Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 62/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (1242/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.62
Ședința publică de la 25 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Cristina Nica
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află pronunțarea asupra apelului declarat de apelanții - reclamanți, -, împotriva sentinței civile nr. 240/23.02.2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți, C, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, SC SA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
are ca obiect revendicare imobiliară.
Dezbaterile orale au avut loc în ședința publică de la 11 ianuarie 2010, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise și pentru deliberare, a amânat succesiv pronunțarea la data de 18 ianuarie 2010 și 25 ianuarie 2010, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la 15 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului București - Secția a III Civilă, reclamanții și au chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului B, SC - SA, C, și, au solicitat să fie obligați să le lase în deplină proprietate și posesie, imobilul situat în B, B- - - - nr. 1, sector 1, compus din subsol, parter și trei etaje, la care se adaugă terenul aferent. Reclamanții au mai solicitat să se dispună și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în anii 1998 și 1999, de pârâții persoane fizice cu Primăria Municipiului B reprezentată prin mandatar SC - SA.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că autorul reclamanților a dobândit în proprietate, imobilul în litigiu în temeiul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16232 din 19 iunie 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat și că după decesul autorului, a rămas ca unic succesor, conform contractului de calitate de moștenitor nr. 18/2003 eliberat de Biroul Notarului Public " ".
Au mai arătat reclamanții că ei sunt moștenitorii legali ai defunctului, așa după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 1841 din 12 decembrie 1988, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2
Imobilul pe care îl revendică, a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, poziția 1347, după cum se precizează în adresa emisă de SC - SA.
Reclamanții au susținut că au formulat notificare încă de la data de 19 martie 1991, pe care au înaintat-o Primăriei Sectorului 1 B, însă Primăria Municipiului Bap rocedat la vânzarea către pârâte, a unor apartamente din imobilul în litigiu.
Pârâtul Consiliul General al Municipiului B, a formulat în cauză întâmpinare, prin care a invocat necompetența materială a Tribunalului București, deoarece valoarea imobilului nu depășește suma de 5 miliarde lei, excepția de prescripție a dreptului material la acțiune în privința cererii de constatare a nulității contractelor de vânzare - cumpărare și excepția lipsei de calitate procesuală pasivă pe capătul de acțiune privind revendicarea imobilului.
Pârâta SC - SA a depus la dosarul de fond, întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de calitate procesuală pasivă, solicitând astfel respingerea acțiunii introdusă de reclamanți.
Pârâții persoane fizice au depus cereri de chemare în garanție a pârâților Municipiul B și SC - SA, iar prin întâmpinările pe care le-au formulat în cauză, au invocat excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001 și excepția de prescripție a dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare.
Pârâtul Municipiul B prin Primarul General a depus la dosar o cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, în ipoteza în care va fi admisă cererea de revendicare formulată de reclamante. Totodată, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive câtă vreme sumele obținute din vânzarea apartamentelor în litigiu, nu au fost însușite de către pârâtul Municipiul
La termenul de judecată din data de 29 septembrie 2008, reclamanții au învederat că valoarea imobilului în litigiu depășește suma de 2 miliarde euro, situație în care pârâtul Municipiul B, prin reprezentantul său, a arătat că nu mai susține excepția de necompetență materială a tribunalului invocată prin întâmpinare.
În cauză, au fost administrate la cererea părților, probe cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 240 din 23 februarie 2009, Tribunalul București - Secția a III Civilă a respins excepția privind inadmisibilitatea cererii de revendicare imobiliară, ca neîntemeiată; a admis excepția de prescripție a dreptului la acțiune privind capătul al doilea din cererea de chemare în judecată și a respins acest capăt referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de pârâți, ca fiind prescris; a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă privind pe pârâții Consiliul General al Municipiului B și SC - SA, referitor la cererea de revendicare și a respins această cerere îndreptată împotriva lor ca fiind formulată contra unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cererea de revendicare introdusă de reclamanții și împotriva pârâților, C, -, și, ca neîntemeiată; a respins cererile de chemare în judecată privind pe chemații în garanție Primăria Municipiului B și Ministerul d e Finanțe, ca rămase fără obiect.
Pe baza ansamblului probator al cauzei, tribunalul a reținut că autorul reclamanților - a dobândit în proprietate imobilul în litigiu, situat în- A, sector 1, potrivit contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16232 din 12 iunie 1933 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, că în urma decesului susnumitului a rămas ca unic succesor, care a fost moștenit de către reclamanți conform certificatului de moștenitor nr. 184 din 12 decembrie 1988 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2
A mai rezultat din dosarul de fond că acest imobil a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950 poziția 1347 în anexa la decret.
S-a invocat de către pârâții persoane fizice excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariția Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a respins ca fiind neîntemeiată această excepție, având în vedere că prin art. 21 din Constituția României a fost consacrat accesul liber la justiție ca drept fundamental, precizându-se că "nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
Acest drept fundamental a fost consacrat și prin art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale în sensul că: "orice persoană are dreptul la judecarea - cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale".
Acțiunea în revendicare reprezintă mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiție sa i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură, astfel că îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces la justiție.
Legea nr. 10/2001 respectând prevederile art. 6 din Convenția Europeană și art. 21 și 41 din Constituția României nu prevede vreo interdicție, privind formularea acțiunii în revendicare de către proprietarul deposedat împotriva cumpărătorului de la stat în baza legii nr. 112/1995, deținător actual al imobilului, ci Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii dintre persoana îndreptățită și organele și unitățile deținătoare.
Nici un text din această lege nu vizează raportul juridic direct dintre proprietarul deposedat și cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus prevederilor Codului civil.
Tribunalul a admis excepția de prescripție a dreptului la acțiune privind capătul al doilea de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare în baza cărora pârâții persoane fizice au dobândit în proprietate apartamentele pe care le dețin în imobilul în litigiu, sub acest aspect fiind aplicabile prevederile art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10 / 2001, text care stabilește că prin derogare de la dreptul comun cauza de nulitate absolută trebuie invocată în cadrul unui termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, acest termen devenind în urma prelungirii, data de 14 august 2002, însă acțiunea de față a fost înregistrată la Tribunal la 15 ianuarie 2008.
Tribunalul a considerat că în privința cererii de revendicare formulate de reclamanți, referitor la imobilul situat în B- - -, sector 1, pârâții Consiliul General al Municipiului B și SC - SA nu au calitate procesuală pasivă, de vreme ce apartamentele care compun imobilul revendicat au fost înstrăinate către pârâții persoane fizice, aceștia având în prezent calitatea de proprietari conform contractelor de vânzare - cumpărare pe care le-au încheiat în baza Legii nr. 112/95, astfel că excepția invocată prin întâmpinările aflate la dosar a fost admisă.
Cu privire la cererea de revendicare întemeiată pe dreptul comun, tribunalul a constatat că reclamanții invocă un titlu de proprietate care emană de la autorul lor, respectiv contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 16232 din 19 iunie 1933 de Tribunalul Ilfov, în timp ce pârâții persoane fizice prezintă titluri de proprietate constând în contracte de vânzare - cumpărare ce au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În cadrul operațiunii juridice de comparare de titluri, tribunalul a acordat preferabilitate titlului de proprietate deținut de pârâți, câtă vreme contractele de vânzare - cumpărare perfectate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost desființate, sub acest aspect apreciindu-se ca fiind prescrisă cererea de constatare a nulității absolute a acelor acte juridice, astfel că în aceste condiții este evident că titlul de proprietate invocat de pârâți s-a consolidat, el bucurându-se de o prezumție absolută de validitate.
Pe de altă parte, în cauză nu a fost răsturnată prezumția de bună - credință de care beneficiază pârâții foști chiriași dobânditori cu titlu oneros ai apartamentelor pe care le-au cumpărat de la stat, în acest sens nefiind administrate probe de către reclamante din care să rezulte că pârâții au fost avertizați să nu achiziționeze acele imobile, întrucât urmează a fi solicitate în natură de către moștenitorii proprietarului inițial.
În susținerea soluției de respingere a cererii de revendicare, tribunalul a avut în vederea principii de bază care se referă la securitatea circuitului civil, stabilitatea raporturilor juridice ori validitatea aparenței în drept.
Pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a evidențiat cu prilejul judecării unor cauze îndreptate împotriva României, că diminuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate în regimul comunist nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate pentru persoanele care au dobândit bunurile respective fiind de bună - credință.
Față de considerentele expuse, tribunalul a respins ca fiind nefondată cererea de revendicare formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții persoane fizice.
Cererile de chemare în garanție privind pe chemații în garanție Primăria Municipiului B și Ministerul d e Finanțe au fost respinse ca rămase fără obiect.
Împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul București - Secția a III Civilă, reclamanții și au declarat apel, la data de 20 mai 2009, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele considerente:
Prin sentința criticată, a fost respinsă cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului B, SC - SA, C, și, fiind respinse și cererile de chemare în garanție formulate în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului B și Ministerul d e Finanțe.
Pentru a hotărî astfel, instanța a procedat la operațiunea juridică de comparare de titluri, acordând preferabilitate titlului de proprietate deținut de pârâți, contractele de vânzare - cumpărare perfectate în baza Legii nr. 12/1995 nefiind desființate, apreciindu-se ca fiind prescrisă cererea de constatare a nulității absolute a respectivelor acte, titlul de proprietate invocat de pârâții consolidându-se și bucurându-se de o prezumție absolută de validitate.
Totodată, s-a reținut că în cauză nu a fost răsturnată prezumția de bună - credință de care beneficiază pârâții foști chiriași dobânditori cu titlu oneros ai apartamentelor pe care le-au cumpărat de Ia stat, în acest sens nefiind administrate probe de către reclamanți, din care să rezulte că pârâții au fost avertizați să nu achiziționeze acele imobile întrucât urmează a fi solicitate în natură de către moștenitorii proprietarului inițial.
Această constatare este netemeinică, întrucât apelanții au specificat chiar în cererea de chemare în judecată: "Deși noi am notificat Primăria Sectorului 1 B, încă din data de 19 martie 1991 - somațiile înregistrate sub nr. 9184 și 9185, unitatea specializată din subordinea organului local al Administrației de Stat a trecut la încheierea unor contracte de vânzare - cumpărare a apartamentelor din imobilul nostru". Copiile somațiilor respective au fost depuse la dosarul de fond, la fila 12.
Apelanții precizează că în imobilul revendicat se află în afara acestor apartamente, și spații comerciale Ia parter, precum și alte apartamente rămase în proprietatea și administrarea Consiliul General al Municipiului B și SC - SA.
Ca atare, fiind depuse la dosar, probele respective, apelanții au considerat ca netemeinică și nelegală hotărârea atacată, prin care au fost admise excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâților sus-menționați.
Apelanții au arătat că în timpul procesului, au apreciat valoarea imobilului compus din subsol, parte, etaj 1, 2 și 3, precum și terenul aferent, la valoarea de două milioane euro și nu la două miliarde euro, așa cum în mod eronat s-a reținut.
Pentru toate aceste motive, apelanții au solicitat să se modifice hotărârea judecătoreasca atacată în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, admițându-se și cererile de chemare în garanție a Primăriei Municipiului B și Ministerului d e Finanțe.
În drept, și-au întemeiat apelul, pe dispozițiile art. 282 - 289 Cod de procedură civilă.
Intimații - pârâți, și C, și și au depus întâmpinare, potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, având în vedere că s-a reținut în mod justificat de către prima instanță, faptul că nu au fost desființate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995, ele bucurându-se de o prezumție absolută de legalitate, iar prezumția de bună-credință la încheierea contractelor, în ceea ce îi privește, nu a fost răsturnată.
Intimata - pârâtă SC - SA a depus întâmpinare, potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, având în vedere că a avut doar calitatea de mandatar al statului, în temeiul prevederilor Legii 112/1995 și Normelor Metodologice de aplicare, astfel încât restituirea comisionului încasat, în condițiile în care prin activitatea sa, a deservit atât reclamanților, cât și statului, prin Ministerul Finanțelor, r fi nedreaptă. De altfel, dispozițiile speciale ale Legii 10/2001 privesc restituirea prețului actualizat și nu a comisionului încasat. A apreciat în temeiul art. 13 al.6 pct. a din Legea 112/1995, HG 20/1996, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Și-a întemeiat întâmpinarea, pe prevederile art. 115-118 Cod de procedură civilă.
În apel, au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 și art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă: cererea nr. 9185/19.03.1991 depusă la Primăria sectorului 1, prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului naționalizat, copie certificat de căsătorie, copie certificat de naștere, notificarea formulată în temeiul Legii 10/2001 formulată la data de 16.08.2001 împreună cu documentația aferentă, adresa 37967/16.11.2009 a Primăriei Municipiului B din care reiese că notificarea nu a fost soluționată până în prezent, adresa nr. 2287/4.02.2003 din care rezultă că nu s-au primit pentru imobil, despăgubiri în temeiul Legii 112/1995, certificatul din dosarul nr. 21072/99 din 28.01.2003, privind existența pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 B, a unei contestații formulate de reclamanți, împotriva hotărârii 2927/27.09.1999 a Comisiei de Aplicare a Legii 112/1995, adresa nr.1579/18.12.2009 a Biroului Soluționare și Legea 112/1995, referitoare la inexistența vreunei cereri de restituire în natură sau despăgubiri, în temeiul Legii 112/1995, pentru acest imobil.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă și art. 282 și urm. Cod de procedură civilă.
Verificând decizia apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este fondat, pentru următoarele considerente:
Curtea constată în mod preliminar, faptul că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează, premisă impusă de altfel, și prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, sub un prim aspect, Curtea constată nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, reprezentat de Decretul nr. 92/1950. Astfel, Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare, era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierile doar cu "o dreaptă despăgubire stabilită de justiție", interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. Art. 10 din Constituția din 1948 instituia două condiții: naționalizarea să fie efectuată în baza unei legi și distinct, să se acorde despăgubiri. Decretul nr. 92/1950 a ieșit din vigoare, iar constituția sub imperiul căreia a fost edictat, a fost de asemenea, abrogată, dar Curtea constată, așa cum am arătat, flagranta sa contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, mai precis cu art. 8 și 10 care recunoșteau și garantau prin lege, proprietatea particulară, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România, la data emiterii decretului incriminat.
Dispozițiile internaționale și constituționale erau în evidentă contradicție cu cele ale decretului, fiind superioare ca forță juridică, astfel încât, analizând valabilitatea titlului de preluare al statului, aspect care trebuie raportat la momentul expolierii, se constată nevalabilitatea sa.
Este evident că, dată fiind forța juridică a decretului, inferioară Constituției, normele constituționale și internaționale îl înlăturau, sub acest aspect.
Sub un al doilea aspect,Curtea constată faptul că raportat la data introducerii prezentei acțiuni - 15.01.2008, precum și la termenul de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, care se împlinea la data de 14.02.2002, termen care a fost prelungit succesiv, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.109/2001, cu încă 3 luni și mai apoi, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001, cu încă 3 luni, deci până la data de 14.08.2002, soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, referitor la capătul de cerere privitor la constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare, este legală.
Din acest punct de vedere, Curtea apreciază că criticile formulate cu privire la reaua-credință a părților contractante, la momentul încheierii acestor convenții civile, vizează fondul concret al acestui capăt de cerere care însă, a fost soluționat în temeiul unei excepții preliminare. Așadar, ele nu constituie obiect al controlului judecătoresc prezent, sub aspectul acestui capăt de cerere.
Sub un al treilea aspect, pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și cea a menținerii contractelor de vânzare - cumpărare deținute de intimații pârâții-persoane fizice din cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, Curtea consideră că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, Legea 10/2001, aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății.
Așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație. Astfel, nu s-ar putea accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative.
Dată fiind această apreciere cu caracter general și preliminar, Curtea va porni de la reglementarea Legii nr.10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne speciale, în virtutea prevalenței normei internaționale, posibilitatea instituită în mod expres și de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în caz de neconcordanță.
Într-adevăr, prin această decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice."
Curtea va reține în paragrafele care succed, că în situația de față, legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate "cu bună - credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat ulterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că, în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.
Pe de altă parte, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică care s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 01 decembrie 2005 și continuând cu și și multe altele, impune regulile fundamentale care vor fi evidențiate în cele ce urmează.
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri, s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual", în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraful 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraful 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragraful 83-87, precum și în cauza, paragraful 33).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia, unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza contra României, paragraful 59).
În aplicarea raționamentului expus, conceput de Curtea europeană, instanța națională nu poate decât să constate în cererea în revendicare, inaplicabilitatea art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, sub aspectul preferabilității evocat, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru considerentele care urmează a fi expuse:
Astfel, reclamanții și dețin un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea amintită din 1 decembrie 2005, pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători și că acest interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact că era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern. Din această perspectivă, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nici o distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (CauzaPăduraru contra României, paragraful 84). Acest text de lege era în vigoare și la data sesizării instanței în prezenta cauză.
Reclamanții și formulaseră de asemenea, notificare pentru imobilul în litigiu, încă de la data de 19.03.1991 (filele 52-53, 129-130 dosar apel), prin care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate.
Cu toate acestea, imobilul a fost vândut intimaților, în intervalul 1997- 1998- 1999 (filele 93-97 dosar apel), fără ca cererea anterioară a reclamanților să fi fost soluționată și fără ca aceștia să fi primit vreo despăgubire efectivă (fila 91 dosar apel).
Nu mai puțin, reclamanții și au formulat notificare pentru imobilul în litigiu, în temeiul Legii 10/2001, încă de la data de 16.08.2001(fila 61 dosar apel), însă nici până în momentul prezent, după trecerea a circa 9 ani, notificarea nu a fost soluționată, iar reclamanții nu au obținut vreo despăgubire efectivă în temeiul acestei Legi 10/2001 modificate.
Având în vedere și ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001 (statuată în mod repetat, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să conducă într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă: "Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care să poată fi considerat echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri" - a se vedea, printre altele, cauza Ruxanda împotriva României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006; Cauza Katz Împotriva României - Hotărâre din 20.01.2009 sau hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, în cauza Faimblat vs. Romania), precum și stabilirea în mod definitiv (prin decizia civilă prezenta) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil (dată fiind și Hotararea CEDO din 02.06.2009, in cauza 11388/06 si Grofcsik vs. Romania prin care s-a statuat: "Curtea a arătat ca instanțele interne au reținut, in motivare, că terenurile au trecut în proprietatea statului fără titlu, recunoscând astfel, într-o modalitate indirectă și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților. Faptul ca dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotararilor, nu prezinta relevanta si nu poate conduce la concluzia ca acestia nu ar avea un "bun", in sensul Conventiei (a se vedea in acelasi sens cauzele Reichardt vs. Romania, par. 17-20 si si Dimeca vs. Romania, par. 22-24)", stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, echivalând cu existența unei "valori patrimoniale" și fiind determinantă pentru recunoașterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autorului reclamanților deposedat abuziv), rezultă evident că reclamanții sunt deținători ai unui "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea convenției europene de către România.
evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanților la momentul înstrăinării locuințelor către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală, a apartamentului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expoliat de către stat.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraful 49).
În evaluarea proporționalității măsurii statului, de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și "de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeleasă în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzute ca atare în legislația națională".
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă, pentru a permite pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru contra României, paragraful 92).
Curtea europeană a constatat neîndeplinirea de către stat, a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă, chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală (a se vedea în acest sens, paragrafele anterioare).
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru contra României, paragraful 112).
În consecință, pentru argumentele evidențiate, Curtea constată în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, inaplicabilitatea dispozițiilor incidente ale Legii speciale nr. 10/2001, inclusiv a art. 45 al. 2, sub aspectul preferabilității evocate, ca urmare a necorelării lor cu dispozițiile convenționale.
Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, Curtea observă că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive.
Totodată, demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări. Deși reclamanții au formulat notificări încă din 1991 și mai apoi, în temeiul Legii 10/2001, ei nu au obținut până în prezent, nici o despăgubire efectivă, deși au trecut mulți ani: 19, respectiv 9. Deși Legea nr. 10/2001 a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat și ulterior modificării, ineficacitatea procedurii Legii nr. 10/2001 (a se vedea în acest sens, hotărârile ulterioare din 2009, pronunțate în cauzele Faimblat și Katz împotriva României).
În același timp, Curtea nu contestă faptul că intimații-pârâți persoane fizice, deținători și ei ai unor titluri asupra apartamentului, dispun la rândul lor, de un "bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanților mai bine caracterizat.
Cu alte cuvinte, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate și au un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, așa cum am arătat anterior, în conflictul dintre ele, Curtea va recunoaște preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin această dispoziție legală, principiu care, validând aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesează materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, fapt permis de Constituție, dar și de Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, urmează a se face aplicarea directă a acestei Convenții, cu consecința arătată - unica posibilă prin raționamentul descris, a înlăturării preferabilității contractelor de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamanților și care a împiedicat redobândirea posesiei de către acestia.
Curtea Europeană a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel, de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza, paragraful 34 sau cauza Faimblat din 2009).
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autorului reclamanților către chiriași, constatare care interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
De altfel, Curtea apreciază că în cauză, în referire la apartamentele vândute, nu este aplicabilă nici prevederea art. 18 lit. d din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr.1/2009, potrivit căreia se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Această concluzie se impune întrucât nu se poate invoca aplicarea obligatorie a dispoziției Legii nr. 10/2001 ca o normă specială, pentru că, așa cum am arătat, Constituția, dar și Decizia în interesul legii nr. 33/2008, înlătură în anumite circumstanțe concrete, prin paragraful său final, această aplicare prioritară, dând prevalență Convenției Europene a Drepturilor Omului, ceea ce prezenta instanță de apel a și făcut în cauză în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâților-persoane fizice. Raportat la ineficacitatea mecanismului Legii nr. 10/2001, anterior dezbătută, Curtea constată că într-adevăr, argumentul dedus din art. 18 al legii speciale, nu este unul decisiv, în ceea ce privește acest capăt de cerere.
Pe de altă parte, astfel cum am arătat în paragrafele precedente, la momentul vânzării-cumpărării, nu au fost respectate prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995, conform cărora acest act normativ era incident doar în cazul bunurilor preluatecu titlu valabil, imobilul fiind înstrăinat înainte ca cererea de restituire formulată de autoarea reclamanților în temeiul legii respective, să fi fost soluționată.
Referitor la prima condiție, Curtea a constatat nevalabilitatea Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului. La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, HG 20/1996 fusese deja modificată prin HG nr. 11/29.01.1997, publicată în Monitorul Oficial din 4.02.1997.
Sub un al patrulea aspect, afectarea prevalenței Convenției Europene a Drepturilor Omului și a principiilor sale jurisprudențiale, de condiția neafectării unui alt drept de proprietate, potrivit Deciziei în interesul legii, reprezintă un principiu menit să asigure protecție ambelor părți: proprietar expoliat de stat sau chiriaș cumpărător. Această concluzie rezultă și din împrejurarea formulării generale a dispoziției Înaltei Curți de Casație și Justiție, din alineatul 2 teza finală a deciziei sale: "Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității juridice". Nu este vizat deci, exclusiv, dreptul chiriașului-cumpărător.
Tocmai de aceea, în cadrul procesual prezent, raportat la limitele circumscrise de prezenta cerere privind revendicarea apartamentelor vândute, precum și de faza judecății în care ne aflăm și totodată, pentru considerentele evocate în paragrafele anterioare, Curtea constată că despăgubirea reclamanților prin acordarea de despăgubiri bănești, în sensul ultimei decizii în interesul legii, nu poate fi realizată, astfel încât se va reactiva prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în mod deplin, cu ansamblul argumentelor anterior enunțate detaliat, care au condus la aplicabilitatea sa directă în cauză.
Principiul securității circuitului civil, la care face de altfel, referire și Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia sa în interesul legii, protejează de asemenea, deopotrivă pe proprietarul expoliat și pe chiriașul cumpărător. Această concluzie rezultă din chiar cuprinsul deciziei în interesul legii:"În urma examinării hotărârilor menționate precum și a unor hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în alte cauze având un obiect similar, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. (.)
Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice".
Înalta Curte leagă însă, acest principiu de necesitatea ca chiriașul cumpărător, să nu suporte consecințele adoptării de stat, a unor norme neconforme cu Convenția. Or, în cauză, acest risc a fost eliminat inclusiv prin adoptarea Legii nr. 1/2009 care îi dă dreptul chiriașului în anumite condiții, la posibilitatea obținerii chiar a valorii actuale de piață a imobilului, astfel încât nici dreptul conferit de contractul de vânzare - cumpărare, nu va fi afectat în mod substanțial. De altfel, securitatea circuitului civil a fost mult mai afectată prin expolierea autorului reclamanților, decât prin redobândirea imobilului de la pârâții-persoane fizice.
În ceea ce privește apărarea intimaților referitoare la faptul că au fost de bună-credință la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea o apreciază ca fiind nerelevantă cauzei, pentru considerentele pe larg expuse în paragrafele anterioare, referitoare la constatarea necontestării acestor titluri în termenul special, la aprecierea existenței în consecință, a unui bun în patrimoniul acestor intimați, căruia Curtea nu a putut însă, să îi constate preferabilitatea, date fiind regulile speciale deduse din jurisprudența Curții europene - ca urmare a constatării necorelării prevederilor Legii 10/2001, în particular a art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, cu Convenția europeană - precum și din decizia dată în interesul legii, a căror incidență a fost analizată în operațiunea juridică anterioară, de comparare a titlurilor.
În consecință, acțiunea în revendicare împotriva pârâților-persoane fizice va fi admisă.
Sub un al cincilea aspect, Curtea constată faptul că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat întregul imobil - construcție și terenul aferent.
Tribunalul și-a fundamentat aprecierea sa privind lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâților Consiliul General al Municipiului B și SC - SA, cu privire la apartamentele vândute pârâților-persoane fizice pe faptul înstrăinării lor.
Din probele administrate, rezultă că imobilul este format din trei etaje, fiind încheiate doar contractele de vânzare-cumpărare menționate, pentru apartamente situate la demisol, parter, etajele 1 și 2, existând în rest, chiriași în imobil, precum și un asociat al Primăriei Municipiului B - (fila 92 dosar apel).
Potrivit actului de vânzare-cumpărare al autorului reclamanților, imobilul era constituit și din teren în suprafață de 308,65 mp (fila 3 dosar apel).
De asemenea, din adresa nr. 8540/20.07.2006 a Primăriei Municipiului B (fila 72 dosar apel), rezultă că suprafața la sol, a construcției edificate pe teren, este de 196 mp, terenul având o suprafață totală de 312 mp, iar posesorul parcelei la data întocmirii evidențelor, era SC - SA. Verificând conținutul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, rezultă că doar părțile aferente din terenul de sub construcție, au fost înstrăinate către chiriașii cumpărători, astfel încât pentru toate aceste considerente, se impune obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului B, factorul decizionaldin punct de vedere formal, așa cum se va arăta în paragrafele care succed, cu privire la restul de imobil (teren și construcții), dat fiind și principiul disponibilității, precum și a pârâtei SC - SA în a cărei administrare efectivă se află imobilul, potrivit adresei menționate, nr. 8540/20.07.2006 a Primăriei Municipiului B (fila 72 dosar apel), societate care de altfel, a și procedat la vânzarea unora dintre apartamentele sale, la lăsarea reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, a restului imobilului (compus din teren - reprezentând diferența dintre suprafață inițială de 308,65 mp și suma suprafețelor de teren de sub construcție, aferente apartamentelor în litigiu, care au fost vândute în temeiul Legii 112/1995 - și construcții) situat în B,-, sector 1.
Curtea observă că în ceea ce îi privește pe acești pârâți, acțiunea este justificată și prin prisma nesoluționării notificării formulate de reclamanți, în virtutea Legii 10/2001, demersul prezent fiind determinat tocmai de această pasivitate a autorităților locale, precum și de ineficacitatea procedurii speciale, privite atât prin prisma ineficienței mecanismului de despăgubire stabilit, precum și prin prisma omisiunii de soluționare timp atât de îndelungat, de ani.
În ceea ce privește apărările formulate de către intimatul Consiliul General al Municipiului B, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond, referitoare la lipsa calității sale procesuale pasive, Curtea constată că ele s-au fundamentat pe faptul că nu s-ar fi dovedit dreptul său de proprietate sau posesia asupra imobilului.
Or, Curtea observă că potrivit art. 1 lit. d) din Legea administrației publice locale nr. 215 din 23 aprilie 2001 republicată, Consiliul General al Municipiului B reprezintă o autoritate deliberativă.
Conform art. 82 din aceeași lege, "Consiliul General al Municipiului B se constituie, funcționează și îndeplinește atribuțiile prevăzute de dispozițiile prezentei legi pentru consiliile locale, care se aplică în mod corespunzător".
Potrivit art. 36:"(1) Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități ale administrației publice locale sau centrale.
(2) Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuții: -
c) atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului; -
(5) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. c), consiliul local:
a) hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii;
b) hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii."
regimul bunurilor unităților administrativ-teritoriale, în același act normativ, legiuitorul a specificat: "Art. 121
(1) Domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile și imobile, altele decât cele prevăzute laart. 120alin. (1), intrate în proprietatea acestora prin modalitățile prevăzute de lege.
(2) Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(3) Donațiile și legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului județean, cu votul majorității consilierilor locali sau județeni, după caz, în funcție.
(4) Schimbul de imobile din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale se face în condițiile legii, pe baza unui raport de evaluare, însușit de consiliul local.
Art. 122
Toate bunurile aparținând unităților administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale. Consiliilor locale și județene li se prezintă anual de către primar, respectiv de președintele consiliului județean, un raport asupra situației gestionării bunurilor.
Art. 123
(1) Consiliile locale și consiliile județene hotărăsc ca bunurile ce aparțin domeniului public sau privat, de interes local sau județean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau județean, în condițiile legii. -
Art. 124
Consiliile locale și consiliile județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile și imobile proprietate publică sau privată locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice".
În consecință, pârâtul Consiliul General al Municipiului B este autoritatea deliberativă a unității administrativ-teritoriale care gestionează patrimoniul acesteia. Or, cum restul imobilului a fost preluat de către regimul comunist, în temeiul Decretului 92/1950, rezultă faptul că el se află la acest moment, în administrarea acestui consiliu al cărui delegat în acest sens, de administrare efectivă, este pârâta SC - SA potrivit adresei menționate, nr. 8540/20.07.2006 a Primăriei Municipiului B (fila 72 dosar apel).
Curtea constată că actiunea in revendicare a fost definită ca fiind actiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instantei sa i se stabileasca dreptul de proprietate asupra bunului si să redobandească posesia lui de la cel care il stăpânește fără a fi proprietar.
În virtutea argumentelor menționate, Curtea apreciază că cel care stăpânește la acest moment, din punct de vedere formal, ca și drept de decizie, restul imobilului, este pârâtul Consiliul General al Municipiului B, în vreme ce pârâta SC - SA, în temeiul dispoziției Consiliului, este posesorul efectiv al imobilului, realizând administrarea sa efectivă.
În consecință, pârâtul Consiliul General al Municipiului B are calitate procesuală pasivă în această cauză, la fel ca și pârâta SC - SA.
În ceea ce o privește pe pârâta SC - SA, Curtea constată faptul că apărările sale din cuprinsul întâmpinării formulate în apel, se grefează pe lipsa de calitate procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de intimații - pârâți persoane fizice (fila 32 dosar fond), astfel încât ele nu sunt pertinente sub aspectul calității procesuale pasive în ceea ce privește cererea principăală formulată.
Indiferent, pentru considerentele evocate în paragrafele precedente, Curtea apreciază că această pârâtă are calitate procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.
Sub un al șaselea aspect,Curtea observă că criticile apelanților referitoare la necesitatea de a fi admise cererile de chemare în garanție, a Primăriei Municipiului B și a Ministerului Finanțelor Publice, formulate de părțile adverse, sunt lipsite de interes în ceea ce îi privește pe acești reclamanți, ele fiin formulate de părțile adverse și menitesă le protejeze pe acesteaîn cazul în care ar pierde procesul.
Curtea constată ca și observație cu caracter preliminar, faptul că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte. Cerința interesului răspunde unei maxime celebre - "dintrt, daction".
Deși Codul nostru de procedură civilă nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes, se înțelege folosul practic imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Exercițiul acțiunii în justiție cere așadar, o justificare deosebită, prin impunerea condiției interesului urmărindu-se nu numai evitarea unor litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar în același timp "menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului", astfel încât rolul instanțelor să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
impusă reclamantului de a justifica un interes pentru a avea dreptul să desfășoare o activitate jurisdicțională, creează în același timp un avantaj pentru judecător: el nu se pronunță asupra fondului unei cereri, câtă vreme nu se justifică un scop în promovarea ei.
Pe de altă parte, condiția interesului este necesară nu numai la momentul formulării cererii de chemare în judecată. Această cerință trebuie să fie îndeplinită ori de câte ori pe parcursul procesului, oricare dintre participanții la judecată apelează la una sau alta dintre formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii.
-l, interesul este material, patrimonial (atunci când se urmărește restituirea unui împrumut, plata unei datorii, revendicarea unui bun) sau moral (atunci când se urmărește un scop nepatrimonial, ca de exemplu, în cazul punerii sub interdicție, măsură de natură să îl apere atât pe cel pus sub interdicție, cât și pe terții cu care ar putea încheia diferite acte juridice).
Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată,interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții:
1. să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale.
Interesul este legitim atunci când se urmărește afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv, a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.
2. să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune.
Cerința ca interesul să fie personal celui care acționează, reprezintă aspectul subiectiv al condițiilor de exercițiu ale acțiunii;
3. să fie născut și actual, să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, a fost depășit, nu poate fi luat în considerare.
Or, în cauză se constată că această critică din finalul motivelor de apel, în sensul admiterii cererilor de chemare în garanție, nu îndeplinește cerința interesului de a fi personal și direct, astfel încât ea este nefondată.
Curtea constată în ceea ce privește același aspect, faptul că partea interesată avea posibilitatea de a apela lainstituția apelului provocat, potrivit art. 2931Cod Procedură Civilă, conform căruia:"În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. Dispozițiile art. 293 se aplică în mod corespunzător".
Așa cum s-a evidențiat în cadrul doctrinei judiciare, apelul provocat poate fi formulat numai de intimat și se îndreaptă împotriva unui alt intimat sau împotriva unei persoane care a fost parte la judecata în prima instanță, dar nu este parte în apelul principal. El se exercită după împlinirea termenului de apel, până la prima zi de înfățișare în fața instanței de apel și se depune direct în fața acestei instanțe. El trebuie să îndeplinească aceleași cerințe de formă, inclusiv timbrarea, ca și apelul principal. Nu mai puțin, apelul provocat poate fi folosit de intimat în situația în care admiterea apelului principal ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces (a se vedea în acest sens,;, - "Drept procesual civil. selectiv. Teste grilă", 3, Editura, B, 2005, pag. 334 - 335).
În cauză, nici unul dintre intimații-pârâți interesați nu a uzat de acest mijloc procesual pus la îndemâna sa, astfel încât dispoziția instanței de fond sub acest aspect, nu poate fi reformată de către instanța de apel prezentă.
Sub un al șaptelea aspect,Curtea apreciază criticile referitoare la valoare imobilului învederată de apelanți, ca reprezentând de fapt, o cerere de îndreptare eroare materială evidentă a hotărârii, ca și consecință a unei erori materiale evidente care s-ar fi strecurat în cuprinsul încheierii din data de 29.09.2008. Or, față de prevederile speciale ale art. 281 Cod Procedură Civilă care primează, reclamanții vor trebui să urmeze această procedură specială, pentru a se îndrepta eventualele erori materiale comise.
Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va admite ca fondat, apelul promovat, va schimba sentința civilă apelată, în sensul că va admite acțiunea în revendicare, va obliga pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 6 situat la etajul 2 al imobilului situat în B,-, sector 1 și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Va obliga pârâții și C să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, demisolul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Va obliga pârâta - să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 5 situat la etajul 1 al imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Va obliga pârâții și să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat la parterul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Va obliga pârâții Consiliul General al Municipiului B și SC - SA să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, restul imobilului (compus din teren - reprezentând diferența dintre suprafață inițială de 308,65 mp și suma suprafețelor de teren de sub construcție, aferente apartamentelor în litigiu, care au fost vândute în temeiul Legii 112/1995 - și construcții) situat în B,-, sector 1.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Va obliga în solidar, pârâții, potrivit art. 274 Cod Procedură Civilă, să plătească reclamanților 1.000 lei cheltuieli de judecată în fond, reprezentând onorariu avocat ales (chitanță - fila 90 dosar fond), constatându-se că în apel, nu a fost depusă nici o dovadă referitoare la eventuala realizare a unor cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții - reclamanți și domiciliați în B, str. -. - nr. 14,. 117,. A,. 4,. 17, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 240 din 23 februarie 2009, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți domiciliată în B,-, -. 2,. 6, sector 1, și C domiciliați în B,-, -. demisol, sector 1, și domiciliați în B,-, -. parter,. 5, sector 1, domiciliată în B,-, -. 2,. 1,. 5, sector 1, Consiliul General al Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5, SC - SA cu sediul în B,- A, sector 3, intimații - chemați în garanție Primăria Municipiului B cu sediul în B,-, sector 5 și Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în B,-, sector 5.
Schimbă în parte sentința civilă apelată, în sensul că:
Admite acțiunea în revendicare.
Obligă pârâtă să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 6 situat la etajul 2 al imobilului situat în B,-, sector 1 și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Obligă pârâții și C să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, demisolul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Obligă pârâta - să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, apartamentul nr. 5 situat la etajul 1 al imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Obligă pârâții și să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat la parterul imobilului și terenul aferent, astfel cum au fost identificate prin contractul de vânzare - cumpărare nr-.
Obligă pârâții Consiliul General al Municipiului B și SC - SA să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, restul imobilului (teren și construcții) situat în B,-, sector 1.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Obligă pârâții, în solidar, să plătească reclamanților 1.000 lei cheltuieli de judecată în fond.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 ianuarie 2010.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red. 25.02.2010
Tehnodact.
14ex./ 25.02.2010
-3.-
Președinte:Cristina NicaJudecători:Cristina Nica, Mariana Haralambe
