Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 617/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(677/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 617
Ședința publică din 25.11.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Andreea Doris Tomescu
JUDECĂTOR 2: Ioana Aurora Herold
Grefier -
- XX -
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta reclamantă, împotriva sentinței civile nr. 1915 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți, P, P și Municipiul B prin Primarul General.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru revendicare.
La apelul nominal se prezintă avocații, în calitate de reprezentant al apelantei reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr. 8246/2009, eliberată de Baroul București, respectiv, în calitate de reprezentant al intimatei pârâte, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, eliberată de Baroul București și în calitate de reprezentant al intimaților pârâți P, P - împuternicirea nr. -/2009; lipsește intimatul pârât Municipiul B prin Primarul General.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care:
Avocatul apelantei reclamante depune la dosar declarație de renunțare la apel, formulată de mandatar, precum și procura dată în acest scop, în limba franceză și în traducere autorizată.
Avocatul intimaților pârâți, P și P solicită a se lua act de renunțarea la judecata apelului de față.
CURTEA
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1915/19.12.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul B în ceea ce privește primul capăt de cerere, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții, P și P, ca neîntemeiată și a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată întrucât din conținutul certificatului de deces seria - nr. -, rezultă că pârâta a decedat în B, la data de 30.10.2005.
Tribunalul a reținut că are capacitatea de a sta în judecată, numai persoana fizică în viață, întrucât capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și se sfârșește la data decesului acesteia.
Având în vedere că în speța dedusă judecății pârâta era decedată încă din data de 30.10.2005, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, tribunalul a constatat că la data pronunțării hotărârii, pârâta nu are capacitate de folosință.
În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul B pe primul capăt de cerere, tribunalul a reținut că în cauză calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.
Reclamantul fiind cel care pornește acțiunea trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât și pe cea pasivă prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa.
În speța dedusă judecății, tribunalul a apreciat că pârâtul Municipiul B nu are calitate procesuală pasivă întrucât între reclamant și pârât nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere.
La aprecierea acestei situații tribunalul a avut în vedere că în prezent imobilul ce formează obiectul revendicăriinusemai află în patrimoniul Municipiului B,ci în proprietatea unor persoane fizice, respectiv în proprietatea pârâților astfel încât în mod evident, eventuala calitate de proprietar a reclamantului și constatarea nevalabilității titlului statului nu se mai poate pronunța în contradictoriu cu acest pârât care nu mai are posesia și proprietatea imobilului construcție ci numai în contradictoriu cu actualul proprietar al imobilului.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, cât și fondul cauzei, tribunalul a reținut că autorul reclamantei a dobândit proprietatea asupra terenului situat în B, str. - -, cu str. - conform actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, sub nr.25784/1928 (fila 11).
Ulterior, autorul reclamantei a edificat pe acest teren o construcție compusă din subsol, parter, etaj și mansardă, conform autorizațiunii nr.399P/1928 (fila 14), imobilul fiind înscris în Cartea Funciară conform procesului - verbal nr.4014/1940 (fila 21 și următoarele).
De pe urma defunctului au rămas ca moștenitori și reclamanta, devenită ulterior prin căsătorie (fila 30), iar prin actul de partaj 5724/1948 imobilul situat în- a revenit în proprietate reclamantei (fila 26).
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de către pârâtă, aceasta a fost apreciată neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului și persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecății.
În concluzie, tribunalul a constatat că reclamanta, în urma decesului numitului și în urma actului de partaj a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, motiv pentru care tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată.
Susținerile pârâților în sensul că nu s-ar fi dovedit că reclamanta este una și aceiași persoană cu menționată în decizia 517/1954 și că nu există identitate între și sunt neîntemeiate întrucât pe de o parte această identitate este confirmată de declarațiile notariale din care rezultă că reclamanta este una și aceiași persoană cu (fila 32), diferența de scriere a numelor fiind simple erori materiale fără consecințe juridice iar în al doilea rând identitatea rezultă cu evidență din adresele privind situația juridică în care se atestă că imobilul ce formează obiectul cauzei a fost deținut de către autorul reclamantei și apoi de către reclamantă iar o simplă eroare constând în transcrierea greșită a unei litere din numele autorului reclamantei sau a reclamantei nu influențează în nici un caz calitatea procesuală activă.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut ca întrucât atât reclamantul, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent, instanța trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.
Tribunalul a reținut că potrivit art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună - credință.
În speța dedusa judecații, la data încheierii contractelor de vânzare - cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtelor (filele 38-41), pârâții cumpărători au fost de bună credință, în sensul că au avut credința ca au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispozițiile art. 45 din Legea nr.10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună - credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.
Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamant prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. d) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.
În opinia tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr.112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.
Prin urmare, analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanța a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 cod civil privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.
Totodată, toate susținerile reclamantului în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern, și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne a prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (CEDO), chiar dacă sunt reale nu au nici un fel de relevanță în speța dedusă judecății atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente:
Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr.112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr.112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speța dedusă judecății, reclamantul nu deține nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul B prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul construcție, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru următoarele motive:
Cu privire la primul capăt de cerere în mod greșit a reținut instanța de fond că Municipiul B prin Primarul General nu are calitate procesuală pasivă motivat de faptul că în prezent imobilul care formează obiectul revendicării nu se mai afla în patrimoniul Municipiului B ci în proprietatea pârâților persoane fizice astfel încât eventuala calitate de proprietar a apelantei și constatarea nevalabilității titlului statului nu se mai poate pronunța în contradictoriu cu acest intimat care nu mai are posesia și proprietatea imobilului ci numai cu actualii proprietari ai imobilului.
În primul rând apelanta arată că a chemat în judecată Municipiul B prin Primar General doar pe primul capăt de cerere prin care a solicitat ca instanța să se pronunțe cu privire la nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în B-, sector 1.
Având în vedere că Municipiul B este cel care a deținut acest imobil de la data preluării abuzive și până la momentul vânzării imobilului către pârâții persoane fizice consideră că are calitate procesuală pasivă pe acest aspect.
Față de cele de mai sus consideră că este perfect justificată calitatea procesuală pasivă a Municipiului B în ceea ce privește primul capăt de cerere și pe cale de consecință solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia, admiterea primul capăt de cerere ca temeinic și legal.
În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere instanța de fond în mod greșit a reținut că atâta timp cât pârâții persoane fizice au fost de bună credință la momentul cumpărării imobilului, atunci titlul lor este preferabil titlului apelantei, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr.10/2001.
Solicită să se aibă totuși în vedere jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțata în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, practica ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României și continuând cu Străin și. Mai recent amintește cauza Faimblat contra României și Katz contra României, ambele pronunțate în anul 2009 care reiau faptul că statul român nu a făcut nimic în ceea ce privește restituirea imobilelor preluate abuziv. Alte zeci de cauze de acest gen așteaptă rezolvarea pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului.
În temeiul dispozițiilor art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României instanța națională trebuie să aplice prioritar dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și să constate în aplicabilitatea art.45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Cauzele Păduraru contra României, Străin contra României, Brumarescu contra României reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și au creat un tipar pe care aceasta a aplicat în practica ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945.
Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea sau încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.
În concursul dintre reclamantă și pârâți, reclamanta - apelantă se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat.
Demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit de apelanta - reclamantă, care să pună capăt acestei încălcări.
Așadar, incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar și cumpărătorul de la stat se limitează exclusiv la ipoteza acțiunii în declararea nulității actului juridic, textul nu se referă la raporturile dintre cumpărător și proprietarul deposedat în materia revendicării, el nemodificând principiile comparării titlurilor și nedeclarând preferabil titlul subdobânditorului de la stat față de actul opus deverus ominus(adevăratul proprietar).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a fondului Proprietatea de către Consiliul național al valorilor mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei acțiuni cotate la bursa, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționata să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Nu se poate reține nici argumentul conform căruia nu trebuie să i se restituie apelantei imobilul în natură întrucât i-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri, consacrat de art. 18 lit. d din Legea nr.10/2001 având în vedere că dreptul de despăgubiri, ca drept de creanță, este distinct de însuși dreptul de proprietate, drept real ce se exercită direct asupra bunului, iar substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanța având ca obiect o sumă de bani sau măsuri echivalente echivalează cu o expropriere, în sensul constituțional al acestei măsuri.
În concluzie, solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinței apelate și pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
La termenul de judecată din data de 25 noiembrie 2009, apelanta a solicitat a se lua act de retragerea apelului.
Având în vedere că retragerea apelului reprezintă o manifestare de voință liberă și neviciată a părții care a exercitat această cale de atac, care are capacitatea deplină de a face acte procesuale de dispoziție, fiind o expresie a principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, manifestare de voință cuprinsă într-o declarație, Curtea, în temeiul art. 246 Cod de procedură civilă, va lua act de retragerea apelului declarat de apelanta împotriva sentinței civile nr. 1915 din 19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția IV-a Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea apelantei - reclamante, cu domiciliul ales, în B,-, sector 1, la judecarea apelului formulat împotriva sentinței civile nr.1915/19.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, contradictoriu cu intimații - pârâții, domiciliată în B,-,.2,.3, sector 1, P și P, domiciliați în B,-, parter,.1, sector 1 și MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
-
GREFIER
Red.
./
7 ex./04.01.2010
TB-4 -
Președinte:Andreea Doris TomescuJudecători:Andreea Doris Tomescu, Ioana Aurora Herold
