Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 587/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(897/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.587
Ședința publică de la 16 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Buzea
JUDECĂTOR 2: Doinița Mihalcea
JUDECĂTOR 3: Daniela Adriana
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelantul reclamant, împotriva sentinței civile nr.93 din 23.01.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL CULTURII ȘI cultelor, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimata UNIUNEA DIN ROMÂNIA.
are ca obiect - pretenții.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 09 noiembrie 2009 fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 16 noiembrie 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09.07.2008 pe rolul Tribunalului București, reclamantul a chemat în judecată pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Ministerul Finanțelor Publice pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 414.280 Euro cu titlu de daune, reprezentând echivalentul în bani a lipsei de folosință pe perioada 1 iulie 2005 - 22 noiembrie 2006 imobilului proprietatea reclamantului situat în B,--4, sectorul 1, compus din construcții - casa cu subsol, parter, etaj, mansardă, garaj și o spălătorie - și un teren în suprafață de 520 mp. în total 937,29 mp. suprafața utilă, cu obligarea acestora la plata unei dobânzi legale de 6% pe an care se va calcula până la data pronunțării hotărârii judecătorești și în continuare până la plata efectivă a sumelor datorate, cât și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
La data de 21.01.2009 reclamantul a completat și precizat acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâților la plata sumei de 414.280 euro cu titlu de daune, plata unei dobânzi legale de 6% pe an, care, calculată până la data de 31.12.2009 este în sumă de 58.950 euro, urmând ca în continuare dobânzile să fie calculate până la plata efectivă a sumelor datorate în condițiile precizate în acțiune, precum și actualizarea acestor sume - despăgubiri - în raport cu rata de inflație până la data încasării efective și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Odată cu întâmpinarea depusă la data de 16.10.2008 pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a formulat și o cerere de arătare a titularului dreptului prin care a solicitat introducerea în cauză a Uniunii din România cu motivarea că asupra imobilului din litigiu Statul are un titlu valabil și nedesființat până în prezent, consolidat prin două acte normative succesive, respectiv, nr.HG720 din 10.11.1992 și nr.HG1152 din 15.11.2000 prin care acest imobil a fost dat în folosință gratuită UNITER pe o perioadă de 49 de ani, astfel că, în calitate de intervenient în interes propriu hotărârea urmează a-i fi opozabilă.
Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, prin sentința civilă nr.93 din 23.01.2009 a respins ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamant și, ca inadmisibilă, cererea de arătare a titularului dreptului privind pe Uniunea din România - UNITER.
Pentru a pronunța această hotărârea, tribunalul a constatat că reclamantul a învestit instanța cu o cerere de obligare a pârâților Ministerul Culturii și Cultelor și Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului restituit reclamantului printr-o hotărâre judecătorească, ca urmare a procedurii desfășurate în baza Legii nr.10/2001 și prin urmare cererea reclamantului este admisibilă, neexistând vreun text legal care să împiedice formularea unei astfel de cereri și, deci, nu există o cauză legală care să atragă inadmisibilitatea cererii astfel cum a susținut pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor.
Faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.998 - 999 din Codul civil nu înseamnă că ar fi trebuit să câștige o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul civil pentru a putea formula prezenta acțiune, stabilirea lipsei de folosință putându-se efectua în raport de orice circumstanțe de fapt sau de drept, circumstanță în raport de care se poate aprecia asupra temeiniciei cererii.
Tribunalul a mai apreciat că cererea reclamantului are și obiect și îndeplinește și cerința interesului, toate criticile formulate de către pârât, sub acest aspect, vizând fondul cererii de chemare în judecată, câtă vreme îi recunoaște calitatea de proprietar îndreptățit la restituire, dar se invocă decizia civilă nr.1024/06.02.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care ar determina respingerea acțiunii.
Calitatea procesuală activă și cea pasivă a pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor invocată în raport de această decizie a fost privită de către instanța de fond ca o apărare care vizează fondul cauzei.
S-a mai apreciat că este nefondată și susținerea pârâtului cu privire la exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către reclamant arătându-se că, cererea prin care reclamantul solicită contravaloarea lipsei de folosință asupra unui bun, de care a fost deposedat în mod abuziv de către stat, nu poate fi apreciată ca fiind formulată cu rea credință sau contrar scopului în vederea căruia drepturile reclamantului au fost recunoscute de lege.
Cu referire la fondul litigiului, tribunalul a reținut că, prin sentința civilă nr.234/10.03.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac declarate în cauză, s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în B,--4, sector 1, compus din construcții - casa cu subsol, parter, etaj, mansardă, garaj și o spălătorie - și un teren în suprafață de 520 mp. ca urmare a admiterii contestației formulată de reclamantul și a amânării deciziei de respingere a notificării emisă de către pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor sub nr.5355/29.08.2003.
Prin aceeași hotărâre pârâtul a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate și posesie, liber de orice sarcini către contestator.
Așa cum rezultă din procesul verbal întocmit la data de 23.11.2006 de BEJ, hotărârea de mai sus, reprezentând titlu executoriu, a fost pusă în executare, în lipsa debitorului Ministerului Culturii și Cultelor declarându-se predat către creditorul, la cererea și pe răspunderea acestuia, imobilul din litigiu. În același proces verbal se face mențiunea potrivit căreia cheia s-ar afla în posesia UNITER.
Reclamantul a solicitat contravaloarea lipsei de folosință pe perioada anterioară datei de 23.11.2006, avându-se în vedere termenul general de prescripție, astfel că a stabilit ca interval de timp 01.07.2005 - 22.11.2006 anterior punerii în executare a hotărârii arătate mai sus.
Pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a invocat decizia nr.1024/06.02.2007 pronunțată în dosarul nr- de Înalta Curte de Casație și Justiție din cuprinsul căreia tribunalul reține că s-a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr.234/2004 s-a dispus restituirea imobilului în litigiu către reclamant, apelul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor fiind admis de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă prin decizia nr.1953/A din 24.09.2004 prin care sentința a fost schimbată și a fost respinsă contestația, ca neîntemeiată.
Prin decizia nr.6260/12.07.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul contestatorului și a fost casată hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe care, prin decizia civilă nr.77 A din 23.02.2006 a respins, ca nefondat, apelul intimatului Ministerul Culturii și Cultelor împotriva sentinței civile nr.234/10.03.2004.
Recursul declarat de Ministerul Culturii și Cultelor împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr.6912/12.09.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a modificat, în parte, decizia pronunțată în apel, în sensul că a obligat Ministerul Culturii și Cultelor la plata sumei de 14.000 RON către intimatul, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate și respins, ca fiind exercitat omissio medio recursul formulat de Societatea Civilă UNITER.
Prin decizia civilă nr.1024/06.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001, contestatorul este obligat să mențină pe o perioadă de 3 ani afectațiunea imobilului, luându-se act de renunțarea la judecata cererii formulate de Ministerul Culturii și Cultelor care a avut același obiect.
Instanța supremă a avut în vedere ansamblul probator administrat în cauză, din care s-a desprins cu necesitate concluzia potrivit căreia UNITER este centrul de reprezentare a dramaturgiei românești, un așezământ socio-cultural, al cărui caracter special plasează imobilul în litigiu într-una din categoriile în legătură cu care Legea nr.10/2001 instituie obligația proprietarului de a-i menține afectațiunea pe o perioadă de până la 3 ani.
Ocuparea imobilului de către UNITER are la bază nr.HG720/10.11.1992 potrivit căreia imobilul din litigiu a trecut, împreună cu terenul aferent, din patrimoniul RA Administrația Protocolului de Stat în administrarea Ministerului Culturii, în vederea atribuirii sale, ca sediu, Uniunii din România în condițiile legii.
Prin nr.HG1152/15.11.2000 s-a aprobat darea în folosință gratuită a UNITER, pe o perioadă de 49 de ani, a imobilului din litigiu, proprietate publică a statului, aflat în administrarea Ministerului Culturii și Cultelor.
Tribunalul arată că reclamantul nu a invocat nici un moment existența deciziei nr.1024/06.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci doar a contestat dispozițiile hotărârilor de guvern arătate mai sus, apreciind că acestea conțin dispoziții false, acte normative din care ar rezulta conduita culpabilă a pârâților chemați în judecată, susțineri care sunt vădit neîntemeiate, întrucât imobilul în litigiu s-ar afla în proprietatea statului în virtutea art.17 din Legea nr.213/1998. Aceste dispoziții legale au fost avute în vedere la emiterea nr.HG1152/15.11.2000, iar în baza acestei hotărâri de guvern, precum și în baza nr.HG746/200 prin care UNITER a fost recunoscută ca instituție publică, s-a dispus obligarea reclamantului să mențină pe o perioadă de 3 ani afectațiunea specială a imobilului în litigiu.
Au fost apreciate ca neîntemeiate și susținerile reclamantului potrivit cărora imobilul în litigiu nu ar fi trecut din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a acestuia, conform art.7, 8 din Legea nr.213/1998 câtă vreme darea în folosință gratuită, în baza art.17 din aceeași lege, nu are în vedere doar imobilele aflate în proprietatea publică, legea nedistingând sub acest aspect, iar prin hotărârea irevocabilă a instanței supreme s-a stabilit obligația reclamantului de a menține afectațiunea specială.
Or, în baza acestei obligații prevăzute de lege și stabilită prin hotărâre judecătorească, reclamantul poate fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a guvernului, în speță, nr.HG1886/21.12.2006 și își putea valorifica pretențiile prin încheierea unui contract de închiriere cu utilizatorul imobilului, procedură pe care, însă, nu a urmat-o, reclamantul nefiind lipsit, în mod nelegal, de folosința imobilului.
Faptul că pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor nu a soluționat în termenul legal notificarea formulată de reclamant, iar prin soluția pronunțată a emis o decizie de respingere care a fost anulată de către instanța de judecată, nu constituie în opinia tribunalului o faptă ilicită a pârâților chemați în judecată, ci decizia pronunțată a avut în vedere probele depuse de reclamant în dosar, probe care au fost apreciate ca insuficiente de către această instituție, astfel că a pronunțat o decizie conform propriilor aprecieri, decizie care însă a fost motivată în fapt și în drept. Chiar dacă în urma controlului judiciar, această dispoziție a fost anulată, nu se poate reține în sarcina pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor săvârșirea unei fapte ilicite, ci doar, eventual, pronunțarea unei decizii nelegale și netemeinice.
Cererea de arătare a titularului dreptului formulată de Ministerul Culturii și Cultelor a fost respinsă de tribunal ca inadmisibilă, întrucât aceasta nu îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art.64 din Codul d e procedură civilă, instanța nefiind învestită cu o cerere prin care să se pretindă vreun drept real asupra unui lucru.
Prin apelul formulat de către reclamant, acesta a criticat sentința de mai sus arătând că instanța de fond nu a analizat acțiunea motivată și probele administrate, întrucât, din motivele pe care le expune în hotărârea dată rezultă motive contradictorii, străine pricinii, astfel că au interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura cât și înțelesul clar, neîndoielnic al acestuia, care a dus, prin interpretarea și aplicarea legii greșit, la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal.
Astfel, nerezolvarea în termenul legal de 60 de zile a notificării, în condițiile stabilite de Legea nr.10/2001, și cu o motivare falsă în sensul că nu a fost prezentat nici un act din care să rezulte preluarea abuzivă a proprietății de către stat, lipsa titlului de proprietate, calitatea de persoană îndreptățită, calitatea de moștenitor, a generat imposibilitatea persoanei îndreptățite de a se bucura de bunul imobil care îi aparține și de care a fost lipsit o foarte mare perioadă de timp.
Prin emiterea unei a doua decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin care este obligat proprietarul imobilului să mențină afectațiunea acestuia o perioadă de 3 ani în folosința locatarului UNITER deși apelantul - reclamant redevenise proprietar cu drepturi depline a bunului în cauză și prin care se dă unei terțe persoane folosința imobilului în condițiile art.16 din Legea nr.10/2001, s-a produs o ingerință a statului în dreptul de proprietate al apelantului care a fost privat de atribute ale proprietății pe o perioadă de timp, fiind încălcate dispozițiile art.480 din Codul civil, precum și ale Protocolului adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Greșit a reținut instanța că nr.HG1886 din 12.12.2006 intrată în vigoare la data de 10.01.2007 se aplică și retroactiv, și că, prin urmare, pentru perioada arătată în acțiunea precizată acest act normativ este singurul temei de pretenții - chirie și deci, nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art.998 - 999 din Codul civil.
Culpa celor doi intimați - pârâți, și care antrenează răspunderea în condițiile art.998 - 999 din Codul civil constă în neîndeplinirea în termen a unor obligații legale prevăzute în Legea nr.10/2001 și alte acte normative și prin săvârșirea unor fapte și realizarea unor acte juridice care, prin conținutul lor fals, au creat o situație de aparență de legalitate și prin care s-a produs un prejudiciu reclamantului ce constă în lipsa de folosință pentru imobilul în cauză preluat abuziv de stat și fără titlu valabil.
Obligația stabilită prin decizia nr.1024/06.02.2007în sarcina proprietarului de a menține afectațiunea specială a imobilului care presupune plata unei chirii către proprietar conform nr.HG1886/2006 va produce efecte numai de la data pronunțării acestei decizii, respectiv 06.02.2007 și până la data de 06.02.2010.
Această obligație este lipsită de relevanță pentru cauza de față, având în vedere că imobilul în cauză a fost înstrăinat prin act legal de vânzare și nici nu privește această perioadă care este diferită de aceea precizată în acțiune.
Intenția pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor, căruia i-au fost înaintate împreună cu notificarea toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate, de a se întârzia cererea de restituire a bunului în cauză, rezultă evident din soluția de respingere a cererii și din modul cum a motivat decizia de respingere a notificării nr.5355/29.08.2003, iar aceasta, coroborată cu declararea formală a apelului, recursului, contestațiilor respinse de instanțe, au dus la întârzierea restituirii imobilului și prejudicierea apelantului în lipsa de folosință a bunului pe o perioadă de 6 ani.
Imobilul nu a fost niciodată în patrimoniul - administrare la RA Administrația Protocolului de Stat ci a fost predat Ministerului Culturii (Uniunea din România), instanța de fond concluzionând greșit că imobilul în cauză cade sub incidența regimului stabilit prin Legea nr.213/1998 privind regimul juridic al imobilelor proprietate publică de stat.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25.08.2009, intimatul Ministerul Culturii, Cultelor și Național a susținut că soluția pronunțată de instanța de fond este corectă deoarece reclamantul nu a fost lipsit, în mod nelegal, de folosința imobilului proprietatea sa și în nici un caz de către pârâții chemați în judecată ci, din contră, reclamantul este cel care nu respectă o obligație legală și stabilită în sarcina acestuia printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă de a menține afectațiunea specială a imobilului, care presupune plata unei chirii către reclamant doar în virtutea unui contract de închiriere încheiat cu respectarea dispozițiilor nr.HG1886/21.12.2006, condiții în care nu sunt îndeplinite în cauză cerințele răspunderii civile delictuale.
Considerațiile formulate de apelantul - reclamant în motivarea apelului, care, deși amplu dezvoltate, nu reprezintă altceva decât reiterarea cu obstinație a criticilor formulate în cuprinsul acțiunii cu vădit caracter resentimentar, cu nuanțe de nemulțumiri, vizând pe nedrept, persoane și instituții cărora nefiind părți în cauză nu li se pot opune nici un fel de observații. Chiar dacă în urma controlului judiciar dispoziția emisă de intimat a fost anulată, nu se poate reține în sarcina pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Național săvârșirea unei fapte ilicite, ci doar pronunțarea unei decizii nelegale și netemeinice.
Mai mult, pe toată perioada pentru care reclamantul solicită contravaloarea lipsei de folosință, imobilul era deținut de UNITER în folosință gratuită.
Instanța a aplicat și interpretat corect dispozițiile art.17 din Legea nr.213/1998 precum și ale nr.HG1152/2000 și ale nr.HG746/2000 prin care UNITER a fost recunoscută ca instituție publică reclamantul fiind obligat să mențină pe o perioadă de 3 ani afectațiunea specială a imobilului în litigiu.
Or, câtă vreme reclamantul, pe lângă faptul că a promovat o acțiune fără existența sau demonstrarea unui interes legitim, a mai omis deliberat a învedera instanței situația de fapt reală în scopul obținerii unei soluții favorabile, această atitudine îmbrăcând forma abuzului de drept procesual, așa cum este reglementat în cuprinsul dispozițiilor art.108 alin.4 din Codul d e procedură civilă potrivit cărora nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.
Instanța de fond a constatat, în mod corect, că în cauză acțiunea este greșit întemeiată pe dispozițiile art.998 - 999 din Codul civil.
Întâmpinarea formulată la data de 02.09.2009 de către UNITER nu va fi analizată de către C întrucât așa cum s-a dispus la termenul de judecată de la 09.11.2009 aceasta nu figurează ca parte în apel deoarece, prin soluția apelată, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de arătare a titularului dreptului, iar această soluție se bucură de puterea lucrului judecat, nefiind criticată de apelant.
Examinând cauza prin prisma criticilor invocate în motivarea apelului, având în vedere înscrisurile administrate de părți în fața primei instanțe cât și în apel, Curtea constată că apelul este întemeiat pentru considerentele care urmează:
Curtea constată că situația de fapt a fost corect apreciată de către prima instanță cu referire la cronologia actelor și faptelor juridice indicate de către părți și reținute de către tribunal: perioada pentru care, prin acțiunea precizată de către reclamant, acesta solicită contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea sa - 01.07.2002 - 22.11.2006, modalitatea de soluționare a notificării și soluțiile pronunțate ca urmare a exercitării controlului judiciar de către unitatea deținătoare, data punerii reclamantului în posesia asupra bunului - 23.11.2006 și existența deciziei nr.1024/106.02.2007 de completarea deciziei nr.6912/12.09.2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Sub aspectul existenței și bineînțeles al efectelor juridice pe care le produc aceste hotărâri judecătorești, Curtea a apreciat neîntemeiate susținerile invocate de către intimatul - pârât prin întâmpinare, în sensul că apelantul - reclamant nu ar fi invocat în mod intenționat, pentru a induce în eroare instanțele, decizia civilă nr.1024 din 06.02.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Această hotărâre nu a fost invocată de reclamant ca și temei al acțiunii sale deoarece, prin această hotărâre a fost completat dispozitivul deciziei civile nr.6912/12.09.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în sensul că potrivit art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001, apelantul - reclamant a fost obligat să mențină afectațiunea imobilului din litigiu pe o perioadă de 3 ani, începând cu 06.02.2007, perioadă care este diferită și ulterioară celei din prezenta acțiune și pentru care reclamantul pretinde contravaloarea lipsei de folosință a bunului său.
Este de reținut, cu toate că hotărârea se bucură de autoritate de lucru judecat, prin soluția mai sus menționată, Curtea a completat dispozitivul în sensul arătat, deși prin decizia completată recursul Ministerului Culturii și Cultelor a fost admis doar în ceea ce privește aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată.
Actele normative invocate de pârâți în apărarea acestora, nr.HG1886/21.12.2006, nr.HG720/15.11.1992 și nr.HG1152/15.11.2000, au fost combătute de apelantul reclamant, în dovedirea calității sale de proprietar, prin sentința civilă nr.234/10.03.2004 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, hotărâre definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului prin decizia nr.77 A/2006 a Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și respingerea recursurilor formulate de UNITER și admiterea recursului (sub aspectul cheltuielilor de judecată) formulat de Ministerul Culturii, Cultelor și Național prin decizia nr.6912/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Această hotărâre a fost învestită cu formulă executorie și executată silit prin BEJ, care, prin actul de executare din data de 23.11.2006 a predat proprietatea imobilului către proprietar.
Examinând valabilitatea titlului statului, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă prin sentința civilă nr.234 din 10.03.2004, a constatat că statul nu și-a constituit un titlu valabil asupra imobilului din litigiu, deoarece, pe de o parte, nu s-a respectat identitatea între persoane menționată ca proprietar în lista anexă la decret și adevăratul proprietar la data naționalizării, iar pe de altă parte, nu s-au respectat nici prevederile art.I pct.1-5 și ale art.II din Decretul nr.92/1950, întrucât așa cum rezultă din actele depuse la dosar, contestatorul făcea parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, fiind inginer chimist, deci, "intelectual profesionist" în exprimarea decretului de naționalizare.
Prin aceeași hotărâre s-a reținut și că societatea care ocupa la data judecății imobilul, respectiv Uniunea din România nu întrunește caracterele unei instituții de interes public, neexistând o imposibilitate a mutării activității ei într-un alt spațiu deținut legal de către intimata - pârâtă Ministerul Culturii, Cultelor și Național și nici criteriul situării imobilului în zona respectivă nu este esențial pentru buna desfășurare a activității respectivei societăți, așa încât, în situația în care intimata ar fi apreciat că imobilul în discuție s-ar încadra în prevederile art.16 din Legea nr.10/2001, nefiind supus restituirii în natură, decizia de respingere a notificării, astfel cum a fost emisă, ar fi cuprins și motivarea ei sub acest aspect.
Consecințele juridice ale acestei hotărâri prin care instanța a constatat nevalabilitatea titlului statului sunt acelea că reclamantul nu și-a pierdut niciodată calitatea de proprietar asupra imobilului din litigiu, astfel că actele normative invocate de intimați sunt lipsite de relevanță juridică, Curtea neputând primi susținerea acestora în sensul că bunul ar fi devenit proprietate publică în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii nr.213/1998.
În acest context, pârâții au dispus de un bun care nu se afla în proprietatea acestora, imobilul fiind așa cum am arătat mai sus, preluat fără titlu valabil de către stat prin Decretul nr.92/1950, iar prin decizia nr.126 din 23.05.1990 emisă de Ministerul Economiei Naționale acest imobil s-a aflat în administrarea intimatului pârât Ministerul Culturii și Cultelor.
Este adevărat că formularea căilor de atac prevăzute de lege nu reprezintă o atitudine culpabilă a intimaților pârâți care ar fi condus la producerea prejudiciului pretins prin acțiune, însă lipsa răspunsului la notificare, în termenul prevăzut de lege și durata excesivă a procedurilor care s-a finalizat cu atingerea dreptului de proprietate poate fi examinată sub aspectul conduitei culpabile producătoare de prejudiciu în condițiile precizate de reclamant prin cererea introductivă de instanță, respectiv, dispozițiile art.998 - 999 din Codul civil.
Cu referire la durata rezonabilă a procedurilor, Curtea a avut în vedere atât atitudinea instituțiilor și autorităților, cât și diligențele depuse de apelantul - reclamant în a obține retrocedarea bunului său, și sub acest aspect constată că sunt întrunite cerințele prevăzute de dispozițiile art.998 - 999 din Codul civil pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, în solidar, a celor doi intimați - pârâți.
Dispozițiile art.998 - 999 din Codul civil sunt coroborate cu dispozițiile art.485 - 487 din același cod, dispoziții potrivit cărora, posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună credință. În caz contrar el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică. încetează de a fi de bună credință din momentul în care a luat cunoștință de viciile care-i afectează titlul, în mod unanim doctrina și jurisprudența stabilind că intentarea acțiunii în justiție împotriva posesorului face să înceteze buna sa credință și de la data acțiunii el nu mai poate invoca dobândirea fructelor pe temeiul posesiunii de bună credință.
Curtea a mai constatat și că perioada care face obiectul prezentei acțiuni este stabilită cu respectarea prevederilor art.3 și ale art.7 din Decretul nr.167/1958.
Alăturat dispozițiilor din dreptul intern reținute de C în aprecierea temeiniciei acțiunii, astfel cum aceasta a fost precizată, a fost avută în vedere și jurisprudența consecventă a curții și jurisprudența Curții Supreme de Justiție care recunoaște un drept la restituirea chiriilor încasate de stat după introducerea unei acțiuni în revendicare precum și dreptul reclamanților de a pretinde să aibă o speranță legitimă de a vedea concretizat, măcar în parte dreptul lor referitor la restituirea fructelor civile conform dispozițiilor Codului civil și jurisprudenței Curții Supreme de Justiție (cauza Weissman contra României, Compania SA împotriva Belgiei).
Potrivit jurisprudenței curții de contencios european atâta timp cât reclamantul nu a primit nici o despăgubire în schimbul exploatării imobilului de către stat, nu s-a păstrat un just echilibru între protecția dreptului de proprietate al reclamantului și exigențele interesului general și, prin urmare a avut loc o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, condiții în care Curtea apreciază că sunt întrunite, și sub acest aspect cerințele prevăzute de dispozițiile art.998 - 999 din Codul civil.
Curtea consideră că acțiunea formulată de reclamant, și precizată la data de 21.01.2009 este întemeiată și sub aspectul dobânzii legale datorate de intimații - pârâți și a actualizării despăgubirii în raport cu rata de inflație până la data plății efective.
Potrivit dispozițiilor nr.OG9/2000, coroborate cu cele ale art.998 - 999 din Codul civil, art.480 și 485 din același cod, reclamantul este îndreptățit la repararea integrală a prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a spațiului revendicat, reparare care rezultă din cumularea sumei reactualizate în raport cu indicele de inflație pentru perioada pentru care se pretind despăgubirile cu dobânda legală aferentă aceleiași sume ce se va stabili de la data obținerii titlului său executoriu.
de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen economic, specific economiei de piață și prin intermediul căruia se măsoară gradul de apreciere a valorii banilor aflați în circulație, coeficientul de scădere a puterii lor de cumpărare, iar prin aplicarea în practică a acestui calcul banii sunt aduși la actuala lor putere de cumpărare.
Dobânda este definita prin dispozițiile art. 6 din nr.OG9/ 2000, și desemnează nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar și alte prestații sub orice titlu sau denumire, la care se obliga debitorul drept echivalent al folosinței capitalului. Dobânda are un caracter legal, art. 1088 alin. 1 din Codul civil stabilind ca, in cazul obligațiilor având ca obiect o suma de bani, `daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala -". Pornind de la aceasta prevedere, in doctrina de specialitate din dreptul civil s-au conturat doua orientări, mai precis: asimilarea dobânzii legale cu daunele moratorii, aceasta fiind concepția care corespunde caracterului reparatoriu al dobânzii, și respectiv asimilarea dobânzii legale cu daunele cominatorii, dobânda legala reprezentând echivalentul daunelor provocate creditorilor prin neexecutarea obligației. În doctrina juridica s-au conturat următoarele caractere ale dobânzii, respectiv: remuneratoriu, care, în esența, este prețul folosirii temporare a capitalului împrumutat și care trebuie rambursat la termenul de scadenta, având natura de fructe civile; reparatoriu; de folos nerealizat, care se aplica in ipoteza obligațiilor patrimoniale care își au izvorul in săvârșirea de delicte. Cuantumul dobânzii legale in dreptul civil este determinat prin nr.OG 9/ 2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești. Astfel, potrivit art. 3 alin.3 din aceasta ordonanța, așa cum a fost el modificat prin Legea nr. 356/ 2002, dobânda legala se stabilește in toate celelalte cazuri in afara de dreptul comercial, deci și în dreptul civil, la nivelul de referință stabilit de Banca Naționala a României diminuat cu 20%. Nivelul dobânzii de referință a BNR, in funcție de care se stabilește dobânda legala, este:
- cel din prima zi lucrătoare a anului, pentru dobânda legala cuvenita pe semestrul I al anului in curs; și
- cel din prima zi lucrătoare a lunii iulie, pentru dobânda legala cuvenita pe semestrul II al anului in curs.
Dobânda de referință a BNR se calculează ca medie, ponderata cu volumul tranzacțiilor, între dobânda la depozitele atrase de BNR si vânzările reversibile de titluri de stat efectuate de aceasta in luna anterioara celei pentru care se face anunțul. Nivelul dobânzii de referință a BNR se publica în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija BNR.
Prin Circulara BNR nr. 3/2002 (Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 100 din 05.02.2002), BNR a stabilit ca, începând cu 1 februarie 2002, rata dobânzii de referință a BNR sa se calculeze lunar, urmând a fi anunțată public in prima zi lucrătoare a fiecărei luni, prin circulare ale BNR.
Prin urmare, în aceste condiții în scopul reparării integrale a prejudiciului cauzat ca urmare a lipsei de folosință a bunului, suma reținută prin raportul de evaluare și expertiză extrajudiciară efectuat de către expert (fila 26 dosar fond) va fi reactualizată în raport de indicele de inflație și poate fi cumulată cu dobânda legală în condițiile prevăzute de dispozițiile art.372 din Codul d e procedură civilă.
Pentru motivele expuse, Curtea va admite, în condițiile prevăzute de dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă apelul formulat, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate și a admiterii acțiunii astfel cum aceasta a fost precizată, dispunând obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în temeiul dispozițiilor art.274 din Codul d e procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul - reclamant cu domiciliul ales la avocat în B,-,.13, sector 3 împotriva sentinței civile nr.93 din 23.01.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații - pârâți MINISTERUL CULTURII, CULTELOR ȘI NAȚIONAL cu sediul în B, șos.-, nr.30, sector 1 și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR cu sediul în B,-, sector 5.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că:
Admite acțiunea precizată.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului suma de 414.280 Euro - echivalentul în lei al acestei sume la data efectuării plății - reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea reclamantului situat în B,--4, sector 1, aferentă perioadei 01.07.2005 - 22.11.2006, sumă ce se va reactualiza în funcție de indicele de inflație.
Obligă pârâtul la plata dobânzii legale pentru această sumă, cu începere de la data rămânerii irevocabile a prezentei decizii și până la achitarea efectivă a despăgubirilor către reclamant.
Menține restul dispozițiilor sentinței apelate.
Obligă intimatul la 30.333 lei reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de reclamant în fond și apel.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
Red.
Tehnodact.
Ex.5/16.12.2009
Secția a III-a Civ. -
Președinte:Ioana BuzeaJudecători:Ioana Buzea, Doinița Mihalcea, Daniela Adriana
