Jurisprudenta revendicare imobiliară. Decizia 631/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(502/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 631
Ședința publică din 9.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Claudiu Marius Toma
JUDECĂTOR 2: Corina Gabriela Buruiană
Judecător - - -
Grefier -
- XX -
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul reclamant, împotriva deciziei civile nr. 1521 din 21.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională a României.
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții.
La apelul nominal nu se prezintă părțile.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, după care Curtea constată cauza în stare de judecată și reține dosarul spre soluționare, având în vedere cererea recurentului privind judecarea recursului în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e Procedură Civilă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin decizia civilă nr. 1521 din 21 noiembrie 2008, Tribunalul București - Secția a IV a Civilă respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant, împotriva sentinței civile nr. 3569 din 22 mai 2007, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele - pârâte Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului B și Banca Națională a României.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținut că, prin acțiune a formulata la data de 15 ianuarie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 B sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâții Banca Națională a României și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărâre a ce va pronunța să dispună: obligarea Statului Român la plata sumei de 2.522,90 franci francezi sau 100 dolari SUA la cursul actualizat pe perioada 1929 până la data pronunțării hotărârii, în lei la cursul zilei de la data pronunțării hotărârii, cu titlu de capital, reprezentând contravaloarea unui Titlu de Stat la purtător emis de Regatul României în anul 1929 sub denumirea "obligațiune externă aur 7% amortizabilă și garantată de stat a împrumutului de stabilizare și dezvoltare din 1929, nr. 200, 447, cu dobânda legală de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă; obligarea Statului Român la plata dobânzilor aferente de 7% pe an pe perioada neîncasării dobânzilor aferente titlului de stat de la petitul de mai sus, actualizată cu rata inflației începând cu anul ultimei încasări și până la data pronunțării hotărârii, cu dobânda legală de la pronunțarea hotărârii și până la plata efectivă; obligarea Statului Român la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este posesorul Titlului de Stat la purtător nr. 200, 447 emis de Casa Autonomă a Regatului României în anul 1929, garantat de Statul Român la plată, în paritate, atât pentru capital cât și pentru dobânzi, amortizabil în cel mult 40 de ani începând cu 01 aprilie 1931 până la 01 aprilie 1971, prin trageri la sorți semestriale. Arată reclamantul că titlul reprezintă obligațiuni la purtător de valoarea arătată în petitul acțiunii. Titlul nu a fost răscumpărat sau amortizat iar dobânzile semestriale nu au fost încasate pe toată perioada de rambursare a lor, ultimul cupon de plată a dobânzilor fiind la data de 01 februarie 1959. Fiind un titlu în valută, contravaloarea acestuia a fost confiscată abuziv de Statul Român în perioada de dictatură comunistă. Nerespectarea de către Statul Român a obligațiilor de plată a dobânzilor semestriale și a capitalului, așa cum au fost contractate prin cumpărarea Titlului de Stat, încalcă dreptul de proprietate, fiind în contradicție atât cu Constituția României din 1923 cât și cu Constituțiile din anii 1948, 1952 și 1965, cât și dispozițiile art.12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului proclamată la 10 decembrie 1948. Așa fiind, dreptul său de proprietate nu a fost pierdut legitim niciodată și este îndreptățit ca în temeiul Titlurilor de Stat și a normelor legale incidente să ceară obligarea Statului Român la plata capitalului și a dobânzilor, actualizate cu rata inflației și dobânzi în continuare, după distincțiile din petit.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 26 alin. 1, art. 262din Legea nr. 591 din 15 decembrie 2004 pentru modificarea și completarea OUG nr. 190/2000, art. 26 alin. 3 din OUG nr. 190/2000, art. 77 din 29 ianuarie 2004 în ce privește scutirea de plata taxei de timbru, art. 40 alin. 2 din Normele Metodologice pentru aplicarea OUG nr. 190/2000 cu modificările și completările ulterioare aprobate prin HG nr. 1334 din 18 noiembrie 2003, art. 480 și următoarele Cod civil, art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale privind protecția proprietății, art. 274 Cod de procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 3569 din 22 mai 2007, Judecătoria Sectorului 5 Baa dmis excepția lipsei calității de reprezentant pentru Statul Român a pârâtei Banca Națională a României, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului și a respins acțiunea formulată de reclamantul, împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, criticând soluția instanței de fond pentru n legalitate și netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV a Civilă, sub nr-, la data de 15 august 2007.
Analizând apelul declarat în raport de motivele invocate de apelant, de probele administrate și față de dispozițiile art. 297 Cod de procedură civilă, tribunalul a apreciat că apelul este nefondat.
Astfel cum a procedat în mod corect și prima instanță, soluționarea excepțiilor invocate în apărare de cele două pârâte se putea face numai după calificarea corectă a temeiului de drept al cererii reclamantului, care și-a bazat solicitarea pe prevederile speciale și derogatorii ale nr. 190/2000 privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase din România.
Tribunalul nu a reținut apărarea apelantului - reclamant în sensul că acest act normativ este aplicabil în cauză, respectiv că sumele solicitate fac obiectul reglementării speciale menționate.
Dispozițiile art. 26 alin. 1 din OUG nr. 190/2000, invocate în susținerea cererii sale de apelantul - reclamant, se referă la "obiecte din metale prețioase și pietre prețioase, de natura celor prevăzute la art. 4", în timp ce norma de trimitere (în prezent abrogată prin Legea nr. 458/2006) se referea la "bijuterii și obiecte, monede, inclusiv lingouri și bare din metale prețioase și aliajele lor, precum și pietre prețioase". Din analiza coroborată a acestor dispoziții rezultă cu evidență că dispozițiile de favoare ale art. 26 mai sus citat nu sunt aplicabile sumelor de bani, cum a apreciat apelantul - reclamant.
Este adevărat că art. 26 alin. 2 lit. b din OUG nr. 190/2000, atunci când definește preluarea abuzivă, menționează și preluarea efectuată prin Legea nr. 287/1947, ce privea inclusiv valutele efective și alte mijloace de plată străine.
Cu toate acestea, împrejurarea că un act normativ în temeiul căruia au fost confiscate diferite bunuri atrage calificarea preluării ca abuzivă în sensul legii de reparație nu implică de plano aplicarea actului normativ special tuturor bunurilor confiscate în temeiul Legii nr. 287/1947, câtă vreme art. 26 alin. 1, ce definește domeniul de aplicare al măsurii de reparație, nu se referă la toate bunurile preluate în temeiul acelei legii.
Odată stabilită împrejurarea că OUG nr. 190/2000 nu este aplicabilă cererii reclamantului, tribunalul a reținut corecta soluționare a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a Băncii Naționale a României față de Statul Român, de vreme ce această reprezentare era reglementată în mod expres numai pentru situația restituirilor cuprinse în domeniul de aplicare a OUG nr. 190/2000.
Pe de altă parte, nu au fost întemeiate nici argumentele apelantului -reclamant în sensul că cererea sa a fost formulată în interiorul termenului de prescripție.
Deși, este adevărat că reclamantul a respectat termenul de prescripție reglementat de legea specială, ce expiră la 31 decembrie 2009, acest aspect este nerelevant câtă vreme cererea sa nu poate fi încadrată în domeniul de aplicare al OUG nr. 190/2000.
Termenul și modul de curgere al prescripției extinctive în speța de față sunt reglementate de legea generală, respectiv Decretul nr. 167/1958, raționamentul primei instanțe sub acest aspect fiind corect și bine argumentat în sensul că cel mai târziu la data de 01 ianuarie 1990 început să curgă termenul general de prescripție de trei ani.
Prin cererea de apel au fost invocate o serie de cauze de întrerupere a termenului de prescripție, încadrate în prevederile art. 13 lit. a din decret, în sensul că termenul de prescripție a fost întrerupt de "teroarea comunistă".
Or, reținând că prescripția a început să curgă la data de 01 ianuarie 1990, când a fost înlăturat regimul comunist în România, instanța de fond a avut în vedere tocmai această împrejurare ca fiind una de natură a-l împiedica pe reclamant să acționeze în sensul valorificării pretențiilor sale.
Nu a fost un argument pertinent cel invocat de apelant, care a susținut că abia în anul 2006 încetat cauza de împiedicare, când regimul comunist a fost condamnat politic de către Președintele României printr-o declarație susținută în Parlamentul României, întrucât nu se poate aprecia că pretinsa forță majoră ar fi subzistat până în anul 2006, întrucât apelantul nu a arătat în ce mod a fost împiedicat a acționa ulterior datei de 01 ianuarie 1990.
S-a mai invocat prin motivele de apel inaplicabilitatea regulilor cuprinse în Decretul nr. 167/1958, motivat de prevederile art. 21 din acest act normativ (dispoziții abrogate prin Decretul nr. 218/1960, dar indicate probabil din eroare de apelantul - reclamant, care a intenționat să invoce dispozițiile art. 22, ce exclud din sfera sa de aplicare dreptul de acțiune cu privire la dreptul de proprietate).
S-a reținut astfel că, prin precizarea formulată de reclamant la data de 19 martie 2007 și depusă la fila 17 în dosarul de fond, acesta a solicitat obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând contravaloarea titlului de stat la purtător și a dobânzilor legale aferente, astfel încât devine evident că acțiunea promovată de reclamant este o acțiune personală, în valorificarea unui drept de creanță și nu una reală, avută în vedere de art. 22 menționat atunci când s-a referit la dreptul la acțiune.
Împrejurarea că textul se referă la acțiunile reale rezultă din enumerarea cuprinsă în articolul citat: "Dispozițiile prezentului decret nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie".
Acest raționament nu poate avea în vedere interpretarea extensivă dată dreptului de proprietate și noțiunii de bun în aplicarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, interpretare în cadrul căreia și drepturile de creanță reprezintă bunuri în sensul Convenției, o altă concluzie fiind de natură a duce la lipsirea de orice domeniul de aplicare a Decretului nr. 167/1958, ce se referă în mod expres în art. 1 la dreptul la acțiune având un obiect patrimonial.
Un alt motiv de critică valorificat de apelantul - reclamant a fost constituit de pretinsa necompetență materială a instanței, întemeiată pe dispozițiile art. 8 alin. 1 raportat la art. 159 alin. 1 pct. 3 și art. 105 alin. 1 Cod de procedură civilă.
Reclamantul a investit Judecătoria Sectorului 5 B cu o acțiune patrimonială în despăgubiri, îndreptată împotriva Statului Român reprezentat de Banca Națională a României și Ministerul Finanțelor Publice.
Prin prisma reprezentării pretinse de către reclamant a Statului Român de către cele două instituții menționate a rezultat că în speță competența teritorială era una alternativă, respectiva celor două instanțe în circumscripția cărora se găsesc sediile Ministerului Finanțelor Publice și respectiv Băncii Naționale a României.
Nu s-a considerat că art. 8 alin. 2 Cod de procedură civilă introduce un caz de competență teritorială exclusivă după cum a susținut apelantul -reclamant, de vreme ce norma cuprinsă în alin. 1 al textului este una dispozitivă.
Tribunalul nu a analizat celelalte susțineri ale apelantului - reclamant, legate de temeinicia cererii sale și de neconstituționalitatea Decretului nr. 124/1948 și a Legii nr. 287/1947, aceste aspecte ținând de fondul pricinii, în condițiile în care prima instanță a soluționat acțiunea pe cale de excepție și această măsură fiind apreciată drept corectă, precum și față de dispozițiile art. 297 Cod de procedură civilă, limitele devoluțiunii fiind date de acest text.
Pentru ansamblul acestor considerente, tribunalul a respins apelul ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs.
În esență, a motivat recursul în sensul că, potrivit art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă (interpretarea greșită a actului dedus judecății), art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă (lipsirea de temei legal a hotărâri și darea ei cu încălcarea și interpretarea greșită a legii) și art. 304 pct. 3 Cod de procedură civilă (hotărârea dată cu încălcarea competenței altei instanțe), avea un Titlu de Stat la purtător emis de Regatul României în anul 1929 și urma să i se dea contravaloarea actualizată la zi a acestuia de 2.522,90 franci francezi sau 100 USD cu dobânzile aferente, deoarece nu este un drept de creanță, mai mult era vorba de valută, garantate de stat în aur, beneficiind de nr. 1990/2000 modificată prin Legea nr. 591 din 15 decembrie 2004 și ca atare greșit i-au fost aplicate sau invocate dispozițiile Legii nr. 147 din 01 mai 1947, Legea nr. 287 din 06 iulie 1948 cu atât mai mult excepția prescripției reglementată de Decretul nr. 167/1958 (modificat prin Decretul nr. 281/1960) nefiind examinate atent art. 23 din Decretul-lege nr. 267/1958.
În cauză nu era un drept de creanță (beneficiind de prevederile nr. 1990/2000 respectiv ulterior Legea nr. 591/2004) că era o cauză de competența Judecătorie Sectorului 4 B pentru confiscare de valută (filele 2 - 4 dosar curte).
Recursul este nefondat.
Recurentul la fond (fila 3 dosar judecătorie ) a solicitat plata unor sume (în valută, franci francezi sau dolari USA) cu actualizarea inflației la zi și dobânzile de 7% pe an din partea Statului Român (invocând Titlul de Stat la purtător nr. 200, 447 emis de Casa Autonomă a Regatului României din 1929) analizabil în 40 de ani (01 aprilie 1931 - 01 aprilie 1971).
În drept a invocat art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr. 591/2004, art. 480 cod civil și art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale privind apărarea proprietății.
Recursul este nefondat.
Deși invocă la temeiul în drept al cererii la fond Legea nr. 591/2004, în fapt recurentul a investit prima instanță cu cele scrise în cererea formulată la acea dată (15 ianuarie 2007 - fila 2 dosar judecătorie).
Or, este cert că ne aflăm pe domeniul unor pretenții bănești (chiar dacă ele sunt în valută) și nu se pune vreo problemă de drept comercial sau de contencios administrativ, ci pur civilă cum corect au reținut ambele instanțe.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 Cod de procedură civilă, care ar viza competența instanței ar fi de ordine publică dacă este vorba de competența materială și nu teritorială (de altfel recurentul în final indică ca fiind competentă material judecătoria și anume Judecătoria Sectorului 3 B, fila 4 recurs, dosar curte).
Ca atare acest motiv nu poate fi primit.
Și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă 8care se referă la principiul înscris în art. 969 Cod civil) nu poate fi primit.
Aceasta deoarece în succesiunea de acte normative de al emiterea actului invocat ca temei al pretențiilor bănești (din anul 1929) și până în anul 1990 (schimbarea de regim) cu consecința altor acte normative, dar și cu faptul că nu este vorba de bunuri imobile, ci mobile supuse unui regim de prescripție, unanim acceptat, chiar dacă actul normativ (Decretul nr. 167/1958) a fost emis înainte de 1989.
Deci, nu s-a interpretat greșit actul dedus judecății și nici încălcate principiile art. 969 Cod civil.
Recurentul a formulat cererea abia în anul 2007 (15 ianuarie 2007 - fila 2 dosar fond).
Or, ultima scadență expira în aprilie 1971 (după cum arată în acțiune).
Chiar și până în anul 1989 se putea formula o asemenea cerere față de data acestei scadențe, important fiind faptul că eventual se suspenda cursul prescripției.
Or, și după 1990, recurentul formulează cererea la 15 ianuarie 2007.
Așa fiind nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
De asemenea, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă (lipsa de temei legal, nu nemotivarea hotărârii) sau interpretarea și aplicarea greșită a legii nu poate fi primită.
Nu s-a făcut dovada că nu s-a aplicat norma specială în dauna normei generale, o normă juridică care nu este incidentă în speță, legea română (deși existau raporturi juridice de extraneitate) sau o normă care dă o interpretare greșită situație de fapt reținute.
Nici-unul din aceste motive de nelegalitate ale deciziei recurate nu au fost demonstrate și ca atare nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind neîntemeiat.
Deoarece, motivele de recurs sunt neîntemeiate, potrivit art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
Văzând și art. 316 Cod de procedură civilă:
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurentul - reclamant, împotriva deciziei civile nr. 1521 din 21 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Banca Națională a României, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09 aprilie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - - -
Grefier,
Red.
.
2ex./11.05.2009
-4.--;
Jud.5.-
Președinte:Claudiu Marius TomaJudecători:Claudiu Marius Toma, Corina Gabriela Buruiană
