Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 56/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 56R
Ședința publică de la 28 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 3: Antonela Cătălina
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul - reclamant G și de către recurentul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, împotriva deciziei civile nr. 763/25.05.2009pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și intimatul - chemat în garanție SC NORD SA.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul - reclamant G, personal și asistat de avocat, care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr. -/27.01.2010, lipsind recurentul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și intimatul - chemat în garanție SC NORD SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că a fost admisă cererea de abținere de la judecarea prezentei cauze formulată de doamna judecător.
Apărătorul recurentului - reclamant G arată că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererile de recurs.
Apărătorul recurentului - reclamant G solicită admiterea recursului declarat de partea pe care o asistă, împotriva deciziei civile nr. 763/25.05.2009pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se respinge apelul Municipiului B și a se admite în totalitate apelului reclamantului și modificarea sentinței în parte, în sensul de a fi obligat la plata prețului actualizat și a sporului de valoare și Ministerul Finanțelor Publice. Cu cheltuieli de judecată.
Menționează că în propria cale de atac i-a fost agravată situația, în sensul că a fost diminuat cuantumul pretențiilor admise de prima instanță.
Totodată, arată că prin obligarea doar a Statului la plata doar a prețului actualizat, clientul său a fost prejudiciat prin aplicarea greșită a legii, sub două aspecte: a fost schimbat debitorul contractual responsabil de evicțiune, în baza unor prevederi ce nu erau în vigoare la data contractului și s-a respins cererea privitoare la acordarea sporului de valoare înregistrat de bunul în privința căruia a fost evins.
Apreciază că, respingerea cererii privind sporul de valoare s-a făcut prin aplicarea greșită a legii, respectiv a art.50 și 501din Legea nr. 10/2001.
Concluzionând, solicită admiterea propriului recurs și respingerea recursului promovat de către recurentul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI Solicită amânarea pronunțării, pentru a depune concluzii scrise.
Curtea reține cauza în vederea pronunțării asupra cererilor de recurs.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B - Secția a II-a Civilă sub nr. 3491/302/14.04.2008, reclamantul Gac hemat în judecată pârâții Municipiul B prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța sa dispună obligarea acestora la plata contravalorii actualizate a sumei de 930,38 lei, achitata ca preț al apartamentului situat în B, sector 1,-, care este de 6.520,38 lei (având în vedere indicele preturilor de consum de 700,83% pentru perioada decembrie 1997 - octombrie 2007); obligarea pârâților la plata unei sume, reprezentând excedentul de valoare a imobilului compus din construcție și teren, pe care o apreciază provizoriu ca fiind în valoare de 8.000 lei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat ca a fost proprietarul apartamentului situat la mansarda imobilului din B, sector 1,-, apartament care, deși cumpărat inițial de autoarea sa, în baza Legii nr. 112/1995, a fost redat numitului prin hotărâre judecătoreasca.
A arătat reclamantul că autoarea sa a cumpărat, în condițiile Legii nr. 112/1995, apartamentul susmenționat, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5187/31327 din 11.12.1997 încheiat intre Primăria Municipiului B, în calitate de vânzătoare, Nord, în calitate de mandatar al vânzătoarei și, în calitate de cumpărătoare.
Numitul l-a chemat în judecata pentru ca, pe calea comparării de titluri, să fie obligat la lăsarea în deplina proprietate și posesie a imobilului, reclamantul fiind evins ca urmare a admiterii acțiunii acestuia.
În calitate de proprietar evins, se impune ca prețul achitat de autoarea sa pentru cumpărarea apartamentului și sporul de valoare căpătat de imobil între data cumpărării și data ieșirii din patrimoniul sau să îi fie restituite, pe temeiul dispozițiilor art. 1344 Cod civil.
Prin întâmpinarea depusa, pârâtul Statul R prin Ministerul Economie și Finanțelor a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că - potrivit principiului relativității efectelor contractului - acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț. Or, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului B și reclamanți, este terț față de respectivul contract. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5187/31327/11.12.1997, trebuia instituita obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului B, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 Cod civil.
Pentru situația în care se va trece peste excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâtul Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat chemarea în garanție a SC Nord SA pentru restituirea comisionului de 1%, încasat de aceasta societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5187/31327/ 11.12.1997.
Prin încheierea din 12.09.2008, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R prin Ministerul Economiei și Finanțelor, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 9714/19.12.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 B - Secția a II-a Civilă în dosar nr-, s-a admis în parte acțiunea formulata de reclamantul G, în contradictoriu cu parații Municipiul B prin Primarul General și Statul R prin Ministerul Economiei și Finanțelor; au fost obligați pârâții Municipiul B prin Primarul General sa plătească reclamantului sumele de 6.928,63 lei, reprezentând contravaloarea actualizata a imobilului, și de 227.981,37 lei, reprezentând diferența dintre contravaloarea actualizata și valoarea de circulație a imobilului. Totodată, s-a respins cererea de chemare în garanție a NORD, ca neîntemeiată, fiind obligat pârâtul Municipiul B prin Primarul General la 2600 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5187/31317/11.12.1997, numita - autoarea reclamantului - a cumpărat imobilul situat în B,-, mansarda, sector 1, vânzătoare fiind Primăria Municipiului B prin mandatar Nord
În conformitate cu certificatul de legatar nr. 161/22.06.2005 emis de "", reclamantul G este singurul moștenitor al defunctei, decedata la 09.06.2005, în masa succesorală, la acea dată, fiind inclus imobilul în litigiu.
Ulterior, prin sentința civila nr. 6236/17.06.2005, rămasa definitivă și irevocabila prin respingerea apelului și recursului, pronunțata în dosarul nr. 6003/2004 al Judecătoriei sector 1, s-a constatat ca trecerea în patrimoniul statului a imobilului arătat s-a făcut fără titlu valabil iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 5187/31317/ 11.12.1997 este lovit de nulitate absolută.
Astfel, s-a constatat prin hotărârea arătata mai sus ca locuința în cauza a fost preluata fără titlu, fiind scoasa de sub incidența Legii nr. 112/1995 și în consecința nu putea fi vânduta, dreptul fostului proprietar neîncetând să existe.
Instanța a mai reținut că, întrucât hotărârea menționata, prin care s-a constatat evicțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 5187/31317/11.12.1997, a rămas definitivă și irevocabilă, iar față de prezenta are putere de lucru judecat, în speță devin aplicabile dispozițiile art. 1337 și următoarele civ.
Instanța a reținut și că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, prețul actualizat achitat de autoarea reclamantului în decembrie 1997 pentru mansarda situată în B,-, sect. 1, este de 6.928,63 lei (RON). Totodată, din raportul de expertiză tehnică imobiliară rezulta faptul că valoarea totală de circulație a imobilului construcție și teren este de 329.894 lei (RON), din care garsoniera 234.910 lei și cota indiviză aferentă de teren de sub clădire 94.984 lei.
Astfel, având în vedere dispozițiile legale menționate, ținând cont și de modul în care reclamantul și-a formulat capetele de cerere, instanța a admis în parte cererea, obligând pârâtul Municipiul B prin Primar General la 6.928,63 lei reprezentând contravaloarea actualizată plătită pentru imobil și 227.981,37 lei reprezentând diferența dintre valoarea actualizată și valoarea de circulație a imobilului.
În determinarea valorii de circulație a imobilului nu s-a luat în calcul și valoarea terenului, având în vedere faptul ca prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5187/31317/11.12.1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, autoarei reclamantului nu i-a fost vândut și terenul, acesta fiindu-i atribuit doar în folosință.
De asemenea, în baza dispozițiilor art. 1337.civ. instanța a obligat la plata acestor despăgubiri doar pârâtul Municipiul B prin Primar General, în calitate de vânzător și garant al evicțiunii constatate prin hotărârea menționată, pretenții față de care, instanța a constatat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile legii speciale (Legea nr. 10/2001) deși a fost invocată ca temei de drept de către reclamant, fiind vorba de evicțiunea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv de răspunderea vânzătorului față de cumpărător și nu de obligația instituita în sarcina Ministerului d e Finanțe prin art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Având în vedere faptul că pârâtul Statul Român prin Ministerul d e Finanțe nu a căzut în pretenții, instanța, în baza art. 60 al. 1. a respins și cererea de chemare în garanție a Nord, ca neîntemeiată, iar în temeiul art. 274.pr.civilă, pârâtul Municipiul B prin Primar General a fost obligat să achite reclamantului suma de 2.600 lei cheltuieli de judecată, respectiv onorariu avocat și onorariu expert, conform chitanțelor depuse la dosar.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Municipiul B prin Primarul General și reclamantul.
Reclamantul nu a motivat apelul astfel formulat.
Prin apelul formulat de Municipiul Baf ost invocată excepția lipsei calității procesuale pasive, arătându-se că, potrivit art. 5 alin. 2 din Ordonanța de Urgență nr. 184/12.12.2002 "Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru".
De asemenea, la alin. 3 se prevede că: "Plata sumelor prevăzute la alin. 2 se face de către Ministerul Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995".
Astfel, deși apelanta a figurat ca parte contractantă, prețul efectiv al vânzării nu a fost încasat de către aceasta, ci de către Ministerul Finanțelor și SC Nord SA.
Cu privire la excedentul de valoare reprezentat de diferența dintre valoarea de circulație a apartamentului și prețul actualizat plătit la cumpărarea acestuia, a susținut apelanta că, în conformitate cu prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009, în mod greșit a fost obligată la plata acesteia.
Totodată, considerând că nu s-a făcut dovada culpei procesuale a apelantei, apreciază ca fiind greșită obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 763/25.05.2009 pronunțată de Tribunalul București secția a V-a civilă au fost admise ambele apeluri, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că:
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B prin Primarul General, cu consecința respingerii acțiunii formulatăe în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A fost admisă în parte acțiunea, formulată de reclamantul G, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, dispunându-se obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 6.928,63 lei reprezentând preț actualizat către reclamant.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către reclamant, în fond.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
Așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, prin sentința civilă nr. 6236 din 17.06.2005 a Judecătoriei sectorului 1 B, definitivă și irevocabilă, filele 105-106 dosar de fond, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 5187/31317/11.12.1997, contract ce a constituit titlul autorului intimatului apelant reclamant G, și care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, după cum rezultă din considerentele sentinței.
Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr.10/2001, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Rezultă deci că, potrivit normelor speciale aplicabile în cauză în respectarea principiului de drept potrivit căruia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, calitate procesuală pasivă pentru restituirea prețului actualizat are Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și nu Municipiul B prin Primar General.
În consecință, Tribunalul a apreciat întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului Municipiul B prin Primar General.
În analiza apelul formulat de apelantul reclamant G, prin raportare la dispozițiile art. 292 alin. 2 Cod Procedură Civilă instanța de apel a reținut că:
Astfel, reclamantul a chemat în judecată, alături de Municipiul B prin Primar General, și Statul Român prin Ministerul d e Finanțe.
Față de considerentele deja expuse, în temeiul art. 50 din Legea nr.10/2001, a apreciat instanța că acestui pârât îi revine obligația de a plăti prețul actualizat către reclamant, având în vedere că acesta se află în situația de a i se fi desființat prin hotărâre irevocabilă contractul de vânzare cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
S-a apreciat ca fiind neîntemeiate restul pretențiilor apelantului reclamant, respectiv diferența până la valoarea de circulație a imobilului, având în vedere că în situația sa, cumpărător de rea credință, legea specială prevede în mod expres că are dreptul numai la restituirea prețului actualizat.
Față de faptul că numai pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă acesta a fost obligat și la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către reclamant în fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul-apelant și pârâtul-intimat Statul Român prin Ministerul Finanțelor.
În motivarea recursului formulat de către reclamant se susține în esență că:
Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incidente cazurile prevăzute de art.304 pct.9 și 5.
În mod greșit a fost admisă - în susținerea recurentului - excepția lipsei calității procesual pasive a Municipiului B, prin Primarul General. Ambele articole de lege invocate nu pot întemeia legal această soluție adoptată de instanța de apel.
Potrivit art.969, al. 1, cod civil, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante ceea ce înseamnă că, prin întocmirea contractului de vânzare-cumpărare, Municipiul B rămâne vânzător iar recurentul, prin autoarea acestuia, cumpărător. O lege ulterioară nu poate aduce atingere substanței unui contract de vânzare-cumpărare, sub aspectul opozabilității obligațiilor rezultate din el față de părți.
Debitorul unei obligații nu poate fi schimbat prin lege, Codul civil având reguli clare prin care se poate efectua novația de debitori.
Sintagma "plata sumelor se face de " nu reprezintă o exonerare a responsabilității pentru evicțiune, imposibil de obținut în absența acordului creditorului obligației, ci o indicare a unei noi modalități de executare a obligației. De principiu este că, apariția pe parcursul desfășurării relațiilor contractuale, iar apoi a celor procesuale, litigioase a unor reglementări prin lege a raporturilor juridice și de obligații, nu poate fi interpretată de puterea judecătorească ân detrimentul creditorului obligației contractuale prin diminuarea dreptului câștigat.
A gândi contrariul este împotriva spiritului Titlului "Despre contracte" din Codul civil în care de esența schimbării debitorului ține acordul creditorului (art.1128, pct.2, civ. spune că debitorul vechi "este descărcat" de creditor, descărcarea fiind un act voluntar, unilateral, imposibil de a fi substituit prin lege).
Aceeași situație apare și în cazul art.50 al.3 din legea nr.10/2001, în care rolul de simplu executant al unei hotărâri judecătorești, iar nu de responsabil/răspunzător pentru evicțiune apare mai pregnant folosindu-se sintagma "Restituirea prețului". Legea nu spune în contradictoriu cu cine se stabilește dacă trebuie sau nu restituit prețul actualizat, astfel încât prevederile contractuale rămân valabile iar obligat la plata prețului rămâne vânzătorul. Dacă această obligație va fi executată de Ministerul Finanțelor, ori de vânzător, aceasta nu mai este o chestiune opozabilă celui evins.
Soluția de admitere a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului B încalcă - în opinia recurentului - prevederile art.1128 pct.2, cod civil și art.969 al.1 cod civil, lipsind creditorul, în mod nelegal, fără acordul său, de un debitor și intervenind în legea contractului.
O altă critică de nelegalitate a decizie recurate constă, în susținerea recurentului reclamant - în greșita obligare a Statului Român prin Ministerului Economiei și Finanțelor doar la plata prețului actualizat (art.304 pct.9 pr.civ).
Prin admiterea apelului reclamantului și obligarea doar a Statului la plata doar a prețului actualizat, acesta se consideră prejudiciat sub două aspecte, respectiv: i s-a schimbat debitorul contractual responsabil de evicțiune în baza unor prevederi ce nu erau în vigoare la data contractului și erau oricum inoperabile în lipsa acordului său; i s-a respins cererea privitoare la acordarea sporului de valoare înregistrat de bunul asupra căruia a fost evins.
Respingerea cererii privind sporul de valoare s-a făcut prin aplicarea greșită a art.50 și 501din legea 10/20013. S-a reținut astfel, implicit, că situația autorului reclamantului, de cumpărător de rea-credință (apreciat ca atare prin hotărârea dată în constatarea nulității titlului nostru) este prevăzută expres în legea specială și nu îi dă dreptul decât la restituirea prețului actualizat.
Această apreciere este eronată, în opinia recurentului reclamant.
Înainte de toate pentru că întreaga jurisprudență, care a statuat ca fiind rea-credință, ori bună-credință discutabilă, insuficiența diligențelor, nu a stabilit și existența unei echivalențe între aceasta și încălcarea prevederilor 112/1998 la cumpărare. Nici legiuitorul Legii 10 și Legii 1 nu a avut o asemenea intenție. Nici textul Legii nu trebuie înțeles și aplicat așa.
Restituirea prețului de piață este reglementată expres, după apariția legii nr.1/2009, de art.501din legea nr.10/2001. Pentru a putea beneficia de restituirea prețului de piață trebuie îndeplinite două condiții, respectiv: contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor legii nr.112/1995; contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească.
Faptul că recurentul a avut un contract ce a fost desființat prin hotărâre judecătorească rezultă din înscrisurile dosarului.
Încheierea contractului s-a efectuat în conformitate cu prevederile legii nr.112/1995, toate condițiile cerute de art. 9 alin. 1 și 6 din acest act normativ fiind îndeplinite. Autoarea recurentului era titulara contractului de închiriere, nu dobândise ori înstrăinase vreo locuință proprietate personală astfel încât legea nr.112/1995 a fost respectată.
Susține recurentul reclamant că instanța de apel nu a putut identifica o încălcare a legii nr.112/1995 prin prisma prevederilor cuprinse în respectiva lege, prevederi la care nu avea dreptul să adauge condiții suplimentare, cum ar fi aceea a condiției existenței bunei credințe.
C de-al treilea motiv pentru care recurentul consideră nelegală decizia recurată constă în încălcarea principiului non reformatio în pejus, a art.295 și 296. (art.304 pct.9 pr.civ).
În acesta sens se arată că, prin admiterea apelului Municipiului B, instanței nu-i era îngăduit să diminueze cuantumul pretențiilor admise de prima instanță; în fața primei instanțe, pârâtul Statul român s-a apărat doar pe excepția lipsei calității sale procesuale pasive, apreciind că evicțiunea totală este incidentă, dar răspunzător ar fi Municipiul, iar în subsidiar, pentru comision a chemat în garanție pe SC NORD SA. în garanție a fost respinsă, iar Statul Român nu a atacat hotărârea, în raport cu acest pârât operând puterea lucrului judecat, sub aspectul cuantumului.
De asemenea critică recurentul decizia instanței de apel în sensul că ar fi stabilit în mod nelegal cadrul procesual pasiv cu cel de-al 2-lea pârât (art. 304 pct.5 ).
Potrivit schimbărilor organizatorice în structura guvernului, de la data introducerii acțiunii, prin au OUG intervenit modificări nu numai în denumirea dar și în calitatea de persoană juridică a pârâtului. La data cererii calitate avea Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor. La data judecării apelului, potrivit 10/2001 modificată, calitate avea însuși Ministerul Finanțelor Publice, care ca entitate administrativă este altă persoană decât Ministerul Economiei, dar nici nu mai răspunde pentru Statul Român, ci în nume propriu. Așa încât acest minister urma să stea în instanță.
Hotărârea, chiar criticabilă pe fond, dacă ar fi pusă în executare nu-i poate fi opozabilă nici Ministerului Finanțelor, dar nici Statului Român prin Ministerul Economiei.
Prin recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice se arată în esență că:
În mod greșit instanța de apel nu a avut în vedere excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere dispozițiilor prevăzute de art.50 alin.(3) din Legea nr.10/2001.
În speță, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 alin (3) din Legea nr.10/2001, Ministerul Finanțelor Publice restituie numai prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare; banii nu au intrat în fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Lg. 112/1995.
Prin urmare, atât timp cât nu a fost îndeplinită condiția prevăzută de dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, consideră recurentul pârât că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.
De asemenea, menționează recurentul-pârât că, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractelor dintre Primăria Municipiului B, prin mandatara sa Nord și autoarea apelantului-reclamant, este terț față de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului B
În conformitate cu dispozițiile art.1337, în cauză se impune să fie instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să îi acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.
În cauza de față, pârâta fiind deposedată de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, consideră recurentul-pârât că sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului B, prin mandatara sa Nord, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză; nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.
În situația în care se va trece peste această excepție, solicită recurentul a se avea în vedere faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1 %, întrucât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect imobilul în litigiu, mandatarul statului în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr.112/1995 fiind Primăria Municipiului B prin Nord, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.
Instanța trebuie să dispună ca procentul de 1% prevăzut de art. 41 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 112/1995. respectiv comisionul reținut de unitatea specializată care a evaluat și vândut locuința - să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului, și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, și să oblige partea care a încasat comisionul să îl restituie din prețul actualizat.
Mai arată recurentul pârât că este criticabilă hotărârea instanței de apel în ceea ce privește acordare cheltuielilor de judecată. Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă și neexistând nici temei legal, este neîntemeiată obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Recursuri scutite de taxa de timbru.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Analizând recursurile în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
În speță, reclamantul a chemat în judecată Municipiul B și Statul român reprezentat prin ministerul Finanțelor, solicitând ca pârâții să fie obligați la restituirea prețului, în valoare actualizată, plătit (în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5187/31327/1997, încheiat cu Primăria Municipiului B în condițiile Legii 112/1995 și constatat nul prin sentința civilă nr. 6236/2005 a Judecătoriei sector 1 B devenită irevocabilă) pentru apartamentul situat în B,-, sector 1; obligarea pârâților la plata excedentului de valoare a imobilului menționat.
Apreciind că, în speță, nu se justifică legitimarea procesual pasivă a Municipiului B reprezentat prin Primarul General, instanța de apel a avut în vedere prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 - astfel cum aceasta era în vigoare la data de 14.04.2008, când a fost promovată acțiunea pendinte - dând astfel eficiență caracterului special al acestei reglementări, care îi conferă prioritate în aplicare în temeiul principiului general de drept potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.
Prevederile art. 969.civ. - la care reclamantul-recurent face trimitere - fiind reglementări proprii dreptului comun nu ar putea constitui, în lumina principiului general de drept enunțat, suportul înlăturării incidenței reglementării speciale din conținutul art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001.
Mai mult, rigorile impuse de art. 969 alin. 1.civ. privesc efectele (obligatorii) ale prestațiilor ce rezidă dintr-un contract aflat în ființă, rigori care nu sunt relevante în litigiul pendinte în care, încă de la data sesizării instanței, nu mai exista un contract valid - generator de drepturi și obligații - încheiat de reclamant (respectiv de autoarea acestuia) cu vreunul dintre pârâții chemați în judecată.
Astfel fiind, Curtea constată că recurentul pârât impută în mod eronat instanței de apel că ar fi făcut o schimbare de debitor cu încălcarea reglementărilor legale exprese referitoare la novația de debitori (printre care și aceea care impune obținerea acordul creditorului), pentru că o schimbare precum cea susținută de recurent ar trebui să aibă ca situație premisă existența unui contract valabil care să fie generator al obligației pretins novate/transmise.
Analiza efectuată prin decizia recurată este circumscrisă unei situații diferite, astfel cum a fost dedusă judecății în condițiile art. 129 alin. ultim pr.civ. respectiv aceea în care nu mai este în ființă contractul de vânzare cumpărare încheiat de autoarea reclamantului în condițiile Legii 112/1995, și se impune restituirea prestațiilor deja executate anterior constatării nulității lui.
Altfel spus, în situația dedusă judecății, recurentul-reclamant nu se situează pe poziția creditorului unei obligații contractuale de vreme nu mai există contractul de vânzare-cumpărare ce constituia izvor de drepturi și obligații pentru acesta, ci el se situează pe poziția fostului cocontractant îndreptățit să obțină restituirea prețului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, această obligație (corelativă menționatului drept) fiind expres stabilită în sarcina reprezentantului Ministerul Finanțelor Publice prin art. 50 alin. 3.pr.civ. care statuează fără echivoc faptul că "restituirea prețuluiactualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor legii 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea 112/1996, cu modificările și completările ulterioare".
Față de conținutulnormei de drept materialenunțate, care stabilește expresobligația substanțialăa Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, este lipsită de fundament interpretarea pe care tinde a i-o atribui recurentul reclamant, în sensul că legea nu ar stabili în contradictoriu cu cine se determină dacă trebuie sau nu restituit prețul actualizat, iar Ministerului Finanțelor Publice i-ar reveni exclusiv responsabilitatea executării în privința restituirii sumelor din categoria menționată.
Cât privește referirea făcută de același recurent la o practică qvasi constantă a Curții și a Tribunalului București "în sensul obligării pentru garanția de evicțiune, cu menținerea ambelor pârâte în cadrul procesual, chiar și atunci când obligă numai Ministerul Finanțelor Publice, dinainte de modificarea Legii 10/2001 prin Legea 1/2009", urmează a se constata că o atare situație (chiar în ipoteza în care ar fi fost dovedită, corespunzător exigențelor art. 1169.civ) nu ar putea fi reținută - corespunzător limitelor art. 304 partea introductivă din pr.civ. - drept cauză de nelegalitate a deciziei recurate atâta vreme cât soluțiile de speță pronunțate în alte pricini nu sunt declarate - printr-o dispoziție legală - obligatorii.
În privința soluției de respingere a capătului de cerere prin care se reclamantul-recurent a solicitat acordarea sporului de valoare, Curtea apreciază că este corectă în raport de situația concretă a reclamantului, dar și de cadrul legislativ existent la momentul formulării acțiunii și chiar la data soluționării litigiului în primă instanță.
Astfel, prin raportare la cele două momente procesuale menționate, Curtea constată că temeiul de drept al acestei pretenții a reclamantului a fost constituit de prevederile art. 1336 și urm. din civ. referitoare la obligația de garanție pentru evicțiune.
Prevederile art. 51 ind. 1 din Legea 10/2001 au natura unei norme de drept substanțial, și au fost introduse în textul acestui act normativ prin Legea 1/2009 publicată în Monitorul Oficial la data de 03.02.2009. Instanța de apel - corespunzător exigențelor art. 294 alin. 1 și 295 alin. 1.pr.civ. dar și principiului neretroactivității legii noi consacrat prin art. 15 alin. 2 din Constituția României - nu putea proceda la soluționarea celui de-al doilea capăt de cerere în raport de o reglementare legală intrată în vigoare ulterior datei la care litigiul parcursese primul grad de jurisdicție.
Altfel spus, completarea adusă Legii 10/2001 prin Legea 1/2009, constând în instituirea (prin art. 51 ind. 1) a dreptului substanțial al proprietarilor ale căror contracte încheiate în cu respectarea prevederilor legii 112/1995 au fost desființate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă de a fi despăgubiți prin restituirea prețului de piață al imobilelor, nu era aptă să extindă prin ea însăși, în fața instanței de control judiciar, cadrul procesual în care se realizase judecata în primă instanță.
Așa fiind, Curtea constată că este în contradicție cu rigorile normelor juridice menționate critica prin care recurentul susține că instanța de apel ar fi făcut o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 51 ind. 1 din Legea 10/2001.
Din perspectiva temeiului juridic pe care reclamantul și-a fundamentat cererea de a-i fi acordat excedentul valorii imobilului, respectiv prevederile art. 1336 și urm. pr.civ. care reglementează răspunderea pentru garanția împotriva evicțiunii, Curtea constată că menționata cerere nu poate primi o soluție favorabilă în condițiile în care situația juridică a recurentului nu este aceea a unui proprietar evins (de deținătorul unui titlu apreciat de o instanță ca preferabil celui deținut de recurent), ci titlul acestuia a fost constatat nul, și ca atare (consecință a efectelor nulității care se produc și pentru trecut) este considerat a nu fi fost vreodată proprietar legitim al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Obligația de garanție pentru evicțiune de drept comun (dedusă din prevederile art. 1336 și urm. pr.civ.) nu poate fi cumulată cu obligația părților de restituire a prestațiilor executate în baza unui contract declarat nul, fiecare dintre aceste obligații operând individual după cum persoana ce pretinde despăgubirile se încadrează în una sau alta dintre situațiile premisă stabilite prin lege sau prin principiile generale de drept.
Pentru situații precum cea în care se găsește recurentul-reclamant operează repunerea părților în situația anterioară, ca efect specific nulității actelor juridice, iar în speța s-a făcut aplicația acestui efect, astfel cum este transpus în norma specială înscrisă în art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001, stabilindu-i-se dreptul de a-i fi restituit prețul actualizat al imobilului.
Pentru aceste considerente - care le vor completa pe cele ale deciziei recurate - Curtea constată că este corectă soluția instanței de apel d e respingere, în raport cu Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor, a celui de-al doilea capăt de cerere formulat prin acțiunea introductivă.
Soluția pronunțată de instanța de apel în raport de pârâtul-intimat Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice este consecința admiterii apelului reclamantului și modificării în parte a soluției - de respingere, ca neîntemeiată a întregii acțiuni - pe care prima instanță a pronunțat-o cu privire la acest pârât.
Din considerentele deciziei recurate reiese în mod clar că soluția de respingere a cererii referitoare la acordarea excedentului de valoare nu a fost pronunțată ca urmare a admiterii apelului promovat de Municipiul B, astfel că în mod eronat recurentul reproșează instanței de apel că i-ar fi diminuat drepturile acordate de prima instanță ca și consecință a admiterii acestui apel.
În condițiile în care instanța de apel a constatat, în analiza apelului Municipiului B, că această parte nu justifică legitimarea procesuală pasivă, consecința a fost aceea a respingerii cererii îndreptate împotriva Municipiului B pentru lipsa calității procesuale pasive.
Numai ca urmare a existenței și analizei apelului reclamantului (recurent) a fost posibilă analiza legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanța fondului în raport de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, analiză în urma căreia s-a stabilit că pretențiile reclamantului sunt întemeiate numai în ce privește restituirea prețului actualizat plătit în baza contractului constat nul.
Această soluție a instanței de apel îl plasează pe reclamantul-recurent (față de pârâtul Statul român) într-o situație mai favorabilă decât cea în care se afla în urma soluției pe care prima instanță a pronunțat-o în raport de același pârât, așa încât în mod eronat de impută instanței de control judiciar încălcarea principiului "non reformatio in pejus".
Cadrul procesual în care s-a derulat litigiul, respectiv identitatea pârâților acționați în judecată, s-a stabilit încă de la judecata pricinii în primă instanță, în raport de principiul disponibilității și de conținutul cererii de chemare în judecată care trebuia - potrivit art. 112 pct. 1.pr.civ. - să cuprindă mențiuni complete în acest sens.
Împrejurarea intervenirii, pe parcursul derulării litigiului, a unor schimbări organizatorice în structura persoanelor juridice care sunt părți în proces are drept consecință transmisiunea calității procesuale către persoanele juridice care au preluat drepturile și obligațiile părții supuse reorganizării, și continuarea în acest mod a procesului.
Recurentul - în argumentarea ultimului motiv de apel - susține în mod eronat că, urmare a schimbărilor organizatorice intervenite în structura guvernului, ar avea calitate procesuală pasivă în cauză însuși Ministerul Finanțelor Publice (în locul Statului român, chemat în judecată prin cererea introductivă) pentru că o asemenea argumentație tinde a pune în mod nejustificat semnul echivalenței între Statul român și Ministerul Finanțelor Publice. Această din urmă instituție - care la data inițierii litigiului funcționa în structura fostului Minister al Economiei și Finanțelor - are numai calitate de reprezentant al pârâtului Statul român (ca regulă generală, conform prevederilor art. 35 din Decretul 31/1954, dar și în situația particulară reglementată prin art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001). Ca atare, el nu stă în proces în nume propriu, ci în numele și pe seama pârâtului, care a rămas același pe tot parcursul procesului, și în privința căruia s-a stabilit obligația de a-l despăgubi pe reclamant.
Nu există suport legal care să confere - în speță - Ministerului Economiei calitatea de reprezentant al Statului român, spre a fi primită susținerea recurentului că hotărârea instanței de apel "dacă ar fi pusă în executare nu-i poate fi opozabilă nici Ministerului Finanțelor, dar nici Statului românprinMinisterul Economiei".
Faptul că la judecata în apel a pricinii s-a utilizat titulatura de Ministerul Economiei și Finanțelor pentru reprezentantul pârâtului Statul Român nu a provocat recurentului reclamant vreun prejudiciu care să impună concluzia nelegalității deciziei recurate.
Recurentul-pârât Statul român reprezentat prin Ministerul Finanțelor susține că instanța de apel ar fi trebuit să constate lipsa calității procesuale pasive în ce îl privește.
Această excepție a fost însă invocată în fața primei instanțe, și a fost soluționată - în sensul respingerii ei - prin încheierea de ședință din data de 12.09.2008.
În condițiile în care această soluție nu a fost vizată de niciunul dintre apelurile exercitate ( corespunzător prevederilor art. 282 alin. 2.pr.civ.) împotriva celor hotărâte de prima instanță, iar devoluțiunea în calea de atac a apelului este limitată - potrivit exigențelor art. 295 alin. 1.pr.civ. - la analiza criticilor care se aduc hotărârii astfel atacate, instanța de apel nu numai că nu avea obligația, dar nu avea nici posibilitatea de a relua analiza asupra menționatei excepții.
Cât privește obligația stabilită în sarcina recurentului pârât Statul român (ca urmare a analizei pe fond a pricinii), Curtea constată că aceasta s-a reținut corespunzător situației concrete a reclamantului - al cărui contract de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 a fost constatat nul prin sentința civilă nr.6236/2005 a Judecătoriei sector 2, definitivă și irevocabilă - și prevederilor art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 republicată.
Argumentul de la care pornește recurentul pârât, susținând greșita aplicare în speță a prevederilor art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 republicată, este unul care nu își găsește corespondent în situația de fapt stabilită (pe baza probatoriului administrat) de instanțele de fond și apel, respectiv recurentul susține o atare critică invocând fără fundament inexistența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
În ce privește împrejurarea că un coeficient de 1% din prețul achitat la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare (ulterior constatat nul) a fost reținut cu titlu de comision de unitatea specializată care s-a ocupat de evaluarea și vânzarea imobilului, Curtea constată că prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu fac vreo distincție cu privire la suma corespunzătoare acestui procent (astfel cum era făcută distincția în art. 13 alin. 6 din Legea 112/1995, unde era prevăzută deducerea din prețul încasat a unui procent de 1%, anterior vărsării acestuiaîn contul specialaflat la dispozițiaMinisterului Finanțelor) situație față de care apreciază că dreptul fostului cumpărător de a beneficia de restituirea prețului actualizat nu poate fi afectat de modalitatea în care acesta a fost utilizat de fostul vânzător după încasarea lui. Raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a stabilit exclusiv între cumpărător și vânzător, astfel că în mod simetric restituirea prestațiilor executate până la data constatării nulității contractului operează între cumpărător și vânzător - având reprezentantul stabilit prin art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 republicată.
Astfel cum s-a reținut anterior - în analiza recursului formulat de reclamant - prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 constituie o aplicațiespecialăa principiului repunerii părților în situația anterioară, ulterior constatării nulității unui contract de vânzare-cumpărare.
În condițiile în care, prin voința legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face restituirea prețului în situațiile particulare ce intră în sfera de aplicare a menționatei norme juridice cu caracter special, această normă dobândește prevalență față de principiul menționat - care are natura unei reguli de drept comun.
Principiul relativității efectelor contractului (la care recurentul pârât face referire) nu este relevant în speță, pentru că acesta interesează efectele contractului valid față de părțile contractante, iar situația analizei nu se circumscrie unor asemenea coordonate.
Cum în sarcina pârâtului-recurent Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor nu s-a stabilit vreo obligație de despăgubire fundamentată pe răspunderea pentru evicțiune, Curtea constată că întreaga argumentație prin care acest recurent tinde a demonstra că nu îi icumbă o astfel de obligație de garanție este lipsită de corespondent în decizia atacată cu recurs, astfel că - în lumina exigențelor art. 304 partea introductivă din pr.civ. - nu există premisa unei analize de (ne)legalitate a hotărârii instanței de apel.
Critica adusă decizie recurate pe aspectul legat de obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată este nefondată prin raportare la soluția pronunțată de instanța de apel (de admitere a pretențiilor formulate de reclamant) și la prevederile art. 274 alin. 1.pr.civ. conform căruia "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Fiind admise pretențiile formulate de reclamant în ce îl privește pe pârâtul recurent, exigențele normei menționate sunt pe deplin satisfăcute, culpa părții căzute în pretenții fiind prezumată de legiuitor în ce privește partea care a căzut în pretenții.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de cei doi recurenți deciziei instanței de apel, situație față de care urmează a dispune, în temeiul art. 312 alin. 1.pr.civ. respingerea recursurilor astfel susținute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurentul-reclamant G și de către recurentul-pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI B, împotriva deciziei civile nr. 763/25.05.2009pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL și intimatul - chemat în garanție SC NORD SA.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.01.2010
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red. GS
Tehnored. AP
2 ex. / .
Secția a V-a civilă
Jud. apel:,
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Andreea Vasile, Antonela Cătălina
