Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 63/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 63R
Ședința publică de la 02 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Pană
JUDECĂTOR 2: Andreea Vasile
JUDECĂTOR 3: Mihaela Paraschiv
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea contestațiilor în anulare formulate de contestatoarea pârâtă - ). ) și de contestatoarea - pârâtă C împotriva deciziei civile nr. 390R/02.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția IX a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL, SC SA,.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns contestatoarea pârâtă ). Greta, personal și asistată de avocat G, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/02.06.2009, aflată la fila 66 din dosar și contestatoarea - pârâtă C, reprezentată de avocat G, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/02.06.2009, aflată la fila 54 din dosarul nr-, intimata - reclamantă, personal și asistată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/01.07.2009, aflată la fila 34 din dosar și intimata - reclamantă, reprezentată de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009, aflată la fila 42 din dosar și intimata - pârâtă Primăria Municipiului B prin Primar General, prin consilier juridic cu delegație la dosar, lipsind intimatul - reclamant și intimații pârâți SC SA,.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la data de 14.12.2009, intimata reclamantă a depus certificatul de deces al intimatei - reclamante ). ) - și a indicat moștenitorii acesteia, respectiv: intimații - reclamanți și, solicitând introducerea acestora în cauză, conform certificatului de moștenitor, pe care l-a atașat acestor înscrisuri. Se mai arată că dosarul nr- al Curții de APEL BUCUREȘTI, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în care s-a pronunțat hotărârea împotriva căreia s-a pronunțat prezenta contestație în anulare este atașat la poziția nr. 14 de pe lista de recursuri de la acest termen de judecată, respectiv la dosarul nr-.
Curtea dispune introducerea în cauză a moștenitorilor defunctei ). ) -, respectiv pe intimații - reclamanți și, conform certificatului de moștenitor nr. 140/29.10.2009, aflat la dosarul cauzei.
Reprezentantul contestatoarei - pârâte ). Greta solicită comunicarea unui exemplar al certificatului de moștenitor al defunctei ). ) -.
Curtea constată că certificatul de moștenitor al defunctei ). ) - este depus la dosarul cauzei într-un singur exemplar.
Având în vedere că acest certificat de moștenitor se regăsește și în dosarul nr-, respectiv ordinea 14 R din lista de recursuri de la acest termen de judecată, Curtea procedează la detașarea filelor nr. 147 - 148 de la dosarul cauzei, reprezentând un exemplar al acestui înscris, ce se comunică reprezentantului contestatoarei - pârâte ). Greta.
Reprezentantul intimaților reclamanți și solicită admiterea excepției de conexare a dosarului nr- la dosarul nr-, întrucât ambele dosare au aceleași părți și același obiect.
Reprezentantul contestatoarei - pârâte ). Greta se opune, arătând că nu există identitate de părți, întrucât contestatoarele sunt persoane diferite.
Reprezentantul intimaților reclamanți și arată că în ambele dosare sunt aceleași părți, însă au calități diferite.
Reprezentantul intimatului - pârât Primăria Municipiului B prin Primar General solicită admiterea excepției de conexare a celor două dosare.
Curtea deliberând, urmează a dispune conexarea dosarului nr- la dosarul nr-, în temeiul art.164 Cod procedură civilă, reținând că s-a formulat aceeași cale de atac împotriva deciziei civile nr. 390R/02.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția IX a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr-.
Reprezentantul contestatoarelor - pârâte - ). ) și C solicită admiterea contestațiilor în anulare formulate împotriva deciziei civile nr. 390R/02.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția IX a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr-.
De asemenea, arată că mai multe motive de recurs nu au fost analizate. Mai arată că nu există vreo hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea absolută a titlului statului de preluare a bunului și să se fi dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra bunului în favoarea vechiului proprietar. Față de aspectele invocate, apreciază că este admisibilă contestația în anulare și solicită admiterea acesteia, anularea recursului, cu consecința rejudecării.
Reprezentantul intimaților reclamanți și arată că contestațiile în anulare sunt întemeiate pe dispozițiile art.318 alin.1 teza! Cod procedură civilă. Precizează că nu există mai multe motive de recurs, ci doar un motiv de recurs și niște critici privind modul de soluționare a acțiunii în revendicare.
Mai arată că, în cazul contestației în anulare este important să se verifice dacă instanța s-a pronunțat pe un motiv de recurs, iar în cauza de față s-a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
Totodată, precizează că împotriva aceleiași decizii civile nr. 390R/02.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția IX a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr- a declarat contestație în anulare și contestatoarea - pârâtă, care a fost respinsă.
Față de motivele invocate solicită respingerea contestațiilor în anulare, în principal, ca inadmisibile. Cu cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului - pârât Primăria Municipiului B prin Primar General solicită admiterea contestațiilor în anulare formulate de contestatoarea pârâtă - ). ) și de contestatoarea - pârâtă C împotriva deciziei civile nr. 390R/02.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția IX a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr-.
CURTEA,
Prin DC nr. 390 R / 2.10.2008 Curtea de Apel Bac onstatat nul recursul formulat de recurenta reclamantă si a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții pârâți, C împotriva deciziei civile nr. 1752A/20.12.2007 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a Civilă în contradictoriu cu recurenta reclamantă, cu intimații reclamanți -, și intimații pârâți Primăria Municipiului B prin Primar General, SC SA.
Au fost obligati recurenții pârâți la 1.600 lei cheltuieli de judecată în favoarea recurentei reclamante.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de recurs a retinut urmatoarele:
În ce privește recursul formulat de recurenta reclamantă, având în vedere cele anterior menționate cu privire la conținutul cererii sale de recurs, se constată că aceasta nu și-a îndeplinit obligația procesuală de a proceda la motivarea căii de atac în sensul indicării și dezvoltării criticilor de nelegalitate pe care le susține împotriva deciziei recurate, critici dintre cele permise de dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
În raport de această situație, Curtea a invocat din oficiu excepția nulității recursului promovat de reclamantă, în temeiul art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă.
Conform art. 303 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, pe când alineatul 2 al aceluiași text prevede că termenul pentru depunerea motivelor, se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.
Verificând actele dosarului de apel, Curtea a constat că recurentei reclamante i-a fost comunicată decizia atacată la 20.02.2008, aceasta formulând recursul la 22.02.2008, așadar în termen legal, după comunicarea deciziei, fără însă a formula și critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă.
Așa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă a procedat la declararea recursului după comunicarea deciziei atacate, astfel că, în baza art. 303 alin. 2 Cod procedură civilă anterior citat, rezultă că și termenul pentru motivarea căii de atac curge de la aceeași dată a comunicării deciziei instanței de apel, întrucât recurenta nu se află în situația de a fi declarat recursul mai înainte de efectuarea acestui act de procedură.
Prin urmare, în temeiul art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea a constat nulitatea recursului promovat de recurenta reclamantă, sancțiune având drept sursă prevederile art. 103 Cod procedură civilă, întrucât un act de procedură efectuat după epuizarea termenului legal imperativ, este lovit de nulitate.
Cat priveste recursul formulat de pârâți, s-a apreciat ca acesta este nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii În revendicare, s-a retinut că reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 Cod civil, temei ce a determinat pârâții să invoce excepția inadmisibilității cererii în revendicare, cu argumentul că, în contextul activității legii speciale reprezentate de Legea nr. 10/2001, o acțiune promovată în condițiile dreptului comun nu mai poate fi primită, din moment ce legea specială reglementează tocmai modul de reparare a prejudiciului produs prin preluarea de către stat, în perioada 1945 - 1989, unor imobile din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu, prevăzând cazurile în care este posibilă sau nu restituirea în natură a acestora.
În raport de acest argument, Curtea a apreciat ca întemeiate susținerile pârâților în sensul că legea specială nu poate fi ignorată în cadrul unei cereri în justiție ce are drept finalitate restituirea în natură a unui imobil din categoria celor explicit vizate de lege, cum este și cererea de față, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Legea prevede parcurgere a procedurii administrative reglementate prin Capitolul III, procedură finalizată prin acordarea măsurilor reparatorii ori respingerea pretențiilor cu acest obiect, însă numai în situația în care imobilul este deținut în prezent de vreuna dintre persoanele juridice arătate în art. 21 și 29 din lege, nu și de către persoana fizică ce a cumpărat locuința ocupată în calitate de chiriaș în baza Legii nr. 112/1995.
Așadar, în cazul deținerii imobilului de către alte persoane juridice decât cele vizate de legiuitor sau al cumpărării acestuia de către fostul chiriaș persoană fizică, nu este posibilă derularea unei proceduri administrative de natura celei expres prevăzute de lege.
Aceasta nu înseamnă de plana că, în atari situații, proprietarul deposedat anterior anului 1945 este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu și la restituirea în natură, în condițiile art. 18 lit. c, având la îndemână doar procedura administrativă descrisă în art. 21 și urm. pentru atingerea acestui rezultat, cât timp legea specială recunoaște aptitudinea proprietarului de a dobândi chiar posesia, pe calea unei acțiuni în justiție formulate împotriva chiriașului cumpărător pe temeiul art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Nu s-ar putea socoti că, pentru atingerea acestei finalități, proprietarul ar fi obligat să apeleze exclusiv la formularea unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare la care face referire art. 45 din lege, întrucât s-ar interpreta eronat voința legiuitorului în sensul reglementării exhaustive a căilor procesuale posibil de urmat pentru redobândirea posesiei asupra imobilului.
În concret, proprietarul are libertatea de a alege orice cale procesuală prin care să-și valorifice dreptul subiectiv legal recunoscut, cu atare finalitate, cu singura limitare a suportării, în cadrul procesual ales, a efectelor normelor de drept material ale legii speciale, egal aplicabile oricăror litigii ce vizează imobile ce intră în sfera de reglementare a legii speciale.
Se arata in continuare ca cererea este admisibilă prin prisma căii procesuale alese pentru valorificarea dreptului, urmând a fi soluționată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (se va reveni asupra aspectelor ținând de aplicarea legii cu ocazia evaluării motivelor de recurs privind modul de soluționare a cererii în revendicare).
Considerentele anterioare, expuse din perspectiva chiriașilor cumpărători în raport cu care nu este posibilă parcurgerea procedurii administrative reglementate de legea specială, ar părea să conducă la concluzia că, în ceea ce privește persoanele juridice deținătoare ale imobilului din categoria celor vizate de lege, din categoria cărora face parte și unitatea administrativ - teritorială chemată în judecată în cauză, este exclusă promovarea unei acțiuni directe în justiție pentru restituirea în natură a părții din imobil rămase în patrimoniul său (parte din teren), cât timp ar fi trebuit respectată întocmai procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001; asupra acestui aspect însă, Curtea nu va putea analiza legalitatea deciziei întrucât s-a constatat nulitatea recursului reclamantei.
Față de cele expuse, Curtea a constat că, în mod corect, instanțele de fond au considerat în cauză că cererea formulată împotriva chiriașilor cumpărători este admisibilă, cu argumentul principal că legea specială nu interzice formularea unei acțiuni în revendicare, corect reținut, contrar susținerilor recurenților pârâți (care au pretins că nu ar avea legătură cu cauza), chiar dacă a fost completat și dezvoltat prin prezenta decizie, în sprijinul soluției legal adoptate de respingere a excepției inadmisibilității cererii, ce se impune a fi menținută în consecință.
În ceea ce privește modul de soluționare a cererii în revendicare, Curtea a reținut că prin motivele de recurs se susține că instanța a încălcat în mod nepermis o serie de norme legale, dintre care unele cu caracter imperativ, indicându-se cu acest titlu dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998, art. 18 lit. c, art. 45, art. 46 alin. 1 și art. 47 din Legea nr.10/2001; aceste critici sunt formulate de recurenți, de asemenea pentru susținerea aceleiași finalități a inadmisibilității acțiunii în revendicare dar și pentru a se critica, în procedeul de comparare a titlurilor, constatarea preferabilității titlului rec1amanților de tribunal.
S-a constatat că, pe acest aspect, instanța de apel a apreciat coroborat probele administrate și a dat în mod corect eficiență titlului de proprietate înfățișat de rec1amanți, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 67746/22.10.1925 de fostul notariat al Tribunalului Ilfov, transcris sub nr. 11387/1925, încheiat de autorii acestora, Gh. și Gh..
În analiza cererii reclamanților instanța de apel, în evocarea fondului, a pornit de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, în condițiile în care acesta a făcut obiectul Decretului 92/1950, recunoscându-se existența dreptului de proprietate în patrimoniul rec1amanților la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare din anul 1925, dând prioritate acestui titlu în raport de contractele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți în baza Legii nr. 112/1995, în evaluarea comparativă pe care au socotit-o necesară în cadrul acțiunii în revendicare.
Curtea a reiterat considerentele deja expuse, în sensul că analiza cererii în revendicare nu se realizează prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 Cod civil, ci în considerarea Legii nr. 10/2001 (contrar celor reținute în decizia recurată), nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, după cum se va dezvolta în cele ce urmează.
Pornindu-se de la premisa preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, Curtea a apreciat ca prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății, cum de altfel susțin și recurenții.
Cât timp există legea specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă a imobilelor în perioada 1945 - 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație: astfel, nu se poate accepta o soluție discriminatorie presupusă de posibilitatea promovării unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dispozițiile de drept comun, cu o finalitate superioară celei atinse prin parcurgerea procedurii administrative, în care, într-o situație similară celei de față, s-ar ajunge doar la acordarea de măsuri reparatorii doar în echivalent (în temeiul art. 18 lit. c din Legea 10/2001, republicată) și nu la restituirea în natură.
Dată fiind această apreciere, Curtea porneste de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției europene în materia drepturilor omului, să ajungă la concluzia necesității înlăturării normei interne în virtutea prevalenței normei internaționale.
Prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate "cu bună-credință", așadar în situațiile apreciate ca reflectând o situație de eroare comună și invincibilă, ci și preferabilitatea acestor contracte față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate.
Ar părea, în aceste condiții, că în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună - credință - statut întrunit în cauză, având în vedere respingerea capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare ale recurenților pârâți.
Se mai arata ca nu poate fi ignorată jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată consacrat de arte 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de C, începând cu cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu și, ori, de dată mai recentă - sau și.
În aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea arte 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor arte 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul arte 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
Cauzele menționate reprezintă cauze pilot în jurisprudența Curții și citate ca atare, asemănător deciziei din speța Brumărescu contra României soluționată de Curtea Europeană, în sensul că prin primele trei cazuri menționate s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiții, în primul rând, existența unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al arte 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existența unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: cauza, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinare a în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza, paragraf 33).
Prin prisma acestei aprecieri, s- constatat în speță că reclamanții dețin un bun în sensul Convenției, înțeles ca "drept efectiv", în condițiile în care prin prezenta hotărâre s-a confirmat dreptul de proprietate al acestora asupra imobilului în litigiu.
În consecință, premisa evaluării de legalitate presupuse de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților la momentul înstrăinării imobilului către chiriași, ce are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, acte juridice a căror legalitate a fost cercetată din perspectiva reglementării interne, asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, ce prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobile preluate fără titlu valabil sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună-credință.
În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 amintite anterior, a constatat existența unei "ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut aceste prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor din imobilul în litigiu, proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.
"Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza, paragraf 49).
Dacă în ceea ce privește prima cerință, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriași, respectiv Legea nr. 112/1995, reținându-se că acest act normativ permitea încheierea acestor acte juridice exclusiv în privința imobilelor preluate cu titlu (asupra noțiunii de "titlu" se va reveni în prezentele considerente).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțeles în materia dreptului la respectarea proprietății sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenței și previzibilității la care Curtea face referire.
Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noțiuni esențiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna - credință a dobânditorului", "acțiunea în revendicare", "aparența în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită în practică a acestora.
În ceea ce privește noțiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11), în timp ce "buna - credință", deși definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanțe.
Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt "justul echilibru" între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleași considerente: cauza Penescu - Hotărârea din 5.10.2006, paragraf 24; cauza Suciu A - Hotărâre a din 9.11.2006, paragraf 23 și, de dată mai recentă, cauza Elena și - Hotărâre a din 26.07.2007).
Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzare a de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință, și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiva dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (cauza, paragrafe 39, 43 și 59; cauza, paragraf 32 și, mai recent, cauza Penescu, anterior menționată, paragraf 26, în care, mai tranșant, se precizează chiar că vânzare a de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naționalizate legal, îl împiedică pe proprietar să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire ).
Din cele expuse, rezultă că buna - credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nici o relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata preferabilitatea titlului acestuia din urmă față de titlul dobânditorului de bună credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzute de această lege.
art. 45 alin. 2 nu reactivează dreptul comun, din care face parte și principiul error communis facit jus, recunoscut numai de doctrină și jurisprudență până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin art. 45 alin. 2, principiu ce validează aparența în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulității acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, cu consecința arătată unica posibilă prin raționamentul descris -, a înlăturării preferabilității contractului de vânzare - cumpărare prin care s-a produs privarea de proprietate a adevăratului titular și care împiedică redobândirea posesiei de către acesta.
Este de formulat următoarea precizare esențială: Curtea Europeană nu a pretins statului reglementarea situației imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii bunurilor.
În aproape toate hotărârile pronunțate în cauzele românești soluționate (cu excepția cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalitățile de compensare prevăzute de legea națională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudența sa, începând de la decizia dată la 23.09.1982 în cazul și Lonroth contra Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza, paragraf 51) - că privarea de proprietate implică obligația statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absența căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile Convenției.
Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (cauza Porteanu, paragraf 34; cauza Penescu, paragraf 30).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Național al Valorilor Mobiliare și transformarea titlurilor de valoare ale primei în acțiuni cotate la bursă, operațiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menționată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raționamentul Curții Europene, se poate considera că parcurgerea de către reclamanți a procedurii reglementate de legea nr. 10/2001, nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.
În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzare a imobilului său către chiriaș, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre.
Față de considerentele expuse, Curtea a constat că instanța de apel a procedat corect admițând cererea în revendicare împotriva dobânditorilor, chiar de bună - credință, pentru argumente ce au fost completate prin motivarea hotărârii, argumente care vizează evaluarea cauzei din perspectiva legii speciale, soluție impusă de dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea 213/1998, cum au susținut și recurenții, legea specială fiind înlăturată ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, ce se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României.
Impotriva acestei hotarari au formulat contestatie in anulare partele Greta - si C, cele doua cereri fiind inregistrate pe rolul Curtii de Apel B sub nr- si respectiv nr-.
Cauzele au fost conexate in sedinta publica de la 2.02.2010.
Contestatoarea Greta (fosta a criticat hotararea instantei de recurs, in sensul ca acțiunea formulata de reclamanti este neîntemeiată.
Se invedereaza in acest sens aspecte de fond, astfel:
- indiscutabil, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, care prevede procedura de urmat pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de către stat, acțiunea în revendicare pe drept comun a unui bun care constituie obiect al Legii nr. 10/2001 nu mai poate exercitata;
- soluția este identică atât în cazul în care proprietarul neposesor nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001, cât și în situația în care această procedură a fost urmată însă notificarea formulate s-a respins în mod definitive;
- soluția respingerii unei asemenea acțiuni pe dreptul comun, impune stabilirea următoarelor aspecte:
1.Imobilul să constituie obiect al legii speciale reparatorii;
2.Acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun să fi fost introdusă după momentul intrării în vigoare a L1 0/2001;
3. Titularul acțiunii (reclamantul) să nu fi urmat procedura specială prevăzută de L 10/2001;
4. Nu exista vreo hotărâre judecătoreasca irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea absolută a titlului statului de preluare a bunului și să se fi dispus reînscrierea dreptului de proprietate asupra bunului în favoarea vechiului proprietar.
- este de observat din analiza întregului dosar că toate aceste condiții enumerate mai sus, sunt întrunite, fără nici o excepție, situație care nu face altceva decât să ne confirme apărările;
- este clar că prin adoptarea unei asemenea soluții nu se dreptul persoanei la justiție, deoarece astfel de drept s-a asigurat în temeiul prevederilor L 10/2001, care au reglementat dreptul la restituirea bunului preluat abuziv, condiționat însă de finalizarea procedurii speciale prevăzuta de legea reparatorie;
- obligativitatea revendicării imobilelor ce intra sub incidența Legii nr. 10/2001 doar în condițiile reglementate de această lege și doar în temeiul acestei legi nu înseamnă că accesul la justiție printr-un proces echitabil, ar fi eliminate, ci presupune doar ca o acțiune ce privește un imobil obiect al legii speciale, este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii și prealabile sesizării instanțelor judecătorești;
- L 10/2001, ca lege nouă reparatorie, suprima practice acțiunea pe calea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, iar prin norme procedurale speciale, îl subordonează controlului judecătoresc;
- cum reglementările cuprinse în /2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezulta ca sunt de imediată aplicare, soluția ce a fost anticipate legislative prin art. 6 al. 2 din /1998, conform căruia bunurile preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație;
- în acest context rezulta cu evidență, că, ulterior intrării în vigoare a /2001, nu mai este posibilă;
- din perspective acestor considerente, urmează să apreciați că o astfel de acțiune să fie respinsă ca neîntemeiată;
- o astfel de soluție, este de observat ca nu include nici:
1. art. 6 paragraf 1 din CEDO, conform căruia orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de o instanța independentă și imparțială, instituita prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil;
2. nu încalcă nici art. 1 din "Primul Protocol adițional la Convenție" din 20.03.1952 conform căruia orice persoana fizică sau juridical are dreptul la respectarea bunurilor sale.
3. nu încalcă nici principiul conform căruia concursul dintre legea specială și legea generală se va rezolva în favoarea legii speciale- "scecialia generalibus derogant"; de altfel, în Comunicatul ICCJ - cu privire la Recursul în interesul legii se menționează că acest principiu trebuie respectat chiar dacă nu este menționat în legea specială;
4. nu se încalcă nici principiul securității raporturilor juridice în cauza dedusă judecății recurenții au devenit proprietari în condițiile /1995 cu respectarea întocmai a dispozițiilor legale, drepturilor de proprietate intrând în Civil, drept ce trebuie respectat conform principiului menționat; admiterea unei astfel de acțiuni reprezintă o gravă încălcare a dreptului de proprietate dobândit în situații legale într-o astfel de situație, nici un comparator pe /1995 nu va avea garanția ca dreptul sau de proprietate este protejat de lege, oricând putând fi chemat în judecată.
. Contestatoarea si-a precizat ulterior cererea, invocand prevederile art. 318 alin 1 teza a II a pr.civila in sensul ca instanta de recurs a omis sa cerceteze mai multe motive de recurs invocate.
Se arata ca instanta de recurs a incalcat prevederile art 18 lit c din Lg.10/2001 si cele ale art. 46.3 din HG 498/2003, normele art 45 din Lg. 10/2001 privind conditiile in care pot fi anulate actele de instrainare ale imobilelor, normele art 46 alin 1 din Lg. 10/2001 care statueaza ca prevederile acestei legi sunt aplicabile si actiunilor incepute pana la aparitia legii, dispozitiile art.47 din lg. 10/2001, precum si principiul securitatii circuitului civil.
Contestatoarea Cac riticat hotararea instantei de recurs pentru aceleasi motive mai sus expuse.
In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a hotararii instantei de recurs, prin prisma criticilor formulate in cadrul contestatiilor in anulare, Curtea retine urmatoarele:
Prin intermediul criticilor formulate de cele doua contestatoare nu se invoca in fapt omisiunea analizarii anumitor motive de recurs formulate de catre acestea, ci se aduc critici de nelegalitate hotararii instantei de recurs, enumerandu-se punctual care au fost dispozitiile normative, precum si principiile de drept substantial incalcate de instanta de recurs la momentul solutionarii cererii.
Curtea apreciaza ca instanta de recurs a raspuns criticilor formulate, ea neavand obligatia de a analiza fiecare argument cuprins in motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de casare, obligatie pe care, in prezenta cauza, instanta de recurs a indeplinit-
Astfel, instanta a constatat inaplicabilitatea in cauza a prevederilor legii speciale, inclusiv a disp. art 45 alin 2 din Lg.10/2001, ca efect al dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, apreciind ca buna-credinta a chiriasilor cumparatori la momentul incheierii contractului nu are nici o relevanta in aprecierea privarii de proprietate a adevaratului titular, acordandu-se preferabilitate titlului acestuia din urma.
Prin urmare, atata vreme cat prevederile legii speciale au fost inlaturate de la aplicare este neintemeiata sustinerea contestatoarelor in sensul omisiunii instantei de a cerceta criticile de nelegalitate formulate.
Pentru aceste considerente Curtea,in temeiul dispozitiilor art 318.pr.civila va respinge cererile conexate de contestatie in anulare, ca neintemeiate.
In baza dispozitiilor art 274.pr.civila va obliga contestatorii la plata cheltuielilor de judecata, reprezentand onorariu de avocat, catre intimatii si, in suma de 2700 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererile conexate de contestație în anulare formulate de contestatoarea pârâtă- ). )și de contestatoarea - pârâtăCîmpotriva deciziei civile nr. 390R/02.10.2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția IX a Civilă și pentru cauze privind Proprietatea Intelectuală, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâțiPRIMĂRIA MUNICIPIULUI B PRIN PRIMAR GENERAL,SC SA, ca neîntemeiate.
Obligă contestatorii la plata către intimații și a sumei de 2700 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 02.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. SP/ 15.03.2010
Tehnored. AP
2 ex. /
Președinte:Silvia PanăJudecători:Silvia Pană, Andreea Vasile, Mihaela Paraschiv
