Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 61/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1671/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 61
Ședința publică de la 25 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea, în complet de divergență, asupra apelului declarat de apelanta - reclamantă EPISCOPIA ROMÂNĂ UNITĂ CU împotriva sentinței civile nr. 542/13.04.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți -, și cu intimatul - chemat în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile cauzei au avut loc în ședința publică de la 11.01.2010, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată care face parte integrantă din prezenta decizie, când curtea - pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării - a amânat succesiv pronunțarea la 18.01.2010 și 25.01.2010.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03 ianuarie 2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr. 31/2006 (număr unic -), reclamanta Episcopia Română Unită cu - a solicitat, în contradictoriu cu pârâții și, ca aceștia să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în B,- și 18, sector 1, compus din teren în suprafață de aproximativ 200 mp și o casă cu două apartamente, cu cheltuieli de judecată.
La data de 30 ianuarie 2006, pârâtul și, moștenitoarea pârâtei, precum și cerere de chemare în garanție a Statului Român, prin Ministerul d e Finanțe.
La termenul din 6 februarie 2006, instanța a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei.
Prin încheierea din 15 mai 2006, instanța a luat act de precizarea cadrului procesual pasiv de către reclamantă, în sensul introducerii în cauză în calitate de pârâtă a lui.
Prin sentința civilă nr. 10402 din 03 iulie 2006, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția lipsei calității procesuale a reclamantei; a respins cererea privind pe reclamanta Episcopia Română Unită cu - și pe pârâții și, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de pârâtă în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 3 august 2006 formulat apel reclamanta Episcopia Română Unită cu -, care a fost înregistrat la data de 16 august 2006 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV Civilă.
Prin decizia civilă nr. 1607 din 13 octombrie 2006, Tribunalul Bucureștia admis apelul declarat de apelanta - reclamantă Episcopia Română Unită cu - împotriva sentinței civile nr. 10402 din 03 iulie 2006, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1
Cauza a fost reînregistrată la data de 26 martie 2007 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B sub nr-.
Prin sentința civilă nr. 11504 din 06 septembrie 2007, Judecătoria Sectorului 1 Baa dmis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza la Secția Civilă a Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată la data de 26 octombrie 2007 pe rolul Tribunalul București - Secția a III-a Civilă sub nr-.
La termenul din 17 noiembrie 2008, Tribunalul a luat act de cererea reclamantei de lărgire a cadrului procesual prin citarea în cauză a numitei, soția pârâtului.
Prin sentința civilă nr. 542 din 13 aprilie 2009, Tribunalul Bucureștia respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii; a respins acțiunea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită cu -, în contradictoriu cu pârâții, și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și cererea de chemare în garanție formulată de, și.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește inadmisibilitatea acesteia, invocată de către pârâți, că este neîntemeiată, întrucât Legea nr. 10/2001, avută de ei în vedere în argumentarea acesteia nu este incidentă în cauză, prin art. 8 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 republicată statuându-se că imobilele din categoria celor din care face parte și bunul în speță fac obiectul unei alte legi speciale, respectiv Legea nr. 94/2000, iar art. 83 din Normele Metodologice de aplicare a acesteia prevede că în cazul formulării unor noi notificări având ca obiect un astfel de imobil, se va respinge ca inadmisibilă.
Tribunalul a apreciat că, față de situația concretă din litigiul de față, calea aleasă de reclamantă este singura posibilitate la îndemâna acesteia, iar în ceea ce privește argumentul referitor la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, a avut în vedere că prin aceasta nu s-a statuat asupra inadmisibilității unei astfel de acțiuni, ci doar cu privire la concursul dintre legea specială și cea generală, raportat și la jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului în materie și reglementările de drept internațional, urmând a se distinge de la caz la caz.
Referitor la fondul cauzei, tribunalul a reținut că prezenta acțiune are ca obiect o revendicare imobiliară prin comparare de titluri, titlul exhibat de reclamantă fiind un contract de vânzare - cumpărare din anul 1936, transcris la Tribunalul Ilfov sub nr. 16707 din 20 august 1936, în vreme ce titlurile pârâților constau în contractele de vânzare - cumpărare încheiate în favoarea acestora în temeiul Legii nr. 112/1995, datând din anul 1996.
În ceea ce privite aceste contracte, s-a reținut că ele nu au făcut obiectul vreunei acțiuni prin care să se pună în discuție valabilitatea lor, iar din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că aceștia au fost de bună - credință la data contractării apartamentelor în litigiu, încheierea acestora făcându-se cu respectarea dispozițiilor legii speciale în vigoare la acea dată.
În speță, reclamanta a susținut că titlul său de proprietate este preferabil celui al statului, care a preluat imobilul în baza unui act normativ având caracter discriminator și nedrept și, implicit, este preferabil față de titlurilor pârâților, care au contractat cu statul.
Tribunalul a apreciat că aceste susțineri nu sunt relevante în cauză și nu a putut reține că, spre deosebire de pârâți, reclamanta justifică existența unui "bun" în sensul jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, de care să se considere că este privată în prezent.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunurile actuale, cât și valorile patrimoniale, prin raportare la dispozițiile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, în speță reclamanta nefăcând dovada că are un astfel de bun, care să-i fi fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori un alt act al puterii administrative ori executive; simpla speranță de a i se recunoaște continuarea unui vechi drept de proprietate pe care îi este de multă vreme imposibil să îl exercite efectiv nu poate fi considerat drept un "bun" în sensul art. 1 din Protocol (HotărâreaBok și Palade contra României, din 15 februarie 2007).
Pe de altă parte, a apreciat că pârâții dețin un astfel de "bun", pentru care justifică titlurile de proprietate ce pot fi caracterizate ca fiind "mai vechi" și deci preferabile, atâta vreme cât până în prezent printr-o hotărâre judecătorească sau act administrativ reclamantei nu i s-a recunoscut dreptul pretins, sens în care s-a pronunțat și instanța europeană (cauzaOuzounis și alții contra Greciei). Având în vedere acestea, precum și rațiuni ce țin de respectarea principiului securității raporturilor juridice, tribunalul a apreciat că în speța de față se impune a se acorda preferință titlurilor pârâților, acțiunea reclamantei fiind așadar neîntemeiată fiind respinsă.
Ca o consecință a respingerii acțiunii principale, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâți.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 06 iulie 2009 declarat apel Episcopia Română Unită cu -, care a fost înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 17 iulie 2009.
1. În motivare, a arătat că instanța de fond a apreciat în mod superficial acțiunea în revendicare, cu privire la compararea titlurilor și la existența unui "bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție.
Raportat la cazul concret (evaluarea prin obiectul acțiunii și motivele în fapt și în drept), compararea titlurilor nu presupunea numai criteriul vechimii și al publicității, ci și: proveniența de la adevăratul proprietar, valabilitatea titlului statului, posibilitatea reclamantei de a-și exercita " la redobândirea proprietății", în condițiile legislației din România.
Exercitarea dreptului de proprietate pe calea unei revendicări se poate face, în opinia apelantei, fie printr-o singură acțiune (în revendicare, care presupune analizarea titlurilor sub toate aspectele), fie prin multiple acțiuni (capete de cerere distincte: constatarea nulități preluării, constatarea nulității înstrăinării, revendicarea propriu zisă).
Prima cale este expresia unei maturități juridice, ce are în vedere finalizarea urmărită și aprecierea fenomenului juridic în complexitatea sa, în timp ce a doua cale este, mai degrabă, expresia unor "căutări".
2. Având în vedere cele menționate mai sus, consacrate și în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului, sentința instanței este nelegală și netemeinică.
a). Imobilele revendicate au fost preluate fără titlu de către stat, prin desființarea cultului greco - catolic.
Decretul-lege nr. 358/1948 privind stabilirea situației de fapt a fostului cult greco - catolic, publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 281 din 02 decembrie 1948, intrat în vigoare în aceeași zi, a definit situația juridică a fostului cult greco - catolic.
Caracterul abuziv al acestui act normativ a fost constatat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 al Consiliul Naționale, publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 9 din 31 decembrie 1989, articol unic pct. 20, prin care s-a abrogat Decretul-Lege nr. 358/1948 privind stabilirea situației de fapt a fostului cult greco - catolic. În preambul se recunoaște caracterul abuziv al actelor normative, decretul fiind emis "în scopul înlăturării imediate din legislația țării noastre a unor reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetățenilor, desfășurării unor relații normale cu celelalte state".
În concluzie, există un act provenind de la puterea legislativă care a recunoscut ilegalitatea actului de preluare, act normativ ignorat de instanța de fond.
b). Titlul reclamantei, provenind de la adevăratul proprietar și transcris în Cartea funciară, își păstrează valabilitatea.
c). Prin nr. 1719/1948, publicată în Monitorul Oficial, Partea IB, nr. 303 din 29 decembrie 1948, s-a trecut la organizarea împărțirii acestor bunuri ale bisericii, fiind atribuite în folosință unor instituții ale statului. Decizia nr. 722 din 1955, depusă de pârâți la ultimul termen, în art. 2, se referă tocmai la atribuirea în folosință și nu la trecerea în proprietatea statului, așa cum au susținut pârâții și Herăstrău Nord, interesată în cauză pentru vânzarea ilegală a imobilelor. Acest fapt este atestat și de foaia matricolă, ultimul exercițiu financiar fiind 1947/1948, în 1949 fiind scutit, deoarece fusese trecut în proprietatea statului.
d). Reglementarea situației bunurilor care se mai aflau în proprietatea statului s-a făcut prin nr.OG 95/2000 și 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 308 din 04 iulie 2000, act ce a intrat în vigoare la data de 02 septembrie 2000. Ordonanța a fost aprobată de Parlament și modificată succesiv de mai multe ori.
Înainte de reglementarea situației acestor bunuri, statul nu avea dreptul să le înstrăineze.
e). Legea nr. 112/1995 din 25 noiembrie 1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, act intrat în vigoare la data de 28 ianuarie 1996, avea va obiect de reglementare numai imobilele care au fost proprietatea persoanelor fizice, preluate cu titlu valabil, după cum se poate deduce din interpretarea art. 1 (" proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 06 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege") și ale art. 9 alin. 1 (" titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului").
Hotărârea nr. 20/1996 din 17 ianuarie 1996 pentru stabilirea din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 16 din 23 ianuarie 1996 califică drept just titlu numai actele ulterioare anului 1950. În plus, este încălcat principiul separației puterilor în stat, numai puterea judecătorească având dreptul să califice un act drept just titlu, așa cum, în considerentele unei decizii istorice, a statuat Curtea Constituțională a României atunci când a fost sesizată cu obiecția de neconstituționalitate asupra art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Statul nu avea dreptul să vândă un imobil preluat fără titlu de la o persoană juridică, Episcopia Română Unită cu -.
f). Pârâții au invocat în dobândirea dreptului o decizie care se referă doar la administrarea bunului și nu de transfer de proprietate ( din 25 iunie 1955).
g). Titlul reclamantei nu poate fi valorificat decât pe această cale, cum bine a reținut instanța când a respins inadmisibilitatea acțiunii. Susținerile în soluționarea excepției vin în contradicție cu considerentele soluției de fond.
Legiuitorul, până în prezent, nu a reglementat situația bunurilor ce au aparținut cultelor și au fost vândute până la reglementarea din 2000.
h). B - credință presupune o minimă diligență din partea subdobânditorilor (verificarea titlului statului). Or, subdobânditorii au produs ca act ce a stat la baza înstrăinării nu un titlu de proprietate, ci un act de transmitere a folosinței.
i). Cu privire la noțiunea de "bun", la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la incertitudinea creată de stat prin nelegiferare, care s-a răsfrânt în mod negativ asupra reclamantei în exercitarea dreptului de proprietate, aceasta a invocat următoarele hotărâri pronunțate împotriva României: CauzaGingis, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I-a, nr. 458 din 02 iulie 2009; CauzaPăduraru, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 514 din 14 iunie 2006; CauzaStrăin și alții, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 99 din 02 februarie 2006; CauzaViașu, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 361 din 29 mai 2009.
La data de 14 octombrie 2009, au formulat întâmpinare intimații pârâți, și, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, au arătat că titlul apelantei - reclamante nu are valabilitate juridică, el fiind desființat de un act normativ (Decretul-lege nr. 358/1948), chiar dacă acest act se consideră a fi discriminator și nedrept, dispozițiile sale fiind abrogate după 1989.
Cu alte cuvinte, reclamanta - apelantă nu poate justifica acest "bun" în sensul jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, "bun" de care este privată în prezent.
Acest "bun" nu i-a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori alt act al puterii administrative ori executive; simpla speranță de a i se recunoaște continuitatea unui vechi drept de proprietate pe care de multă vreme îi este imposibil să-l exercite efectiv nu poate fi considerat drept un "bun" în sensul art. 1 din Protocol (hotărârea Bok și Palade contra României din 15 februarie 2007).
Dimpotrivă, pârâții - intimați au titluri valabile preferabile titlului apelantei - reclamante.
Se susține că imobilele au fost preluate de stat fără titlu, prin desființarea cultului catolic.
Or, chiar reclamanta - apelantă arată că acestea au fost preluate de către stat prin Decretul-Lege nr. 358/1948, ceea ce reprezintă o preluare legală, chiar dacă aceasta a fost discriminatorie și abuzivă, recunoscută ca atare după 1989.
Apariția actului normativ care abrogă dispozițiile Decretul-Lege nr. 358/1948 nu readuce "automat" sau "de drept" în patrimoniul apelantei - reclamante bunurile de care a fost lipsită, reactivându-i titlul său de proprietate.
Aceasta se putea face numai printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un act al puterii administrative sau executive (așa cum reclamanta - apelantă a obținut prin decizie, imobilul de al nr. 18 B pe aceeași stradă).
Atribuirea în folosință a bunurilor trecute în proprietatea statului prin actul normativ amintit (Decretul-Lege nr. 358/1948) prin hotărâri ale fostului Consiliu de Miniștri a avut numai scopul unei căi juridice, proprietatea rămânând a statului.
Legiuitorul român a prevăzut încă din 1998 prin dispozițiile art. 6, alin. 2 din Legea nr. 213/1998 că "bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de către succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparare".
Reclamanta - apelantă pretinde că numai după apariția nr.OUG 94/2000 a putut acționa pentru recuperarea proprietăților sale, aceasta fiind lege specială de reparație.
Așa a procedat pentru redobândirea proprietății sale de la nr. 18 B (decizia nr. 625/2005 a comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România, art. 1 și 3).
Comisia specială de retrocedare nu a putut hotărî și asupra imobilelor aflate în discuție în prezenta cauză, deși s-a cerut, întrucât acestea fuseseră înstrăinate legal către chiriași cu respectarea dispozițiilor legale (Legea nr. 112/1995) și cu bună - credință.
Comisia a respectat astfel întrutotul dispozițiile art. 6 din OUG nr. 94/2000.
B - credință a pârâților - intimați nu poate fi pusă la îndoială, după cum nici cea a Herăstrău, mandatara statului pentru vânzare.
Examinând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 295 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Asupra excepției de inadmisibilitate, Curtea reține că mijlocul de apărare formulat de către pârâți, prin care au arătat că temeiul de drept invocat de reclamantă nu este aplicabil situației de fapt invocate de către aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia revendicării imobiliare, se încadrează în realitate în categoria apărărilor de fond. Cu alte cuvinte, neaplicarea regulii de drept material invocate de reclamantă ca urmare a constatării de către instanță a incidenței unei prevederi legale cu caracter derogatoriu care impune o altă soluție juridică nu constituie un fine de neprimire a cererii, ci, din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul respingerii.
Pe cale de consecință, instanța urmează să respingă excepția ca neîntemeiată, urmând să analizeze mijlocul de apărare invocat de către intimații pârâți odată cu examinarea pe fond a recursului.
În aceste condiții, Curtea constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii aplicând implicit regula potrivit căreia norma specială derogă de la norma generală.
Conform dispozițiilor de drept substanțial, deduse pe cale de interpretare de practica judiciară și de literatura de specialitate în absența unei reglementări legale, proprietarul unui bun care nu se află în posesia bunului său poate să solicite și să obțină restituirea acestuia de la cel care îl deține fără drept, pe calea unei acțiuni în revendicare. Tot în lipsa unei reglementări legale specifice, în doctrină și în jurisprudență se consideră că în cadrul unei asemenea acțiuni se compară titlurile de proprietate prezentate de cele două părți, stabilindu-se mai multe reguli, printre care și aceea ca în situația în care titlurile emană de la autori diferiți să se compare drepturile autorilor de la care provin titlurile. Chiar în acest context al dreptului comun, în cadrul juridic instituit de art. 480 Cod civil, s-a statuat că, dacă restituirea în natură nu este posibilă din punct de vedere material (bunul a pierit între timp în mod fortuit sau din culpa posesorului) sau juridic, restituirea se va face prin echivalent stabilit în considerarea valorii bunului. Cât privește imposibilitatea juridică de restituire, potrivit unei păreri poate avea drept cauze exproprierea imobilului pentru cauză de utilitate publică, precum și situația în care bunul a fost înstrăinat de pârât unei alte persoane, iar aceasta a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar potrivit unei alte păreri la acestea se adaugă și ipoteza în care bunul a fost dobândit de un terț de bună credință
În cazul imobilelor care au aparținut cultelor religioase preluate de către stat există însă dispoziții legale exprese, instituite prin nr.OUG 94/2000, care reglementează soarta juridică a titlului de proprietate al pârâtului, act normativ prin care legiuitorul a înțeles să dea o rezolvare legală situației create prin schimbarea opticii asupra caracterului legal sau nelegal al preluării bunurilor de către stat. Potrivit art. 6 alin. 1 din nr.OUG 94/2000, în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat care au aparținut cultelor religioase și înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. 5.
Caracterul special nu trebuie să se raporteze la normele de drept procedural, în sensul că ambele ar trebui să conducă la restituirea bunului în natură, ci chiar la norme de drept material, care privesc însuși dreptul de proprietate, norma generală permițând restituirea bunului în natură, iar cea specială, respectiv nr.OUG 94/2000, ocrotirea acestuia, subsecvent recunoașterii, numai prin acordarea de despăgubiri. Prin concept caracterul special este dat de existența a două reglementări diferite care vizează același raport juridic. Nu există nicio rațiune pentru a considera că posibilitatea restituirii în natură constituie un element al raționamentului de necombătut, iar regula că norma specială derogă de la norma generală ar trebui să vizeze alte aspecte, care să privească doar modalitatea de obținere a acestei restituiri în natură.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, cele privind dreptul de proprietate al reclamantei și modalitatea lui de ocrotire, se aplică cu prioritate norma specială. De altfel, dacă ambele categorii de norme juridice ar prevedea posibilitatea restituirii în natură, nu s-ar mai pune problema ca una să o excludă pe cealaltă și ca atare nu ar fi necesară aplicarea regulii potrivit căreia norma specială derogă de la norma specială. Împrejurarea că nr.OUG 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase nu a urmărit să acorde proprietarului deposedat abuziv un drept de opțiune rezultă chiar din titulatura ei, din care se deduce și rațiunea adoptării sale, care este aceea de a reglementa toate situațiile juridice în legătură cu imobilele care formează obiectul său de reglementare.
Aceasta înseamnă că, și în materia specială a retrocedării unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, avându-se în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil, s-a statuat obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor și s-a institui indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit bunurile în acele condiții,criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare. Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea dispozițiilor legale care au permis înstrăinarea imobilelor și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului constituie un criteriu legal de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamanta.
Mai mult decât atât, nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea bunului în natură. De altfel, în speța Păduraru împotriva României, Curtea a reafirmat faptul că Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilității publice", cu excepția cazului în care aprecierea sa se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă.
Într-adevăr, conform art. 20 din Constituție, legile interne vor fi interpretate în conformitate cu tratatele privind drepturile omului la care România este parte. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, interpretarea instanței de contencios european impunându-se astfel și instanțelor române.
În speță, reclamanta poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină recunoașterea dreptului de proprietate prin emiterea unei dispoziții de despăgubire, în timp ce pârâții dețin "bunuri actuale" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, în ceea ce o privește pe reclamanta Episcopia Română Unită cu -, se reține că, potrivit jurisprudenței instanței europene, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite,creanțeal căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunțată în cauzaViașu împotriva României, par. 58).
De asemenea, Curtea a mai afirmat în aceeași hotărâre că de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o perioadă lungă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. De același regim beneficiază și o creanță condițională care se stinge prin nerealizarea condiției (- II de împotriva Germaniei[MC], nr. 42.527/98, 83, CEDO 2001-VIII).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către unui regim anterior, o legislație similară poate fi considerată ca și cum ar genera un nou drept de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Același principiu se poate aplica și în privința dispozițiilor de restituire sau de despăgubire stabilite în baza unei legislații adoptate înainte de ratificarea Convenției, dacă această legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 (a se vedea, printre altele,împotriva Slovaciei[MC], nr. 44.912/98, paragrafele 35 și 48- 52, CEDO 2004-IX,împotriva Poloniei[MC], nr. 31.443/96, 125, CEDO 2004-V).
Curtea mai are în vedere că, în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în cauzaPăduraru contra României, instanța europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Situația este diferită în privința bunurilor care fac obiectul nr.OUG 94/2000, art. 5 alin. 1 din acest act normativ prevăzând că: "Dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat se redobândește pe baza deciziei Comisiei speciale de retrocedare, a unității deținătoare prevăzute la art. 2 sau a hotărârii judecătorești rămase definitive, după caz". Prin urmare, în acest caz, legea nu recunoaște retroactiv vechiul drept de proprietate și reglementează, prin art. 6 alin. 1 din nr.OUG 94/2000, în privința imobilelor înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, exclusiv un drept de creanță în despăgubiri.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimate în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006, pârâților -, și, care au cumpărat cele două apartamente în temeiul Legii nr. 112/1995, li se recunosc "bunuri" ce trebuie protejate de orice ingerință. În această cauza, Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe,astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În aceste condiții, în spiritul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei, pârâții ar trebui să păstreze apartamentele în natură, urmând ca reclamanta să obțină de la stat despăgubiri la valoarea de circulație, independent de prevederile Legii nr. 247/2005, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene, dintre care amintim hotărârea pronunțată în cauza Tovaru contra României din 21 septembrie 2006.
Mai mult decât atât, prin dispozițiile OUG nr. 94/2000legiuitorul român și-a manifestat dreptul de opțiune la care s-a referit Curtea Europeană în speța Păduraru împotriva României.
Nu în ultimul rând, Curtea are în vedere că, în legătură cu problema raportului dintre o altă lege specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Chiar dacă decizia în interesul legii nu este direct incidentă în cauză, deoarece retrocedarea imobilelor în litigiu este reglementată de un alt act normativ, se aplică argumentul de analogie: ubi eadem este ratio, eadem lex esse debet. Este evident că în ambele cazuri se pune aceeași problemă de drept, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere și în situația de fapt din speță, care implică interpretarea unor raporturi similare între diferite prevederi legale, rezolvarea primită de problema de drept în discuție prin hotărârea instanței supreme, a cărei forță juridică nu poate fi ignorată nici cel puțin sub aspectul argumentării.
Față de aceste considerente, reținând că hotărârea atacată este temeinică și legală, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, Curtea urmează ca, în majoritate, să respingă apelul ca nefondat.
De asemenea, în temeiul art. 298 rap. la art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga apelanta - reclamantă, care se află în culpă procesuală, să plătească intimatului - pârât suma de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge excepția inadmisibilității, ca nefondată.
Respinge apelul formulat de apelanta - reclamantă Episcopia Română Unită cu -, cu sediul în O, str. -. - nr. 4, județul B, împotriva sentinței civile nr. 542 din 13 aprilie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, și, toți cu domiciliul în B,-, sector 1, și cu intimatul - chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondat.
Obligă apelanta - reclamantă să plătească intimatului - pârât suma de 1.800 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red./Tenodact.
7 ex./04.03.2010
-3.-
Opinie parțial divergentă
Dacăîn ceea ce priveșterespingerea excepției de inadmisibilitate invocate de intimați, ca nefondată, pentru argumentele pe care le voi evidenția în continuare,precum și în ceea ce priveșteconcluzia că intimații beneficiază de un "bun", în sensul jurisprudenței întemeiate pe Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, pentru considerentele evocate în cadrul motivării opiniei majoritare, pe care le completez doar cu mențiunea că datorită declarării ca neconstituțional, a art. III din Titlul II al Legii 247/2005, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1352 din 10 decembrie 2008, contractele de vânzare-cumpărare ale intimaților nu mai pot fi contestate în prezent, sub aspectul valabilității lor, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată, sunt de acord cu opinia majoritară,cu toate acestea, nu îmi însușesc aprecierea majorității în sensul inexistenței unui "bun" al reclamantei, bun privit din aceeași perspectivă a Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru următoarele argumente:
În temeiul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțate în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu Străin și și multe altele - cauzele menționate reprezentând cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după anul 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a apreciat astfel, ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale",fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu:cauza Străin, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art.1 din Protocolul nr.1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafele 83-87, precum și în cauza impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, par. 32 și 33, 16 februarie 2006).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art.1 al Protocolului nr.1 (si altii impotriva Romaniei, nr. 57.001/00, par. 39, 43 si 59, CEDO 2005-VII).
În hotararea din 02.06.2009 din cauza Czaran si Grofcsik vs. Romania, 11388/06, Curtea Europeană a statuat: "Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)".
ÎnCauza Gingis impotriva Romaniei, Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 4 noiembrie 2008, publicataîn Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 458 din 2 iulie 2009,s-a arătat că, pornindu-se de la observatia ca instantele interne au stabilit caracterul ilegal al nationalizarii, chiar daca aceasta imprejurare a fost retinuta in considerente, iar nu in dispozitiv, Curtea a statuat ca reclamantii aveau un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a conchis ca zadarnicirea dreptului de proprietate al reclamantilor asupra bunului lor, asociata cu o lipsa totala de despagubire, i-a facut pe aceștia să suporte o sarcină disproporționată si excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
S-a arătat totodată, în plus, faptul că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică, nu iau in considerare prejudiciul suferit din cauza absentei indelungate a acordarii despagubirilor, de catre persoane care, la fel ca reclamantii, au fost lipsite de bunurile lor(, mentionata mai sus, par. 34).
În chiar cauza Viașu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 29 mai 2009), citată de majoritatea completului, s-a arătat totodată că, în același context, Curtea a statuat deja că atunci când principiul restituirii proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, fie ea de ordin legislativ, administrativ sau legat de practicile aplicate de autorități, poate genera, atunci când persistă în timp și în lipsa unei reacții coerente și rapide din partea statului, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1(hotărâreamenționată mai sus,Păduraru împotriva României,nr.63.252/00, paragrafele 92 și 112, 1 decembrie 2005).
Aplicând toate aceste considerente la speța dedusă judecății, Curtea constată că imobilul a fost preluat de către statul comunist, de la reclamantă, prin Decretul-Lege nr. 358/1948, act pe care implicit, instanța de fond l-a apreciat a fi nelegal. Din acest punct de vedere, Curtea (în minoritate) observă că într-adevăr, actul de preluare îl reprezintă Decretul-lege nr. 358/1948 privind stabilirea situației de fapt a fostului cult greco - catolic, publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 281 din 02 decembrie 1948, intrat în vigoare în aceeași zi, decret-lege care a definit situația juridică a fostului cult greco - catolic.
Caracterul abuziv al acestui act normativ a fost constatat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 al Consiliul Naționale, publicat în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 9 din 31 decembrie 1989, articol unic pct. 20, prin care s-a abrogat Decretul-Lege nr. 358/1948 privind stabilirea situației de fapt a fostului cult greco - catolic. În preambulul său, se recunoaște caracterul abuziv al actelor normative prevăzute în cadrul său, decretul fiind emis "în scopul înlăturării imediate din legislația țării noastre, a unor reglementări legale emise de fostul regim dictatorial care prin caracterul lor discriminator, nedrept, au adus grave prejudicii materiale și morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor cetățenilor, desfășurării unor relații normale cu celelalte state".
În concluzie, puterea legislativă a recunoscut ilegalitatea actului de preluare, imediat după înlăturarea regimului comunist, acest act normativ fiind ignorat cu desăvârșire, de instanța de fond. Așadar, s- recunoscut astfel, într-o modalitate directă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantei, în sensulcauzei Czaran si Grofcsik vs. Romania, 11388/06,menționate.
Or, abrogarea expresă (și nu simpla constatare a nelegalității, ca în cazul multor alte acte normative similare) cu această mențiune a actului de preluare și recunoașterea evocată a dreptului de proprietate au determinat în mod necesar, imediat ulterior, obligația restituirii proprietății către persoana expoliată de statul comunist, ca o aplicație particulară a principiului repunerii părților în situația anterioară, ulterior abrogării, și în acest sens, o speranță legitimă a reclamantei, la restituirea bunului său, în sensul precizat de jurisprudența contenciosului european menționată. Într-adevăr, stabilirea în mod definitiv prin chiar un act normativ de abrogare, a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalează cu existența unei "valori patrimoniale" și este determinantă pentru recunoașterea cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantei deposedate abuziv.
Cu toate acestea, Curtea (în minoritate) constată că din 1989, nu numai că acest imobil nu a fost restituit, dar în anul 1996, el a și fost înstrăinat către chiriașii săi, în temeiul Legii 112/1995, cu încălcarea flagrantă a prevederilor art. 1 care condiționau posibilitatea vânzării, de preluarea imobilului cu titlu, în sensul de titlu valabil, în condițiile în care încă din anul 1989, prin Decretul-Lege nr. 9/1989 al Consiliul Naționale, actul normativ de preluare fusese abrogat cu o amplă motivare prealabilă, a nelegalității sale.
Nu mai puțin, reclamanta a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul OUG 94/2000, încă din anul 2005 (filele 65,67 dosar apel), însă nici până în momentul prezent, după trecerea a circa 5 ani, notificarea nu a fost soluționată, iar reclamanta nu a obținut vreo despăgubire efectivă în temeiul acestei ordonanțe de urgență modificate.
De asemenea, prin prisma recunoașterii dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile stipulate anterior, prin actul normativ de abrogare, devine nerelevantă dispoziția artticolului 5 al.1 din ordonanță, privind redobândirea dreptului de proprietate.
De altfel, Curtea (în minoritate) constată faptul că în prezent, ca urmare a vânzării imobilului întretimp, dreptul de opțiune al reclamantei, în cadrul procedurii administrative întemeiate pe OUG 94/2000 modificate, prevăzut de art. 6 al. 1 din ordonanță, a fost lipsit de orice conținut real, concret, reclamanta nemaiputând solicita în cadrul respectivei proceduri, restituirea în natură, ci putând obține cel mult, măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 5 al.5 din ordonanță.
Or, Curtea (în minoritate) constată ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al OUG 94/2000, similar Legii nr. 10/2001, conform dispozițiilor art. 5 al. 5 din ordonanță care trimit la același Titlu VII al Legii 247/2005 (ineficacitate statuată în mod repetat, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că accesul astfel oferit este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: "Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri" - a se vedea, printre altele, cauza Ruxanda împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României - Hotărâre din 20.01.2009 sau hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, în cauza Faimblat vs. Romania).
O astfel de conduită a statului român, în ceea ce o privește pe reclamantă, generează ca și lipsă a unei reacții coerente și rapide din partea sa, în contextul larg al incertitudinii create cu privire la punerea în practică a principiului restituirii, o omisiune a acestuia de a-și îndeplini obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantei, garantat de art.1 din Protocolul nr.1, potrivit celor evocate din cauza Viașu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008 (publicată în Monitorul Oficial nr. 361 din 29 mai 2009).
Aceeași ineficacitate a procedurii de despăgubire prin echivalent, reglementată de Titlul VII al Legii 247/2005, determină de altfel, admisibilitatea prezentei acțiuni în revendicare, raționamentul impus de Curtea europeană princauza Faimblat vs. Romania- cu care Curtea prezentă este pe deplin, de acord - fiind unul simplu: negarea accesului la instanță, pe calea dreptului comun, este acceptată in condițiile în care calea specială oferită este una efectivă.
Așadar, pentru toate aceste argumente, Curtea (în minoritate) constată că reclamanta este deținătoare a unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea Convenției europene de către România.
Constatând faptul că ambele părți beneficiază de un bun, în sensul Convenției europene, Curtea (în minoritate) va constata în continuare, faptul că remisa p. evaluării de legalitate presupusă de speță, este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantei la momentul înstrăinării locuinței către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 6 alin. 2 din OUG 94/2000, în forma republicată după modificarea survenită prin Art. II din Legea nr. 48/2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 184/2002, care prevăd că actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a imobilului în litigiu proprietatea reclamantei, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții(cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală(a se vedea în același sens, și hotărârea Katz împotriva României din 2009).
În cauza Viașu împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008, Curtea a constatat că încălcarea dreptului reclamantei, astfel cum este el garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, își are originea într-o problemă majoră ce rezultă dintr-o disfuncționalitate a legislației române și dintr-o practică administrativă care a afectat și mai poate încă afecta în viitor un mare număr de persoane (a se vedea paragraful 46). Obstacolul nejustificat în calea exercitării de către reclamant a "dreptului său la respectarea bunurilor" nu a fost cauzat de un incident izolat și nici nu este imputabil turnurii deosebite pe care au luat-o evenimentele în cazul său; el rezultă dintr-un cadru legal, reglementar și administrativ care s-a dovedit a fi neadecvat, implementat de autorități vizând o categorie determinată de cetățeni, și anume beneficiarii măsurilor de retrocedare a bunurilor naționalizate sau confiscate de statul comunist. Existența acestei probleme și caracterul său sistemic au fost deja recunoscute de autoritățile române, fiind confirmate prin mai multe decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Numărul de cereri adresate Curții, hotărârile care constată încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și, în anumite cazuri, a art. 6 din Convenție, precum și miile de dosare privind restituirea de bunuri trimise la și nesoluționate într-un termen rezonabildemonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de stat în perioada comunistă nu a fost implementat într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1(cauza Viașu împotriva României, paragraful 77) .
În acest context, Curtea europeană a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale ( cauza Păduraru contra României, paragraful 112). În consecință, Curtea (în minoritate) va constata inaplicabilitatea dispoziției speciale, a art. 6 din ordonanță, sub aspectul criteriului de preferabilitate pe care implicit, îl instituie, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, pentru argumentele evidențiate.
Prin urmare, în concursul dintre reclamantă și pârâtă, Curtea în minoritate observă că cea dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă,a prejudiciului suferit de reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări. În același timp, Curtea nu contestă faptul că intimatele-pârâte, deținătoare și ele ale unui titlu asupra apartamentului, necontestat în termenul legal, dispun la rândul lor, de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriului titlu, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlului lor în concurs cu cel al reclamantei mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamantă, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 6 alin. 2 din ordonanță, nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiulerror communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la ordonanța de urgență, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, al cărui raționament se aplică și în speță, ca urmare a identității de premisă, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantei și care a împiedicat redobândirea posesiei de către aceasta.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile mecanismului de despăgubire evidențiat de către Titlul VII al Legii 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
Astfel, s-a constatat de exemplu, că procedura de aprobare a Fondului Proprietatea de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primului, în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantei către chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. Caracterul unic al acestei măsuri se impune ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâtii - foști chiriași - cumpărători, care evident, nu ar putea fi obligați la plata de despăgubiri bănești către reclamant.
Sub un alt aspect, afectarea prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii (aplicabile prin analogie sub aspectul regulilor pe care le instituie), reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale: "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător.
Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele circumscrise de cadrul procesual al prezentei cereri privind revendicarea apartamentelor vândute, pentru considerentele evocate în paragrafele anterioare, Curtea constată că despăgubirea reclamantei prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Principiul securității circuitului civil protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză, acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea reclamantei, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane fizice.
În ceea ce privește apărarea intimaților referitoare la faptul că au fost de bună-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea o apreciază ca fiind nerelevantă cauzei, pentru considerentele pe larg expuse în paragrafele anterioare, referitoare la constatarea necontestării acestor titluri în termenul special, la aprecierea existenței în consecință, a unui bun în patrimoniul acestor intimați, căruia Curtea nu a putut însă, să îi constate preferabilitatea, date fiind regulile speciale deduse din jurisprudența Curții europene - ca urmare a constatării necorelării prevederilor OUG 94/2000, în particular a art. 6 alin. 2, cu Convenția europeană, a căror incidență a fost analizată în operațiunea juridică anterioară, de comparare a titlurilor.
În consecință, acțiunea în revendicare împotriva pârâților-persoane fizice trebuia să fie admisă.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de către pârâți, Curtea constată faptul că partea interesată avea posibilitatea de a apela la instituția apelului provocat, potrivit art. 2931Cod Procedură Civilă, conform căruia:"În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 293 se aplică în mod corespunzător".
Așa cum s-a evidențiat în cadrul doctrinei judiciare, apelul provocat poate fi formulat numai de intimat și se îndreaptă împotriva unui alt intimat sau împotriva unei persoane care a fost parte la judecata în prima instanță, dar nu este parte în apelul principal. El se exercită după împlinirea termenului de apel, până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel și se depune direct în fața acestei instanțe. El trebuie să îndeplinească aceleași cerințe de formă, inclusiv timbrarea, ca și apelul principal. Nu mai puțin, apelul provocat poate fi folosit de intimat în situația în care admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces(a se vedea în acest sens,;, - "Drept procesual civil. selectiv. Teste grilă", 3, Editura, B, 2005, pag. 334 - 335).
În cauză, nici unul dintre intimații-pârâți interesați nu a uzat de acest mijloc procesual pus la îndemâna sa, astfel încât dispoziția instanței de fond sub acest aspect, de respingere a cererii de chemare în garanție, nu poate fi reformată de către instanța de apel prezentă.
În consecință, pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge excepția invocată, ca nefondată, va admite ca fondat, apelul promovat și va schimbă sentința apelată, în parte, în sensul că va obliga pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul, va menține celelalte dispoziții ale sentinței și va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată la fond, respingând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată, nedepunându-se nici un document justificativ al efectuării lor de către apelantă.
Judecător
Red/tehn. HM
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe, Fănica Pena
