Cod Civil - rezultă direct din Constituția României și că criteriul de stabilire a competenței instanței de judecată este dat de valoarea imobilului, menționată prin contractul de vânzare - cumpărare deținut de pârâtă (7.491.159 lei - ROL).
Față de aceste pretenții, Curtea constată că prima instanță a fost învestită cu o acțiune în revendicare prin comparare de titluri și, cât timp valoarea imobilului, necontestată, a fost la data introducerii cererii de chemare în judecată sub 5 miliarde lei, incidente sunt dispozițiile art.1 pct.1 și art.2 pct.1 lit.b Cod procedură civilă.
Litigiului de față nu-i sunt aplicabile dispozițiile de excepție instituite prin recursul în interesul legii ce vizează competența de soluționare a cererilor formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori acordarea de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr.10/2001 (Decizia nr.IX/20.03.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite), pentru a fi competent, în primă instanță, tribunalul d e la locul situării imobilului.
De asemenea, argumentul invocat de recurenta - pârâtă în susținerea excepției, cu referire la Decizia nr.33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate fi primit cât timp criteriul principal pentru stabilirea competenței într-o astfel de cauză este cel valoric.
Pentru aceste considerente, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, excepția de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 1 B, privind soluționarea în primă instanță a cauzei.
Examinând, în continuare, criticile formulate prin motivele de recurs, prin raportare la dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Raportat la situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art.329 alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). Așadar, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Referitor la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, critică susținută de recurenta pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
În speță, Curtea reține că legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, reclamanta deține un "bun" în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (CauzaStrăin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005, CauzaKatz împotriva României,hotărârea din 20 ianuarie 2009), iar, în CauzaPorțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006, notat că "la 22 iulie 2005 fost adoptată Legea nr.247/2005, care modifică Legea nr.10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire". În același sens, este și Cauza Ruxanda împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâtei, care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995, i se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâta are cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 (art.18 lit.d, actualmente lit.c din Legea nr.10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art.46 alin.2, în prezent art.45 alin.2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În speță, pârâta a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună credință. Din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art.1898 Cod civil ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua credință.
Numai în situația în care pârâta ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceasta ar fi considerată ca fiind de rea credință.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art.46 alin.2 fără aplicare, deoarece prin ipoteza toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că exista această posibilitate.
Existența unor controverse cu privire la interesul noțiunilor "cu titlu" și "fără titlu" nu excludea preluarea valabilă și calitatea statutului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură.
Situația ar fi fost diferită dacă pârâta nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă cerere de retrocedare din partea celor care au deținut bunul anterior preluării de către stat, ci ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se consideră îndreptățiți.
Or, o asemenea dovada nu s-a făcut în prezenta cauză. Astfel, nu s-a probat împrejurarea că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995 ori pentru plata de despăgubiri sau ar fi introdus în instanță o acțiune de revendicare a imobilului în litigiu. Mai mult, în speță, reclamanta nu a făcut nici anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată niciun demers, nu a înțeles să se prevaleze de dispozițiile de excepție prevăzute de Legea nr.10/2001, printre altele să conteste titlul de proprietate al pârâtei.
În contextul în care proprietara deposedată abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Austriei, restituirea bunului către reclamantă ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei și securității raporturilor juridice, Curtea nu va da prioritate,în cadrul acțiunii în revendicare, Convenției europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenție.
Curtea mai are în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării reclamantei de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării pârâtei de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamantei adreptului de a obținede la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceasta putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr.10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.
În contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr.1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr.112/1995.
Prin argumentele deja expuse, Curtea a răspuns și apărărilor invocate de intimata - reclamantă prin întâmpinare. Astfel, nu s-a contestat că apartamentul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu, în mod abuziv, prin aplicarea Decretului nr.223/1974; caracterul abuziv al acestui act normativ a fost confirmat din punct de vedere legislativ și jurisprudențial atât pe plan intern, cât și pe plan internațional.
Cu toate acestea, cât timp nu s-a contestat valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat de pârâtă, nu se poate vorbi de o vânzare a bunului altuia, ce a avut drept consecință o ingerință nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantei, titlul statului nefiind contestat până la acest moment. De altfel, constatându-se și buna - credință a cumpărătorului, titlul pârâtei s-a consolidat, a intrat în circuitul civil, caz în care admiterea acțiunii în revendicare ar fi de natură să aducă atingere unui alt drept de proprietate decât cel al reclamantei, precum și securității raporturilor juridice.
Intimata - reclamantă face vorbire de absența unor măsuri adecvate și eficace, luate din timp, care să preîntâmpine încălcarea dreptului său de proprietate, însă nu justifică starea sa de pasivitate cât privește redobândirea imobilului până la data formulării acestei acțiuni, pentru a putea verifica în ce situație s-a adus atingere imperativelor garantări proprietății sale.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenta - pârâtă și va modifica decizia recurată, în sensul că, în baza art.296 Cod procedură civilă, va admite apelul pârâtei, va schimba sentința apelantă și va respinge acțiunea formulată de reclamanta, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de necompetență materială a Judecătoriei sectorului 1 B, privind soluționarea în primă instanță a cauzei.
Admite recursul declarat de recurenta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1291 A din 22.10.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă -.
Modifică decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul declarat de apelanta - pârâtă împotriva sentinței civile nr.6717/21.05.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, în contradictoriu cu intimata - reclamantă.
Schimbă sentința apelată, în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
I
Red.
Tehnodact.
Ex.2/11.05.2009
Secția a IV-a Civ. -
-
Jud.sector 1Buc. -
Președinte:Simona Gina PietreanuJudecători:Simona Gina Pietreanu, Mirela Vișan, Bianca
